OpenAI a lansat ChatGPT Images 2.0, cel mai avansat model de generare a imaginilor din industrie

OpenAI a lansat ChatGPT Images 2.0, un model de generare a imaginilor care poate căuta pe internet, analiza un prompt complex, genera până la 8 imagini deodată cu consistență între ele și randa text aproape perfect în orice limbă.

Ce e nou: Modelul se oprește și analizează ce i-ai cerut înainte să genereze. Dacă îi ceri ceva complex (un infografic, un poster cu text în mai multe limbi, o pagină de ziar), descompune cererea în pași. Rezultatele suportă formate de la ultra-wide (3:1) la ultra-tall (1:3), cu rezoluții de până la 4K prin API, și pot fi editate iterativ în conversație. Imaginile se pot exporta direct în Figma sau Canva. Pe Image Arena, un site unde sute de mii de oameni votează orbește între imagini generate de modele diferite, GPT-Image 2 a obținut 1.512 puncte. Google, cu Nano Banana, e pe locul doi cu 1.260. O distanță de 252 de puncte care nu s-a mai văzut în domeniu.

Cine îl poate folosi: Modelul e disponibil tuturor utilizatorilor ChatGPT. Varianta cu “thinking” (în care modelul analizează cererea înainte să genereze) e accesibilă doar celor cu abonament Plus, Pro, Business sau Enterprise. Dezvoltatorii îl pot accesa prin API.

De ce contează: Până acum, generarea de imagini cu AI avea o problemă fundamentală: era impredictibilă. Dădeai un prompt, primeai ceva aproximativ, iterai de mai multe ori. Faptul că modelul acum înțelege ce vrei, caută informații și planifică înainte să deseneze schimbă ecuația. Nu mai e un generator de imagini, ci un instrument de producție vizuală. Pentru oricine lucrează cu conținut vizual (de la marketeri la jurnaliști, de la profesori la antreprenori), asta înseamnă că materialele care necesitau un designer sau ore în Canva pot fi generate într-o conversație de câteva minute.

Ce s-a mai întâmplat

• OpenAI a lansat GPT-5.5, cel mai capabil model al companiei, care ocupă primul loc în mai multe benchmark-uri importante, depășind Claude Opus 4.7 și Gemini 3.1 Pro. Modelul procesează text, imagini, audio și video într-o arhitectură unificată și este disponibil utilizatorilor Plus, Pro, Business și Enterprise.

• Meta a anunțat că va instala un software pe computerele angajaților din SUA care înregistrează mișcările mouse-ului, tastele apăsate și capturile de ecran. Datele vor fi folosite pentru antrenarea modelelor AI ale companiei. Mai mulți angajați au descris proiectul, numit Model Capability Initiative, drept “distopic”.

• YouTube a extins tehnologia de detectare a chipurilor generate cu AI la industria de divertisment. Actorii, muzicienii și sportivii pot acum să se înregistreze în sistem, iar YouTube le detectează automat deepfake-urile cu chipul lor. Funcționează similar cu Content ID: găsește conținutul fals, iar persoana poate cere eliminarea lui.

• OpenAI a lansat ChatGPT for Clinicians, o versiune gratuită de ChatGPT construită special pentru medici. Disponibilă deocamdată doar în SUA, aplicația răspunde la întrebări clinice cu citări din studii medicale, transformă sarcinile repetitive în fluxuri reutilizabile (scrisori de trimitere, instrucțiuni pentru pacienți) și oferă credite de educație medicală continuă.

• Microsoft a activat funcționalitățile de agent AI în Word, Excel și PowerPoint pentru toți utilizatorii cu licență Copilot. În loc să execuți fiecare pas manual, îi dai lui Copilot un obiectiv (de exemplu, “transformă datele astea într-un raport cu grafice”) iar el execută singur toată secvența de pași.

• Un grup de pe Discord a obținut acces neautorizat la Claude Mythos, modelul de securitate cibernetică pe care Anthropic l-a considerat prea periculos pentru publicul larg. Grupul a ghicit adresa online a modelului pe baza unor informații despre cum Anthropic numește intern produsele sale. Anthropic a confirmat că investighează incidentul.

Ce am mai testat

NotebookLM

notebooklm.google

NotebookLM e o aplicație de la Google pe care o folosesc de câteva luni și care m-a surprins de fiecare dată. Ideea e simplă: încarci documente (PDF-uri, articole, Google Docs, cărți în format EPUB sau chiar clipuri de pe YouTube) și apoi poți pune întrebări, genera rezumate sau crea materiale noi. Diferența față de un ChatGPT sau Claude e că NotebookLM răspunde exclusiv din sursele tale. Nu inventează, nu completează din cunoștințele generale. Dacă informația nu e în documentele tale, îți spune direct.

Ce m-a convins cel mai mult sunt două dintre funcțiile sale. Prima: generarea de podcasturi. Încarci un material, alegi limba (funcționează în română), specifici audiența și primești un episod audio cu două “gazde” care discută conținutul tău, cu întrebări, explicații și tranziții naturale. De exemplu, încarci o prezentare, generezi un podcast adaptat echipei tale și îl asculți în drum spre birou. A doua: generarea de prezentări. Din aceleași documente, NotebookLM creează slide-uri exportabile în PowerPoint, pe care le poți edita apoi cu instrucțiuni text (”simplifică acest slide”, “adaugă datele din Q3”). Poți chiar să specifici audiența înainte de generare, iar prezentarea se adaptează.

Verdict: cel mai bun instrument pentru a transforma documente existente în conținut nou, fără halucinații.

Preț: Gratuit, cu limite. Limitele cresc cu orice abonament Google AI plătit.

Promptul săptămânii

BUSINESS ȘI STRATEGIE

Când e util: Când ai o decizie importantă de luat (o investiție, o schimbare de strategie, o lansare de proiect) și vrei o analiză lucidă, nu una politicoasă.

Promptul:

De ce funcționează: Cele două părți ale promptului forțează două moduri diferite de gândire. Prima parte cere o analiză structurată, cu argumente pro și contra. A doua parte (”versiunea brutală”) scoate modelul din tonul neutru și diplomatic pe care îl adoptă implicit. De cele mai multe ori, tocmai în acea a doua parte găsești observația pe care nimeni din echipa ta nu ți-ar spune-o direct.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, și fondatorul comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Săptămânile trecute, după ce legea a plecat de la Parlament spre promulgare la Palatul Cotroceni, am filmat un interviu cu Victoria Stoiciu, senatoare PSD și coinițiatoare a legii.

Ce am aflat?

Că noua lege a femicidului marchează momentul în care statul român încetează să mai fie un spectator pasiv la execuția propriilor cetățeni, recunoscând că aceste crime nu sunt accidente izolate, ci rezultatul unui sistem care a eșuat repetat în a proteja victima.

În România, zeci de femei sunt ucise anual de bărbați care au fost deja în viața lor: parteneri, foști parteneri, soți, foști soți, oameni cu care au locuit în aceeași casă, cu care au împărțit aceeași masă și, uneori, aceeași viață de familie.

Violența pe care își propune să o combată această lege a femicidului începe de multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, în momentele în care aceasta este explicată, scuzată sau minimalizată.

Ce aduce concret această lege și ce rămâne de construit în spatele ei? Victoria Stoiciu a răspuns, indicând de ce a durat atât să se facă o astfel de lege, ce se schimbă în relația dintre victimă și stat, cum arată lanțul instituțional și unde sunt riscurile reale de eșec.

Meritul noii legi nu este că a inventat o tragedie care nu exista până acum, cum spun deja în mod fals în spațiul public unele voci conservatoare. Victoria Stoiciu mi-a spus clar că „legea asta trebuia făcută mult mai demult”, pentru că femicidul „nu e un fenomen nou”, iar femeile „au murit dintotdeauna în România” într-un ritm deja îngrijorător raportat la alte state europene.

Tocmai de aceea, obiectivul legii a fost ca statul român să admită, în sfârșit, că nu are de-a face cu o succesiune de drame private, ci cu un fenomen social care are un tipar, o logică și niște rădăcini adânci.

Până acum, absența termenului de „femicid” din vocabularul juridic și statistic sugera o indiferență sistemică. Era ca și cum aceste femei mureau într-un vid de responsabilitate. Prin definirea clară a conceptului, România face pasul de la o societate care normalizează abuzul la una care instituie mecanisme de prevenție și intervenție timpurie.

Presiunea care a spart tăcerea

Crima de la Cosmopolis, unde Teodora a fost ucisă cu copilul în brațe într-un cartier rezidențial care promitea siguranță, a fost momentul de declic, spune Victoria Stoiciu. Atunci a existat voință, atunci s-au adunat la aceeași masă parlamentari, ONG-uri, experți și procurori, și atunci a început cu adevărat munca. Fără acea presiune publică, legea nu ar fi existat.

De ce nu s-a făcut o astfel de lege acum zece ani?

Pentru că politica reacționează, de cele mai multe ori, abia când tăcerea devine imposibilă. Victoria Stoiciu formulează brutal această realitate, indicându-mi că „o problemă care nu e pe agenda publică nu există”. Nu în sens moral, ci în sens politic.

Senatorea PSD spune că tragediile existau și înainte, numai că societatea le consuma fragmentat, ca pe niște cazuri individuale, nu ca pe simptomele unei boli colective.

Asta înseamnă că ultimul deceniu nu a fost unul fără victime, ci unul fără suficientă presiune publică pentru a obliga statul să-și schimbe limbajul și reflexele. S-a schimbat mai puțin fenomenul și mai mult felul în care el a devenit imposibil de ascuns.

Însă spre deosebire de acum 10 ani, societatea civilă și ONG-urile au acumulat o expertiză care a permis redactarea unui cadru legal matur, bazat pe consultări largi, transformând indignarea populară în acțiune legislativă concretă.

Ce se ascunde sub vârful icebergului

Ceea ce vedem la suprafață este doar explozia finală, sugerează Victoria Stoiciu. Înainte de această explozie, care de multe ori înseamnă crimă, stau ani de abuz zilnic, de control, de izolare, de dependență economică, de rușine și de teamă.

Victoria Stoiciu vorbește despre un decalaj grav între legile mai noi și mentalitățile rămase „încă în secolul 19”. Avem, spune ea, un cadru legal mai avansat, dar o societate care încă poartă reflexele unei lumi în care femeia trebuie să suporte, să tacă și să nu „facă scandal”.

De aceea, femicidul este doar vârful icebergului, spune Victoria Stoiciu, indicând că sub el stă ceea ce nu intră mereu în statistici: palma explicată prin nervi, telefonul verificat în numele iubirii, izolarea în numele grijii, gelozia prezentată drept pasiune, frica de a merge la poliție, rușinea de a spune familiei, dependența de agresor pentru bani, casă sau copii.

Această „violență invizibilă” pe care își dorește legea să o combată prosperă zilnic sub ochii noștri căci, istoric, drepturile individuale ale femeilor sunt cuceriri recente, de mai puțin de un secol.

Statul a evitat mult timp să „interfereze în dormitorul sau sufrageria familiei”, lăsând victimele neprotejate în fața unor agresiuni care nu erau privite ca traume individuale, ci ca afronturi la onoarea familiei. Legea actuală încearcă însă să scoată la lumină aceste abuzuri înainte ca ele să escaladeze fatal.

De la „omor” la „femicid”

Legea nu a creat o nouă infracțiune. Nu există în Codul Penal o crimă care să se numească „femicid" și să fie pedepsită altfel decât omorul calificat. Ceea ce s-a schimbat este recunoașterea juridică a fenomenului, definirea lui, numirea lui, introducerea lui în corpul legii ca formă distinctă de violență structurală, nu ca un șir de crime individuale izolate.

Eticheta juridică produce efecte concrete. În primul rând, obligă statul să colecteze date, să identifice tipare și să construiască politici publice pe cifre reale. În al doilea rând, definirea juridică are rol de conștientizare, căci spune societății, polițiștilor, judecătorilor și posibilelor victime că această crimă nu este întâmplare, nu este gelozie scăpată de sub control, nu este iubire excesivă.

Statul activ

Noua lege elimină și portița prin care autoritățile ignorau abuzul în absența unei plângeri prealabile. Victoria Stoiciu explică: „am eliminat efectiv posibilitatea ca victima să depună plângere și am lăsat doar din oficiu. Practic este o transferare a acestei responsabilități de pe umerii victimelor pe umerii statului”.

Această schimbare recunoaște că o victimă aflată sub teroare sau în dependență economică nu are întotdeauna libertatea interioară de a cere ajutor. Și faptul că statul trebuie să se autosesizeze imediat ce află de un act de violență, fie de la vecini, martori sau intervenții directe, elimină situațiile absurde în care poliția asista la agresiuni, dar nu putea acționa penal pentru că victima refuza să semneze plângerea.

Măsura protejează victima de presiunile ulterioare ale agresorului și transmite un mesaj clar: violența domestică este o infracțiune contra ordinii publice, nu o negociere privată.

Cultura controlului

Legea atacă direct fundamentele „culturii controlului”, unde gelozia sau provocarea erau folosite ca scuze sociale sau chiar juridice pentru crime. Victoria Stoiciu mi-a mai explicat că au fost introduse circumstanțe agravante specifice: „o crimă ucisă din motive de gen, o crimă ucisă din dorință de control sau dominare a victimei”.

Acestea pedepsesc mai aspru faptele comise pentru că victima a refuzat o relație sau a dorit un divorț, demontând mitul că „a iubit-o prea mult”.

Abordarea asta legislativă vizează direct mentalitatea care vede femeia ca pe o posesiune, nu ca pe un individ egal în drepturi. Prin incriminarea dorinței de dominare, legea stabilește un „T0” în educația socială, forțând recunoașterea faptului că gelozia e o dovadă a periculozității agresorului. Concret, e un efort de a transforma modul în care societatea explică și sancționează dinamica abuzivă din relații.

Mitul suprareglementării

În fața criticilor privind o eventuală „suprareglementare”, Victoria Stoiciu răspunde că nu este vorba despre un exces, ci despre acoperirea unei „carențe” majore în legislația penală. Introducerea agravantei legate de controlul și dominarea victimei nu este o dublare inutilă a legii, ci o recunoaștere a unui fenomen extrem de răspândit care nu avea o sancțiune corespunzătoare. Problema reală a României nu este numărul legilor, ci eșecul sistematic de a le aplica pe cele existente.

Lanțul instituțional

O lege bună pe hârtie trece obligatoriu prin trei filtre umane: polițistul care preia cazul, procurorul care îl instrumentează, judecătorul care îl judecă. Iar fiecare dintre acești trei actori vine la dosar cu propriile mentalități, propriile percepții și propriile prejudecăți.

Victoria Stoiciu nu ocolește realitatea și spune că „există o tendință de a subaprecia acest fenomen și de a-l trata ca nefiind atât de grav pe cât este. Și îndrăznesc să spun că există și niște mentalități misogine, tributare societății în care trăim, inclusiv în rândul celor chemați să aplice legea”.

Soluția pe care o propune legea nu este moralizarea judecătorilor, ci standardizarea evaluării. Va fi introdusă o metodologie națională de evaluare a riscului în cazurile de violență domestică, un formular complex, elaborat de Ministerul de Interne împreună cu Ministerul Muncii, în consultare cu ONG-uri și experți, care să elimine arbitrariul.

„Să nu mai lăsăm la latitudinea procurorului sau a polițistului să hotărască pe baza relației pe care o are cu agresorul sau pe baza percepțiilor pe care le are el despre cum trebuie să stea lucrurile într-o familie”, spune senatoarea PSD, indicând existența acestui filtru standard în locul unei judecăți subiective.

Prevenția

Marea inovație a legii nu sunt pedepsele dure, ci mecanismele de prevenție care ar trebui să identifice riscul înainte de deznodământul fatal.

„Femicidul nu există în statisticile statului român”, avertizează Victoria Stoiciu, explicând că până acum politicile publice se făceau pe cifre incomplete culese din presă. Fără date granulate despre antecedente și încălcări ale ordinelor de protecție, statul intervine mereu „too late”.

Prevenția, mai spune Victoria Stoicu, înseamnă să nu mai clasăm dosare pe motiv că nu sunt de interes, atunci când datele arată un risc mediu sau mare de escaladare a violenței. Succesul legii înseamnă transformarea informației în acțiune defensivă timpurie.

Orfanii femicidului

Legea adresează în premieră drama copiilor care rămân în urmă în urma unui caz de femicid. Victoria Stoiciu menționează introducerea obligației organelor judiciare de a informa Protecția Copilului imediat ce se comite un femicid, eliminând riscul ca minorii să rămână fără asistență adecvată în momentele critice.

„Oricât de paradoxal ar părea, nu exista această obligație. Și am văzut că lucruri care par evidente, dacă nu sunt scrise în lege negru pe alb, nu se întâmplă", a indicat Victoria Stoiciu.

De asemenea, asistarea la un moment violență este acum o agravantă, fiind recunoscută prin lege trauma pe viață suferită de acești copii.

O măsură cu impact economic major este „nedemnitatea în moștenire”. Victoria Stoiciu explică faptul că agresorul este de acum exclus automat de la dreptul de a moșteni victima, protejându-se astfel bunurile în favoarea copiilor.

Pe scurt, statul încearcă astfel să rupă dependența economică a orfanilor de cel sau cea care le-a distrus familia, asigurându-le resursele necesare supraviețuirii într-un cadru de protecție specializat.

Detenția pe viață

Deși detenția pe viață este o opțiune pentru omorul calificat (inclusiv femicid), Victoria Stoiciu este sceptică că severitatea singură poate descuraja un criminal.

„Dacă gravitatea pedepselor ar fi cea care ar descuraja un criminal... în statele în care avem pedeapsă cu moartea ar trebui să nu mai existe criminalitate”, explică senatoarea PSD. Ea mai spune că pedeapsa aspră funcționează mai degrabă ca o recunoaștere a gravității extreme a faptei, nu ca o rezolvare a problemei.

Rolul de descurajare real apare doar atunci când agresorul știe că „are în față un stat serios și că nu prea poți să scapi”, spune Victoria Stoiciu.

Prin urmare, succesul legii nu se măsoară în numărul de ani de închisoare dați post-factum, ci în capacitatea de a preveni crima, deoarece „atunci când ajungem la chestia asta cu pedeapsa este mult prea târziu pentru victimă”, a mai spus senatoarea PSD.

Educația e antidotul pentru „virusul” misoginiei

Legea e plafonul. Ce se construiește însă sub el? Victoria Stoiciu are un răspuns concret: legea obligă Ministerul Educației să introducă în curriculum elemente de educație privind egalitatea de gen și relații non-violente.

Dar introducerea formală în programă e, spune ea, „nici la jumătatea drumului”, căci adevărata provocare e formarea celor care vor preda această materie, pentru că un profesor care crede că „mai dai o dată o palmă, că na, asta e” nu poate preda altceva decât propria mentalitate.

Modelul invocat de senatoarea Victoria Stoiciu e Marea Britanie, care din septembrie 2025 introduce o nouă materie pentru combaterea misoginismului și sexismului, cu un buget de 20 de milioane de lire alocat inclusiv formării profesorilor. România are legea, dar nu are nici bugetul, nici infrastructura, nici corpul didactic pregătit pentru această schimbare.

Victoria Stoiciu mai avertizează și că fără un efort masiv de modelare a mentalităților, „virusul se va răspândi în continuare”, alimentat de mesaje toxice din mediul online.

Educația trebuie să se întâmple nu doar în școli, ci și în comunități, prin implicarea bisericii, a primarilor și a formatorilor de opinie care să transmită clar că „NU” la prima palmă este singura atitudine acceptabilă.

Testul succesului

Succesul legii femicidului va fi măsurat prin scăderea numărului de femei ucise, e de părere Victoria Stoiciu. Ea mai spune că acele crime care „puteau fi prevenite” ar trebui să dispară cu totul din statistici. Iar dacă statul intervine la timp în lanțul violenței care escaladează, succesul este o viață salvată.

Iar dacă legea nu funcționează, răspunderea nu poate fi împrăștiată în aer până se evaporă. Victoria Stoiciu spune că „99% din succesul acestei legi depinde” de felul în care instituțiile își iau în serios obligațiile: Ministerul Educației, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, poliția, procurorii, medicina legală, mecanismele de colectare a datelor, metodologia de evaluare a riscului. Cu alte cuvinte, eșecul va fi al statului care n-a avut voința să o transforme în practică.

Femeia în politică

Intrarea în politică pentru o femeie rămâne un act de reziliență într-o lume construită de bărbați, unde succesul este adesea privit cu suspiciune, spune Victoria Stoiciu. Ea mărturisește că a devenit „mai feministă” după intrarea în Parlament, realizând că dacă femeile nu pun aceste probleme pe agendă, bărbații vor avea mereu „alte priorități”.

În politica românească, femeile trebuie să muncească „de două ori mai mult decât un bărbat” pentru a demonstra că sunt acolo pe merit, nu pentru că ar fi „amanta cuiva”.

Victoria Stoiciu spune că „o femeie nu ar trebui să sacrifice nimic mai mult decât sacrifică un bărbat”, dar recunoaște că realitatea este alta: presiunea asupra femeii de a împăca viața personală cu cea public-profesională este mult mai mare.

Și explicația ei este simplă și adânc înrădăcinată în societatea românească: femeile rămân împovărate de „munca invizibilă”, de acasă, de tot ce înseamnă creșterea copiilor, de organizarea treburilor casnice, iar acest dezechilibru le face mai reticente să intre în politică, în conducerea unei companii sau să își asume o expunere publică. Nu pentru că n-ar putea, ci pentru că norma socială le spune că mai întâi trebuie să aibă grijă de toate celelalte.

Mesajul Victoriei Stoiciu pentru tinere e ca acestea să se implice, inclusiv în politică, pentru ca regulile jocului să nu mai fie stabilite doar de alții, ci să reflecte realitatea ambelor genuri.

Altfel spus, legea femicidului nu anulează femicidul. Victoria Stoiciu o spune direct, indicând că legea rezolvă o absență legislativă, creează obligații instituționale, transferă responsabilitatea de pe umerii victimei pe umerii statului și dă un nume juridic unui fenomen care până acum era tratat ca o sumă de accidente individuale.

Astea sunt câștiguri reale, dar ce urmează depinde de oameni, nu de lege. Adică de polițistul care va alege să se autosesizeze, de procurorul care va aplica metodologia de evaluare a riscului, de profesorul care va preda egalitatea de gen cu convingere și de comunitatea care va reacționa la primul caz de abuz.

Victoria Stoiciu subliniază că legea este doar un „T0”, adică un fundament pe care trebuie construită o arhitectură a prevenției prin date exacte și educație timpurie.

Anthropic a lansat Claude Design, iar acțiunile Figma au scăzut imediat

Compania din spatele lui Claude a lansat Claude Design, un produs care permite oricui să creeze materiale vizuale (prezentări, layouturi, pagini web, materiale de marketing), scriind pur și simplu ce vrea. Este primul produs din Anthropic Labs, un nou program prin care compania testează aplicații experimentale.

Cum funcționează: Descrii ce ai nevoie, iar Claude generează o primă variantă. Apoi rafinezi prin conversație, comentarii directe pe elemente sau prin slidere de ajustare pe care le creează singur. Echipele pot conecta propriul brand (culori, fonturi, componente), iar designul rămâne consistent de la un proiect la altul. Rezultatul se exportă în Canva, PDF, PowerPoint sau HTML.

Cine ar trebui să fie îngrijorat: Acțiunile Figma au scăzut imediat după anunț. Mike Krieger, Chief Product Officer la Anthropic, a demisionat din board-ul Figma cu doar trei zile înainte de lansare. Anthropic nu mai e doar o companie care face modele de limbaj: acum are un instrument de programare (Claude Code), un asistent de birou (Claude Cowork), control al computerului, un agent de browser. De acum, are unul de design.

De ce contează: Claude Design nu e construit pentru designeri profesioniști, ci tocmai pentru cei care nu sunt designeri. Prezentări, schițe de design sau materiale vizuale care înainte necesitau un specialist sau ore în Canva pot fi acum generate într-o conversație. Pentru piața muncii, semnalul e clar: granița dintre „știu” și „nu știu” design se estompează rapid. În Europa, unde mii de freelanceri trăiesc din servicii de design, instrumente ca acestea redistribuie puterea de la cei care stăpânesc un software spre cei care știu să descrie ce vor.

Ce s-a mai întâmplat

• Snap a concediat 1.000 de angajați, 16% din forța de muncă. CEO-ul Evan Spiegel a justificat decizia prin câștigurile de eficiență aduse de AI, care generează deja 65% din codul nou al companiei. Acțiunile au crescut cu 7% imediat după anunț.

• Meta construiește o clonă AI fotorealistică a lui Mark Zuckerberg. Avatarul, antrenat pe comportamentul și stilul de comunicare al CEO-ului, va putea discuta cu cei 72.000 de angajați Meta în locul lui. Zuckerberg petrece personal 5-10 ore pe săptămână lucrând la proiect.

• OpenAI a lansat GPT-Rosalind, primul model AI specializat pe științele vieții. Numit după chimista Rosalind Franklin, modelul este optimizat pentru descoperirea de medicamente, genomică sau inginerie de proteine. Deocamdată este disponibil doar unor parteneri selectați, printre care Moderna, Amgen sau Thermo Fisher Scientific.

• Starbucks a integrat o aplicație directă în ChatGPT prin care poți comanda cafea pe baza dispoziției tale. Descrii ce simți sau trimiți o fotografie, iar sistemul îți recomandă o băutură potrivită, apoi te ghidează spre comanda într-un Starbucks din apropiere.

• Netflix pregătește un feed vertical în stil TikTok cu recomandări bazate pe AI generativ. Clipurile scurte vor ajuta utilizatorii să descopere conținut nou, iar compania vrea să folosească AI inclusiv pentru personalizarea reclamelor.

Ce am mai testat

Napkin AI

napkin.ai

Am descoperit Napkin AI săptămâna asta și sunt plăcut surprins. Faci copy-paste la un text (de exemplu un articol, un rezumat sau niște date) și aplicația îți generează automat infografice, diagrame și vizualizări pe baza conținutului. Am testat cu câteva paragrafe dintr-un material și în câteva secunde aveam o diagramă de flux clară și un infografic pe care l-aș fi putut folosi direct.

Nu e perfectă. Rezultatele necesită uneori ajustări manuale, iar opțiunile de customizare sunt limitate pe planul gratuit. Dar pentru cineva care vrea o vizualizare rapidă fără să deschidă Canva sau PowerPoint, e o scurtătură excelentă.

Verdict: utilă pentru prezentări rapide, conținut de social media și materiale educaționale.

Preț: Gratuit și planuri plătite

Promptul săptămânii

ÎNVĂȚARE ȘI PRODUCTIVITATE

Când e util: Când dai peste un articol tehnic, un raport sau un concept complex și vrei să înțelegi esențialul fără jargon.

Promptul:

De ce funcționează: Forțează modelul AI să renunțe la limbajul de manual și să se concentreze pe claritate. Partea cu „copil deștept” e importantă: nu vrei explicații simpliste, ci explicații clare. Iar cele 3 întrebări de la final deseori dezvăluie unghiuri la care nu te-ai fi gândit singur.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, și fondatorul comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Înainte să vorbim despre ce trebuie să facă Ilie Bolojan în Parlament, să ne uităm puțin la cum va arăta criza.

Să mergem pe scenariul care deja e public: PSD decide luni, pe 20 aprilie la ceea ce au numit social-democrații „Momentul Adevărului”, să iasă din guvern. Îi vor da un ultimatum de 48 sau 72 de ore premierului să demisioneze, iar dacă Bolojan nu face asta (și nu va face), PSD își va retrage miniștrii cel mai probabil la ședința de guvern de joi.

Mișcarea PSD nu duce automat la căderea premierului. Bolojan va rămâne în funcție și va încearca să țină Guvernul în viață prin interimari la ministerele de unde au plecat PSD-iștii. Dar aici vorbim de o perioada limitată de timp.

De ce? Păi din momentul în care PSD decide să distrugă actuala componență politică a guvernului, vor începe să curgă 45 de zile, pe ceasul Constituției, în care premierul va trebui să găsească o nouă majoritate parlamentară care să-i voteze o nouă formulă de guvern la votul de încredere în Parlament.

Deci în maximum 45 de zile de la declanșarea de facto a crizei politice, guvernul Bolojan trebuie să-și refacă majoritatea și să primească susținere pentru noua formulă. Dar vom vorbi mai jos despre creare unei alte majorități.

Acum să presupunem că premierul ajunge la votul de încredere din Parlament cu noua structură guvernamentală, iar Parlamentul spune „NU”.

Aici începe ADEVĂRATA CRIZĂ. De ce? Păi premierul are în acel moment două variante: fie se declară învins și își dă demisia, adică renunță la mandat și nu mai avem guvern, fie luptă politic în continuare și își continuă activitatea la Palatul Victoria.

Poate să facă asta în ciuda faptului că nu trece de votul de încredere al Parlamentului ? Teoretic, DA, pentru că strict pe textul Constituției, nu există o prevedere expresă care să spună negru pe alb că un vot negativ dat de Parlament asupra noii structuri politice a Guvernului echivalează automat cu o moțiune de cenzură și demite Guvernul.

Art. 85 alin. (3) din Constituție spune că, dacă se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele va putea exercita numirea „numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru”. Deci Constituția spune clar că trebuie aprobare în Parlament pentru noua formulă guvernamentală, dar nu spune explicit ce urmează dacă aprobarea nu vine.

Textul Constituției spune la Art. 110, alin (2) că „Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate”. Iar forma clasică și expresă prin care Parlamentul retrage încrederea este moțiunea de cenzură, indicată la Art 114. alin (2): „Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură” este adoptată.

Cu alte cuvinte, votul de încredere negativ după 45 de zile nu e echivalentul constituțional al unei moțiuni de cenzură și aici apare blocajul.

De ce? Păi pentru că Constituția NU spune clar că dacă Parlamentul respinge aprobarea cerută de art. 85 alin. (3), acest vot negativ înseamnă automat o retragere a încrederii și Guvernul cade. Fondatorii Constituției nu s-au gândit și la o procedură expresă și automată care să indice că într-o astfel de situație și la acel moment „Guvernul României este demis”.

Care e consecința acestui blocaj? Păi guvernul nu are validare politică pentru noua formulă, dar nici nu există o ieșire constituțională instantanee și clară din această situație dacă premierul alege să lupte politic. Mai mult, după cele 45 de zile expiră și interimatele. Iar premierul nu poate numi miniștri plini fără trecerea prin Parlament, interimatele nu pot dura la nesfârșit, iar statul trebuie totuși să funcționeze.

Ăsta e momentul în care bubuie cu totul CRIZA CONSTITUȚIONALĂ, iar fiecărei decizii pe care o va adopta Guvernul Bolojan dacă alege să rămână în luptă i se va atârnata riscul că poate fi contestată. Criza asta poartă un nume distractiv: „limbo juridic”.

Adică o zonă gri în care nu e clar ce regulă se aplică până la capăt. Instituțiile încă există și funcționează, dar nu mai e limpede cu ce legitimitate exactă, până unde și cu ce consecințe. Concret, ne vom afla într-un haos instituțional în care mai multe probleme se încurcă una în alta în același timp, iar orice decizie riscă să se lovească ulterior de CCR sau de instanțe.

Există doi actori care pot soluționa această criză. Unul are o autoritate pe care premierul Bolojan o poate contesta, altul impune de drept decizia.

Cei doi actori sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, președintele României și CCR. Primul, adică Nicușor Dan, poate să iasă public și să-i ceară premierului să plece de la Palatul Victoria pentru a debloca criza, motivând că nu mai are legitimitate parlamentară după votul de încredere dat în Parlament. Asta ar fi presiunea politică.

Al doilea actor și care are putere mai mare decât președintele este CCR. Cei 9 judecători constituționali vor opera cu două interpretări ale situației.

• Prima constă în faptul că un vot negativ al Parlamentului ar trebui citit, în logica regimului parlamentar, ca o retragere de facto a încrederii pentru guvernul Bolojan. Nu-i spune formal moțiune de cenzură, dar efectul politic este același: noul guvern nu există pentru că Parlamentul nu-l vrea.
  

• A doua interpretare spune că, tocmai pentru că textul Constituției nu prevede expres această sancțiune, guvernul nu e validat, dar nici căzut într-o procedură clasică.

Cu alte cuvinte, dacă Parlamentul respinge noua formulă, iar Guvernul încearcă totuși să continue, CCR trebuie să traseze limitele puterii executive acolo unde Constituția vedem că lasă o zonă neacoperită.

Până însă decide CCR, mai avem o problemă. După 45 de zile, interimarii inițiali nu mai pot continua. Și evident că se naște marea temere: cine mai semnează, cine mai avizează și cine mai are putere când orice se semnează după 45 de zile poate fi contestat?

Firește că într-un asemenea scenariu, România nu rămâne fără guvern în sens fizic. Ministerele există în continuare și aparatul administrativ va continua să funcționeze, căci problemele nu se vor opri. Dar Guvernul va exista administrativ și va funcționa fără deplină legitimitate constituțională.

Iar dacă CCR ar spune ulterior celor 45 de zile, într-un termen să zicem scurt, că guvernul nu mai avea bază constituțională ca să mai funcționeze, orice Hotărâre de Guvern, ordin, aviz, numire sau decizie cu efect administrativ important dat după cele 45 de zile și după votul de Încredere ar putea ar putea fi atacate juridic și eventual lovite de nulitate.

Ce se va spune în informarea pe care o vor primii pe birourile lor toți ambasadorii acreditați la București?

Că România are un guvern care nu cade în mod clar, dar nici nu mai stă solid în picioare, că are un premier care nu e nici demis pe deplin, dar nici validat pe deplin, că are un Parlament care a spus „nu”, dar textul Constituției nu descrie filmul de după acel „nu” și că Curtea Constituțională trebuie să transforme logica politică într-o soluție juridică.

Politic, PSD ar putea încerca să vândă această mișcare ca pe o retragere controlată: ieșim din guvern, dar lăsăm costul haosului pe umerii lui Bolojan. Numai că astfel de jocuri au un defect major, căci când împingi sistemul într-o zonă de ambiguitate, nu mai controlezi pe deplin rezultatul. Poți să lovești premierul, dar poți la fel de bine să lovești credibilitatea întregului executiv și, odată cu ea, capacitatea statului de a transmite stabilitate partenerilor externi, investitorilor și agențiilor de rating.

Ce am scris eu nu s-a mai întâmplat în istoria politică a României. Ar fi pentru prima dată când țara noastră ar experimenta, într-un context intern și extern deja foarte complicat, ideea de a avea un guvern suspendat între putere și neant.

Pentru Bolojan, miza ar fi să arate că poate continua fără PSD și că are în continuare un nucleu de legitimitate politică dată de Parlament, nu de încrederea populară sau de sondaje. Așa că va trebui să se transforme în Frank Underwood, cum am spus la început.

E o secvență celebră în episodul 3 din sezonul 2 din House of Cards, când Frank Underwood este deja vicepreședinte al SUA și încearcă să forțeze trecerea unui pachet legislativ uriaș în Senat, ca să evite blocarea guvernului și să-i livreze președintelui o victorie politică majoră chiar înainte de discursul despre starea națiunii.

Ca să facă asta, nu se bazează doar pe voturile efective, ci pe o combinație de presiune, procedură, absențe calculate și fisuri provocate în tabăra adversă. În scena asta, Frank explică că în politică nu trebuie mereu să ai cei mai mulți oameni, ci trebuie să te asiguri că, în clipa votului, ceilalți au mai puțini decât credeau că au.

Și asta face el prin toată operațiunea: convinge câțiva republicani să voteze cu el, pe alții să se abțină, apoi forțează procedural camera să ajungă într-un punct în care adversarii nu mai controlează ritmul și nu mai pot bloca eficient votul.

Asta trebuie să înțeleagă Ilie Bolojan dacă mai vrea să rămână în funcție, anume că majoritatea parlamentară nu e doar o chestiune de aritmetică brută, ci și de management al prezenței, al abținerilor, al nervilor și al procedurii.

Și acum să ne uităm la numere. În Parlament sunt acum 465 de membri: 136 de senatori și 329 de deputați. Actualul guvern Bolojan a fost învestit pe 23 iunie 2025 cu 301 voturi din 310 exprimate.

Să mergem pe scenariul crizei. Bolojan are nevoie de o nouă majoritate parlamentară fără PSD. De unde o obține?

Păi dacă ne uităm la calcule și dacă adunăm toți parlamentarii (FĂRĂ ABSENȚĂ în ziua votului) de la pe PNL + USR + UDMR + grupul minorităților naționale + grupul neafiliaților, rezultatul este următorul:

• PNL: 51 deputați + 22 senatori = 73

• USR: 40 deputați + 19 senatori = 59

• UDMR: 22 deputați + 10 senatori = 32

• Grupul minorităților naționale: 17 deputați

• Grupul neafiliaților: 17 deputați + 6 senatori = 23.

În total rezultă 204 parlamentari. De aici pleacă Bolojan în formarea noii majorități parlamentare. Iar asta înseamnă că unei majorități de tip PNL–USR–UDMR–minorități–neafiliați i-ar mai lipsi 29 de parlamentari ca să ajungă la pragul de 233 de voturi necesare pentru a trece de votul de încredere de după cele 45 de zile de la retragerea PSD din Guvern.

De unde i-ar putea lua Bolojan pe cei 29 de parlamentari ca să aibă voturi la limită?

Păi dacă excludem explicit PSD și AUR, matematic, singurul bazin rămas este format din:

• SOS România: 15 deputați,

• POT: 14 deputați,

• Grupul PACE: 12 senatori.

Aceste trei grupuri însumează 41 de parlamentari. Deci, strict matematic, o majoritate fără PSD și fără AUR este posibilă, dar numai dacă Bolojan ar reuși să atragă cel puțin 29 din acești 41 de parlamentari ca să-l voteze.

Atenție, să nu uităm totuși că vorbim de o majoritate posibilă aritmetic, dar foarte dificilă politic, pentru că presupune fie o fractură masivă în aceste grupuri, fie o negociere punctuală foarte agresivă.

În plus, calculul simplu ne arată că 204 + 29 = 233, deci exact pragul de vot. Numai că 233 la 232 înseamnă o majoritate de un vot. Asta este, politic, o majoritate extrem de subțire CARE NU ARE CUM SĂ REZISTE și să-i ofere spațiu de guvernare reformistă lui Ilie Bolojan.

De aceea, în negocierea politică, Bolojan nu va trebui să caute doar numărul exact de parlamentari care îi trebuie pentru vot, ci și câțivaa în plus, adică vreo 32 sau 35, ca să poată fi acoperite absențele, revolta internă, vreun posibil boicot sau accidentele parlamentare de schimbate a votului în ultimul moment în baza unor factori precum cumpărarea ori intimidarea generată de tabăra adversă.

Ilie Bolojan NU TREBUIE să cucerească extremist-populiștii din Parlament, ci să producă o ruptură funcțională în aceste grupuri. Nu are nevoie neapărat de o alianță oficială spectaculoasă cu ei, ci are nevoie de 29 -32 de voturi disciplinate sau măcar utilizabile la momentul-cheie al votului de încredere.

Iar în politica aia hardcore, îndepărtată de puritansimul de pe rețelele sociale, asta se poate face prin două mecanisme: fie îi aduci într-o formulă nouă pe acești parlamentari care la prima vedere par pentru unii „niște indivizi cu care nici mâna nu trebuie să dai”, fie îi împingi să voteze „responsabil” fără să-și asume public intrarea într-o nouă coaliție de guvernare. Aici Bolojan va fi cel care alege direcția pe care o va trasa.

De ce are aici Bolojan spațiu de construcție a unei majorități parlamentare de moment care să-l sprijine? Pentru că nu toți parlamentarii acestor trei grupuri sunt la fel. Unii sunt parlamentari de conjunctură, alții sunt mai degrabă oportuniști instituționali, iar alții sunt ideologici până la capăt.

Bolojan, când negociază cu ei, ar trebui să se uite la cine se teme dintre cei 41 de alegeri anticipate, cine vrea acces la resurse și relevanță și cine preferă să fie „de partea puterii” fără să intre complet în ea.

Bolojan trebuie să fie atent că să nu se alieze conjunctural cu cei care trăiesc politic din conflict total și anti-sistem, căci acei parlamentari sunt utili ca decor de opoziție pentru guvernare, nu ca bază pentru crearea unei majorități parlamentare.

Ce nu cred că trebuie să facă Bolojan? Fiindcă deja va lucra pe sârmă, cu parlamentari pentru care va fi criticat că le strânge mâna și negociază cu ei, premierul NU AR TREBUI să le ceară să devină „oamenii lui”.

Ar trebui să le ceară să nu blocheze statul, punându-le pe masă mesajul: „votați o formulă de funcționare, altfel vă asumați haosul”. Asta va funcționa mai ales pentru parlamentari din cei 41 care nu vor să fie văzuți drept responsabili de prăbușirea guvernării, dar nici nu vor să se lipească oficial de PNL sau USR. Practic, Bolojan nu-i va converti ideologic, ci îi va izola moral și reputațional până când cooperarea devine ieșirea lor cea mai ieftină din colțul în care au fost puși.

Și pentru că politica e extrem de complicată, iar majoritățile parmantere se crează greu, Bolojan ar trebui să se gândească să exercite simultan și varianta rupturii selective de parlamentari din PSD sau AUR.

O majoritate parlamentară fără PSD și AUR ca partide nu e același lucru cu o majoritate parlamentară creată fără niciun parlamentar provenit de acolo. Bolojan va trebui să negocieze parlamentar cu parlamentar și să meargă țintit șa cei care simt că nava lor se scufundă sau că actuala conducere nu-i mai poate proteja politic sau că nu mai contează pentru actuala conducere. Și aici sunt cel puțin 15-20 de parlamentari care pot fi curtați.

Aici însă costul politic e mult mai mare, pentru că imediat propaganda AUR și PSD va intensifica narativul că noua majoritate BOLOJANISTĂ e făcută din traseiști și improvizații.

Prin urmare, dacă Bolojan reușește să convingă cel puțin 29 de parlamentari să-l sprijine la votul de încredere, dar nu justifică pactizarea, va pierde din legitimitate și încredere pentru că va fi indicat drept un politician disperat cu orice preț să rămână la putere. poate. Dacă însă reușește să convingă cel puțin 29 de parlamentari sub formula „bloc de stabilitate, funcționare a statului, evitare a haosului și sprijin punctual pentru un guvern limitat ca mandat”, atunci aceeași operațiune devine vandabilă.

Bolojan trebuie să-și „murdărească” imaginea de reformist integru negociind cu oportuniști sau traseiști. ASTA E REALITATEA. Iar electoratul bolojanist ar trebui să aibă și el un rol aici, adică să înțeleagă că majoritățile nu se fac doar prin adunare, ci prin narațiune. Și că nu va trebui să critice orice strângere de mână a lui Bolojan cu un parlamentar de la AUR, SOS, POT, PACE sau PSD.

Premierul Bolojan trebuie să își creeze noua majoritate pe ideea că separă parlamentarii utilizabili de cei care au interes în blocaj. Deci va trebui să-i găsească pe acei parlamentari pentru care puterea și supraviețuirea valorează mai mult decât disciplina de partid. Va fi al dracului de greu, dar nu e imposibil.

Am stat de vorbă cu ministrul Apărării, Radu Miruță, pe care l-am întrebat direct cât ar rezista România singură în fața unui atac rusesc de tipul celui lansat împotriva Ucrainei în 2022. A refuzat să livreze răspunsul simplu pe care opinia publică l-ar fi vrut. „N-am un răspuns care să vi-l dau, pentru că și ipoteza dumneavoastră e una foarte variată”, a spus el, invocând multitudinea de scenarii și variabile care ar schimba radical o astfel de ecuație.

Dar dincolo de această prudență, ministrul Miruță a făcut o radiografie mult mai importantă: România încearcă să își redefinească postura de securitate într-un moment în care relația transatlantică este traversată de fisuri, iar Europa este forțată să înțeleagă că nu mai poate miza doar pe intervenția automată a Washingtonului.

Radu Miruță insistă că Bucureștiul nu vede contradicții între Uniunea Europeană, NATO și parteneriatul strategic cu Statele Unite, ci trei niveluri complementare de protecție. În formularea lui, România privește securitatea „prin trei prisme”: UE, NATO și relația bilaterală cu SUA.

În același timp, ministrul respinge ideea că în Europa s-ar lucra deja, oficial, la o formulă NATO fără americani, dar admite că discuțiile și șocurile politice din ultimii ani au forțat statele europene să își privească mai lucid propriile limite.

L-am întrebat pe ministrul Apărării și de doctrina din Armată privind „Poarta Focșaniului” și despre vechea logică strategică ce lăsa impresia că Moldova ar putea deveni, la nevoie, teritoriu de sacrificiu.

Radu Miruță a respins frontal această ipoteză, dar mai important decât negarea simbolică este faptul că a vorbit despre nevoia unei armate care nu doar cumpără echipamente, ci învață să proceseze în timp real datele produse de radare, avioane, nave, tancuri și puncte de observație, astfel încât ele să poată deveni input pentru reacții rapide, inclusiv pentru roiuri de drone.

De altfel, poate cea mai ambițioasă idee a ministrului este că România nu trebuie să construiască doar depozite de drone, ci o capacitate permanentă de producție și adaptare tehnologică.

„România astăzi, și în Armata Română, nu se produce, se cumpără”, spune Miruță, iar de aici pornește întreaga lui viziune: Armata nu ar mai trebui să fie doar client, ci să preia în interiorul ei măcar zona critică de software, integrare și procesare a datelor sensibile.

Într-un război care se schimbă mai repede decât ciclurile birocratice ale achizițiilor publice, ideea că pentru orice actualizare de software trebuie să treci printr-o licitație de un an pare, în logica sa, aproape absurdă.

Când am ajuns la dicuția despre SAFE, ministrul Miruță a făcut și o distincție dură între producția reală în România și vechile formule de offset cosmetizat, pe care le descrie fără menajamente: „‘Offset’ a fost denumirea așa sexy a unei localizări din care lumea să nu prea priceapă mare lucru”.

Pentru ministrul Miruță, localizare înseamnă fabrici, angajați, infrastructură, control și capacitate reală pe teritoriul național, nu donații sau compensații ambalate frumos pe hârtie. Din această perspectivă, apărarea nu mai înseamnă doar securitate, ci și reindustrializare strategică.

Mesajul central al ministrului Apărării Radu Miruță este că România încearcă să iasă din postura comodă de stat-client și să intre, cu toate întârzierile și contradicțiile ei, într-o etapă în care vrea să producă, să integreze și să gândească mai mult cu capul ei.

Ministrul Radu Miruță nu promite miracole și nici nu oferă răspunsuri absolute. Dar spune limpede că „NATO este mult mai slab fără Statele Unite”, la fel cum spune limpede că România trebuie să facă mai mult pentru ea însăși.

Ei bine, iar între aceste două adevăruri, dependența de alianță și obligația de a ne întări capacitățile de apărare, cred că se joacă, de fapt, adevărata discuție despre viitorul apărării românești.

Transcrierea integrală a interviului cu Ministrul Apărării Naționale se poate citi mai jos:

• Marco Badea: Domnul Ministru, vă întreb direct: azi, dacă nu ar mai exista NATO, cât am rezista singuri în fața unui atac rusesc similar cu Ucraina 2022?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Știu că ați avea nevoie de un răspuns într-o oră, pe ceas, însă răspunsul ăsta trebuie înțeles un pic, că e condiționat de context. Și nu mă refer la ipoteza improbabilă că n-ar mai exista NATO. Mă refer, pur și simplu, de dragul conversației, la ipoteza pusă pe masă de dumneavoastră. Nu poate să fie o acțiune identică cu cea din Ucraina, pentru că lungimea graniței e diferită, pentru că avem și zonă de apă, pentru că avem un context un pic diferit. În interiorul Ministerului Apărării sunt scenarii pentru aproape toate variantele posibile. Care este gradul de suprapunere unui scenariu cu ce s-ar întâmpla într-o situație sugerată de dumneavoastră, e o chestiune care depinde de foarte multe variabile, adică pe unde ar intra, când ar intra, în ce context s-ar întâmpla asta? N-am un răspuns care să vi-l dau, pentru că și ipoteza dumneavoastră e una foarte variată.

• Marco Badea: Dar cât cât de credibile mai sunt garanțiile de securitate, ținând cont de modul în care este fracturată relația transatlantică. Nu vorbim neapărat de relația între România și Statele Unite, ci de ruptura dintre Europa și Statele Unite, având în vedere declarațiile administrației Trump?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: România este într-un scenariu de parteneriat strategic de curând reconfirmat. Noi avem un parteneriat cu Statele Unite din 2005 și dincolo de conținutul acestui parteneriat, de curând, acum 3 săptămâni, când s-a pus problema deciziei în Parlament de a sprijini solicitarea Statelor Unite cu prezența aeronavelor de realimentare pe teritoriul național, cu prezența acelor elemente de comunicații prin satelit pe teritoriul național. Este tocmai o confirmare a faptului că noi ne respectăm înțelegerile. Nu este o înțelegere nouă pe care am avut-o acum. Ce este doar respectarea unei înțelegeri care este între noi și Statele Unite din 2005. În al doilea rând, noi, ca țară, dincolo de toate parteneriatele pe care le avem, trebuie să ne uităm la care sunt modalitățile prin care ne urmărim sporirea gradului de securitate, integritate națională, integritate teritorială, protecție, grad de descurajare. Și România se uită prin trei prisme la lucrurile astea.

Se uită, odată, prin prisma interacțiunii cu Uniunea Europeană, pentru că avem canale care ne sunt avantajoase și pentru care contribuim proporțional cu Uniunea Europeană. Ne uităm prin prisma NATO, că este un alt nivel, un alt strat. Ne uităm prin prisma relație cu Statele Unite.

Cele trei destinații, Uniunea Europeană, NATO, Statele Unite nu sunt una opusă celeilalte în ceea ce privește interesele pe care România le are. Așadar, situația actuală este un context bun pentru România. România a luat decizie corectă în a răspunde pozitiv Statelor Unite, în timp ce din Statele Unite, față de diverse alte țări, se vorbește cu un ton mai neutru sau chiar critic. Raportarea la România se face cu un ton apreciativ, ceea ce nu e un lucru puțin. România și-a respectat toate asumările la nivel internațional, crescând cheltuielile pentru apărare, făcând pași în extinderea capacităților de producție în zona de apărare pe teritoriul național.

Chiar în aceste momente rulăm până la cele 21 de proiecte prin SAFE, care acum șase luni de zile nu existau. Aegeți-vă dumneavoastră ce interval vreți, în ultimii 30 de ani, și n-o să găsiți șase luni în care apar 21 de proiecte noi în zona de înzestrare a Armatei Române, în care nu doar cumpărăm, în care tragem producția aici și dezmorțim niște capacități.

Deci, România își menține asumările pe care le avem și față de Statele Unite. România își menține asumările pe care le avem și față de NATO. România își menține și față de Uniunea Europeană. Așadar, România este văzută ca o entitate care emană seriozitate atunci când se pune problema interacțiunii internaționale. Și eu văd, ca ministru, nu e un lucru deloc puțin. Intră în sală 27 de miniștri sau, mă rog, la NATO, un alt număr.

Raportarea se face gândindu-te sau având în context cât de serioasă este țara respectivă. În înțelegerile politice contează și ce scrie pe foaia pe care o apropii și spui că ești de acord cu ea. Dar foarte mult, n-aș pune că mai mult, dar foarte mult contează gradul de încredere față de interlocutor. Ai încredere că cel care spune că-i de acord cu ce scrie pe foaia asta va și face asta? Că asta nu pot s-o garantez decât prin seriozitate pe termen lung.

• Marco Badea: Domnule ministru, nu întâmplător am făcut referire la această discuție, pentru că a existat chiar în presa americană un articol în Wall Street Journal chiar zilele acestea, în care a s-a insistat pe ideea că în Europa există deja discuții și vreau să ne confirmați sau să ne infirmați cum că aliații europeni din NATO s-ar pregăti pentru o eventuală retragere a Statelor Unite, în ideea de a folosi tot ceea ce înseamnă echipament, baze NATO în acest moment în eventualitatea unei agresiuni, dar fără Statele Unite implicate.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Vă infirm o astfel de procupare. În același timp, a fost un duș rece, dar sănătos la conferința de securitate de la Munchen, de anul trecut, când s-a adus pe tapet nu doar articolul 5, acela în care dacă o țară este atacată, toate vor interveni să o sprijine, ci și articolele 3 și 4, care spun că fiecare țară trebuie să facă cât de mult se poate pentru a spori capacitatea cu care contribuie la apărarea teritoriului național și la apărarea teritoriului NATO. România este în situația în care nu stă pe fotoliu, mănâncă popcorn, vine cineva și îi sparge geamul, pune mâna pe telefon și sună în baza articolului 5: „NATO, auziți, veniți și adunați cioburile și vedeți ce s-a întâmplat, că eu nu mă mic de pe canapea”.

România este în situația în care crește cheltuieli pentru apărare, crește capacități de producție în zona de apărare, face tot ce poate și pune mâna pe telefon dacă i se sparge geamul și spune: „Eu am făcut tot ce a ținut de mine”.

E o abordare complet diferită și observația mea este, apropo de ceea ce invocați dumneavoastră mai devreme, e că acolo suntem. Uniunea Europeană a conștientizat că are spațiu să facă mai mult pentru securitatea proprie, raportată la creșterea capacității în interiorul Uniunii Europene, nu așteptând tot timpul sprijin din partea partenerului american. În același timp, trebuie să spunem foarte clar: nu există grad de echivalență ca putere de descurajare la nivel NATO, la nivel de Uniune Europeană, dacă nu există interacțiune și sprijin și parteneriat cu Statele Unite. NATO este mult mai slab fără Statele Unite. Capacitatea de descurajare a Europei este mai mică fără parteneriatul cu Statele Unite. E un lucru cert ăsta, iar cine încearcă să-l împacheteze altfel, aprecierea mea este că e îndepărtat totuși de puterea Statelor Unite, spunând că e același lucru cu sau fără Statele Unite și că nu-i nicio diferență dacă ai un parteneriat cu Statele Unite sau nu. Nu.

Însă și Statelor Unite, sunt țări care le arată că nu se bazează, așteptând doar ca Statele Unite să vină să le sprijine. Ci fac și ele pași, țări care fac pași, astfel încât să își rezolve o parte din entitățile care cresc capacitatea de descurajare și fără a se baza doar pe Statele Unite. Crește-ți tu capacitatea proprie, îmbunătățește-ți condiție din armată, ai mai multe capabilități de apărare pentru a-ți rezolva o suprafață mai mare pe care ți-o poți apăra sau prin care poți descuraja de unul singur.

• Marco Badea: Domnul Ministru, cum putem să facem tranziția de la doctrina veche la doctrina nouă. Pentru că știți, în mod sigur și probabil ați fost și informat imediat după ce ați preluat portofoliu la Ministerul Apărării despre ideea de „Poartă a Focșaniului” care ne-ar apăra în eventualitatea unei agresiuni și care cumva arată Moldova ca un teritoriu de sacrificiu, nu un teritoriu care poate fi apărat. În logica războiului viitorului, unde vedem că Ucraina a cucerit un punct strategic de luptă doar prin roboți și drone, în logica războiului dronelor, cum putem să ne îndepărtăm de această logică a „Poarții Focșaniului”?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: O întrebare bună. Înainte să vă răspund, resping ideea că există vreo suprafață a teritoriului național care e de sacrificiu pentru apărarea altui teritoriu. Evident că Moldova, fiind mai aproape de Federația Rusă, care este considerată în strategia națională de apărare un risc major, e mai aproape de acel pericol. Dar asta nu înseamnă decât că planurile Armatei Române pentru apărarea Moldovei sunt unele mai intense. Nu înseamnă că este un teritoriu de sacrificiu. În același timp, doctina asta nu este un document care se ștampilează acum, se bagă la sertar și se deschide peste 20 de ani și mai este în continuare valabil. Este ceva ce se actualizează în permanență.

Avem un episod nou al conflictului, acela al interacțiunii dronelor, care nu exista la nivelul ăsta înaintea războiului din Ucraina. Da, ne adaptăm. Da, luăm în calcul asta. Da, avem achiziții de drone. Da, suntem preocupați să producem drone chiar în România. Și Da, una dintre preocupările mele, care se suprapune și cu pregătirea mea profesională, aceea de inginer în software în telecomunicații, este să centralizăm toate informațiile, toate datele care sunt generate de diverse dispozitive ale Armatei Române (radare, avioane de vânătoare, nave, tancuri, puncte de observație) generează date.

Datele astea nu sunt puse în aceeași cameră astăzi, parsate pe toate modalitățile pe toate părțile și extras cu analiză software anumite informații care să devină poate imput pentru o decizie autonomă a unui roi de drone care să plece la o anumită parte. Trebuie să se întâmple asta și facem pași ca asta să se întâmple. Facem pași să digitalizăm toate aceste entități care produc date în Armata Română.

Eu cred că nu este indicat ca România să aibă depozite de drone, că sunt perisabile tehnologic, ci România e musai să aibă capacitatea de a produce oricând este nevoie drone de ultimă generație. Și asta nu se întâmplă pentru că noi într-o dimineață ne trezim și spunem „avem și noi nevoie să producem drone de mâine”, ci asta se întâmplă dacă tot timpul suntem cu mâinile într-un software de drone care este personalizat pentru contextul Armatei Române și care astăzi produce drone. Nu știu, se vând în alte părți sau ajutăm Ucraina cu ele, dar avem prin această metodă pregătirea ca noi oricând să dăm drumul la o producție mai mare. România astăzi, și în Armata Română, nu se produce, se cumpără. Armata Română trebuie să facă pasul, cel puțin pentru chestiunile astea care sunt la limita tehnologiei, nu doar să fie client, nu doar să achite facturi, ci să și producă în interiorul Armatei Române.

Și eu cred că nu este prea ambițios ca în Armata Română să avem o producție de drone, să avem o echipă care să viseze software-ul dronei respective, să avem o echipă care oricând poate personaliza diverse bucăți de software pentru o nouă nevoie a Armatei Române. Astăzi, software-urile Armatei Române, dacă vrem să fie modificate, trebuie o achiziție nouă. Trebuie o procedură de achiziție prin care solicităm ceva, se va contesta. Durează un an, un an și ceva până când vom primi o bucată nouă de software, timp în care se mai întâmplă 10 lucruri și am mai avea nevoie de 10 ori.

Lucrul ăsta, care are legătură fantastică cu o dinamică a evoluției pe câmpul de luptă, trebuie să fie gestionat în interiorul Ministerului Apărării. Ca inginer software am rămas plăcut impresionat să aflu că în Ministerul Apărării sunt vreo 450 de militari cu astfel de pregătire.

Nu-mi dau seama încă de nivel lor. Probabil că sunt și foarte buni și medii, ca peste tot. Acești 450 de militari, bine coordonați și bine încărcați, ar trebui să aibă capacitate să gestioneze așa ceva. Și e provocarea și a mea, cât sunt ministrul Apărării, să fac pași în diverția asta.

• Marco Badea: Bun și în direcția asta, considerați că e nevoie de know-how-ul armatei ucrainene? Pentru că știu că au existat discuții cu partea ucraineană. Chiar eu v-am întrebat în conferința de presă din 2 aprilie despre discuțiile pe care le-a purtat MApN-ul cu o delegație a companiilor ucrainene în România.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Ministerul Apărării a avut o discuție cu 15 companii ucrainiene care au fost aduse de Ministerul Apărării din Ucraina. Nu le-am selectat noi. Ele au selectat. Aceste 15 companii produc drone în Ucraina. Am avut o discuție, făcând o fișă tehnică, cu fiecare dintre aceste 15 companii. Am analizat și am înțeles ce pot ele să producă, din spusele lor. Facem și noi niște verificări. Am avut o discuție cu șeful Statului Major al Apărării pentru a vedea dacă ce pot aceste companii să producă este nevoie să fie un pic personalizat și pentru interesul tactic al Armatei Române.

Armata Română are niște nevoi care pot fi diferite de cele din Ucraina. Ne interesează să co-producem cu Ucraina, dar să co-producem ceva ce este util Ucrainei, dar este util și României.

Și în aceste zile se face această analiză, după care venim cu o listă scurtă, o comunicăm Ministerului Apărării din Ucraina cu privire la selecția pe care noi am făcut și vom începe discuții îngustate cu aceste 3,4,5 companii pe care Ministerul Apărării din Ucraina le sugerează pentru interacțiunea cu de co-producere a dronelor cu România. Este un program al SAFE, care este specific de celelalte programe și care spune că se primește finanțare doar dacă există coproducție între România și Ucraina.

• Marco Badea: Dar care este cadrul legal, pentru că MApN-ul nu poate să producă efectiv. Există o lege din 2002, care desemnează MApN-ul ca fiind un client. Dumneavoastră ați recunoscut, inclusiv într-un interviu din 8 aprilie, la Digi 24, că vă doriți ca MApN-ul să fie și un producător, nu doar un client.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Se fac pași pentru asta. Orice lege e făcută să fie și desfăcută, să fie actualizată, să fie modificată. Tot în Uniunea Europeană sunt și alte țări care au deja o astfel de abordare. Tot în Uniunea Europeană sunt țări membre NATO și țări membre UE care respectă acel tratat de funcționar al Uniunii Europene, care reglementează un pic cine trebuie să producă, cine trebuie să fie client.

Eu vă spun că, din perspectiva mea, ca ministru al Apărării, cu mintea pe care o am în cap, este mare eficiență dacă pentru chestiuni de software pentru drone, care centralizează informații sensibile de la diverse dispozitive al Armatei Române, asta se întâmplă „in house”. Imaginați-vă că ar trebui luat un flux de date de la nu știu care radare ale Armatei Române. Ar trebui luate date de la Centrul de Monitorizare și Control al Armatei Române. Ar trebui luate date de la avioanele 16. Astea sunt niște date foarte sensibile. Nu pot fi date ca atare alte entități.

Este legitim ca ele să fie procesate în interiorul Armatei Române. Mai mult decât atât, orice produs am cumpăra, el nu va fi construit după chipul și asemănarea specificului Armatei Române. Când cumperi de pe raft ceva, îndeplinește foarte multe condiții, dar nu le îndeplinește pe toate, având în vedere specificul fiecărei armate și gradul cu dinamica cu care se schimbă acest specific. Armata Română nu este dotată cu echipamente de la un singur producător și de acolo mi-a pornit ideea asta.

Avem, nu știu, produse de la un anumit producător, care au un software care centralizează interacțiunea, dar știe să vorbească doar cu produsele lui. Avem în Armata Română produse și de la alt producător, care au și ele, la rândul lor un software, care vorbește doar cu produsele lui.

Noi nu putem să cumpărăm produse de la un singur producător pentru întreaga zestare a Armatei Române, din multe motive. Nici nu putem avea 10 traducători, 10 translatori care vorbesc „hub and spoke” așa cu fiecare produs. Este nevoie ca toate aceste date să fie puse într-o singură oală și acolo un bucătar, care trebuie să fie Armata Română, să împartă și să le analizeze, generând de acolo o altă decizie.

Vă dau doar un exemplu: Imaginați-vă, avem situația asta cu dronele care vin spre Federația Rusă și atacă porturile ucrainiene de la Dunăre de câteva ori pe săptămână. Dacă noi am avea, în loc să ridicăm avioanele F-16, dacă noi am avea un set de drone dispus pasiv, așa, în diverse puncte din Delta Dunării și dacă atunci când software-ul ăsta ar analiza situația de la radare, de la echipele de la sol, a lua decizia ca punctul cinci să-și ridice 15 drone. Și s-ar întâmpla asta automat, fără intervenție umană, ar fi mult mai rapid, mult mai eficient, cu un cost mult mai mic și convingerea mea e și cu un randament mult mai mare.

• Marco Badea: Dar, domnule ministru, cum ar arăta acest parteneriat, acest ioint venture între Ucraina și România? Aveți în vedere să fie Ministerul Apărării Naționale cu companiile acestea din Ucraina care sunt selectate de Ministerul Apărării din Ucraina, dar și cu companii din România, private sau publice? Și mă refer aici la companiile care sunt în subordinea Ministerul Economiei, unde statul este acționar majoritar.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu există în niciuna dintre logicile unor oameni sănătoși la cap varianta ca Ministerul Apărării să treacă și la producția de hardware. Da, n-o să vedeți plăcuți electronice făcute cu sigla MApN pe ele, că nu suntem într-o logică absurdă. Nu putem înlocui în mediul privat și nici nu vreau asta. Și pe acest proiect de coproducție cu Ucraina, nu vom produce toate tipurile de drone necesare Armatei Române. Armata Română are nevoie de mai multe tipuri de drone. Restul vor fi evident în interacțiune cu privat complet. Însă pentru framework-ul acela de software care să gestioneze informațiile sensibile din Armata Română, eu cred că este sănătos ca asta să se întâmple exclusiv în interiorul Armatei Române, fără punerea la dispoziție a acestor informații esențiale, de altfel, oricărei alte companii, indiferent cât de multe documente are compania respectivă. Dar ăsta este un tronson îngust.

Necesarul de drone pentru Armata Română este pe un segment mult mai larg. Restul bucăților din segmentul ăsta vor trebui acoperite de mediu privat. Armata Română totuși n-are obligații principale nici cu clubul Steaua, nu are obligații principale nici să producă hardware, nici să producă toate tipurile de muniție. Dar trebuie să ne asigurăm că lucruri critice sunt gestionate de Armata Română.

În caz de război, Armata Română are nevoie brusc de niște lucruri. Nu e suficient să scoți pe masă niște contracte: „Uite, în 3 săptămâni trebuie să-mi aducă nu știu care firmă, nu știu ce”, că s-ar putea să nu se mai aducă. E sănătos, pentru un set minim și critic, lucrurile să fie gestionate de Armată.

• Marco Badea: Există, de fapt, un mesaj al dumneavoastră, ca ministru al Apărării, pentru, să spunem, companiile private din România care vor să se partenerieze cu statul și cu ucrainenii?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: La Ministerul Economiei mă întâlneam și de trei-patru ori pe săptămână cu companii care spuneau că sunt interesate să facă drone și veneau doar cu power point-uri. Niciuna cu drona.

Ministerul Apărării nu este entitatea din statul român care poate neapărat ajuta la crearea unui business până la nivelul la care să poată fi cumpărat de Armata Română.

Ministerul Apărării are un set foarte clar de criterii operaționale. Drona trebuie să îndeplinească condițiile A,B,C, D, E. Dacă vii cu o dronă de nivelul ăsta, Armata Română e interesată să o cumpere.

Armata Română nu poate sprijini o companie care acum nu produce drone, ca ea să crească pentru a produce done pentru Armata Română. Asta se face la Ministerul Economiei, se face la Ministerul de Finanțe. Statul român trebuie să aibă alte mecanisme de susținere a mediului privat.

Armata Română susține prin faptul că cumpără, prin faptul că este un client cu sume mari, dar sunt multe companii care vin și spun: „Semnați un contract cu mine astăzi că eu în 2-3 ani, cu banii pe care îi iau de la voi, voi ajunge să produc o dronă care îndeplinește criteriile astea”.

Nu prea funcționează așa, pentru că dronele sunt produse perisabil tehnologic și noi nu putem să ne permitem să așteptăm dacă compania respectivă va fi în stare să-și ia zboruri pentru a produce drone la asemenea caracteristici sau nu. Da, companiile astea trebuie sprijinite, dar statul român are mai multe pârghii prin care se întâmplă lucrurile astea și nu neapărat prin intermediu Ministerului Apărării, care, vă repet, are principala componentă de sprijin, sprijină pentru că garantează cumpărarea, garantează vânzarea acestor produse. Când cineva își face o fabrică, întrebarea principală pe care și-o pune: „Vând suficient de multe produse încât să îmi permit să mențin fabrica asta?”.

Armata Română e foarte previzibilă la comenzi. Este planul de înzestrare al Armatei Române pe următorii 5 ani, trecut prin Parlament și public. Orice companie din lumea asta știe ce va urma să cumpere Armata Română. Mai mult decât atât, Armata Română nu face.

• Marco Badea: Bun. Apropo de cumpărare, sunt unele voci critice care spun că MApN-ul cumpără armament greu și industrie veche, când războiul este al dronelor, al roboților, al sistemelor A. Cum răspundeți acestor critici?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Este complet neadevărat. Și vă justific prin proiectele pe care le avem pe SAFE. Sunt proiecte de ultimă generație, de la mașina de luptă a infanteriei (chiar în discuțiile pe care le avem spun: „Domnule, dar cereți acolo cam cele mai performante dotări care pot fi puse”), la nava de patrulare, la arma de asalt.

Condițiile puse de Armata Română sunt ultima generație existentă astăzi. Deci ipoteza că Armata Română cumpără lucruri vechi este invalidată de toți producătorii de astfel de echipamente care, dimpotrivă, se plâng de nivelul de cerințe pe care Armata Română îl cere și care îi pune pe într-o imposibilitate aproape tehnică de a livra ceea ce noi solicităm. Adițional, de când sunt la Ministerul Apărării și am venit cu inerția asta de la Ministerul Economiei, nu punem condiție doar de a cumpăra, ci suprapunem și condiții de localizare.

Și asta nu numai pentru că vrem să ajutăm industria, și e normal să faci orice poți pentru a ajuta industria, ci și pentru că e foarte sănătos ai pe teritoriu național producție.

Eu sunt foarte deranjat. Acum două săptămâni a venit ultima oră în Guvern și am văzut venind constant Hotărâri de Guvern prin care Guvernul României să stingă obligația de localizare pentru contractele vechi. Și m-am uitat și eu să văd ce contracte s-au făcut, domnule, prin 2022, 2023. Era o propunere de la Ministerul Apărării venită de 2,8 milioane de Euro prin care Guvernul României stingea o obligație de localizare. Și zic: „uite ce frumos, au terminat un contract, au făcut localizare. Ia să vedem ce au făcut”. De fapt era o Hotărâre de Guvern prin care stingerea obligației de localizare presupune acceptarea unor donații.

Adică niște produse construite în altă țară, în industria din altă țară, cu beneficii economice pentru altă țară, ne erau donate nouă în echivalența a 3 milioane de euro. Și asta presupune, la vremea respectivă, obligație de localizare. Nu temelie săpată aici. Nu fabrică făcută aici, nu angajați aici, nu facilitate de producție făcută aici. Un set.

• Marco Badea: Adică un offset din ăla pe vechi.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: „Offset” a fost denumirea așa sexy a unei localizări din care lumea să nu prea priceapă mare lucru. Localizarea înseamnă atunci când se produce pe teritoriul național. Atunci când lucrează angajați români acolo. Atunci când facilitatea există acolo, atunci când, în caz de război, Guvernul, Parlamentul, Președintele, CSAT decid diverse lucruri pentru facilitatea respectivă. Altfel nu înseamnă localizare, înseamnă un stat în genunchi în fața unor companii care au avut obligație de localizare pe care statul român a acceptat-o prin a i se dona niște produse produse într-o altă țară. Nu semnez așa ceva și niciunul dintre contractele pe care le va semna MApN cât eu voi fi ministru nu va presupune ca localizarea să fie donația din altă parte.

• Marco Badea: Care sunt industriile civile cele mai importante pentru dual use, adică acele sectoare care pot susține simultan economia civilă și apărarea?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Producători de mașini, componente auto, prelucrări metalice, componente electrice, suduri, în principiu cam ce se folosește pentru producerea de echipamente al Armatei și cam de asta este nevoie. Spre exemplu, Piranha V (Mașina de luptă a infanteriei) de la Uzina Mecanică București suda carcasa la Șantierul Naval Mangalia - 2 Mai. Tabla pentru diverse tuburi de gloanțe, metalul pentru carcasa mașinii de luptă a infanteriei. Toate elementele de bază, care în principal sunt metalice, sunt de interes și pot fi convertite la dual-use.

• Marco Badea: V-am întrebat și în conferința de presă, dar revin cu această întrebare: De ce MApN-ul nu are un plan multianual de achiziții de echipamente militare corelat cu planul de înzestrare pe care îl are pe 10 ani, care să permită cumva industriei autohtone să poată respira, să-și poată face un plan, să-și pregătească din timp producția, pentru că sunt furnizori români de rang doi și trei care nu știu astăzi complet ce comenzi vor avea peste 2,3 sau 4 ani?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Ei știu. Furnizorii și producătorii. Unii dintre ei sunt supărați că nu sunt ei cei care au câștigat selecția. Planul de înzestrare al Armatei Române este unul public. Da, deci pe următorii 5 ani e clar ceea ce Armata Română va cumpăra. Armata Română nu poate să spună acum că va cumpăra asta în anul trei sau când va cumpăra în anul doi, pentru că bugetul este anual. Cât timp nu ai buget, cât timp nu ai credite de angajament aprobate, nu poți să angajezi astfel de contracte.

• Marco Badea: Păi sunteți și în Parlament. Nu se poate face o lege prin care să se construiască acest plan multianual de investiții, nu de achiziție, care să spună: „Uite, ăsta este bugetul pe achiziții în bugetul care se face anul viitor”?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Să știți că există asta. Sunt foarte multe contracte care sunt multianuale, care au fost contractate acum doi, trei ani și avem șarjă de plată în fiecare an. Achiziția de F-35, plătim în fiecare an la ea, achiziția tancurilor Abrams, plătim în fiecare an la ea, achiziția sistemelor Patriot, plătim în fiecare an la ea. Achiziția Iveco. Avem contract multianual. Există lucrurile astea. Cobra, contract multianual, există așa ceva. Contractele pe care noi le semnăm nu sunt toate cu plata în cursul aceluiași an, dar noi ne compunem bugetul știind ce obligații avem în următorii doi-trei ani și în fiecare an punem câte o rată din obligația de plată pe care o avem. Se știu lucrurile astea pentru cele mai multe dintre contracte.

• Marco Badea: Dar achizițiile achizițiile acestea presupun cea mai înaltă tehnologie? Luăm cele mai înalte produse sau produsele pe care le-am fixat la momentul în care a semnat contractul?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu. Atunci când se semnează contractul se definesc care sunt termenii și condițiile acelui contract. Adică, da, cele mai multe sunt de cea mai înaltă tehnologie la momentul semnării acelor contracte. Avem achiziția de drone care, de asemenea, e de prin 2023 semnată și pentru unele am plătit doar 30%. Restul se plătesc pe parcurs. Lucrurile astea sunt distribuite în timp.

Ce este, observ eu, un interes, și-n înțeleg, este ca unele firme din România care devin subcontractori pentru producătorii mari să fie desemnați tot de Ministerul Apărării. Este, apreciez eu, și incorect, și ilegal. Ministerul Apărării interacționează cu cine livrează produsul. Ministerul Apărării nu poate interacționa și cu cei care lucrează pentru cel care va integra produsul respectiv. Însă pentru a-i ajuta pe aceștia, Ministerul Apărării, de când sunt eu, pun o condiție: ca un procent din acel produs să se deruleze prin interacțiune cu mediul de afaceri din România. Dar nu cu cine, nu cu Badea sau cu Miruță. Ci Ministerul Apărării spune „eu garantez, un trotuar pe unde vor putea merge firme din România”. Care dintre ele vor merge este o interacțiune liberă, economică, între firmele din România și cel mare care va integra produsul la preț, la rapiditate, etc.

• Marco Badea: Miza fiind dezvoltare a ecosistemului. Adică să se crească economia, nu?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Vine cineva mare, da? Mașina de luptă a infanteriei nu poate fi produsă de niciuna din cele 263 de firme care sunt autorizat în industra națională de apărare. Nu au capacitatea tehnică și licență pentru așa ceva Sunt trei, patru internaționali care poate să facă asta. Cel care va face România asta va avea obligația să interacționeze cu cei din plan local.

Cei din plan local vin și spun: „La semnarea contractului cu ăla mare, trece-mă și pe mine cu nume și prenume, ca subcontractor”. Nu se poate asta! De acolo sunt multe presiuni la adresa mea. De acolo sunt multe interese politice, pentru că firmele care vor asta nu sunt străine de mediu politic. S-au învățat să primească foarte ușor niște sume foarte mari de bani. Contractarea cu Ministerul Apărării e o variantă economică foarte bună, pentru că sumele sunt mari, pentru că sumele sunt garantate, pentru că unele dintre ele nu sunt în văzut lumii din diverse motive strategice, în care informația e clasificată. Și atunci, pentru un operator economic, este un deziderat să interacționez cu Armata Română. Și ar vrea să nu se întâmple asta competitiv, ci ar vrea să fie pus cu pixul. S-a întâmplat în trecut, nu se întâmplă tura asta.

• Marco Badea: Bun, dar în regulamentul SAFE, statul are un rol esențial în stabilirea eligibilității acestor companii.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Haideți să discutăm deschis și despre asta. Achizițiile de armament nu au doar o componentă de preț. Achizițiile de armament în toată lumea asta au și o componentă geopolitică, de diplomație, e de compensare a diverselor metode de sprijin din partea țărilor respective pentru Guvernul României, pentru Armata României. Adică așteptarea asta, să cumperi armament care se vinde din două în trei locuri, așa cum ai cumpăra înghețată pe Calea Victoriei, e o așteptare nerealistă.

Și încercarea de punere pe același nivel a achizițiilor din zona de armament cu orice achiziție publică, din nou, e o chestiune un pic greșită. Pentru că este o zonă mai sensibilă și nu o face doar România așa. Din zona asta au apărut acele tipuri de contract de Guvern la Guvern, adică se stabilește că Guvernul României interacționează cu Guvernul, nu știu, Franței, Germaniei, Statelor Unite etc. Și România face asta. Contractele de achiziție cu Statele Unite sunt Guvernul la Guvern, cele mai multe. Adică România, în baza parteneriatului, a negociat diverse lucruri.

Sigur, Armata Română nu este implicată în selecția asta, Armata Română spune: „Astea sunt caracteristicile tehnice pe care, cine vreți voi, va trebui să le îndeplinească”. Și se face o situație, nu știu, 3,4,5 țări sunt care îndeplinesc asta. Și se face o metrică care are legătură și cu timpul de livrare, și cu costul, că nu vom cumpăra produs doar pentru că este venit dintr-o țară, dacă el e dublu ca preț.

Cum vă spun și am spus-o public și o repet și la dumneavoastră, dacă aceste companii nu-și vor coborî prețul raportat la ce au trimis până acum, Armata Română nu va semna contracte cu ei. SAFE este un instrument financiar pentru România, mult mai avantajos decât latul banilor de la bancă. Este o dobândă foarte mică de 3 până la 3,5% cu returnare în primii 10 ani cu perioadă de grație, după care 40 de ani. România nu poate să acceseze bani mai avantajos decât acest SAFE.

• Marco Badea: Deci intervin niște criterii. Pe lângă criteriu geopolitic, intervine și criteriu de transparență și de corectitudine.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Noi știm cât trebuie să coste un produs. Am demontat, spre exemplu, navele de patrulare, ca la lego, până la nivel de șurub. Și am luat preț pe cât e șaibă asta, cât e tunul ăsta, cât e software-ul ăsta și cât costă integrarea lor. Am văzut cât ar costa, știm ce se întâmplă în piață, știm care sunt prețurile corecte. Mai mult decât atât, avem oferte din partea companiilor înainte de SAFE. Unele dintre ele au venit acum cu o propunere de preț cu 30-40% mai mare, pentru că știu că România trebuie să semneze aceste contracte până la finalul lunii mai.

• Marco Badea: Și ce faceți dacă vă forțează?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu vom semna, pentru că asta va însemna că România acceptă să se împrumute cu o dobândă mult mai mică, plătind un produs care e de două ori mai scump.

• Marco Badea: Păi și pierdem banii?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu, nu pierdem banii.

• Marco Badea: Semnăm cu alții?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Posibil să semnăm cu alții.

• Marco Badea: Ok, SAFE a fost gândit pentru Europa și pentru consolidarea autonomiei strategice. Dar în ce condiții există și care sunt caracteristice prin care în SAFE ar fi integrate companii non-europene, elvețiene, americane (cu care ați spus că avem parteneriat, de la Guvern la Guvern) japoneze, sud-coreene și așa mai departe?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Este ceva ce trebuie să demonstreze ei că sunt eligibili. Ei trebuie să demonstreze în fața Comisiei Europene că îndeplinesc acele condiții, adică 65% din producție, din materialele utilizate, să fie produse pe teritoriul Uniunii Europene, acționariatul lor să aibă legătură cu cetățeni ai Uniunii Europene.

Adică sunt niște condiții foarte clare, pe care nu le influențează statul român. Ei trebuie să demonstreze că sunt eligibili, raportat la aceste condiții publice, dintre care v-am enumerat mai devreme, care au legătură cu decizia Comisiei Europene.

În momentul în care îndeplinesc condițiile astea intră în malaxorul decizional al statului român, unde responsabilitățile sunt foarte clar asignate. Armata Română și-a îndeplinit aceste responsabilități de aproape două luni. Adică am emis, conform OUG care reglementează SAFE în România, care sunt criteriile. Spre exemplu: „Vreau telefonul ăsta, o să aibă camera atât, să fie gors, să fie subțire, să aibă hardware, să aibă procesare”.

După ce Armata Română spune asta, Ministerul Economiei, Cancelaria prim-ministrului agregă și ce localizare cere Ministerul Economiei și restul condițiilor.

Armata Română a dat asta. E cumva în curtea colegilor de la Economie, de la Cancelarie, care au început și ei să și termine din bucata asta de responsabilitate. Urmează să fie o nouă decizie CSAT și, foarte important, tot ceea ce se muncește pe SAFE trece prin Parlament. Adică Parlamentul României va încuviința, va aproba aceste contracte cu aceste sume.

Noi nu cerem o aprobare din asta în avans, generic, așa o foaie-n alb. Mergem și spunem cumpărăm 298 de mașini de luptă a infanteriei de la compania X, cu prețul acesta, cu condițiile de localizare acestea.

• Marco Badea: Adică să le fac aici.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Să le fac aici în diverse procente. Unele nu se pot face 100% aici. Spre exemplu, pentru niște elicoptere moderne cu care suntem în discuții cu cei de la Airbus, pentru un elicopter mai vechi ne spun că îl fac 100% în România. Pentru ceea ce Armata Română are nevoie, adică de ultimă generație, spun că ne fac 100% dacă luăm 42, nu 12.

Sunt niște condiții comerciale care se întâmplă într-un mod legitim în interacțiunea asta. Noi spunem: „noi nu putem cumpăra acum 42, cumpărăm 12. Hai să facem pentru asta ceva parțial localizare aici”. Și e o negociere care se întâmplă în permanență.

• Marco Badea: Ați enumerat arma de asalt, mașinăria de luptă a infanteriei și dronel. Sunt mai multe companii din industria de apărare care au acuzat public, nu pe dumneavoastră personal, ci au acuzat statul român că pentru programele astea importante din SAFE nu au primit solicitări de informații sau semnale că statul vrea o competiție reală. Cum le răspundeți acestor companii și creerii percepției că România a decis să cumpere direct de la anumiți furnizori, prin decizie politică, și nu printr-o competiție tehnică reală?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Sunt mai multe componente de răspuns. Una, pentru a produce în Induția Națională de Apărare trebuie să fie autorizat. Deci România știe toate companiile care sunt autorizate să producă pentru Armata Română, pentru MAI și așa mai departe. Când am plecat-o de la Ministerul Economii erau vreo 240 de astfel de companii.

Niciuna dintre aceste companii nu au licență pentru a produce aceste produse mari. Mașina de luptă a infanteriei, nava de patrulare, elicoptere. Nu este licență pentru a produce asta.

• Marco Badea: Dar nu vorbim doar de companii românești, vorbim și de alte companii.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: O secundă, că discuția și acuzațiile erau pentru companiile românești. Am văzut o acuzație din partea directorului de la Romarm că pe cei de la Romarm nu i-a întrebat cineva despre asta. Și vă răspund foarte ferm. Pe cei de la Romarm, timp de 30 de ani, nu i-a oprit nimeni să se ducă pe culmile succesului.

• Marco Badea: Dar n-au făcut-o.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu i-a oprit nimeni să facă asta. Nu-i oprește nici astăzi. E mai degrabă o neputință și un stat în genunchi și spus că „mi-e ciudă că alții pot”.

Al doilea răspuns foarte ferm vi-l dau. Conducerea Romarm a fost trimisă la DNA și este acuzată de incompatibilitate. Cam în ce măsură, cu cine să interacționăm acolo în momentul de față? Pe noi ne interesează susținerea industriei naționale de armament, nu raportat la o conducere sau alta. Însă cei de la Romarm, și nu ei, că de fapt Romarm nu produce nimic. Romarm este un intermediar al acestor situații. Produc fabricile, produc filialele. Filialele din Industria Națională de Apărare vor fi implicate în aceste proiecte.

• Marco Badea: Dar nu doar de companiile românești vă spuneam. Există companii care au dat declarații publice, care au spus: „Unele companii au fost selectate de statul român, deși noi am trimis tot felul de interpelări, le-am spus care sunt pozițiile noastre, am colaborat cu statul român pe diverse proiecte și acum nu ne bagă în seamă”. Cum le răspundeți acestor companii?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Unele dintre companii spun că îndeplinesc niște condiții pentru care nu au putut face dovada că îndeplinesc. Adică ele trebuie să îndeplinească prima oară condiția de a fi eligibilă prin SAFE. Unele au trimis dosare de 167 de pagini, una dintre companii, în care foarte frumos scriau acolo niște lucruri, dar nu au pus dovada, pentru că ce scrie acolo este și real. Și atunci statul român nu o poate considera eligibilă. Ei trebuie să vină cu dovada eligibilității, că pot fi integrate prin acest program SAFE.

Nu e suficient să vrei. Toată lumea vrea contracte cu Armata Română. Trebuie să faci dovada că poți. Dovada asta pentru unele nu a fost făcută. Pentru unele este făcută. Cu o parte dintre cele care este făcută, există interacțiune. S-a dat un ordin al grupului de lucru condus de Cancelarea premierului, care prevede asta. Mai mult decât atât, cadru pe lângă cel european SAFE, a fost setat printr-o hotărâre de CSAT care nu este publică și care include componente de care vă spuneam mai devreme, care se întâmplă peste tot în lume. Acela este cadrul în care ne mișcăm.

• Marco Badea: Dar cine a stabilit cercul companiilor care au intrat în dialog cu statul, ca apoi să se intre în CSAT?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Gradul de eligibilitate al acestor companii. Nu vă imaginați că sunt zeci. Sunt două, trei, maxim companii pe fiecare dintre produsele din safe. Unele dintre produsele din SAFe nu sunt făcute decât de o singură companie.

• Marco Badea: Deci competiția nu e atât de mare.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu este deloc. Este interesul foarte mare. Mașina de luptă a infanteriei este un contract de aproape 3 miliarde de euro. Nu există nicio companie foarte mare în lumea asta care să spună că nu este preocupată de un contract de 3 miliarde de euro. Însă mașina de luptă infantări e făcută de câteva companii mari. Unele nu îndeplinesc condițiile prin SAFE.

• Marco Badea: Dar pe drone sunt zeci de companii. Sau pe cel puțin așa e percepția.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Pe drone sunt companii. Unele dintre proiectele pe drone sunt achiziții în comun, nu sunt achiziții individuale făcute de statul român. Achiziții în comun înseamnă că Ministerul Apărării se urcă în aceeași barcă cu Ministerele Apărării ale altor țări care au deja contracte pentru aceste produse.

E un avantaj major pentru statul român. Unu, căci cumpără la un preț mult mai mic același produs. Noi vrem, nu știu, 72 de drone. Franța poate vrea 300, Germania 500. Se face comandă de 1000 de drone, din care România va lua bucata de 72 de drone, dar va plăti prețul obținut pentru comanda de 1000. Și atunci, având în vedere că aceste achiziții sunt la comun, nu mai era opțiunea României, că România nu desfășura un astfel de contract. Era alegerea României să facă „join” la achiziția altei țări, care este deja în desfășurare.

Mai mult decât atât, România are deja achiziționate un anumit tip de drone. Nu este scalabil să ne jucăm cu foarte multe produse diferite utilizate de aceeași soldați. Din motive de scalabilitate, ne interesează să dotăm cu un anumit nivel întreaga Armată Română.

Nu putem să cumpărăm la Craiova o dronă, la Focșani o altă dronă, la Balotești o altă dronă pentru aceeași țintă, pentru același risc. Adică eu înțeleg asta, vin din mediul privat. Eu n-am lucrat la stat decât când predăm la facultate. Și acuma în Guvernul României, însă lucrurile se întâmplă transparent și cu explicații pentru fiecare. Atunci când una dintre firme nu reușește, unele înțeleg, unele zic: „A fost ceva acolo care m-a dezavantajat pe mine”. Nu e cazul ăsta.

• Marco Badea: Dar referitor la arma de asalt, că e un program al MApN de înzestrare a Armatei.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Este MAI cu MApN și SRI cu SPP.

• Marco Badea: Și se va produce în România?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: E obligatoriu. Gândiți-vă că arma de asalt n-a fost schimbată, nu știu, din anii ‘75. Acea armă de aslat veche. Acum noi luăm una dintre cele mai moderne arme de asalt existente astăzi în lume, care va fi la piciorul fiecărui militar, polițist. Sunt mai multe tipuri în comanda asta, de la pistol, pușcă și așa mai departe. Armata Română are doar o bucată de comandă. MAI are o bucată mai mare.

• Marco Badea: Dacă la drone sunt câteva zeci, cel puțin. Așa e percepția. La mașina de luptă a infanteriei ați spus că sunt doi sau trei. La arma de asalt câți competitori sunt?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Tot doi sau trei.

• Marco Badea: Vreau doar să vă întreb dacă există companii dispuse să producă integral în România, fără cost suplimentar semnificativ pentru stat?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Pentru produsele care sunt în SAFE, nu. Nu neapărat că nu sunt dispuse, ci că nu au capacitatea, nu au licența tehnologică pentru produsele respective. Și aici sunt produsele foarte mari, produsele care sunt făcute de cele două-trei companii din lumea asta.

Trebuie să ai licență de producție pentru ele, pentru că eu nu pot să spun ca ministrul militarilor români, care în caz de război se duc cu pieptul dezgolit să încaseze poate gloanțe, să le spun: „Luați un produs un pic mai prost, pentru că produsul mai bun e făcut de o altă companie de la care noi nu vrem să cumpărăm”. Preocuparea mea de ministru este ca Armata Română și militari Armatei Române să primească cele mai bune produse la cel mai bun preț și trăgând prin faptul că noi dăm banii, condiționăm să tragem producția în România.

• Marco Badea: Domnule ministru, dumneavoastră sunteți unul din miniștrii care au venit și au oficializat transparentizarea la MApN. Asta ați declarat public, ați ieșit în conferință de presă, ați spus că există cazuri de corupție, Spitalul Militar Clubul Steaua, unitățile acelea din nordul României. Întrebarea mea este ce măsuri luați, că am văzut că sunteți pus pe treabă,pentru a vă asigura că ofițeri activi sau în retragere nu acționează împotriva ordinii constituționale, având în vedere suspiciunile deja existente în spațiul public cu privire la implicarea unor ofițeri activi sau militari ân retragere în sprijinul unor candidați sau politicieni de dreapta radicală, de exemplu Călin Georgescu?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Asta s-a întâmplat în perioadă care nu eram eu ministru. Nu o să invoc greaua moștenire. Vă spun doar că nu voi sta pe gândul nicio secundă când din partea structurilor Armatei Române mi se aduce la cunoștință o neregulă, să nu fac ceva cu ea. Și dumneavoastră mă întrebați de măsuri concrete. Eu nu știu toată adâncimea problemei, cât de multe probleme și nereguli mai există, care nu au fost descoperite. Nu cred că știe nimeni. Pe măsură ce ele ies la iveală, cercetare disciplinare administrativă, cine a greșit de a ajuns să se întâmple asta. Cel care a făcut asta e trimis la Parchet, apoi recuperarea prejudiciului.

• Marco Badea: Dar în acest moment n-a venit nimeni să vă spună că în interior al Armatei Române sunt persoane care cochetează cu radicalismul?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Nu. Trebuie să vedem ce e și legal, că să aibă și ei câte o opinie nu e neapărat ceva ilegal. Că fac mai mult, adică dacă fac nu știu, acte de sabotaj, atunci sunt măsuri legale. Eu nu pot să acționez decât în limitele prevăzute de lege. Vă spun doar să știți că în Armata Română sunt structuri care își fac treaba și faptul că e scola iveală cât o faptă de corupție nu înseamnă că Armata Română e neapărat coruptă, ci înseamnă că în Armata Română există structuri care scot asta la suprafață.

Este un mecanism de protecție autoimună și instituțională care ridică asta la nivel de ministru, s-o vadă și să îi ia gâtul. Sunt 115 oameni la corpul de control, mai există câteva zeci la Direcția de audit, la Direcția de antifraudă, la Direcția de Informații a Armatei. Oamenii ăștia își fac adesea treaba.

Ce muncesc acești oameni este adus pe masă ministrului. Ministru are opțiunea să ambaleze așa un pic, să-i mai trimită să mai obțină diverse informații, să-i mai plimbe de la De la Ana la Caiafa, să nu facă nimic sau să pună piciorul în prag și să ducă mai departe munca acestor oameni.

Pe măsură ce oamenii văd că nu ești tu ministru care bagi la sertar munca lor, ci faci ceva cu ea, am observat că crește provocarea ca ei să mai facă curățenie. Nu înseamnă că e coruptă Armata Română. e o chestiune care ține de oameni. Armata Română are 87.000 de oameni și mai are vreo 90.000 de rezerviști, care tot în gestiunea Armatei Române. La 170.000 de oameni mai există probleme. Ce este sănătos e că problemele instituțional sunt scoase la iveală, nu sunt ascunse sub preș. Ot mai fi și un ascunse sub preș, dar ele durează până ajung la ele.E o chestiune de timp.

• Marco Badea: OPV-urile? Mangalia sau Galați? pentru că ați spus că vă doriți să să le construim cât mai rapid. Avem nevoie de ele pentru protejarea Mării Negre.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Am venit cu hotărârea asta de la Ministerul Economiei, de a salva șantierul naval de la Mangalia 2 Mai. Este șantierul cu cea mai mare capacitate dintre toate țările membre a Uniunii Europene la marginea Mării Nergre, într-o țară membră NATO.

• Marco Badea: Dar a intrat în faliment.

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Singura metodă, din punctul meu de vedere, care mi-am consumat multă energie cu situația financiară a acelui șantier. Ca acest șantier să fie salvat este să facă aceste comenzi pe care intenționat poate le-am pus acolo ca să dăm de lucru acestui șantier. Dacă nu se va reuși ca acest șantier să producă cele patru nave, două vedete de intervenție și două nave de patrulare, în sumă de aproape 1 miliard de Euro, eu nu văd altă metodă ca acest șantier să fie salvat.

Am făcut tot ce a depins de mine. S-au pus aceste proiecte în SAFE, sunt incluse într-un pachet ca să fie mai avantajos pentru a prelua acest șantier. Sigur că trebuie făcut o bucătărie internă, că dacă cineva va prelua aceste comenzi cu obligația de a le face la Șantierul Naval Mangalia 2 Mai și va spune „dă-mi șantierul, dăm cheia la șantier într-o lună de zile” trebuie parcurse niște proceduri ca să-i dai șantierul respectiv.

Șantierul ăla este într-o situație groaznică din cauza și a statului român și a partenerului cu care a interacționat statul român acolo. Acest șantier are o valoare de inventar de 87 de milioane de euro și are o datorie în dispută, ce-i drept, de 180 de milioane de euro. Niciun privat în lumea asta nu va plăti 180 de milioane ca să cumpere ceva care valorează 87, că acolo s-a ajuns. Statul român a stat în genunchi și a acceptat să fie dezbrăcat și dat cu biciul ud în cap. Aici suntem.

• Marco Badea: Soluții de avarie nu există, dacă nu salvăm șantierul de la Mangalia?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Soluții de avarie, nu este ca cineva să pompeze în permanență. Soluția de avarie presupune că acolo să se desfășoare activitate ca să se auto-întrețină acest șantier. Și acolo suntem.

Am gândit datul acestei comenzi prin SAFE de 1 miliard de Euro pentru ca miliardul ăsta de euro să fie suficient de atractiv pentru un producător care să vină să-și asume pierderea, eventual de 180 pentru valoarea de 87, pierderea asta fiind compensată de profitul pe care l-ar face prin producția la Mangalia 2 Mai a acestor patru nave.

• Marco Badea: Dacă un tânăr se uită la dumneavoastră acuma și vă ascultă, ce i-ați spune ca să-l convingeți că încă mai este atractivă pentru noua generație cariera militară?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Eu n-am făcut armata pentru că n-aveam cum s-o fac. În 2007, când s-a scos armata obligatorie, eram la facultate, că mulți mă întreabă „alo, dar ne-ai făcut armata?”. De nici nu puteam să fac armata, pentru că nu mai exista metoda să faci armata. Când am făcut eu vârsta să facă armata, după ce m-am întors de la facultate, armata se scosese.

Din cele pe care le-am mai citit, din discuțiile pe care le-am avut, condițiile în Armata Română acum 20-30 de ani, că sunt ultimii despre care se mai vorbește când toată lumea făcea armata, sunt complet diferite de condițiile de astăzi. Azi Armata Română este la standarde NATO. Azi Armata Română are suficient de multe beneficii pentru un tânăr care acceptă să intre în armată. Trebuie să-și placă, însă salarii nu sunt neapărat mici. Există și niște beneficii pe parcursul activității, există și niște nedreptăți cu cei care s-au pensionat în 2017, pentru care, mă rog, alții sunt de vină, dar eu sunt ministru și sunt preocupați să le corectez încet, încet, aceste nedreptăți.

Este un cadru în care poți crește. Este o provocare să urci în grad. Este un cadru în care avansarea asta în grad se întâmplă destul de trasabil. O mai fi și nereguli, dar armata are metode să-și curețe neregulile astea. Este un salariu și o activitate certe. Dacă unele companii, nu știu, se mai desființează, dacă unele se mai comasează, nu se pune problema Armatei Române să nu fie cert locul de muncă. Îți servești patria, trebuie să-și placă și trebuie să simți să faci asta. Și da, e datoria Guvernului să facă suficient de atractiv și financiar asta.

Eu am decis să mă fac inginer software de telecomunicații, nu să intru în Armata Română pe bani. Dar în același timp e de neacceptat să spun că nu trebuie să existe armată. Și atunci, din meseria pe care eu am făcut-o, sunt dispus să plătesc o sumă de bani ca alții să se ocupe de bucata de armată.

Trebuie ca statul român să mențină asta la un nivel suficient de atractiv în societate încât oamenii să vină. Că e o chestiune de cerere și ofertă. Ai suficient de beneficii, atunci mai mulți oameni vor să se ducă spre acele beneficii. O faci foarte neatractivă, oamenii nu se vor mai duce. Și atunci degeaba avem profesori foarte buni, medici foarte buni, arhitecți foarte buni, economiști foarte buni, dacă n-avem o armată care să fie așa o umbrelă de securitate sub care să se desfășoare toate aceste activități economice. Pentru asta trebuie să plătim. Nu funcționează altfel.

• Marco Badea: Dacă mandatul dumneavoastră se termină pe 1 mai, într-un caz ipotetic, pentru că există tot felul de tensiuni în coaliție, ce lăsați în urmă mai bun decât ați găsit la Ministerul Apărării?

Ministrul Apărării, Radu Miruță: Eu sunt Ministrul Apărării de la începutul acestui an. Las în urmă un pic de igienă. Mi-am propus ca aceste programe SAFE care vin și se desfășoară în interiorul Armatei Române să găsească o casă mai curată. De aceea am trimis corpul de control în toate cotoanele Armatei Române pentru a curăța un pic curtea în care vin acești bani.

Las, sigur și cu o implicare a fostului ministru Moșteanu, un program de 21 de proiecte noi prin SAFE care au fost muncite de colegi din MApN. Sigur, este și atributul colegilor, este și a ministrului că a gestionat lucrurile astea.

Las în urmă niște mecanisme mai transparente în interiorul Ministerului Apărării. Las în urmă dovada faptului că se poate chiar și în Armata Română, unde deciziile sunt așa erarhic-instituționale, să aduci un grad de transparență și de corectitudine și, sper eu, să mai am timp în care să duc lucrurile astea la îndeplinire, cu o digitalizare a Armatei Române la un nivel la care s-ar schimba foarte mult lucrurile.

Nu e suficient doar să investim miliarde de euro în armamente, dacă nu avem capacitatea de a fructifica toate informațiile generate de aceste capacități și de a lua decizii cu alte capabilități pe baza acestor date. E o componentă care nu a fost adresată până acum, pentru că armata era învățată doar să cumpere și să bagi în priză.

După ce bagi în priză îți dai seama că mai sunt caracteristici ale acelui produs care pot fi folosite de jur împrejur altfel. Și eu cred că asta va fi o competiție majoră între armatele țărilor preocupate de evoluție, capacitatea de a procesa date.

Mai concret spus, în partea noastră de Europă, România putea părea un partener mai previzibil și mai ușor de gestionat, prin contrast cu Ungaria lui Viktor Orban, care nu ezista să-și folosească dreptul de veto ca să blocheze deciziile în Consiliul European sau să aibă derapaje democratice și conflicte cu liderii și instituțiile UE.

Nu eram văzuți drept mari reformatori. Dar eram văzuți suficient de stabili și suficient de pro-europeani încât să conteze. De altfel, Klaus Iohannis chiar a fost apreciat de Bruxelles în primul mandat că s-a ținut tare împotriva lui Dragnea într-un moment în care România devia spre un liberalism de tip Viktor Orban.

Istoria acelor ani o știe toată lumea. Sistemul Iohannis, cu toate păcatele lui, s-a luptat cu PSD-ul suveranist (din care la scurt timp a apărut AUR) și a câștigat. Dragnea a intrat la pușcărie, iar Iohannis a câștigat un al doilea mandat, în care și-a consolidat puterea (într-un mod similar cu cel al lui Orban, dar nu cu toate apucăturile), căci acum nu mai avea cine să-l oprească fiindcă dispăruse oponentul politic de pe scenă.

În tot acest timp, la Budapesta, Viktor Orban își sporea regimul autocratic schimbând legi în favoarea sa și numind în funcții loialiști. Pentru Europa, asta a fost o piatră de moară, ca să-i spunem așa, căci guvernul maghiar a devenit calul troian al marilor autocrații în UE (Rusia, China și acum administrația MAGA a lui Donald Trump).

Dacă însă Péter Magyar se folosește de majoritatea uriașă câștigată în alegerile de duminică nu pentru a-și cimenta propria dominație, ci pentru a dezmembra mecanismele prin care Ungaria a fost adusă, pas cu pas, într-o formă de democrație tot mai golită de conținut, atunci se schimbă jocul geopolitic în partea noastră de Europă.

Dacă Ungaria lui Péter Magyar va însemna o Ungarie în care se fac reforme reale în justiție, se întăresc instituțiile independente, se limitează controlul politic asupra statului, are loc o transparență mai mare de la nivel central la nivel local și o reconectare sinceră la regulile statului de drept + o cooperare reală cu Uniunea Europeană pe dosarele cele mai importante, atunci dispare unul dintre principalele contraexemple negative din partea noastră de Europă.

Care sunt implicațiile pentru România dacă Péter Magyar ar folosi concentrarea excepțională de putere dată de votul de duminică pentru a crea condițiile în care, pe termen lung, nimeni să nu mai poată concentra atât de multă putere în Ungaria (scenariul idealist acest moment) ?

Ei bine, păi atunci țara noastră nu mai câștigă aproape nimic la nivel de percepție în ochii decidenților de la Bruxelles doar pentru faptul că vecinii noștri maghiari sunt mai problematici.

Cu alte cuvinte, se termină vremea în care respirăm ușurați că alții crează problemele mai mari decât noi și implicit noi câștigăm din asta. Va trebui ca actuala elită politică de la București să performeze pe bune din punct de vedere administrativ, economic, diplomatic și instituțional dacă vrea să nu i se ia fața în competiția geopolitică regională.

O Ungarie reabilitată politic la Bruxelles poate redeveni rapid un competitor redutabil pentru influență regională, căci Ungaria e o țară cu o tradiție diplomatică serioasă, cu reflexe strategice mai bine exersate decât România, cu capacitatea de a-și construi profil și în dosarele europene, dar și în cele economice.

Dacă Budapesta se leapădă cu totul de epoca Orban fără să-și piardă viteza de reacție și instinctul geopolitic, România se poate trezi în fața unui vecin care recuperează rapid teren în ochii decidenților UE și ai investitorilor.

Iar acest lucru o să ne doară direct la buzunar, căci în competiția pentru investiții, pentru relocări industriale, pentru proiecte de infrastructură, pentru atenția marilor jucători strategici, România nu va mai beneficia de reflexul comod al comparației favorabile.

Dacă până acum era suficient să pari mai puțin riscant decât Ungaria lui Orban, de acum înainte va fi nevoie ca România să fie mai rapidă, mai coerentă și mai bine guvernată decât Ungaria post-Orban.

Iar aici apar vulnerabilitățile noastre clasice: birocrație greoaie, reforme întârziate, incoerență administrativă și o politică internă care consumă prea multă energie în conflicte sterile, cum e cel creat în perioada asta de PSD prin care vor să-l dea jos pe premierul Bolojan.

De aceea, pentru guvernul de la București ar trebui să fie un semnal de alarmă rezultatul alegerilor de duminică din Ungaria.

Noi ne pregătim de data de 20 aprilie, când probabil vom avea parte de o criză guvernamentală, când, de fapt, România are nevoie să intre într-o fază de maturitate strategică în care să nu mai depindă de erorile vecinilor pentru a părea relevantă.

Țara noastră are nevoie de o relație mai serioasă cu propriile priorități, după cum a zis un mare economist (încă în viață) la un eveniment de acum o lună de la Biblioteca Centrală Universitară.

Iar prioritățile astea constau în consolidarea infrastructurii, sporirea absorției de fonduri europene, consolidarea capacității industriale, consolidarea securității energetice, crearea unei reforme administrative reale, eficiente și coerente, crearea unui mediu fiscal credibil și predictibil și o poziționare mai clară și activă pe marile teme europene.

Adică să producem dracului și noi niște soluții românești BUNE la problemele și provocările UE. Dacă nu vom face asta, ne vom trezi că Ungaria lui Péter Magyar ne va lua fața.

Există însă și consecințe pozitive pentru București după alegerile din Ungaria, căci o Ungarie mai puțin problematică în interiorul UE poate face regiunea mai coerentă și mai influentă.

Iar în discuție intră dosare mari precum sprijinul pentru Ucraina, politica de extindere al UE spre Republica Moldova, viitorul cadru financiar multianual pe 7 ani (2028-2034) și securitatea flancului estic. toate astea pot fi negociate într-un climat fără blocaje tactice și jocuri de șantaj.

Ori pentru România, care are interese strategice directe în toate aceste teme, o regiune mai funcțională poate însemna mai multă forță colectivă în fața marilor capitale europene și mai multă claritate în raport cu Rusia autoritară a lui Vladimir Putin. Dar și mai multe investiții.

În plus, o eventuală reeuropenizare a Ungariei ar reduce tensiunea simbolică pe care Orban a proiectat-o ani de zile în regiune și în România prin participările și discursurile rostite în tabăra de Vară de la Băile Tușnad.

România a fost nevoită de multe ori să se raporteze nu doar la politicile guvernului maghiar, ci și la declarațiile autocratului Viktor Orban, care nu a ezitat să lanseze public provocări identitare, ambiguități geopolitice, mesaje de admirație pentru regimul de la Moscova și tensiuni cu Bruxellesul.

Acum, o Ungarie mai predictibilă și mai puțin revizionistă din punct de vedere al narațiunii politice ar putea diminua o parte din zgomotul toxic care a consumat energie diplomatică mult timp între București și Budapesta.

Ce cred că trebuie să înțelegem cu toții, dar mai ales Grindeanu, Olguța Vasilescu, PSD, președintele Nicușor Dan și aripa Thuma din PNL care abia așteaptă decapitarea premierului este că România nu-și poate permite crize politice repetate exact într-un moment în care competiția regională poate deveni mai dură și mai sofisticată.

Fiecare lună de blocaj guvernamental, fiecare război intern pentru funcții, fiecare coaliție paralizată de calcule electorale înseamnă timp pierdut într-o cursă în care ceilalți se pot mișca mai repede.

Iar în geopolitică, vidul nu rămâne niciodată gol. Dacă Bucureștiul își consumă energia în crize interne, altcineva va ocupa spațiul de influență, de credibilitate și de inițiativă. Iar Ungaria dă semne, cel puțin declarativ, că poate face asta. Rămâne să-l și vedem la treabă pe Péter Magyar.

Pe scurt, instabilitatea politică care se anunță la București slăbește exact ceea ce România va avea cel mai mult nevoie în noul context: capacitatea de a lua decizii coerente și de a transmite partenerilor externi că este un stat serios.

Și investitorii externi care ne cumpără titlurile de stat, agențiile de rating, Comisia Europeană, capitalele occidentale și aliații strategici nu privesc doar cifrele. Privesc și semnalele de guvernare.

Adică privesc dacă există continuitate, dacă există autoritate administrativă, dacă există consens minim pe direcția de țară. Și o Românie prinsă în convulsii politice interne pentru debarcarea unui premier pentru a mulțumii baroniada PSD și o parte din PNL poate rata tocmai momentul în care ar trebui să își consolideze profilul.

Deci victoria lui Magyar e în același timp o veste bună și o provocare dură pentru România. Există șansa ca regiunea noastră să fie mai puțin toxică și mai funcțională, dar asta obligă România să renunțe la confortul comparației cu un vecin izolat în interiorul UE și să intre într-o competiție reală de performanță.

Cele trei opțiuni ale lui Magyar

Ce ar putea să facă Magyar cu această super-majoritate câștigată la alegerile de duminică?

• Păi ar putea să demoleze rețeaua de putere a lui Orban, dar nu ca să facă o democrație mai bună, ci ca să își construiască propria rețea de control. Asta ar însemna, în esență, același tip de sistem clientelar și cu apucături iliberale, dar doar cu alți oameni la butoane.
  

• Pe de altă parte, există și scenariul în care Péter Magyar ar putea să folosească puterea câștigată ca să desființeze structurile corupte create de Orban, să reîntărească statul de drept maghiar, să facă reforme democratice și să apropie mai clar Ungaria de UE și Ucraina.
  

• Atenție, însă, că există totuți posibilitatea ca Péter Magyar să guverneze un sistem care nici nu păstrează complet apucăturile din timpule erei Orbán, dar nici nu se democratizează cu adevărat. Adică rămâne într-o zonă de ambiguitate, iar asta ar însemna că vor exista în continuare, și sub guvernul Magyar, reflexe de control politic și de patronaj, dar ele vor fi însoțite de mici deschideri post-Orban.

Cu alte cuvinte, Péter Magyar ar putea să conducă o Ungarie nici complet liberă, dar nici complet capturată cum e acum de mafia Orban.

Politica e mult mai nuanțată decat efervescența și bucuria din seara victoriei. Da, e bine că a fost dat jos un autocrat. Dar e foarte important să ne uităm cu atenție cine îi ia locul. Și ce trebuie noi să înțelegem e că nu e suficient să plece Viktor Orbán din funcția de premier al Ungariei.

Întrebarea reală e ce va pune Magyar în loc, ținând cont că multe reforme majore vor fi blocate sau întârziate de oamenii loiali actualei conduceri a lui Orbán care sunt prezenți în toate structurile statului.

Capcana în care nu trebuie să cădem

Viktor Orban a fost ani de zile autocratul care a cultivat imaginea invincibilității, a controlului total, a unei puteri atât de bine așezate încât părea confundată cu însăși ordinea naturală a Ungariei. Acum a pierdut alegerile.

Dar cea mai mare capcană în care putem cădea acum, când privim spre rezultatul alegerilor din Ungaria, e să credem că lucrurile se vor schimba peste noapte în mod radical și în bine.

Total FALS. De ce? Pentru că problema Ungariei nu mai este de mult doar Viktor Orbán ca lider, ci mecanismul politic, economic și instituțional pe care l-a construit în jurul lui. După atâția ani de guvernare, Fidesz nu mai este doar un partid. E o arhitectură de putere. Fix cum era PDSR-ul lui Iliescu când CDR-ul a câștigat la noi alegerile în 1996.

Așa că primul mare test pentru Péter Magyar, care va dispune de o majoritate suficient de mare încât să schimbe regulile jocului, e să facă față faptului că moștenește nu doar o țară obosită de modul în care a guvernat Viktor Orban, ci și o rețea întreagă de dependențe, loialități și interese.

Ori în astfel de sisteme, oamenii nu sunt de cele mai multe ori loiali din convingere, ci din calcul politic, cum bine a observat Marius Ghincea. Ei rămân alături de lider atât timp cât cred că el controlează butoanele.

Acum că Orban a pierdut alegerile și centrul de greutate se mută, există posibilitatea ca mulți din Fidesz să se reorienteze spre Magyar și să-i jure credință. Evident că nu o vor face din eroism democratic, ci din instinct de conservare.

Aici însă apare următorul test pentru Péter Magyar.

Ce va face? Fie va absorbi rețeaua de putere a lui Orban, dar nu ca să facă Ungaria democrație mai bună, ci ca să își construiască propria rețea de control, fie va desființa structurile corupte, va întări statul de drept și va face niște reforme care să apropie Budapesta mai mult de Bruxelles.

Mai concret spus, ce s-ar putea întâmpla în Ungaria în următoarea perioadă e că o parte dintre oamenii care astăzi par perfect integrați în sistemul creat de Orban ar putea deveni brusc pragmatici. Adică ar începe să caute ieșiri, punți, garanții sau formule de adaptare.

În regimurile construite pe control politic și acces la resurse, cum e cel construit de Orban, credința în invincibilitatea liderului e esențială. Numai că acum, când această credință s-a evaporat, nu se prăbușește doar imaginea lui Orban ca politician invincibil, ci începe să se erodeze întreaga disciplină a piramidei puterii politice pe care el a creat-o.

Magyar poate să lovească rapid direct aici, faultând structura asta pe verticală care a capturat statul maghiar. Punând în aplicare rapid reforme esențiale ale statului și schimbând oameni în instituții esențiale, viitorul premier Magyar poate să-și ducă la îndeplinire promisiunile din campanie.

Dar din locul în care e acum are și varianta să folosească aceeași materie primă, adică frica, oportunismul și rețeaua de dependențe, pentru a-și ridica propria piramidă de putere în statul maghiar. Adică poate doar să schimbe rețeaua, nu și regula, și să ajungem să fim martori la faptul că doar a înlocuit un centru de patronaj cu altul.

Ce nu trebuie să facă Péter Magyar?

Să redistribuie controlul puterii după ce a spus că vine să facă curățenie.

De ce? Păi pentru că cea mai simplă cale pentru orice lider care ajunge la putere într-un stat deja capturat este să preia instrumentele și să le folosească în nume propriu. Cea mai grea cale e să accepte costul unei adevărate destructurări, care aduce inevitabil instabilitate pe termen scurt.

Pentru Ungaria, miza din următoarele luni e crucială, căci dacă Magyar ajunge suficient de puternic, va trebui să decidă foarte repede dacă vrea să fie omul care închide paranteza Orban sau omul care o continuă sub alt nume.

Iar această alegere nu se va vedea în discursuri, ci în felul în care va trata instituțiile, justiția, presa, oamenii vechiului sistem și propriul său cerc de loialiști. Acolo se va putea observa cel mai clar și fără emoție dacă Ungaria intră într-o democrație mai sănătoasă sau doar într-o nouă etapă a aceleiași boli.

Să nu uităm că Péter Magyar a crescut politic în Fidesz și este cel puțin la fel de determinat ca Orban să aibă puterea. Acum a obținut-o. Să vedem ce va face cu ea.

Și mai trebuie să ne uităm la ceva. La opoziția pe care o va avea Tisza în Parlamentul de la Budapesta. Au intrat doar trei partide, iar cum partidul lui Péter Magyar va guverna singur, în opoziție vor fi radicalii de dreapta și Fidesz.

Asta înseamnă că Tisza va guverna într-un Parlament în care opoziția nu va veni dinspre un centru democratic puternic, lucid și capabil să corecteze excesele puterii, ci dinspre două zone care au tot interesul să împingă conflictul la maximum: Fidesz, adică vechiul sistem care va încerca să supraviețuiască și să saboteze simbolic noua putere, și extrema dreaptă, care va specula orice ezitare, compromis sau slăbiciune.

Cu alte cuvinte, Péter Magyar riscă să fie prins între tentația de a guverna cât mai dur, pentru a neutraliza rapid moștenirea lui Orban, și presiunea de a nu părea slab în fața unei opoziții care va juca aproape sigur pe radicalizare, resentiment și mobilizare emoțională.

În conferința de presă de miercuri seară, de la Palatul Cotroceni, l-am întrebat pe președinte dacă a existat o condiționare directă sau indirectă din partea PSD privind menținerea Coaliției de guvernare și susținerea Cabinetului Bolojan în schimbul validării de către el la vârful parchetelor a doamnei în Cristina Chiriac în funcția de Procuror General, a domnului Viorel Cerbu în funcție de Procuror-șef DNA și a domnului Codrin Miron în funcția de Procuror-șef DIICOT.

„Nicidecum, nu”, mi-a răspuns președintele, indicând apoi la întrebare mea de follow-up că nu a purtat negocieri cu PSD pe împărțirea numirilor la vârful serviciilor și parchetelor.

Apoi l-am întrebat pe președinte dacă îl mai susține în funcția de premier pe Ilie Bolojan. A răspuns extrem de evaziv, în loc să fie tranșant, semn că premierul deja a fost sacrificat. „Susținerea unui prim-ministru trebuie să vină din Parlament”, mi-a indicat președintele Nicușor Dan.

Ce concluzie tragem de aici? Că președintele pare să transmită, prin răspunsul său detașat, că nu mai vede salvarea coaliției prin apărarea lui Bolojan, ci prin reinventarea formulei de putere fără el.

Nicușor Dan NU spune frontal „Bolojan trebuie să plece”, dar modul în care se poziționează împinge în direcția cerută de PSD, care a rostogolit atât de mult criza încât nu mai are spațiu să dea înapoi și trebuie să pornească asaltul de debarcare al premierului după 20 aprilie.

De altfel, președintele a fost întrebat despre scenariul iminent în care PSD va retrage sprijinul politic Guvernului pe 20 aprilie. Ce a răspuns Nicușor Dan? Păi a invocat existența a „foarte multe scenarii” și a unor „discuții informale”.

Această ambiguitate asumată este, în limbajul politic, anticamera unei debarcări. Cu alte cuvinte, președintele a lăsat să se înțeleagă printre rânduri că Ilie Bolojan nu mai beneficiază de sprijin de la Palatul Cotroceni.

Mingea e însă acum în curtea liberalilor. De ce? Pentru că PNL are de ales între a face scut în jurul premierului și președintelui lor de partid (așa cum au declarat) și a face un compromis politic, rămâne la guvernare în actuala coaliție, dar fără Bolojan.

Dacă PNL se dezice de Bolojan, începe imediat lupta pentru succesiune și pentru o nouă formulă de echilibru intern în curtea liberalilor. Așa că PNL-ul va avea de ales imediat după Paște între stabilitate la putere și riscul de a provoca PSD să apese pe buton și să declanșeze o criză politică prin retragerea miniștrilor din Guvern.

Sursele politice susțin că PNL ar putea să nu plece capul în fața sabiei lui Grindeanu imediat și să se lupte pentru Bolojan, forțând astfel retragerea miniștrilor PSD din actuala coaliție de guvernare. Din acel punct, România ar avea un guvern minoritar.

Tot sursele politice spun și că o variantă care nu trebuie tratată ca imposibilă constă în faptul că un guvern minoritar condus de Ilie Bolojan ar putea fi susținut de voturile AUR în Parlament.

Dacă sursele politice au dreptate (vom vedea asta în săptămânile următoare), atunci compromisul cu PSD făcut de președintele Nicușor Dan poate fi apoi prezentat ca baraj împotriva unei derive și mai rele. Nu doar ca necesitate de coaliție, ci ca răul mai mic.

Din toată conferința de miercuri seară, unde președintele și-a justificat în mod ofensiv numirile la vârful parchetelor (propuse de ministrul PSD controlat de Olguța Vasilescu), putem să speculăm că Nicușor Dan a ajuns la concluzia că problema fundamentală nu mai este dacă PSD este sau nu un partener toxic de guvernare, (asta este deja aproape subînțeles de către orice om rațional la cap), ci dacă sistemul politic mai poate funcționa fără PSD. Iar răspunsul pe care îl putem extrage din compromisul făcut de președinte cu PSD e că el crede că NU.

Natura sistemului PSD e simplă și o cunoaște toată lumea: e un partid care nu este doar cel mai mare partid parlamentar, ci are și o infrastructură de putere cu oameni peste tot. Iar unele surse politice susțin că Bolojan „reformistul” a intrat cu buldozerul într-un sistem pe care n-a știut cum să-l negocieze de la început, de aia a și fost blocat.

Drept urmare, alte surse politice sunt de părere că vremea lui Bolojan a trecut și că e nevoie de un premier „mult mai maleabil”, capabil să facă acele concesii necesare supraviețuirii în echipă cu PSD.

Există în plan politic și surse politice liberale (dar nu din gruparea Thuma de la Ilfov) care spun că discursul perpetuu anti-PSD asumat de o parte importantă din PNL (aripa pro-Bolojan) și USR este „o eroare strategică majoră” și că menținerea iluziei că statul se poate reforma doar înjurând permanent PSD nu face decât să împingă electoratul PSD spre extremismul AUR. De aceea pare că realpolitik-ul dictează actuala situație și că PSD trebuie menținut la masa deciziilor, din poziția de rău mai mic în fața valului suveranist.

De ce? Pentru că PSD apare încă drept singurul actor politic suficient de mare, de ramificat și de implantat instituțional încât statul să poată continua să funcționeze cu el. Nu bine. Dar funcțional. Însă noi am mai văzut filmul ăsta prezentat ca unul care să ne bucure. Iohannis a zis că în numele stabilității e nevoie de coaliția lui Nicu și Marcel. Acum președintele Nicușor Dan invocă cumva același lucru, precizând că e nevoie de o coaliție stabilă și funcțională.

Sursele politice susțin că președintele ar fi gata să accepte și un premier de la PSD, atâta timp cât partidele se înțeleg pe formula de guvernare. Doar că PSD nu vrea să dea acum premierul, căci nu își dorește să deconteze criza economică care e imediat după colț.

În ceea ce privește USR, ei bine, partidul care l-a susținut cel mai puternic pe președintele Nicușor Dan nu contează în calculul politic despre rămânerea sau plecarea lui Bolojan. USR, având un scor mic în Parlament, e tratat doar ca un actor politic secundar, dispensabil sau cel mult util pentru decorul reformist.

Paradoxul e că tocmai vulnerabilitatea USR devine una dintre fricile puse pe masă în actuala coaliție. Și din spre PNL, dar și din spre USR s-a indicat constant în ultimele săptămâni ideea că dacă cedează prea mult cele două partide în fața PSD, doar se amână următoarea criză, care va fi declanșată când PSD mai vrea să obțină ceva.

Ei bine, aici se vede natura disfuncțională a unei coaliții dezechilibrate unde cine cedează primul, nu cumpără pace, ci doar amână momentul în care va fi atacat.

Să vorbim acum și despre compromisul președintelui cu PSD.

Nicușor Dan a obținut conducerea DNA prin Viorel Cerbu. Acesta e un procuror cu experiență pe care președintele mizează pentru a arăta electoratului său (ăla cât a mai rămas după ziua de ieri) că vor fi rezolvate câteva cazuri cu notorietate și că lupta anticorupție e funcțională, salvându-și astfel parțial promisiunile făcute în campanie și creându-și posibil muniție pentru candidatura la al doilea mandat. E însă o carte care s-ar putea să fie jucată în gol de președinte dacă nu va mai avea susținerea electoratului dur care vibrează cu lupta anticorupție.

În schimbul cedării șefiei DNA, PSD a primit un premiu cel puțin la fel de valoros la negocierile despre care președintele Nicușor Dan a spus că NU AU EXISTAT. PSD a primit șefia Parchetul General. Aici, prin instalarea tandemului Cristina Chiriac – Marius Voineag la vârful Ministerului Public, gașca la vârful căreia tronează Grindeanu și Olguța Vasilescu își consolidează puterea internă, livrând baronilor locali garanția că parchetele nu le vor fi total ostile și că are în președinte un partener de negociere.

Cum recunoaștem că a fost vorba de un compromis, în ciuda a ce spune președintele? Păi prin simplul fapt că Marius Voineag, fostul șef DNA, a rămas la vârful sistemului în poziția de procuror-șef adjunct al Parchetului General, deși e exact omul pe care Nicușor Dan îl critica public acum câteva luni pentru lipsa de fermitate în actual de tratare a dosarelor.

Cum recunoaștem că a fost vorba de un compromis? Păi prin simplul fapt că Marius Voineag, fostul șef DNA, a rămas la vârful sistemului în poziția de procuror-șef adjunct al Parchetului General, deși e exact omul pe care Nicușor Dan îl critica public acum câteva luni pentru lipsa de fermitate în actual de tratare a dosarelor.

Mai mult, procuror-șef adjunct la DIICOT devine fostul procuror general, Alex Florența, și el criticat în trecut de președintele Nicușor Dan. Întrebat miercuri seară cum a ajuns la această decizie, șeful statului a explicat că cei doi „au structurat activitatea parchetelor pe care le-au condus și au expertiză în a gestiona multe lucruri deodată”.

Sursele politice mai susțin că situația de la DIICOT a fost compromisul de 50/50 între PSD și Nicușor Dan. Așa s-a ajuns la numirea lui Codrin Miron în poziția de procuror-șef. Acesta are rezultate profesionale, dar susținere politică transpartinică. Un fel de Predoiu în justiție.

Respingerea candidaturii lui Gill-Julien Grigore-Iacobici, după cum indică și colegul Sebastian Zachmann în Cotidianul, a fost o perdea de fum necesară pentru a mima intransigența prezidențială. Însă marea împărțire fusese deja făcută.

De ce a ajuns președintele la un compromis cu PSD?

Pentru că are nevoie de voturile PSD-iștilor în Parlament pentru a instala conduceri civile la SRI și/sau SIE. Iar prin acceptarea oamenilor PSD la Parchetul General și DIICOT, Nicușor Dan și-a asigurat susținerea social-democraților pentru cel puțin o numire viitoare la vârful serviciilor secrete, după cum susțin surse politice din proximitatea negocierilor.

Acesta indică și faptul că președintele pregătește o propunere pentru SRI din afara partidelor, iar la SIE are mai multe variante pe masă, atât politice, cât și tehnocrate. Dar ele trebuie agreate cu PSD.

Eu am plecat de la Palatul Cotroceni, după tot ce a zis președintele în conferința de presă, cu imaginea că Bolojan a pierdut capacitatea de a guverna cu PSD, iar președintele nu ar mai fi este dispus să investească capital politic pentru a-l menține la Palatul Victoria.

Concret, Bolojan va fi sacrificat și rămâne doar PNL să decidă dacă își abandonează premierul pentru a rămâne la guvernare sau dacă alege o ruptură care l-ar trimite în opoziție.

Ce trebuie spus fără emoție, deși e foarte multă revărsată în spațiul public, e că Nicușor Dan nu l-a trădat la propriu pe Bolojan, ci l-a evaluat rece și a decis că premierul e un cost pe care nu și-l mai permite.

Iar între un premier cu principii și un guvern funcțional în actuala formulă dar fără Bolojan care trebuie să livreze pentru PNRR și aderarea la OCDE, președintele pare că a ales a doua variantă. În plus, între o luptă de orgoliu cu PSD și o coabitare pragmatică care-i asigură mână liberă pe servicii, Nicușor Dan pare că a ales coabitarea, securizându-și astfel și poziția politică și evitând orice demers real de suspendare.

Rămânem totuși cu o întrebare de 1.000 de puncte înainte de Paște, la care nimeni din clasa politică nu o poate răspunde în acest moment: dacă PSD-ului trebuie să-i dai permanent ceva ca să nu te șantajeze, cine mai pune frână atunci când joacă la șantaj maxim pentru a-și obține interesul?

Oana Gheorghiu, vicepremier independent pentru reformă în Guvernul României, descrie acest sistem drept unul care a rezistat timp de trei decenii oricărei tentative de schimbare reală. „Până acum s-a vorbit foarte mult despre reformă și nu s-a făcut aproape nimic în România”, explică aceasta într-un interviu pentru Explicativ, subliniind că obiectivul central este tranziția către eficiență.

Reforma propusă nu este doar o bifare de jaloane PNRR, ci o necesitate de supraviețuire economică.

Oana Gheorghiu punctează că succesul depinde critic de calitatea oamenilor din consiliile de administrație, locuri considerate până recent „călduțe pentru oamenii loiali” de la partid.

Un pilon esențial al acestei transformări este guvernanța corporativă, un termen tehnic care, tradus pentru cetățean, înseamnă separarea clară a rolurilor. Statul român a eșuat istoric fiindcă a încercat să fie, simultan, jucător, arbitru și antrenor. „Niciun ministru nu are voie să interfereze cu executivul unei companii. Niciun ministru nu are voie să sune la o companie, să angajeze pe cineva”, avertizează Oana Gheorghiu.

Analiza pilot pe 22 de companii a scos la iveală anomalii structurale șocante, cum ar fi scheme de personal TESA supradimensionate.

Din poziția de vicepremier pentru reformă, Oana Gheorghiu avertizează că alternativa la acest proces dureros nu este stabilitatea, ci declinul accelerat al țării. Dacă reforma se oprește, presiunea pe buget va duce la creșterea deficitului și la incapacitatea de a mai susține serviciile publice de bază. „Eu nu cred că un guvern care vine poate să facă altfel decât reformă sau poate să facă și să ne ducă în cap, să vină FMI-ul să taie din salarii”, spune ea, plasând responsabilitatea continuării acestui drum al reformei pe umerii societății civile.

Transcrierea integrală a interviului cu Oana Gheorghiu se poate citi mai jos:

• Marco Badea: Ești recunoscută în spațiu public ca fiind una din persoanele care a construit, alături de echipa de la Dăruiește Viață, un spital privat, din donații, de la zero. Ai reușit să demonstrezi că poți face ceva, la propriu, de la idee la lucru concret în România, prin implicare și fără să fii politician, fără să ai rețele de partid, în instituții și așa mai departe. Cu muncă la fierul ierbii. Acum ai intrat în politică. De ce ai intrat în politică și ce crezi că poți schimba? Sunt deja cinci de când ești vicepremier în Guvernul României. Ce te-a determinat să faci acest pas, de la societatea civilă la politică în Guvernul României?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Țin să să mă întorc un pic în societatea civilă și să spun că spitalul ăla a fost construit din fonduri de la oameni și de la companii. Dar el nu e un spital privat, pentru că știi că a existat discuția asta în spațiu public. El este un spital donat statului român și este gestionat de stat român. E un spital public unde orice copil care merge se tratează gratuit. Ca să fie clar pentru ce a fost în urmă.

Multă lume îmi spune „ai intrat în politică”. Eu nu simt că am intrat în politică. Eu simt că am intrat în Guvernul României și, practic, în Executiv. Nu mă simt un politician, nici nu cred că îmi doresc să să fiu unul sau dacă mi-aș dori să fiu unu, oricum, nu așa cum suntem noi obișnuiți să ne uităm la politicieni. Am intrat în Guvernul României pentru că a venit această propunere din partea premierului. A fost un moment în care am reflectat mult la această propunere. M-am gândit dacă fac bine sau rău, acceptând sau neacceptând. Mi-am dat seama că oricare ar fi decizia pe care o voi lua, voi regreta, într-un fel sau altul. Dar e pentru prima oară când eu am simțit că în fruntea țării, atât la președinție, cât și la Guvern, există niște oameni în care eu am încredere.

Pentru că pentru mine, președintele Nicușor Dan și prim-ministru Ilie Bolojan sunt niște oameni onești care își doresc binele țării. Așa se vede de la mine, așa se vedea și atunci. Și mi-am dat seama că ăsta e momentul în care poate că aș putea să contribui cu ceva la a face țara asta mai bine.

• Marco Badea: Ești vicepremier pentru reformă, ai preluat portofoliul după un alt vicepremier pentru reformă, domnul Dragoș Anastasiu, caare a plecat cu scandal din poziția asta. Ai venit pe un post care este probabil cel mai complicat în actuala arhitectură a guvernului, pentru că tu trebuie să vii să restructurezi niște mastodonți și niște cuiburi de sinecuri care au subminat bugetul de stat ani de zile. Și asta e o realitate. Sunt multe companii, sunt 83 de companii cu pierderi istorice. Ce înseamnă vicepremier pentru reformă în Guvernul României, că pare a misiune imposibilă?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Așa e. Pare misiune imposibilă. Asta pentru că până acum s-a vorbit foarte mult despre reformă și nu s-a făcut aproape nimic în România. Cred că auzim cuvântul ăsta, REFORMĂ, de 20 de ani, destul de frecvent. Am să explic ce înseamnă reforma companiilor de stat, pentru că ăsta este principalul meu obiectiv în acest mandat.

Înseamnă să trecem de la companii de stat organizate pe principii, cum spuneai tu, de sinecuri și de comandă politică, la companii organizate pe principii de eficiență, mai ales că suntem în plin proces de aderare la OECD și avem niște modele care funcționează în alte țări pe care trebuie să le implementăm în România.

Avem o asumare față de OECD și avem o asumare prin PNRR față de Comisia Europeană. Dar dincolo de asta, avem o asumare față de poporul român și față de țara asta, care suportă de ani de zile pierderi istorice în aceste companii de stat.

Sunt peste 1.500 de companii cu pierderi istorice cumulate de peste 14 miliarde, iar lucrul ăsta nu mai poate continua. Și sunt câteva câteva lucruri pe care trebuie să le facem, pornind de la Consiliile de Administrație.

De fapt, succesul unui companii depinde în foarte mare măsură de calitatea oamenilor din consiliile de administrație. Ceea ce știm că până acum se întâmpla diferit.

Consiliile de Administrație nu erau formate din profesioniști, așa cum ar trebui să fie, ce adesea erau formate din oameni numiți de la partid. Erau locuri călduțe pentru oamenii loiali sau pentru diferiți membri ai partidelor sau ai guvernelor. Nu spun că lucrul ăsta s-a încheiat și nu mai e așa. Spun doar că am început un proces prin care selecția membrilor consiliilor de administrație nu se mai face pe alte criterii decât cele de performanță și de profesionalism.

Avem o lege, este OUG 109, nu-i perfectă, are destul de multe probleme, dar chiar și așa imperfectă cum este, ne de baza pentru a face de aici înainte un proces de selecție sănătos. E un început. Nu înseamnă că e perfect, nu înseamnă că toate consiliile de administrație sunt perfecte. Dar tot ce se selectează din acest moment intră într-un proces destul de bine organizat, cu o comisie formată din membrii de la minister (căci ministerele sunt reprezentanții statului în aceste companii), de la AMEPIP (agenția care monitorizează și măsoară performanța companiilor de stat) și niște experți independenți.

Se vorbește în spațiu public foarte mult că încă sunt aranjamente în aceste selecții, că experții independenți nu-s totdeauna independenți, că încă se fac presiuni pentru a fi numiți unii oameni și sunt convinsă că de foarte multe ori se întâmplă asta.

Totuși, sunt selecții care se fac corect. Iar acolo unde aflăm despre presiuni sau aflăm despre lucruri care nu se fac corect, sesizăm organele în drept. Eu, personal, am făcut mai multe sesizări către AMEPIP, care are obligația să verifice procesele de selecție și dacă vor identifica probleme, cu siguranță se va face o sesizare către organele de anchetă care pot să ducă la alt nivel verificările.

Reforma nu se poate face în același timp bine, repede și cu respectarea literei de lege. Nu putem face o reformă foarte rapid, trebuie să avem foarte mare grijă ca această reformă să nu poată fi dată înapoi, să respectăm legea. Ș i asta înseamnă să respectăm niște etape care durează, să facem niște selecții în consilii de administrație, care uneori durează 150-180 de zile. Asta este procedura, conform legii. Nu este ideal, dar acestea sunt instrumentele cu care lucrăm.

• Marco Badea: O să vorbim mai pe larg despre reformă, dar până atunci vreau să te întreb, de când ai intrat în funcție, care a fost cel mai șocant moment?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: N-aș putea să zic că a fost ceva care să mă șocheze foarte mult, pentru că eu în anii ăștia am interacționat destul de mult cu statul român și știam puțin cam cum se lucrează și cam care este ritmul.

Probabil că prima săptămână a fost destul de grea. Aproape că nu-mi mai amintesc, pentru că atât de multe lucruri s-au întâmplat de atunci, dar prima săptămână a fost dificilă, pentru că am primit un birou și un calculator și cam astea au fost instrumentele de lucru.

Am primit câteva materiale de la Dragoș Anastasiu, care în luna în care a fost în Guvern reușise să facă câteva lucruri, și asta am primit de la el, și am început cu o echipă foarte mică să să ne pornim la drum. Ce e diferit față de ce știm noi din mediu de afaceri sau din societatea civilă, în Guvern este ritmul, volumul de hârtii cu care lucrăm, pentru că, din nefericire, încă se lucrează cu multe hârtii la nivelul Guvernului.

O să o să lucrăm și la digitalizarea în cadrul Guvernului, dar deocamdată se lucrează mult cu hârtii, iar ritmul în care lucrurile se întâmplă, din perspectiva mea, așa cum eram eu obișnuită, este mult mai lent, pentru că, din nou, ne întoarcem la birocrație, dar și la lege.

Legislația te obligă uneori să să parcurgi anumiți pași, de la idee până la implementare e nevoie de timp și e nevoie să treci prin mai multe mâini, să treci prin mai multe ministere, să obții avize, să discuți cu foarte mulți oameni.

• Marco Badea: Și asta pe lângă negocierea politică.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Asta pe lângă negocierea politică, ci pur și simplu implementarea practică și conform legii. Când ești în zona de business sau în societatea civilă, de la decizie până la implementare timpul e mult mai scurt, pentru că deciziile sunt mai ușor de de implementat și pentru că trebuie să respecți mai puține lucruri.

Trebuie să te adaptezi la lucru cu statul român. Trebuie să lucrezi cu toți oamenii din guvern. Unii dintre ei, îți amintești că eram în Guvern și când noi eram în stradă. Deci a fost o tranziție, nu i-aș zice dificilă, dar e nu e ușor să treci dintr-o parte în alta. Din fericire, în interiorul guvernului lucrurile nu sunt atât de dramatice pe cât le vedem la televizor. Adică poți să discuți cu oamenii, nimeni nu se ceartă acolo. Probabil că dezbaterile mai aprinse sunt în coaliție. Eu nu merg în coaliție. Dar cu cei din guvern dialogul este unul civilizat și de de bun simț.

• Marco Badea: Dar există un moment care te-a șocat, ceva personal, în momentul în care ai devenit vicepremier?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: La nivel personal a fost straniu ca oamenii să-mi zică „doamna vicepremier”. Parcă nu vorbeau cu mine. Nu-s obișnuită cu genul ăsta de abordare. A fost o perioadă de adaptare. Nu m-a șocat ceva extraordinar de mult încât să mă duc acasă, să zic: „am fost șocată”. Pe de o parte, sunt călită în lupta asta. Pe de altă parte, sunt o persoană extrem de adaptabilă, mă pot adapta oriunde.

• Marco Badea: Ai vorbit despre diferența între cum se simte în mediul privat și cum se simte în în mediul public. Dar acum vreau să-mi explici ca și cum ai vorbi, nu cu mine ca jurnalist, ci ca și cum ai vorbi cu o persoană care lucrează într-o companie privată, care plătește taxe și care se întreabă: „Doamna vicepremier Gheorghiu, de ce există companii de stat care au pierderi și încă funcționează, cine le ține în brațe și de ce nu sunt închise?”

Vicepremierul Oana Gheorghiu: De cele mai multe ori, companiile astea de stat funcționează în virtutea inerției. Dar acuma trebuie să clarificăm lucrurile. Sunt companii de stat strategice, fără de care nu se poate și care întotdeauna vor avea nevoie de susținere din partea statului. Și mă refer aici la Metrorex, la CFR, la companii care peste tot în lume sunt susținute de stat. Acolo intervenția statului este una diferită. Trebuie să eficientizăm acolo munca, ele întotdeauna vor primi bani de la stat, dar în același timp trebuie să ne uităm la cum își organizează aceste companii activitate astfel încât să fie eficiente. În momentul ăsta unele companii primesc bani de la stat și cu toate astea sunt pe pierdere. Și Tarom, și Metrorex, și CFR, mai multe. Deci aici avem un alt tip de de intervenție.

Sunt alte companii care merg în pierdere de ani de zile, susținute politic, după părerea mea, în mod artificial, pentru că oamenii nu-și asumă fie închiderea acelor companii, fie urmărirea unor parteneriate cu entități private care să aducă acele companii pe linia de plutire. Politicienii au teama asta, probabil dintr-o perspectivă electorală, de a face aceste parteneriate cu privați, cu mediu privat, ca știți, ideea de „nu ne vindem țara”. Sunt astfel de companii care de unele singure și în gestiunea statului român ele nu pot să continue, pentru că nu vor fi niciodată profitabile.

Și ce cred eu că trebuie să facă stat român în acest moment este să își definească mai clar ambițiile: unde vrea să fie un o o prezență importantă (iar aici probabil că ne referim la zona de energie și la zona de infrastructură) și unde trebuie să lase mai mult mediu de afaceri să intervină.

Avem companii care au scop comercial și care sunt ale statului român. Din perspectiva mea, genul ăsta de companii nu ar mai trebui să fie în portofoliu statului. De-a lungul timpului, statul s-a arătat a fi un manager prost și un acționar iresponsabil. Cred că trebuie să se schimbe asta.

În primul rând, managementul nu mai trebuie să fie la stat. Trebuie să fie, cum ziceam, un management profesionist, selectat, cu criterii sănătoase de performanță. Iar ca acționar, trebuie să fie un acționar responsabil, să își definească clar așteptările de la aceste companii și să le controleze prin niște contracte de mandat cu consiliile de administrație, foarte bine făcute, în interesul statului, nu în interesul membrilor consiliilor de administrație, așa cum de-a lungul timpului am văzut că s-a întâmplat.

• Marco Badea: Sunt peste 1.500 de companii de stat, dintre care unele nu mai au niciun fel de activitate. Care e scopul să mai existe aceste companii și cine câștigă din aceste companii care efectiv nu mai au niciun fel de activitate?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Sunt companii, de exemplu, în faliment din 2007, fără să fi fost lichidate, cu un cu patrimoniu încă existent și uneori incert. Cine câștigă? Probabil că cei câțiva oameni care mai sunt angajați acolo sau care mai au o activitate, pentru că aceste companii trebuie să fie gestionate de cineva, chiar dacă sunt în faliment. Acest lucru ni-l propunem să facem curățenie, să închidem tot ce nu mai are activitate, tot ce este în faliment.

Avem astfel de companii în proiectul pilot al celor 22 de companii aflate în analiză. Asta presupune o inventariere certă a patrimoniului și o valorificare a lui, astfel încât statul român să mai câștige niște bani din ce a mai rămas. Sper să nu avem nicio surpriză, așa cum am văzut că s-a întâmplat la ANAF, când au vrut să vândă mașinile pe care nu le mai aveau.

Asta urmează să facă să facă ministerele de resort cu aceste companii aflate în faliment. Sunt companii aflate în insolvență. Insolvența nu e o sperietoare, este un instrument prin care ai posibilitatea fie să redresezi acea companie, fie să decizi să o scoți din portofoliu statului. Și aici sunt destul de multe companii. Lucrăm la planuri de restructurare pentru astfel de companii și sper, cât de curând, să putem să le și implementăm.

De fapt, la nivelul strategic ce facem noi la cabinetul vicepremierului, facem împreună cu AMEPIP această analiză, iar din această analiză reiese un diagnostic. Legea zice că AMEPIP propune o soluție pentru aceste companii. La cabinet, împreună cu consilierii, ne uităm dintr-o perspectivă strategică și vedem dacă propunerea AMEPIP se încadrează sau nu în ceea ce Guvernul își propune să facă în viitor. Facem apoi propunerea noastră strategică, se va aproba la nivelul Guvernului și vom porni apoi împreună cu ministerele de resort la implementare.

Trebuie să spun foarte clar: în zona de implementare rolul vicepremierului se oprește. Eu nu am, din punct de vedere legal, instrumente să fac lucruri în zona de implementare. Și aici trebuie să spunem că rolul esențial în implementarea unui plan de restructurare îl au ministerele de resort. Cele mai multe companii sunt la energie, la transporturi, la economie. Astea sunt ministerele cu cele mai multe companii și aici colaborarea pe care o vom avea și pe zona de implementare cu miniștrii este esențială.

• Marco Badea: Ai spus mai devreme că sunt locuri în care statul a eșuat din punct de vedere al managementului acestor companii. Dar sunt unele voci în spațiul public care spun că statul n-are ce căuta în afaceri și că trebuie să se privatizeze tot. De ce nu e ăsta răspunsul corect?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Da, pot să fiu de acord că în unele zone statul nu are ce să caute. Din perspectiva mea, statul nu are de ce să aibă, de exemplu, hoteluri. Nu cred că e cazul ca statul român să dețină active în zona de turism. Aici trebuie să lăsăm privatul să-și facă treaba.

Statul trebuie să dețină acele companii care prestează servicii publice, deci au o obligație de serviciu public, cum este metrou. Nu pot să privatizez metrou. Metrou, cum ziceam, nu se poate autofinanța. Ar însemna ca un bilet de metrou, dacă ar fi să se autofinanțeze, să coste, nu știu, poate de cinci ori mai mult decât costă acum. Zic o cifră, dar nu am un calcul exact. Însă ca să poți să ai autofinanțare la o astfel de companie, costul ar fi uriaș. Nimeni nu și-ar mai permite să plătească un bilet. Și asta nu e doar în România, eeste tot în lume.

Statul trebuie să rămână proprietarul infrastructurii feroviare. Nu poți să nu ai acest lucru. Eu cred că e o chestie de siguranță națională. Statul trebuie să dețină infrastructură energetică. Tot ce înseamnă zona de transport în energie este, din nou, o zonă de de securitate națională. Statul trebuie să dețină producție și gestionare de active în zona de apărare.

Deci sunt lucruri unde statul trebuie să fie neapărat, sunt strategice, sunt esențiale și asigură securitatea noastră națională. Dar sunt zone, și sunt de acord cu asta, unde statul nu ar avea ce să caute.

• Marco Badea: Ai vorbit de mai multe ori în intervențiile tale publice, de când ești vicepremier pentru reformă în Guvernul României, despre guvernanța corporativă. Te rog să ne spui sau să traduci pe românește, pentru omul de rând, ce înseamnă guvernanța corporativă, că pare așa, un termen extrem de complicat la care nici nu prea poți să ajungi.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Guvernanța corporativă este un instrument extrem de util, folosit în toate țările din lumea asta, cu rezultate foarte bune și înseamnă câteva lucruri esențiale. Înseamnă o separare clară a rolurilor în interiorul unei companii: cine administrează, cine face management, cine face execuție și care sunt responsabilitățile, obligațiile și drepturile. Adică o separare clară a rolului de reglementator, deci de cine face legea, și de și de acționar în companie.

Nu este normal, din perspectiva de guvernanță, ca cineva să fie și jucător, și arbitru, și antrenor și masor. Statul român cam așa s-a comportat în aceste companii. A jucat și rolul de acționar, și rolul de manager, și rolul de executant. El a decis totul, iar când un singur minister, un singur om sau un singur reprezentant face toate aceste lucruri, nu mai există acea verificare dublă.

Ori asta face guvernanța corporativă. Pune un consiliu de administrație care are rolul să selecteze management sănătos pe pe care îl controlează. Consiliul de administrație controlează managementul printr-un contract de management cu niște indicatori foarte sănătoși.

Consiliul de administrație are tot interesul să aibă management bun, pentru că el la rândul lui este verificat de acționar, respectiv de statul român, pe baza unor indicatori. Când ai un consiliu care pe care îl verifice în de an și căruia i-ai pus niște indicatori foarte sănătoși, acel consiliu va avea tot interesul să aibă un management bun și performant și să să producă bani pentru companie.

Ce s-a întâmplat de-a lungul timpului?

Ministerele au numit din pix oameni, de obicei politici, au semnat contracte, mandate de administrare, niște modele standard, știți, pe principiu ăla de cum se semnau pe pe vremuri contractele acelea de muncă de nu se uita nimeni pe ele, fără niște indicatori reali. Erau, spre exemplu, puși indicatori de genul să se prezinte la ședințele de consiliul de administrație. Eu am văzut în contracte de mandat astfel de indicatori. Ce interes are acel consiliu să facă performanță?

Ce se întâmpla?

Ministrul dădea telefon către management către consiliu și spunea: Angajează-l pe ăla, cumpără, fă achiziția de la cu firma x, dă cu preț mai mic firmei y. Ori, când lucrurile astea se întâmplă așa, acea companie nu are cum să facă performanță.

De aceea guvernanța corporativă e foarte clară. Niciun ministru nu are voie să interfereze cu executivul unei companii. Niciun ministru nu are voie să sune la o companie, să angajeze pe cineva, să facă achiziție de la cineva, să dea dispoziții de acest fel. Singurul instrument al unui ministru este contractul de mandat și indicatorii puternici pe care ar trebui să îi pună și numai prin asta poate să acționeze.

Evident că suntem într-o perioadă de învățare, că miniștrii învață ce înseamnă guvernanța, că aceste consilii de administrație învață ce înseamnă guvernanța. Societatea, în general, învață. Noi suntem într-un proces de învățare. E totul foarte nou, dar este pentru prima oară când punem pe agenda publică, la acest nivel, guvernanța corporativă în companiile de stat și selecția sănătoasă a consiliului de administrație. Ne va lua ani.

• Marco Badea: Dar principiul ăsta pe care se bazează fundamental guvernanța corporativă trebuie însoțit de susținere politică, că mâine, dacă acest guvern cade și vine un guvern care nu are în vedere guvernanța corporativă a companiilor de stat, munca voastră se cam duce pe apa sâmbetei.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Este foarte important să punem pe agenda publică cât mai vizibil acest model de guvernanță, pentru că atâta vreme cât societatea îl percepe, îl înțelege, va știi unde să sancționeze derapajele. E extrem de important să vorbim despre asta apăsat și vreau să spun că astea nu-s niște modele pe care le-am inventat noi. Sunt niște modele care au dat rezultate peste tot în lume.

Ce mai avem noi de făcut este ca de la 1.500 de companii, cât avem acum, să reducem. România nu are nevoie de 1.500 de companii. Gândiți-vă că Polonia, o țară care mai mare decât noi, are între în jur de 350-400 de companii de stat. Și Polonia, când a intrat în OECD, a îndeplinit același proces. Și ea avea multe companii și-a le-a redus. Toate țările Portugalia, Spania, bineînțeles, cu aproape 30 de ani în urmă când au parcurs acest proces, la fel, aveau foarte multe companii de stat și le-au redus.

Trebuie să să admit că e un proces de durată, nu se face într-un an, în 2 ani, în 3 ani. Îți trebuie niște cicluri de mandate de Consiliul de Administrație, dar odată ce începem procesul ăsta, odată ce devine cunoscut și își va dovedi eficiența, cred că va fi mult mai ușor pentru societate să sancționeze politicienii care nu respectă această lege.

• Marco Badea: Oamenii de rând, când le spui despre faptul că e nevoie de reforma companiilor de stat, aud doar zgomot alb și consideră că e ceva foarte vag și ambiguu. Mulți nu înțeleg. Așa că te rog să ne explici de ce contează pentru un om de rând reforma companiilor de stat și cum e impactat el la factura la energie, la factura la gaz, la prețul alimentelor de la raft sau în viața lui cotidiană. Cum e impactat direct dacă o companie performează în baza unor indicatori clari de performanță și cât de rău îi face cetățeanul lui de rând faptul că o companie în continuare funcționează pe baza pilelor și tuturor încrengătorilor acestea care au și natură penală din multe cazuri.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Scopul companiilor de stat este să asigure serviciu public de care avem nevoie. Pe deoparte, cum ziceam, și pe de altă parte, să producă bani pentru România, pentru bugetul României. Orice companie de stat care pierde bani și, cum ziceam, avem pierderi istorice de 14 miliarde, pune presiune pe bugetul țării. Practic sunt bani din buzunarul fiecăruia dintre noi.

Banii ăștia pe care îi pierd companiile, noi trebuie să-i punem de undeva și de obicei punem de la bugetul acumulat din taxele oamenilor. De ce important să reformăm aceste companii? Pentru că o companie care nu este eficientă sau care are o eficiență mai redusă decât ar trebui să aibă, în zona de energie, înseamnă un preț mai mare la energie, preț pe care îl resimțim cu toții.

Și iată, vedem că ceva nu e ok în zona de energie, pentru că avem totuși unul dintre cele mai mari prețuri la energie din Europa, chiar dacă statul este unul dintre cei mai importanți actori în piață.

Premierul a vorbit despre asta, a vorbit despre băieții deștepți din energie, despre care știm că presa vorbește de multă vreme. Știm că avem niște probleme în energie, că nu avem suficientă stocare, că aceste companii de stat, deși unele sunt profitabile, nu au investit suficient de mulți bani în zona de stocare, astfel încât energia să nu mai înregistreze fluctuații, să putem stoca atunci când energia se produce ziua ieftin, să o putem stoca și să nu trebuiască să o dăm pe preț mic ziua și noaptea, să plătim atunci când oamenii ajung acasă și consumul crește, să plătim un preț mult mai mare.

Din incapacitatea României de a stoca energia pe care o produce în cursul zilei, prețul per total reiese mult mai scump. Deci sunt aceste lucruri care trebuie făcute și astea sunt lucruri de strategie pe care, iată, nimeni nu le-a făcut.

Fiecare companie de stat care pierde bani, pierde bani din buzunarul fiecărui om. De aceea trebuie să facem aceste companii eficiente și să le închidem, să le privatizăm pe cele care nu sunt eficiente, pentru că unele nu-s eficiente, nu pentru că n-ar putea fi, ci pentru că statul român nu trebuie să se ocupe de asta și nu se pricepe la asta.

• Marco Badea: Dar ce trebuie făcut în primă fază? În prima etapă, când Guvernul se uită către o astfel de companie de stat, care e o gaură neagră pentru bugetul buget, trebuie auditare, trebuie dați oameni afară, trebuie o schimbare de strategie? Care-s pașii concreți pe care consideră Guvernul că trebuie făcuți în primă fază?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Deja avem 22 de companii în proiectul pilot, companii prin care am trecut cu această analiză. Suntem la finalul ei. Ne-am uitat din toate perspectivele, financiare și non-financiară, din perspectiva de obligație de serviciu public sau serviciu comercial. Ne-am uitat din perspectiva numărului de salariați vs serviciile pe care le asigură și aceste companii nu le poți trata uni uniform, nu poți la toate să ia aceleași măsuri.

O măsură sau o analiză este la Metrorex, care e un serviciu public, și altă măsură este la o companie mai mică, să zicem comercială, care nu are un serviciu de de interes atât de mare. La unele companii trebuie să te uiți și la felul în care se fac cheltuielile. Dacă sunt contracte dubioase, dacă sunt contracte prost negociate, uneori poate că nu este rea intenție sau fraudă, ci e pur și simplu prost management.

Și de cele mai multe ori, la aceste companii am văzut management slab, management care nu este profesionist. Propunerile pe care, la nivelul cabinetului, le-am făcut pentru unele dintre aceste companii este un Turnaround Management, adică un management care analizează foarte bine și aduce compania la un echilibru, după care poate să fie reluat procesul sănătos de funcționare a acestei companii.

Asta înseamnă că o să se uite unde sunt găurile negre, unde se scurg banii. Unele dintre ele au personal foarte mult la nivel de personal TESA (angajații din sectorul administrativ, contabilitate, resurse umane, tehnic și aprovizionare). Am văzut companii în care sunt câte 50 de contabili, de ar părea că prestează servicii de contabilitate, ori n-are nimic de-a face cu asta. Am văzut companii în care sunt, nu știu, 100 și ceva de juriști. Pare o firmă de avocatură. Lucrurile astea trebuie reașezate.

Da, poate că per total numărul de personal este ok, dar el trebuie redistribuit corect în producție, în execuție cei mai mulți. Iar personalul TESa, mai ales cu tehnologia din zilele noastre, trebuie redus.

Sunt companii rămase în urmă din perspectiva tehnologizării, digitalizării și ăsta este un moment în care trebuie să să facem acest lucru. Sunt companii aflate în insolvență, pentru care din nou se lucrează la plan de restructurare și asta presupune inclusiv căutarea unor parteneri care să vină și să investească bani în aceste companii.

Pe de o parte, pentru că statul român nu are acești bani în acest moment, și pe de altă parte este, și dacă i-ar avea, nu se pricepe să facă management în orice tip de companie și asta ne-au arătat cei 35 de ani.

• Marco Badea: Ai vorbit despre digitalizare, ai vorbit la început și despre faptul că în Guvern se lucrează foarte mult cu hârtii. Ești una din vocile care promovează transparența Guvernul României și nu numai. Dar eu te întreb foarte direct: există în acest moment ideea implementării, să spunem, a unui dashbord la nivelul mapping-ului privind companiile de stat care să vadă indicatorul privind profitabilitatea acestor companii de stat?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Există. Intrați pe site-ul AMPIP. Este agenția de monitorizare a indicatorilor de performanță în companiile publice. Există un dashbord, toate companiile de stat sunt acolo. Puteți să vedeți indicatorii financiari, non-financiari, puteți să vedeți pierderile, consiliile de administrație. Deci există transparență și asta mulțumită Comisiei Europene, pentru că am avut jalon în PNRR, care s-a implementat și este perfect funcțional de de anul acesta.

A fost început de ceva vreme, dar acum a devenit complet funcțional și odată cu venirea noii echipe la AMPIP, selectate sănătos, lucrurile merg mult mai bine. Pentru mine, selecția care s-a făcut pentru această agenție este dătătoare de speranță, pentru că chiar au fost selectați oameni care fac treabă și se vede, au început efectiv din ianuarie toți trei, președinta și cei doi vicepreședinți, și se vede extrem de de mare diferența față de perioada în care AMEPIP a avut o conducere interimară.

La șefia AMEPIP, președintă este doamna Ulceluse, care vine de la Comisia Europeană. unde a 15 ani. Deci este un om care, din perspectivă profesională și integritate, este de neatins. Este un om extraordinar de bine pregătit și integru. Și pentru mine a fost o gură de oxigen, pentru că am avut încredere că vom face o echipă foarte bună și asta s-a și întâmplat.

• Marco Badea: Dar pe lângă acest dashbord, mai pot directorii de companiilor de stat care încă nu sunt în vizorul departamentului de reformă de la Guvern, să ascundă sub preș profitul companiilor de stat, pierderile sau modul în care funcționează acea companie?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Nu, n-au cum să ascundă pierderile. Pierderile se văd în bilanț. Nu ai cum să ascunzi pierderile. Este imposibil. Ce nu se vede de obicei e felul în care am ajuns la aceste pierderi. Aici e problema și aici trebuie făcută analiza.

De ce o companie are pierderi? Unde s-a întâmplat ruptura? Unde sunt costurile prea mari? Pot să existe contexte de piață care să genereze pierderi, pentru că asta știm că se întâmplă și în mediu privat. Adică o companie, inclusiv o companie privată, poate să aibă într-un anume context un an, doi ani de pierdere, dar în România sunt companii care au pierderi de ani de zile. Și atunci acolo trebuie să te uiți care e problema, de unde vine pierderea și de cele mai multe ori e un mix de incompetență și probabil și unele decizii manageriale care au și un alt ist, nu doar incompetență. Deci anumite interese.

Și vreau să fie clar: nu vor dispărea lucrurile astea peste noapte. Nu vreau să promit minuni, pentru că ele nu se întâmplă. Eu mi-am dorit întotdeauna, când eram în societatea civilă, să văd în guvern oameni care sunt transparenți și care nu ne promit marea cu sarea, dar că fac atât cât cât promi.

Și eu atâta vă spun: nu, aceste companii, nu peste noapte vor de deveni performante și nu peste noapte vor dispărea toți oamenii incompetenți și toate contractele cu dedicație. Lucru ăsta cere timp, dar cere ceva important: consecvență. Adică atunci când va veni rotativa sau, mă rog, când va veni o rotativă, când guvernul se va schimba, această reformă trebuie să continue. Și aici cred că este rolul societății civile să pună presiune pe orice guvern, pe acesta, pe mine personal, pe colegii mei și pe guvernele următoare că această reformă să aibă consistență și constanță.

Este singura rețetă care ne poate duce la succesul de peste 5 ani. Peste 5 ani putem să tragem linie și să zicem uite, din 1.500 de companii, nu știu, poate mai avem doar 500 și din alea 500, 450 sunt nu au pierderi. Se poate să avem companii cu pierderi, uneori, așa cum spuneam, deși acest lucru e de nedorit. Dar în anumite contexte poți să înțelegi că se întâmplă lucruri. Gândiți-vă cum a fost în COVID și unele companii chiar au avut pierderi. Trebuie însă să ajungem la nivelul acela de a eficientiza companiile și a le reduce costurile la maxim.

• Marco Badea: Ai spus în spațiu public foarte recent că o companie de stat, dacă are pierderi timp de 2 ani de zile, intră automat în restructurare. Ce ar însemna asta? Mai exact?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Eu, când am venit în Guvern, am citit programul de guvernare și pe cel de reformă destul de serios, că am încercat să înțeleg. Dar uitasem complet că am citit asta cu 2 ani. Mi s-a părut că a fost ideea mea. Mi-am dat seama ulterior că probabil că îmi rămăsese din programul de guvernare.

Deci este o prevedere în programul de guvernare și am așteptat să treacă bugetul ca să avem să avem liniște pentru a discuta pe larg propunerea asta cu Ministerul de Finanțe și cu colegii din guvern. Acum așteptăm să treacă sărbătorile de paște și să ne așezăm la masă, pentru că eu cred că a fost în programul de guvernare o propunere destul de sănătoasă și de bună.

Ce înseamnă asta din perspectiva mea? Din perspectiva mea, eu aș introduce o prevedere de genul, dacă o companie aflată, nu știu, la Ministerul Economiei, să zicem, are doi ani la rând pierdere, înseamnă că ceva nu e în regulă și că acționarul nu nu își face treaba. Bineînțeles pe baza unui audit extern, întotdeauna trebuie să pui un audit, scoți compania de sub ministerul respectiv și o muți undeva, nu știu, poate la Ministerul de Finanțe, la AMEPIP.

Trebuie gândit un circuit, pentru că în momentul în care un minister știe că îi va fi luată compania din subordine se va strădui să nu facă pierderi. Aș introduce mai ferm răspundere a celor care fac pierderi, pentru că și acuma există o răspundere, dar n-ați auzit niciodată să tragem la răspundere pe cineva că a luat niște decizii manageriale care au produs pagube.

• Marco Badea: Există doar o răspundere politică acolo unde e numire politică vizibilă.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Să știți că în realitate legislația permite și o răspundere personală a celor care iau astfel de decizii. De aceea există asigurări pentru membrii consiliilor de administrație. De obicei sunt asigurați pentru decizii greșite, că poți să iei o decizie care să producă pagube și atunci îți faci o asigurare, să poți acoperi acele pagube.

Ce nu vei acoperi niciodată… pentru decizii frauduloase. Pentru alea nimeni nu te asigură, dar pentru decizii care vin dintr-o apreciere eronată, dintr-o estimare greșită, există o asigurare pe care membrii consiliilor de administrație și-o fac. Dar cu toate astea nu am văzut niciodată ca cineva să fie tras la răspundere.

Cred că o responsabilizare a managerilor și o plată pe măsură, că mai avem în societate și această discuție, că sunt salariile foarte mari în companiile de stat. Și pot să fiu de acord, dar în companiile performante, cele listate, salariile nu sunt la același nivel ca cele din companiile private similare. Și atunci întotdeauna vei avea o problemă cu a găsi oameni competenți în companiile de stat. Linia asta este foarte fină între a plăti bine oamenii și a cere în același timp răspundere și totodată perspectiva din care se uită societatea.

Cred că cred că trebuie să acceptăm în societatea românească că oamenii care fac performanță trebuie plătiți bine. Cred că cineva trebuie să spună lucrurile astea deschis. Nu ne putem aștepta ca un om care gestionează afaceri de sute de milioane pe an să fie plătit cu 3.000 euro și să credem că omul stă acolocă e salvator.

Pentru că un om care este capabil să gestioneze sute de milioane de euro poate să facă banii ăștia în privat. Deci el dacă se duce și stă acolo, fie este erou național și vrea să facă bine țării, și cred că există și astfel de oameni, fie face alte afaceri pe lângă. Deci noi trebuie să acceptăm ca la acele companii care fac performanță, răsplata trebuie să fie pe măsura performanței. Iar acolo unde nu fac performanță, oamenii trebuie să fie trași la răspundere.

• Marco Badea: Ai vorbit mai devreme de personalul TESA și ai spus că există companii unde există foarte mulți juriști, foarte mulți contabili. Dar ai vorbit și cu sindicaliști? Ce poziție au sindicatele în momentul în care le spui că compania asta ar trebui să sufere restructurări și probabil o parte din personalul acesta care ocupă loc degeaba, nu face nimic, ori ar trebui disponibilizat, ori ar trebui restructurat și căuta un alt loc în companie. Ce poziție au sindicatele, pentru că la noi sindicatele au putere foarte mare în ceea ce privește influențarea deciziei politice?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Am avut o întâlnire cu sindicate din mai multe zone. Au fost întâlniri preliminare, deci nu am discutat clar, pentru că la momentul la care m-am întâlnit cu ei nu aveam niște planuri concrete. Așa cum am spus de multe ori, le-am spus și lor că reforma nu are ca obiectiv concedierea oamenilor. Nu asta ne dorim.

Reforma nu urmărește să dea oameni afară, urmărește să eficientizăm activitatea acelor companii și uneori eficientizarea activității înseamnă balansarea raportului între oamenii din producție și oamenii din administrativ. La asta trebuie să ne uităm. Și sindicatele nu cred că pot să aibă o problemă cu asta, pentru că și ei înțeleg că nu poți să faci producția având 50% oamenii de birou și 50% oameni în producție. Nu este un raport sănătos.

N-am avut o discuție concretă cu sindicatele pe această temă, dar eu m-am văzut cu sindicatul de la metrou, m-am văzut cu sindicatul de la CFR și oamenii păreau destul de pragmatici și destul de conștienți de faptul că așa nu se mai poate. Și că nu se poate la nesfârșit să mergem cu o companie care nu este eficientă.

• Marco Badea: CFR, Tarom, Metrorex… sunt companii strategice, nu pot fi tratate ca fiind companii cu utilitate comercială, chiar dacă sunt ale statului. Dar care sunt, să zicem, trei piloni fundamentali pe care îi aplicați când vă uitați la aceste companii și spuneți că aici trebuie fac făcută o reformă?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Ne uităm la structura de cheltuieli și la pierderi și la pierderile istorice. Analizăm activitatea pe ultimii ani și ne uităm dacă acea companie face pierderi la nesfârșit, iar dacă se întâmplă asta e clar că acolo e o problemă.

Ne uităm la structura de personal, cum ziceam, la echilibrul ăsta dintre dintre persoanele direct implicate în producție sau în activitatea de bază și persoanele care sunt TESA și ne uităm la guvernanță, consiliul de administrație și management.Aceste trei lucruri sunt extrem de importante.

Dar pornind de la guvernanță, în unele putem să intervenim, pentru că sunt contractele în curs sau selecția în curs, la unele avem acest obstacol, că sunt oamenii selectați și sunt în mijlocul mandatului, cu niște contracte de mandat foarte slabe, care nu protejează acționarul, adică pe statul român, adică pe fiecare dintre noi, ci protejează pe membrii consiliului de administrație. Și acolo este foarte greu să iei niște măsuri directe și să tragi la răspundere consiliul de administrație sau managementul dacă aceste contracte au fost slabe.

• Marco Badea: În spațiu public s-a vorbit foarte mult despre reforma TAROM în ultima vreme. S-a luat o decizie? Pentru că părea la un moment dat premierul să indice două două posibilități: una ar fi fost o schimbare profundă de guvernanță, alta ar fi fost cooptarea unui partener din zona privată care să producă eficiență pentru pentru TAROM și să genereze plus valoare și o schimbare radicală a direcției. S-a luat o astfel de decizie, care e sau dacă nu s-a luat, de ce încă nu s-a luat?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: TAROM este una dintre cele 22 de companii de pe lista în analiză. TAROM este o companie care creează multe emoții în spațiu public. Pare că societatea își dorește neapărat să existe o companie aeriană națională.

Ce pot să vă spun este că TAROM a avut pierderi în ultimii 10 ani, în fiecare an, cu excepția anului 2024, când a vândut niște aeronave și niște sloturi de zbor și a făcut profit nu din activitatea proprie, ci din vânzarea acestor aeronave.

Are mari probleme TAROM și de guvernanță, și de felul în care se întâmplă lucrurile la nivelul cheltuielilor. Așa cum spuneați, da, premierul a identificat corect cele două modalități de rezolvare a problemei TAROM, dar este un lucru care bănuiesc că se va discuta în coaliție. TAROM se află într-un proces de restructurare, într-un plan de restructurare aprobat de Comisia Europeană, care se închide la finele acestui an.

Din perspectiva mea, e dificilă redresarea chiar și cu acest plan, iar Comisia Europeană nu mai acceptă un alt ajutor de stat, indiferent ce se întâmplă, pentru că există o există obligație la nivelul Uniunii Europene privind companiile de zbor: o dată la 10 ani poți da ajutor de stat. Nu poți să dai ajutor de stat în fiecare an.

• Marco Badea: O altă companie de stat. CFR Călători, care este cea mai lovită, să spunem, sau cea mai nefuncțională. La CFR Călători, reforma ar putea să dureze între 5 și 7 ani. Deci orice reformă fundamentală sau orice schimbare fundamentală generată de o reformă pe care o implică acest Guvern sau pe care o începe acest guvern nu se va vedea până la finalul rotativei, adică până la următoarele alegeri. Așa că întrebarea mea este următoarea: ce fixează departamentul de la Guvern pentru reformă și acest Guvern astfel încât să nu mai poată fi dărâmat?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Acum CFR Călători depinde foarte tare de CFR Infrastructură. De cele mai multe ori problema pentru CFR Călători este viteza medie pe care o are și calitatea liniilor pe care circulă. Poți să aduci cele mai bune trenuri. Dacă nu ai liniile necesare pe care să mergi la calitatea necesară, nu ai rezolva problema. Ai niște trenuri mai frumoase care merg încet. Asta este cea mai mare problemă. Asta nu se poate rezolva într-un timp foarte scurt. Există un plan multianual de investiții în infrastructura feroviară și sunt câteva proiecte în curs, inclusiv în PNRR sunt proiecte și inclusiv pe alte fonduri europene.

Există o strategie la nivelul Ministerului Transporturilor. Ceea ce noi am făcut în proiectul pilot este să identificăm lucrurile care pot fi îmbunătățite imediat și să reducem cheltuielile pe cât posibil, dar soluționarea problemei CFR Călători nu se poate face în scurt timp.

Însă acest plan multianual e deja acceptat de toată lumea. Ce nu are România în acest moment? O capacitate de implementare mai mare, multe lucruri, deși sună ciudat, avem bani, pentru că avem bani și am putea să luăm bani în continuare de la Uniunea Europeană, dar nu avem suficientă capacitate de implementare.

Iar dacă există ceva mai complicat decât construcția unui spital la zona asta de construcții, atunci infrastructura feroviară este mult mai complicată și presupune timpi foarte mari de realizare. Complicația vine și din faptul că tu trebuie să oprești anumite tronsoane ca să refaci liniile pe acele tronsoane. Uneori presupune tuneluri și alte lucruri de genul ăsta. E poate cea mai complexă dintre probleme.

Proiectele care sunt pornite și investițiile care se fac acum la calea ferată nu se vor opri. Ele trebuie făcute, sunt pornite, dar în același timp cred că e nevoie de o gândire strategică pe termen lung privind liniile pe care le dezvoltăm. De la Europa, noi putem să primim bani pe coloana vertebrală, cum o numesc ei, deci pe ceea ce traversează România. Dar pentru liniile secundare va trebui să investim singuri. Și aici trebuie o analiză foarte clară. România cred că are una dintre cele mai mari rețele de cale ferată. Cred că eram undeva la 13.000 de de kilometri. Multe linii nu mai sunt folosite și aici e nevoie de o analiză foarte sănătoasă, făcută cu un cineva care a mai trecut prin procesul ăsta în alte țări, ca să vedem care linii se justifică.

Oare unde avem niște centre industriale puternice la care ar trebui să aducem muncitori din vecinătate și să folosim aceste linii de cale ferată pentru a aduce acești muncitori, poate pentru a stimula oamenii din anumite zone.

Aș face o analiză dacă aș fi acuma la nivelul Ministerului Transporturilor, o analiză nu doar a structurii de cale ferată, ci o analiză mai exaustivă a investițiilor. Adică să mă uit unde sunt centrele la care ar trebui să aduc oamenii și de unde aș putea să-i aduc astfel încât să stimulez și ocuparea forței de de muncă cu oameni din locurile în care deocamdată stau și nu nu muncesc.

• Marco Badea: Adică eficientizare.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Eficientizare și o gândire strategică care să rezolve mai multe probleme și investiții în calea ferată și forță de muncă pentru acele companii care sunt în aceste centre industriale și rezolvarea problemei celor care nu au loc de muncă.

Ne uităm că România aduce oameni, forță de muncă din afara Europei, și în timpul ăsta avem totuși 700.000 de tineri care nu muncesc. Poate și pentru că nu au acces sau nu sunt mobili, nu au posibilitatea de a se deplasa. Și cred că aici ar trebui să lucrăm, în zona asta.

• Marco Badea: Nu la foarte mare timp după ce ai preluat departamentul de reformă din cadrul Guvernului României, ai declarat că „2026 va fi anul confruntării reale cu rezistența la schimbare și cu pierderea unor privilegii”. Cine se opune cel mai tare la la această schimbare? Politicul, sindicatele, inerția sistemului.

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Nu vezi opoziția asta. O simți, dar nu o vezi, nu pui mâna pe ea, nu zici, „uite, ăsta e omul”, pentru că nimeni nu vine să zică că „eu nu vreau reformă, eu nu vreau guvernanță corporativă”. Nimeni nu-ți spune asta, dar simți, vezi cum se întâmplă lucrurile, vezi lipsa de transparență, vezi și afli de selecții dubioase în anumite consilii de administrație. Când s-a schimbat OUG 109, legea care stabilește felul în care se selectează aceste consilii de administrație, cred că în octombrie anul trecut, chiar înainte ca eu să vin, și ea avut niște termene de implementare. Când s-a aflat că se schimbă această lege, brusc au fost pornite anumite selecții de consilii de administrație pe legea veche, care era mai permisivă. Îți dai seama că acele consilii au fost selectate pe legea veche și oamenii sunt în mandat pentru 4 ani.

Aceste lucruri sunt niște semne de încercare de a de a opri reforma asta așa cum vine ea acum. Vezi întârzieri, vezi că oamenii nu-și doresc foarte mult să implementeze anumite lucruri, pe genul „Lasă că am mai văzut noi ca ăștia care vin și fac reformă și pleacă ei și noi rămânem cum am fost”. Dar cred că de data asta lucrurile nu mai pot să meargă așa, pentru că pur și simplu România nu mai are bani. România nu mai are de unde să completeze găurile acestor companii. Deci, vrând-nevrând, vine viitorul peste noi și ne obligă să facem curățenie oricât și-ar dori unii și alții să păstreze acele companii.

Și, pe de altă parte, eu le-aș zice și că odată ce compania este eficientă, e mai bine. Nu? Adică nu mai au din ce să ia. Atâta vreme cât companiile sunt în cap, sunt pe pierdere, de unde să mai ia? Deci vor trebui să cedeze.

Pe de altă parte, rezistența la schimbare e ceva prin care trece orice om. Noi toți avem un nivel mai mic sau mai mare de rezistență și studiile o spun că toate țările în care s-a implementat reforma asta au trecut prin aceleași etape. Nu suntem noi mai buni sau mai răi decât alții. Suntem tot la fel. E un proces de durată și sunt întotdeauna unii care se adaptează mai rapid, sunt mai dornici de reformă, sunt primii care introduc guvernanța, apoi masa critică care va veni și, într-un final, ultimii care se tot opun. E procesul de change management clasic.

• Marco Badea: Dar cât de dependentă este actul de reformă de voința politică?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: E foarte dependentă. Noi facem acest plan de reformă și aceste planuri de restructurare, dăm niște recomandări, poate se va lua și o decizie la nivelul guvernului printr-un memorandum. Asta ne-am propus, să trecem acest memorandum în care prezentăm analiza celor 22 de companii și spunem ce ar trebui făcut, dar de aici încolo începe exact acțiunea politică, pentru că ministerele de resort trebuie să implementeze aceste planuri și atunci vom vedea care minister cu adevărat își dorește să facă asta și care nu.

Voința politică este esențială pentru implementarea oricărei reforme. Cabinetul vicepremierului independent, așa cum este cabinetul în care sunt, are un rol important, pentru că venim cu un alt spirit, se și vede, de fapt, vedem un pic că provocăm oameni în jurul nostru și vedem o emulație. Adică oamenii au început să se agite, să își organizeze mai bine lucrurile, să își pregătească documentele.

Există, vedem această schimbare, deci noi am venit cu un suflu nou la nivelul ăsta, dar nu depinde de noi. Noi punem pe masa publică discuția asta despre guvernanță și monitorizăm și din nou aducem pe agenda publică. Deci noi putem să facem foarte multe lucruri, dar avem nevoie de o colaborare strânsă cu ministerele de resort pentru a implementa reforma. Eu sunt optimistă, însă, pentru că cred că oamenii politici realizează că nu mai e cale de întoarcere.

• Marco Badea: Ești vicepremier pentru reformă în Guvernul României, dar cu calitatea de independent, adică fără apartenență politică. Asta e puterea și vulnerabilitatea ta deopotrivă. Dar când un partid din coaliție sună și pune presiune și spune vreau ca directorul X să fie numit în compania aia sau să rămână în compania aia ori să aibă putere într-un anumit loc dintr-o companie, ce faci?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Dacă aflu, de obicei trimit către ministru o notă cu observațiile mele și reamintindu-i ce spune legea. Fac asta. De câte ori aflu că ceva nu e în regulă, i-am bombardat cu hârtii.

Dacă observ, de exemplu, un caiet de sarcini care nu e OK la o agenție, la o companie, sesizezi ministru, sesizez compania respectivă, trimit notificări și trebuie să spun că am o echipă de juriști, consilieri onorifici juriști, cărora trebuie să le mulțumesc din toată inima pentru că la nivelul cabinetului suntem foarte, foarte puțini, cu resurse foarte puține și fără ei n-aș reuși să facă atât de multe lucruri. Și toată ziua ei scriu, le spun uite, asta e problema. Ei identifică calea legală și notificăm ministerele, agențiile, secretariatul general atunci când e cazul, pe toată lumea. Nu iertăm pe nimeni.

• Marco Badea: 30 ocombrie 2025, data în care ai devenit membră a Guvernului României. Ce s-a schimbat cel mai mult? Dacă te uiți acum în urmă, de când de când ești vicepremier pentru reformă, care este lucru cel mai palpabil schimbat?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Schimbările în ceea ce privește reforma nu se văd imediat. E prea devreme să spun că: „uite, s-a chimbat ceva într-o companie”. E mult prea devreme. Abia facem analiză. Dar observ o schimbare de abordare în relația cu companiile, în relația cu ministerul. Am găsit deschidere la unele ministere. Dacă la început erau reticenți în a-mi furniza date, a devenit un dialog constructiv cu multe ministere, stăm de vorbă, discutăm, oamenii se uită mult mai deschis și pare că facem echipă.

Am ajuns la nivelul la care discutăm de planul de restructurare, la care ministerele înțeleg și asumă că trebuie neapărat să schimbăm ceva. Observ și la nivelul companiilor o deschidere, inclusiv ei vin cu propuneri pentru că își dau seama că e o presiune pe ei, că nu vor mai primi bani de la Guvern dacă nu fac aceste planuri. Și chiar nu-i mai chem eu. Vin singuri. Sună si spun „vrem să ne întâlnim, vrem să vă spunem ce propunere avem”. Adică chiar văd că se simte o presiune în sistem, dar rezultatele se vor vedea peste un an, peste 2 ani, poate când noi nu vom mai fi în Guvern. Pentru că o restructurare, într-o companie privată durează și rezultatele se văd în timp. Cu atât mai mult într-o companie publică.

• Marco Badea: Ai spus în intervențiile tale publice că alternativa la reformă nu este stabilitatea, ci este continuare declinului. Dacă mâine nu se mai continuă cu această reformă și va exista un alt guvern, ce se va întâmpla cu România peste 2 ani, la următoarele alegeri?

Vicepremierul Oana Gheorghiu: Acuma, dacă vine un guvern care nu vrea să facă reforma companiilor de stat și reformă în general, și digitalizare, presiunea pe buget va fi din ce în ce mai mare, va crește deficitul pentru că n-ai de unde să cheltui bani și în același timp să asiguri serviciile publice de care ai nevoie, să plătești medicii, învățătorii, să asiguri continuitate în spitale, să repari drumuri, să ai tot ce trebuie ca o societate să funcționeze și să ai companii care în loc să îți producă bani, cu care îți faci toate aceste lucruri, să să cheltuie bani din buget. Nu există.

Știi cum e. Și tu, dacă ai un venit, ok, cheltui un an mai mult decât îți permiți, iei niște împrumuturi, dar nu poți în fiecare an să faci așa, pentru că trebuie să plătești acei bani înapoi. Eu nu cred că un guvern care vine poate să facă altfel decât reformă sau poate să facă și să ne ducă în cap, să vină FMI-ul cum am mai avut, să taie din salarii sau ce măsuri va lua.

Nu, nu există cale, nu există altă cale să redresăm bugetul. Și sunt două lucruri pe care trebuie să le facem: digitalizare, care asigură transparență, eficiență și și facilitate în relația cetățeanului cu statul, și reforma companiilor de stat. Aceste două lucruri sunt esențiale.

La digitalizare ce am făcut? Am lansat o platformă care se numește fara-hartie.gov.ro unde oamenii pot să spună care sunt problemele de care se lovesc în interacțiunea cu stat român.

În 24h de la lansarea platformei, am avut peste 1000 de sesizări. Și asta nu e o poveste de succes, că am avut peste 1000 de sesizări, dar este un ghid foarte bun pentru ce avem de făcut și unde este prioritară intervenția statului și digitalizarea. Și oamenii ne-au dat problemele lor.

Primele cele mai frecvente probleme au fost legate de cartea electronică de identitate, un lucru extrem de important pentru noi să avem lucrul ăsta, dar în același timp extrem de important ca instituțiile publice să folosească cartea asta, să și să-și cumpere cititoarele sau să își descarce aplicațiile cu care să îl identifice pe om pe această carte de identitate, pe care nu mai apare adresa. Aici e marea problemă.

Toate datele sunt în interiorul acestei cărți. Au fost câteva lucruri pe care deja le-am rezolvat. Două lucruri pe care le-am rezolvat și sunt transparent pe site, altele sunt în curs. În fiecare lună vom lua primele 10 cele mai importante probleme sesizate de oameni și le vom rezolva împreună cu instituțiile publice, cu entitățile, cu ANAF, cu Casa de Sănătate, cu Casa de Pensii. Depinde de cine avem nevoie. Unele dintre ele poate că nu se pot rezolva atât de repede și oamenii vor primi informare sau poate că e nevoie de niște modificări legislative, dar asta ne arată unde e nevoie mai mare de servicii digitale în interacțiune cetățean-stat și lucrăm deja să facem acest lucru.

Ce am observat de când am venit este că există foarte multe servicii digitalizate în stat român, dar ele sunt fragmentate. Fiecare și-au dezvoltat de obicei aceste servicii după propria conveniență, după cum i-a fost ușor entității, nu după cum e ușor cetățeanului. Marea problemă este că aceste baze de date și aceste aplicații nu comunică între ele, nu sunt interoperabile și lucrăm la acest lucru, să aducem pe toată lumea la masă, să facem ca aceste baze de date să comunice între ele astfel încât să reușim și noi să aplicăm acel principiu „o singură dată”. Adică dacă mergi și depui o dată un document, a doua oară nu ți se mai cere, pentru că statul român îl are și poate să-l acceseze printr-un click.

Nu e un proces ușor, dar e un proces care a început. Avem și niște jaloane cu fondurile europene pe wallet-ul digital, deci portofelul digital, care trebuie implementat până la finalul anului. Asta ne aduce multe beneficii și nouă, ca cetățeni, dar și zonei de business. Și va fi un mare pas înainte, pentru că vom putea să avem în acest portofel digital la început cartea electronică de identitate, dar anul viitor vom lucra să avem și cartea de sănătate și permisul de conducere și, nu știu, tot ce ține de lucrurile de care ne lovim cel mai des în viața noastră în interacțiunea cu statul.

Pe scurt, S&P a reconfirmat ratingurile pentru datoria pe termen lung și scurt a României la „BBB minus/A-3”. Rămânem la categoria „investment grade”, adică ultima treaptă care ne mai desparte de categoria „junk”.

Pentru cine nu știe, pe piețele financiare zeci de fonduri de investiții au mandate clare care le interzic să dețină obligațiuni de stat din țări cu rating sub investment grade. Deci miza pentru România e să rămânem peste acest plafon.

S&P a menținut și perspectiva negativă, iar mesajul central e simplu: statul român, adică guvernul Bolojan, încearcă să reducă deficitul, dar o face într-un context economic fragil, cu creștere aproape zero în 2026.

De altfel, agenția S&P prognozează că economia României va crește cu doar 0,25% în acest an și va avea o creștere medie de 2,5% în perioada 2027–2029.

Care e indicatorul care ar trebui să ne sperie cel mai mult aici? Faptul că avem un consumul slab care este compensat doar parțial de fondurile europene care intră în țară.

În paralel, Bloomberg a indicat exact cum arată această fragilitate în timp real pentru economia României. Concret, BNR a fost nevoită să cheltuiască UN MILIARD DE EURO în luna martie pentru a apăra cursul de schimb al leului de turbulențele din piețele internaționale declanșate de conflictul din Orientul Mijlociu.

De ce măsura aplicată de BNR a ajutat?

Pă explicația economică e simplă. Dacă leul, moneda noastră națională cea de toate zilele, s-ar fi depreciat brusc din cauza panicii investitorilor, inflația deja ridicată a României și de care nu ține cont PSD-ul când pune paie pe foc pentru crearea de crize politice ar fi explodat. Iar asta ar fi făcut costul vieții insuportabil pentru cetățeni și măsurile de austeritate ale Guvernului Bolojan la propriu inutile.

S&P ține să indice în evaluarea sa pentru țara noastră că perspectiva externă a României lasă puțin spațiu de manevră pentru a absorbi șocuri externe prelungite sau mai profunde.

Iar dovada pentru asta e tocmai ce a făcut BNR prin cheltuirea unui miliard de euro într-o singură lună tocmai pentru că acest spațiu e limitat. Iar piețele o știu, potrivit surselor mele din BNR cu care am vorbit despre această situație.

Intervenția Băncii Naționale a României arată exact mecanismul descris de S&P: o economie cu deficite gemene (bugetar și de cont curent) nu poate lăsa piața să acționeze liber atunci când vine un șoc extern, pentru că deprecierea leului ar alimenta imediat inflația.

Stabilitatea cursului monedei naționale are, prin urmare, un preț direct și măsurabil, iar acel preț este suportat din rezervele valutare ale statului.

Avem însă noroc cu FONDURILE EUROPENE, căci rezervele noastre valutare se află la un nivel record, de 67 de miliarde de euro, scrie Bloomberg, citându-l pe Leonardo Badea, prim-viceguvernatorul BNR.

Cum am ajuns însă să avem un depozit așa mare?

• Păi cu ajutorul fluxurilor de fonduri europene care compensează, deocamdată, fragilitatea structurală a economiei. Miliardele de euro din PNRR și din fondurile de coeziune intră direct în rezervele BNR înainte de a fi convertite în lei pentru cheltuieli interne.

• În plus, o a doua sursă care ajută la consolidarea rezervelor valutare ale BNR sunt împrumuturile externe. Mai clar spus, când Ministerul de Finanțe se împrumută masiv de pe piețele internaționale în valută, banii împrumutați ajung tot în rezervele Băncii Centrale.

Spre exemplu, pe 1 aprilie BNR a emis un comunicat de presă în care a anunțat că în martie au avut loc următoarele operațiuni: intrări de 9,42 miliarde de euro, dintre care 3 miliarde de euro au constat în emisiuni de euroobligațiuni și 1,73 miliarde de dolari au constat în împrumuturi pe piața americană.

Mecanismul e următorul și nu e greu de priceput: în momentul în care Ministerul Finanțelor a vândut acele titluri de stat investitorilor străini, valuta a fost depusă în conturile de la BNR. Rezultatul a constat în faptul că rezerva valutară a României a crescut instantaneu.

Atenție, însă că vorbim de bani care nu au fost produși de economia reală, adică prin exporturi sau servicii, ci sunt împrumutați. Dacă am fi fost retrogradați de agențiile de rating la categoria JUNK, nu am mai fi putut să ne împrumutăm și nu am mai fi putut să acumulăm rezerve care să ne ferească moneda națională de șocuri externe.

Deci, BNR atunci când Ministerul Finanțelor se împrumută extern, oferă BNR-ului exact „muniția” de care Bloomberg scri că a fost folosită în martie în suma de UN MILIARD DE EURO.

Un prieten economist mi-a explicat că ceea ce trăim acum are un nume în economie și el este „borrowing for stability”. Adică statul român crează stabilitate pe datorie prin împrumuturile pe piețele externe pentru a-și acoperi cheltuielile (salarii, pensii și investiții), iar un efect secundar fericit este că acești bani împrumutați stau în rezerva BNR și sunt folosiți ca zid de protecție pentru leu.

DAR ASTA E O STABILITATE CUMPĂRATĂ PE CREDIT.

Iar S&P știe asta. De aia ne-a și indicat în evaluarea de vineri că datoria publică a țării va depăși 60% din PIB până la sfârșitul anului 2029, în creștere de la 52% cât a fost în 2025.

Ideea e că factura cu dobânzile va ajunge să crească până la nivelul de 3,4% din PIB până în 2028, adică peste doi ani. Ca să avem o imagine de comparație, asta înseamnă că vom plăti pe dobânzi mai mari decât bugetul Educației pe 2026.

Trebuie însă să înțelegem că fără aceste împrumuturi nu putem să supraviețuim în acest moment. Iar dacă investitorii străini nu ne-ar mai împrumuta, rezervele BNR s-ar termina repede, iar leul s-ar prăbuși.

Acum să ne uităm și spre cum a lucrat BNR luna trecută pentru a proteja moneda națională. Bloomberg scrie că România s-a bazat pe așa-numitul „regim de flotare controlată”.

Ce presupune el, mai exact? Păi țara noastră nu are un curs de schimb fix, dar nici nu lasă leul să fluctueze liber. Așa că BNR menține moneda națională într-un interval nedeclarat public, intervenind pe piață ori de câte ori presiunile devin excesive.

Iar în luna martie martie, aprecierea dolarului american, provocată de scumpirea petrolului, a generat vânzări masive în ceea ce privește monedele emergente. Ce sunt astea? Valutele emise de țările care se află în plin proces de dezvoltare economică, dar care nu au încă maturitatea sau stabilitatea monedei EURO sau a dolarului american. Leul românesc e considerat o monedă emergentă, alături de zlotul polonez, forințul maghiar sau rupia indiană.

Leul nostru a fost însă salvat de BNR și s-a depreciat cu doar 0,1% față de euro, menținându-se direct cu intervenția băncii centrale în jurul valorii de 5,09 lei. Deci, ca să fie clar, stabilitatea leului, are un preț măsurabil: un miliard de euro pe lună, în condiții de criză moderată.

Cum e afectat cetățeanul de rând de tot de am zis eu aici?

Păi analiza S&P și acțiunile BNR au un impact direct și imediat asupra portofelului fiecăruia dintre ei.

• Ratingul de țară stabilit de S&P determină cât de scump se împrumută România. Un rating mic înseamnă dobânzi mai mari, ceea ce pune presiune pe bugetul de stat și limitează investițiile în sănătate sau infrastructură, forțând Guvernul să apeleze la creșteri de taxe, cum este majorarea TVA menționată în raportul publicat aseară de S&P.

• Separat, intervenția BNR despre care a atenționat Bloomberg este cea care îi protejează pe români de un al doilea val de scumpiri. Un curs stabil de aproximativ 5,09 lei pentru un euro înseamnă că ratele la creditele în valută nu cresc brusc și că prețul produselor de import nu explodează peste noapte din cauza devalorizării monedei.

Totuși, S&P avertizează că acest echilibru este pe muchie de cuțit. De ce? Păi pentru că stagnarea economică și erodarea salariilor reale sub povara inflației reduc consumul privat, adică motorul tradițional al creșterii economice pe termen scurt.

Iar dacă Guvernul Bolojan nu reușește consolidarea fiscală promisă, inând cont că Olguța Vasilescu și Grindeanu vor să creeze o criză politică, nici măcar rezervele BNR nu vor putea opri la nesfârșit ajustarea dură a economiei. Care va veni mai repede decât ne imaginăm.

Iar ajustarea asta va fi însoțită de o delegație FMI care va intra pe ușile Palatului Victoria. Și, credeți-mă, nu vrem asta!

Concluzia de moment e că România supraviețuiește economic printr-un efort coordonat de ameliorare a riscurilor. În timp ce agențiile de rating rămân sceptice cu privire la capacitatea clasei politice de a reforma economia, BNR rămâne singura ancoră de încredere pentru investitori.

Dar rezervele valutare sunt doar un fel de aspirină care tratează simptomele, în cazul nostru ele fiind cursul de schimb și panica piețelor, dar nu pot vindeca boala de fond, care implică mai multe eforturi și e creată ca urmare a dezechilibrului dintre cât produce și cât cheltuie statul român.

Scenariul care circulă tot mai insistent în cercurile politice este unul radical și el presupune ca după 20 aprilie, data la care PSD decide dacă mai rămâne la guvernare și în ce formă, miniștrii social-democrați să-și dea demisia în bloc. Mișcarea nu ar fiu un gest de protest, ci ca o mișcare strategică.

Sursele politice susțin deja că România trebuie să se pregătească pentru toate scenariile, inclusiv de cel în care vom va exista la Palatul Victoria un guvern minoritar pentru o perioadă scurtă de timp, în cazul în care se schimbă configurația de guvernare și PSD decide să nu mai facă parte din coaliție.

În cazul ăsta va fi necesar un vot de încredere în Parlament. De ce? Păi pentru că Constituția spune clar faptul că dacă se schimbă compoziția politică, premierul este obligat să meargă în fața Parlamentului pentru a cere un nou vot de încredere. Șansele ca Bolojan să treacă de acest vot de încredere, matematic, sunt imposibile.

Există însă și mișcarea mai dură, potrivit surselor politice, care ar presupune susținerea din partea PSD a unei moțiuni de cenzură împotriva propriului guvern din care a ales să plece, în cazul în care premierul Ilie Bolojan refuză să-și dea demisia din funcția de prim-ministru, făcând în același timp demersurile necesare pentru a obține un un vot de încredere.

Practic, PSD a pus în mișcare o strategie de „dublă asigurare” prin care vrea să se asigure că Ilie Bolojan nu mai rămâne mult timp la Palatul Victoria.

Iar moțiunea de cenzură este singura care oprește imediat exercitarea puterii depline a guvernului, transformându-l într-un guvern interimar (care nu mai poate da OUG-uri).

Însă există în măr otrăvit în mișcarea votării unei moțiuni de cenzură. De ce? Pentru că, ca aceasta să treacă, e nevoie și de voturile AUR. Iar dacă PSD îl demite pe Bolojan printr-o coalizare parlamentară cu AUR, atunci își arde punțile cu PNL de a guverna în continuare post-Bolojan.

De ce? Pentru că PNL-ul, tot sursele politice spun, face acum scut în jurul lui Bolojan. Deși liberalii a fost în ultimii ani hipnotizați de combinații Iohaniste, majoritatea partidului a înțeles un adevăr cinic: dacă se leapădă acum de Bolojan sub presiunea PSD, cum mai mai făcut-o în ultimii ani la ordin față de foștii lideri, nicio propunere viitoare de premier din partea PNL nu va mai avea autoritate.

Liberalii se tem că, odată cedată această redută, PSD va repeta jocul cu orice alt nume ar fi trimis la Palatul Victoria. Și deja PSD avansează, pe surse, nume de viitori premieri PNL tocmai pentru a distruge orice urmă de susținere pentru Bolojan.

Iar strategia PSD completează deja o fisură vizibilă și periculoasă în unitatea liberală. Există un „bloc de rezistență” format din cele 10 filiale PNL cu cele mai slabe rezultate la parlamentarele din 2024. Această tabără anti-Bolojan trăiește într-un soi de concubinaj politic deja asumat cu PSD. Deși minoritară în cadrul partidului, această facțiune are suficientă putere pentru a crea zgomot și a submina autoritatea premierului din interior. Ea poartă numele de gruparea Thuma de la Ilfov.

La modul concret, liberalii își vor susține președintele de partid, dar doar până în momentul în care vor afla dacă și președintele Nicușor Dan îl mai susține pe premier.

Dacă președintele Nicușor Dan ajunge la o soluție de compromis cu Sorin Grindeanu, care să nu-l includă pe Bolojan, atunci și liberalii vor fi obligați fie să treacă în opoziție, fie să accepte că trebuie să renunțe la președintele partidului care are în acest moment un scor mai mare de încredere decât partidul în sine.

Și să fim siguri de ceva. PSD NU VREA ÎN RUPTUL CAPULUI SĂ IASĂ DE LA GUVERNARE. Vrea doar să scape de Bolojan și de presiune pe care acesta o pune pe rețelele clientelare ale social-democraților din instituțiile și companiile statului.

Deci, cel mai probabil, mișcarea cea mai evidentă ar fi ca PSD să negocieze cu președintele Nicușor Dan timp de 45 de zile un nou premier, timp în care Bolojan se va chinui degeaba să coalizeze o nouă majoritate în Parlament care să-l susțină la votul de încredere.

În timpul ăsta și PNL-ul va decide dacă vrea să rămână conectat la guvernare sau să treacă după 7 ani în opoziție. La cum cunosc eu baronii locali din PNL, în numele interesului de partid premierul va fi forțat să-și facă bagajul și să plece din fruntea partidului.

Și referitor la campania asta prin țară a lui Grindeanu, ea are două obiective: unul principal și unul secundar.

• Cel principal se joacă la cel mai înalt nivel și ține de negocierea numirilor în fruntea serviciilor de informații și a parchetelor. Este o discuție directă pe care PSD o poartă cu președintele Nicușor Dan, iar sursele politice susțin că liderul PSD chiar va avea mâine o vizită la Palatul Cotroceni.

La această întâlnire, mai mult ca sigur, PSD îi va spune președintelui că majoritatea parlamentară este ostilă rămânerii la putere a lui Bolojan și că, dacă nu acceptă jocul lor și un alt premier dorit de ei (de la PNL), țara va intra într-un blocaj total.

• Al doilea obiectiv, cel secundar, dar deloc neimportant, este mai pragmatic și ține de ADN-ul politic al PSD. Mai simplu spus, Grindeanu vrea să-i liniștească pe baronii locali și mesajul pe care îl transmite prin țară este că, după plecarea lui Bolojan, banii vor veni de la Guvern ca în timpul lui Ciolacu și că județele baronilor roșii nu vor fi uitate.

Această mișcare de a oferi garanții de la vârful PSD a fost împinsă în față de rețeaua Olguța-Manda, care controlează mare parte din organizațiile social-democrate din țară. Iar Grindeanu e conștient că dacă vrea să rămână în fruntea partidului și să nu fie devorat din interior, trebuie să asculte sursa cea mai mare de putere din partid, care condiționează susținerea pașilor politici următori de certitudinea resurselor guvernamentale pentru teritoriu.

Tot acest joc, însă, are un cost pe care nu îl controlează nici PSD, nici PNL și nici președintele Nicușor Dan. Surse externe din piețele financiare avertizează că agențiile de rating sunt cu ochii pe București.

Dacă criza se declanșează, este de așteptat ca, în maximum o săptămână sau două, România să fie retrogradată la categoria „junk” Adică vom deveni o țară despre care se va spune că nu e recomandat să se facă investiții. Un astfel de scenariu ar scumpi masiv împrumuturile statului și ar alunga investitorii care abia începuseră să aibă încredere în „rețeta Bolojan”.

Ce nu înțeleg PSD-iștii în acest moment e că o retrogradare a ratingului suveran al României înseamnă că dobânzile cresc, că milioane de oameni cu credite vor plăti mai mult în fiecare lună și că firmele investesc mai puțin, iar totul se scumpește li mai mult decât până acum.

Dacă se ajunge la o astfel de prăbușire, ei bine, singura plasă de siguranță va rămâne, din păcate, Fondul Monetar Internațional. România s-ar putea trezi din nou în situația de a cere ajutor extern pentru a evita colapsul.

Știu, e o perspectivă sumbră, dar care face parte din calculul cinic al PSD pentru a-și securiza controlul asupra finanțelor publice în condiții de austeritate forțată.

Strategia de comunicare a PSD este deja pregătită pentru acest moment: „Vina e a lui Bolojan”. În momentul în care FMI va impune condiții dure, social-democrații vor ieși public să spună că managementul rigid al premierului liberal ne-a aruncat în brațele creditorilor internaționali. Asta-i o încercare clasică de a transfera responsabilitatea politică către cel care a încercat să reformeze sistemul.

Nici președintele Nicușor Dan nu va fi ocolit de tirul acuzațiilor. Deoarece a girat guvernul Bolojan, șeful statului va fi prezentat de rețeaua de propagandă PSD drept complice la „vânzarea” țării către FMI. Iar pentru PSD, erodarea imaginii lui Nicușor Dan este esențială pentru a pregăti terenul viitoarelor confruntări electorale.

Prin urmare, jocul politic ține acum de negocierea între PSD și Nicușor Dan.

Dacă Nicușor Dan acceptă un alt premier impus de PSD și îl sacrifică pe Bolojan în schimbul numirilor la servicii (SRI, SIE) și la vârful parchetelor, el își securizează pârghiile de forță ale statului.

Aici trebuie să fim atenți la nuanțe, căci pentru un președinte, controlul informației este vital. Dacă obține șefi de servicii loiali, Nicușor Dan își întărește autoritatea politică.

Dacă obține și control asupra unei numiri la vârful parchetelor, asta îi va oferi garanția că lupta anticorupție nu va deveni o bâtă politică împotriva propriei tabere.

În plus, președintele ar scăpa și de amenințarea suspendării, pe care un PSD furios ar putea-o flutura, dar evită în același timp și o criză socială dublată de posibila retrogradare a ratingului de țară în caz de criză prelungită.

Astea-s câștigurile de moment. Pe termen lung, însă, președintele riscă să piardă. De ce? Păi pentru că el a ajuns la Cotroceni pe un val de așteptare pentru o altfel de politică, iar sacrificarea lui Bolojan înseamnă pierderea singurului aliat reformist.

Bolojan este, pentru electoratul de dreapta urban și educat, garanția bunei administrări și a tăierii risipei. Dacă președintele îl lasă din mână pentru a face un deal cu Grindeanu și PSD, riscă să fie perceput ca un alt politician care a tranzacționat principiile pentru controlul puterii și pregătirea terenului pentru mandatul doi.

Se întâmplă asta de fiecare dată în politică, dar pentru electoratul puritan va fi o broască foarte mare de înghițit.

În plus, președintele nu va fi ferit de consecințele plăcării lui Bolojan, căci PSD are deja pregătit narativul. Iar după plecarea lui Bolojan, dacă economia se prăbușește, PSD va spune: „Nicușor Dan l-a girat pe Bolojan care ne-a distrus, iar acum tot el ne-a adus FMI-ul la ușă”.

Sorin Grindeanu joacă acum la două capete. El îi oferă președintelui probabil numirile la servicii, dar îi pune pe masă și nota de plată, care înseamnă capul lui Bolojan.

Însă președintele, dacă acceptă ce vrea PSD, riscă să fie prins în capcană. De ce? Pentru că odată ce a cedat, PSD va ști că președintele poate fi îndoit. Iar Nicușor Dan ar putea deveni un președinte prizonier al unei majorități PSD care îi va cere concesii la fiecare proiect de lege important.

Întrebarea de 1.000 de puncte a zilei e simplă: Ce va face președintele Nicușor Dan?

+ o întrebare galberă de 100 de puncte: E dispus PNL să sacrifice mufarea la resursele guvernării pentru Ilie Bolojan?

De ceva vreme deja, mai direct sau mai voalat, se vorbește despre al treilea război mondial. Unii vântură ideea pentru că sunt avizi de atenție, iar atenția în epoca lipsei de atenție se obține prin promovarea unor mini-apocalipse, alții o desconsideră.

Unii văd sfârșitul lumii, ceea ce nu este nimic nou având în vedere că așteptăm sfârșitul de pe la începuturi, alții ne îndeamnă să stăm liniștiți invocând nevoia de a nu panica populația.

De parcă a nu vorbi despre ceea ce mulți gândesc, ne ferește într-un fel magic de consecințe. Ca și cum oamenii nu sunt panicați, decât dacă se anunță la televizor sau se scrie pe Facebook.

Diverși istorici și analiști, în principal din lume, deoarece la noi problemele astea sunt dincolo de preocupări și capacități intelectuale, discută „al treilea” de ani de zile.

Fiecare identifică momente diferite care ar marca debutul, crize diferite, domenii diferite. Resurse, geopolitică, tehnologie și bineînțeles religie.

Întrebarea de un milion de puncte este: când considerăm că suntem într-un război mondial? Putem spune asta?

Primul Război Mondial a început ca o ceartă de familie pentru supremație între imperii pe cale de a deveni globale. Dar nimeni nu a anticipat și mai ales nimeni nu putea spune în 1914 că atacul austro-ungar asupra Serbiei va deveni primul război mondial. Cu siguranță nimeni nu anticipa nivelul de măcel industrial, iar șocul a fost imens. În termeni de TikTok: ce-am făcut boss?

Al Doilea Război Mondial a început tehnic cu un război european. Germania a atacat Polonia. În primele luni de după, în ciuda mobilizării, europenii și restul lumii nu credeau că vor urma ani de măcel mondial. De fapt, al Doilea începuse în 1937, cu atacul Japoniei asupra Chinei. Dar fiindcă Europa era centrul lumii, ce se întâmpla în Asia nu era relevant. Deși era extrem de relevant. Al Doilea Război Mondial s-a terminat din nou cu un șoc. Arma atomică.

Într-un proces de escaladare, ambele războaie mondiale s-au terminat cu creșterea capacităților de distrugere. Ambele s-au terminat cu angajamentul de a nu crea un altul.

Războiul Rece nu este considerat în istoria mainstream ca un Război Mondial. Motivul principal este că cele două superputeri nu s-au luptat direct. Dar există suficiente argumente ca perioada să fie considerată un Război Mondial. Cu siguranță a implicat aproape toate țările din lume, din Europa până în Asia, din Asia până în America de Sud și Africa. Al Treilea Război Mondial s-a terminat cu victoria americană. Și, evident, din nou cu promisiunea că e ultimul. Right.

Încă o observație. Între războaiele mondiale, primele trei, a existat o perioda de reașezare, relativă pace. Ca și cum actorii și-ar lua o pauză pentru a-și trage sufletul și a pregăti următorul act.

Suntem în al patrulea? Desigur.

Haideți să vedem un pic. Există două mari războaie, despre care analiștii insistă să spună că sunt locale: Ucraina și Iran.

Dar oricine poate vedea că există puține țări din lume care să nu fie implicate în aceste două zone. Militar, economic, strategic.

Războiul din Iran tocmai se extinde. Am spus la începutul lui că va dura și va escalada prin implicarea unor noi și noi actori. Asta acum o lună.

Recent, huthii au intrat și ei în război de partea Iranului, Ucraina a semnat un acord militar cu Emiratele și Arabia Saudită.

Așadar linia frontului se întinde astăzi între Marea Baltică și Golful Persic. Urmează blocarea Bab-el-Mandeb.

Economic, deja nu există dubii. Este un Război Mondial care afectează întreaga lume. Iar efectele sunt abia la început. De departe criza care vine va fi mult peste problema petrolului și gazului natural. Dar despre asta au mai multe de spus specialiștii în economie. Puteți afla de la ei ce înseamnă criza de îngrășăminte naturale, lipsa de heliu etc.

Militar, taberele sunt destul de conturate și continuă să se întărească prin alăturarea de noi și noi combatanți. Spre deosebire de războiale anterioare, însă, nu există tradiționala împărțire în două. Mai degrabă vorbim despre alianțe de oportunitate, care se formează și se desfac. Un fel de fiecare pentru el și toți împotriva tuturor.

Ideologic. Well.. Al patrulea este cel mai puțin legat de ideologie. Nu există un fundament ideologic. Zero. Nu este despre partea bună contra părții rele, nu este despre religie, nu este despre democrație. Doar este.

De fapt, cea mai mare supărare a presei și a publicului este că nimeni nu mai are chef să creeze un basm pentru a justifica evenimentele. Până acum, cel puțin americanii și occidentalii aveau grijă să creeze o poveste.

Ne luptăm pentru democrație, pentru idealuri, pentru...etc. Acum nimeni nu mai dă doi bani pe povești, ceea ce a lăsat pe mulți dezorientați. Narativele sunt slabe, neconvingătoare, țesutul se vede de pe Lună. Presa este lăsată fără obișnuitele linii de propagandă, oamenii nu mai pot fi liniștiți că sunt de partea corectă. Este ca și cum, hai să lăsăm ipocrizia. Asta e. O să ne căsăpim până nu mai rămâne nimic.

Nu numai că nu mai există adevăr, ci a devenit irelevant. Nu există decât o luptă între diverse minciuni, iar de câștigat au cei care reușesc să își promoveze minciuna mai eficient. Este o luptă între texte scrise de roboți, care nu mai au nici o urmă de moralitate. Breaking. Nici nu își propun.

Cam așa arată al patrulea. Pe scurt.

Cine știe? Poate de data asta nu va mai fi altul.

• Autor invitat: Mădălin Hodor este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Al.I.Cuza Iaşi (1999), studii aprofundate cu specializare în istorie medievală universală (1999-2000). Bursier Socrates la Facultatea de Istorie a Universităţii Angers (1999-2000). Din 2000 este angajat al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii (CNSAS). Este autor al mai multor deconspirări care au marcat societatea românească în ultimii ani.

Evenimentul a durat aproximativ trei ore, iar cea mai importantă concluzie cu care am plecat eu de la acest eveniment e că România începe să își regândească securitatea, dar nu DOAR ca pe un serviciu pe care îl cumperi din exterior, ci și ca pe o capacitate pe care trebuie să o construiești în interior.

Timp de trei decenii, după aderarea la NATO, securitatea a fost percepută în România în principal ca o garanție externă. Avem alianțe, avem parteneriate, avem baze militare. Dar războiul din Ucraina, tensiunile globale și noile forme de conflict au schimbat această percepție.

Publicul începe să înțeleagă, chiar dacă timid, că securitatea nu se rezumă la tratate și declarații politice. Ea se construiește și în fabrici, în laboratoare, în universități și în companii tehnologice. Iar asta-i la propriu o veste cu adevărat bună!

Un prim indicator al acestei schimbări este sprijinul masiv pentru creșterea cheltuielilor de apărare. Trei sferturi dintre români, adică 75,6%, sunt de acord cu majorarea semnificativă a bugetului militar, pentru ca România să își poată apăra suveranitatea în cazul unei agresiuni.

Dacă e să fim sinceri, ăsta e un procent remarcabil pentru o societate care, în mod tradițional, a fost reticentă față de investițiile militare. Cu alte cuvinte, securitatea a fost readusă în centrul preocupărilor publice.

Mai interesant este însă modul în care românii încep să definească această securitate. Publicul nu mai vede apărarea ca pe un produs de import. Există o susținere masivă pentru transformarea României într-un hub de producție militară, nu doar într-un consumator de echipamente cumpărate din străinătate.

Datele sunt clare: 88,7% dintre români consideră importantă producerea armamentului și echipamentelor militare pe teritoriul național, în locul dependenței exclusive de importuri.

Ei bine, această suveranitate prin producție este văzută ca principala soluție pentru o securitate sustenabilă pe termen lung.

Iar interesul nu se oprește doar la asamblarea de hardware, ci vizează întregul ciclu de viață al tehnologiei. Un procent record de 91,4% din populație susține dezvoltarea capacităților interne de mentenanță, inovare și cercetare tehnologică în sectorul apărării.

În spatele acestor percepții se află o idee simplă, dar puternică: o țară care produce, inovează și întreține propriile sisteme de apărare este o țară mai rezilientă decât una care depinde exclusiv de furnizori externi.

Altfel spus, românii nu cer doar fabrici de armament. Cer un ecosistem complet care să le asigure securitatea: ingineri, software, mentenanță, cercetare și dezvoltare. Adică fix modelul care definește astăzi industria de apărare în economiile occidentale.

Sectorul privat

Interesant este și rolul pe care publicul îl atribuie mediului privat. Mai concret spus, 61,6% dintre români au încredere în capacitatea companiilor private din România de a dezvolta tehnologii militare moderne, de la software și sisteme electronice până la platforme autonome (drone).

Această încredere vine la pachet cu o cerință directă adresată decidenților politici: statul trebuie să devină un partener al inovației. Astfel, 87,8% dintre respondenți consideră că autoritățile ar trebui să sprijine activ companiile, fie ele publice sau private, care investesc în tehnologii militare moderne.

Aici trebuie punctat faptul că asistăm la o schimbare importantă de paradigmă. De ce? Păi în imaginarul colectiv românesc postdecembrist, industria de apărare era asociată aproape exclusiv cu companii de stat. Astăzi însă, modelul începe să semene tot mai mult cu cel occidental, care presupune un parteneriat mai amplu între stat, universități și sectorul privat.

Viitorii piloți de drone

O altă idee care prinde puternic în opinia publică, potrivit Barometrului Securităţii Naţionale, este legată de educație și tehnologie. Mai exact, 81,4% dintre români susțin introducerea cursurilor de operatori de drone în licee și facultăți tehnice.

Ce înseamnă asta, mai exact? Că pentru prima dată, societatea românească pare să accepte ideea că securitatea nu mai este doar responsabilitatea exclusivă a armatei. Ea devine o competență socială, tehnologică, distribuită în societate.

Războiul din Ucraina a arătat că dronele nu sunt doar arme sofisticate operate din baze militare îndepărtate. Ele sunt sisteme accesibile, adaptabile, care pot fi integrate rapid în structuri militare, civile sau industriale. În acest context, formarea unei generații de tineri care înțeleg aceste tehnologii nu mai pare o idee exotică, ci o investiție pragmatică în viitor.

Ce am înțeles eu din discuțiile cu reprezentanții companiilor private care produc drone și care au fost prezenți la evenimentul de la Palatul Parlamentului e că în lumea care s-a conturat după invazia Rusiei în Ucraina, competențele tehnologice au devenit parte din infrastructura de securitate a unei societăți. Iar aici trebuie amintiți inginerii IT sau specialiștii în securitate cibernetică.

Drept urmare, cursurile de operare drone în licee și universități tehnice ar putea deveni, în timp, ceea ce au fost cândva cercurile de radiotehnică sau aeromodelism din școlile tehnice. Tata îmi povestea când eram mai mic, și a rămas cu mine povestea asta, cum la liceul industrial de la Bolintin Vale, pe care l-a absolvit, a învățat cum funcționează electronica de bază, circuitele și comunicațiile, dar și principii de aerodinamică, mecanică și control ca urmare a lecțiilor făcute în jurul unei machete de avion din lemn de dimensiuni mici.

Erau lecții rudimentare, făcute în timpul comunismului, dar care au ajutat. Acum să ne gândim cât de multe oprtunități avem să producem astfel de lecții pentru generațiile actuale și viitoare de elevi. Și cred că ar trebui să ne ghidăm după faptul că o societate mai bine pregătită tehnologic devine și una mai greu de intimidat militar.

Războiul hibird

70,2% dintre români consideră că România este afectată de acțiuni de război hibrid, precum dezinformarea, presiunile economice sau atacurile cibernetice, indică datele Barometrului Securităţii Naţionale.

Frontul nu mai este doar fizic. El trece prin rețele sociale, infrastructuri digitale și fluxuri economice. De aceea, nu este surprinzător că exact același procent, adică 70,2%, consideră că riscul unor atacuri cibernetice serioase asupra instituțiilor publice este mare.

În fața acestor amenințări, publicul cere și instrumente de protecție informațională. 88,3% dintre români vor programe dedicate pentru detectarea și combaterea dezinformării.

Această cerere arată că societatea începe să înțeleagă un lucru fundamental: securitatea nu mai înseamnă doar echipamente militare. Înseamnă și capacitatea unei societăți de a se apăra de manipulare, propagandă și atacuri digitale.

Partenerii externi

În plan extern, deși apar noi nuanțe, NATO rămâne ancora de stabilitate a României. În cazul unui conflict armat, 38,3% din populație se bazează pe activarea Articolului 5, văzând în Alianță garantul suprem al supraviețuirii naționale.

Încrederea asta e dublată de valoarea parteneriatelor strategice. Aproximativ 27,6% dintre români consideră că rolul principal în respingerea unui atac l-ar avea statele cu care avem acorduri bilaterale, precum SUA, Franța, Germania sau Marea Britanie.

Există însă și o deschidere prudentă către proiecte europene de nișă. Participarea României la o „umbrelă nucleară” europeană inițiată de Franța este privită favorabil de 39,3% dintre români, deși ideea rămâne încă abstractă pentru mulți.

Totuși, linia roșie este trasată clar când vine vorba de prezența fizică a arsenalului atomic. O majoritate de 68,9% respinge ferm găzduirea de arme nucleare franceze pe teritoriul României, semn că dorința de protecție nu anulează instinctul de conservare în fața unei posibile escaladări.

Ce indică, în sens larg, ediția din acest an a Barometrului Securităţii Naţionale realizat de INSCOP Research e faptul că românul vrea o țară care nu doar consumă securitate, ci o și fabrică, investind în drone, inovație privată și reziliență digitală pentru a-și proteja viitorul.

Patriotism economic

Privit în ansamblu, barometrul indică crearea unei noi forme de patriotism economic. Un patriotism care nu se exprimă doar prin simboluri, ci prin capacitatea de a produce, de a inova și de a construi securitate acasă.

În anii de după aderarea la NATO, România a funcționat mai degrabă ca o piață de achiziții militare decât ca un centru de producție strategică. Am cumpărat sisteme sofisticate din Statele Unite și arme din Europa (și bine am făcut), dar prea rar ne-am întrebat ce putem construi noi înșine.

Ideea patriotismului economic schimbă această perspectivă: securitatea unei țări nu înseamnă doar alianțe solide, ci și capacitatea de a fabrica componentele esențiale ale propriei apărări.

Un general în rezervă din MApN cu care am vorbit la evenimentul de la Palatul Parlamentului mi-a spus că industria de apărare trebuie să devină o extensie a strategiei de securitate. Iar în acest context, fie că vorbim despre drone, software militar, sisteme electronice sau mentenanță pentru echipamente complexe, fiecare fabrică, fiecare laborator de cercetare și fiecare start-up tehnologic devine o piesă din infrastructura de reziliență a statului.

„O economie care produce tehnologie strategică este, implicit, o economie mai greu de vulnerabilizat, domnule Badea”, mi-a spus generalul în rezervă, care m-a rugat să păstrez declarația sub forma anonimatului.

Patriotismul economic nu este, așadar, o retorică protecționistă, ci o formă pragmatică de responsabilitate națională. Înseamnă să creezi ecosisteme industriale locale, să investești în educație tehnologică și să încurajezi companiile de stat sau private din domeniul apărării care pot transforma ideile în produse reale.

Am plecat de la Palatul Parlamentului cu gândul că într-o lume în care securitatea și economia sunt tot mai strâns legate, capacitatea de a produce acasă devine una dintre cele mai solide forme de apărare pe care le putem crea.

Dar înainte să plec, vreau să vă spun că am și pus o întrebare. M-am adresat tuturor participanților din sală. Nu am primit răspuns, căci reprezentanții MApN plecaseră. Însă reprezentanții industriei au rămas cu ea și poate că va ajunge pe masa discuțiilor.

Le-am spus celor prezenți că sunt unul din puținii jurnaliști care în ultimii doi ani au relatat direct de la Conferința de Securitate de la Munchen și că am participat la mai multe side events în marja MSC. Anul acesta, la un astfel de eveniment am aflat povestea Estoniei, care susține primul fond de capital de risc dedicat exclusiv apărării.

Potrivit ministrului estoian al Economiei, Erkki Keldo, dezvoltarea industriei de apărare a Estoniei este esențială atât pentru securitatea națională, cât și pentru competitivitatea economică. „Am lansat cel mai mare plan de creștere industrială din istoria țării. Scopul său este de a consolida securitatea noastră, stimulând în același timp creșterea economică. Fondul de Apărare de 100 de milioane de euro este o parte esențială a propunerii de valoare cuprinzătoare a industriei noastre de apărare, care își propune să multiplice volumul exporturilor și veniturile sectorului până în 2030”, a explicat acesta.

Estonia, prieteni, are o populație mai mică decât populația oficială a Bucureștiului. Și totuși a înțeles că viitorul securității nu stă doar în contracte militare clasice, ci în ecosisteme tehnologice capabile să producă inovație.

De aceea i-am întrebat pe participanți dacă nu ar fi o idee bună ca și Guvernul României să caute resurse, împreună cu mediul financiar privat, pentru a crea un fond de venture capital asemănător cu cel din Estonia, dedicat tehnologiilor de apărare.

Un astfel de fond ar însemna finanțarea unor companii care dezvoltă drone, software militar, inteligență artificială sau sisteme electronice avansate, adică tehnologii care au atât aplicabilitate militară, cât și civilă. În logica economiilor moderne, industria de apărare nu mai este doar despre arme, ci despre ecosisteme tehnologice care generează inovare și competitivitate.

Iar dacă o țară de dimensiunea Estoniei a reușit să gândească un astfel de mecanism strategic, întrebarea de 1.000 de puncte pentru România e dacă avem și noi curajul să transformăm industria de apărare într-un motor de dezvoltare economică?

Decidenții politici care negociază în perioada asta, până pe 20 mai, programul european SAFE ar trebui să răspundă la această întrebare.

Noi, poporul, putem doar să cădem de acord asupra faptului că uneori diferența dintre statele care se adaptează și cele care rămân în urmă nu stă în dimensiunea economiei, ci în viteza cu care înțeleg lumea care vine.

Dincolo de toate, Barometrul Securității Naționale mai indică faptul că 51.1% dintre români cred că România este o țară sigură din punctul de vedere al securității naționale.

„Deși majoritatea românilor consideră că România este o țară sigură, percepția securității naționale este puternic diferențiată între segmente socio-demografice. Grupurile mai tinere, urbane și cu nivel ridicat de educație tind să aibă o percepție mai pozitivă asupra securității statului, în timp ce segmentele mai vulnerabile social și locuitorii din mediul rural manifestă un nivel mai ridicat de anxietate. Această distribuție inegală a percepției indică faptul că sentimentul de siguranță nu este uniform în societate, ci reflectă diferențe de integrare socială și de încredere în instituții. Din perspectiva securității naționale, aceste clivaje sunt relevante deoarece segmentele care percep un nivel mai ridicat de insecuritate pot deveni mai receptive la discursuri alarmiste, perspective populiste sau la narațiuni destabilizatoare”, a indicat Remus Stefureac, director INSCOP Research.

Barometrul este disponibil integral AICI, cu tot cu metodologie.

Deci decizia nu a fost doar una geopolitică, ci mai ales una economică, influențată de oamenii cu bani din jurul administrați de la Casa Albă, nu de cei cu vorbele și viziunea politică MAGA. Și se vede asta mai ales din vocile care au început s-l conteste, cea mai importantă fiind propagandistul Tucker Carlson, ca a spus într-un interviu pentru The Economist de zilele trecute că Trump a trădat conceptul „America First” și că a început un război pe care nu trebuia să-l înceapă.

În plus, Tulsi Gabbard, directoarea Serviciilor Naționale de Informații ale SUA a depus mărturie în fața Congresului american, spunând că Iranul nu a încercat să reia programul de îmbogăţire a uraniului după ultimul conflict de anul trecut, aparent contrazicându-l pe Trump. Audiată în Congres, ea a indicat că regimul de la Teheran „pare să fie intact”.

Momentul a venit după ce Joe Kent a demisionat din poziția de șef al Centrului pentru Combaterea Terorismului din SUA, acuzând Israelul că l-a păcălit pe Donald Trump să declanșeze războiul cu Iranul, deși Teheranul nu reprezenta „o amenințare iminentă” pentru SUA.

Cartelul de business din jurul lui Trump a intuit rapid oportunitatea financiară pe care o deschide un conflict regional: contracte militare, energie mai scumpă și piețe volatile. Iar în acest tip de calcul, pierderea politică pe termen scurt a unui lider politic poate fi considerată un cost acceptabil, atâta timp cât fluxurile de bani continuă să curgă.

Problema este însă că astfel de calcule ignoră o variabilă fundamentală, și anume faptul că războaiele nu evoluează niciodată conform planului inițial. Iar asta se știe încă de pe vremea lui Tucidide.

În plus, calculul lui Trump a fost că Iranul nu ar avea curajul să escaladeze războiul în fața puterii militare a SUA. Însă Trump și oamenii care l-au sfătuit să înceapă acest război nu au luat în calcul că, pe lângă profiturile pe care le vor face companiile americane din energie de pe urma tensiunilor din Golf, disponibilitatea Iranului de a escalada acest război este cea mai importantă armă a sa, singura care i-a rămas și care oferă regimului de la Teheran actuala supraviețuire.

Cei care conduc acum Iranul știu că nu pot câștiga un război convențional împotriva SUA. În schimb, pot câștiga ceva mult mai important: timp, haos și costuri pentru adversar. Iar costurile pot și și directe, dar și indirecte.

Regimul de la Teheran a înțeles că uneori nu victoria contează, ci capacitatea de a face victoria adversarului imposibilă. Exact asta zice și jurnalistul Patrick Wintour în analiza sa din The Guardian, unde vorbește despre „avantajul asimetric al fricii” de care beneficiază conducerea iraniană.

Un regim care se simte amenințat existențial nu mai are nimic de pierdut. În schimb, adversarii săi au totul de pierdut, indică Patrick Wintour, enumerând aici economii fragile, stabilitatea politică, fluxurile comerciale și securitate energetică. Această asimetrie psihologică devine o armă geopolitică în sine, spune el, precizând că Iranul nu trebuie să învingă militar, ci trebuie doar să creeze suficientă incertitudine încât costul războiului să devină insuportabil pentru ceilalți, adică pentru americani, în primul rând, apoi pentru aliații lor din regiune.

Europa vede deja această problemă. Iar liderii europeni, cu care Trump nu s-a consultat asupra declanşării războiului, știu și că perspectiva unui Iran destabilizat înseamnă două lucruri: recesiune economică și un posibil val de refugiați care va afecta societățile europene.

Din acest motiv, zice Patrick Wintour, Europa privește cu multă prudență ideea de a trimite nave militare în zona Strâmtorii Hormuz, așa cum a cerut Trump. De altfel, președintele american i-a făcut „lași” pe aliații europeni din NATO pentru că nu sprijină războiul americano-israelian împotriva Iranului, indicând: „Fără SUA, NATO este un tigru de hârtie“.

Trump nu frustrat că a pierdut controlul, a înțeles că cine i-a șoptit să declanșeze acest război nu a vizat interesul său politic și acum caută să redreseze lucrurile, dorind să fie ajutat. De aceea e supărat pe aliații din NATO că nu vin s-l ajute asigure siguranţa navigaţiei prin Strâmtoarea Hormuz. Și de aceea a declarat pe rețeaua sa socială că „Strâmtoarea Hormuz va trebui păzită și supravegheată, după cum este necesar, de către alte națiuni care o utilizează”.

„Statele Unite nu o fac! Dacă ni se va cere, vom ajuta aceste țări în eforturile lor de a trece prin Hormuz, dar acest lucru nu ar trebui să fie necesar odată ce amenințarea Iranului este eradicată”, a indicat Trump.

Primul lucru care sare în ochi în declarația asta a lui Trump e contradicția internă a mesajului. Pe de o parte, el cere explicit altor state să asigure securitatea navigației prin Strâmtoarea Hormuz, ceea ce este, în esență, o solicitare de ajutor. Pe de altă parte, formularea este construită astfel încât să nu pară că SUA cer sprijin.

Trump spune că „Statele Unite nu o fac”, sugerând că Washingtonul nu are nevoie de nimeni, dar în același timp transferă responsabilitatea asupra „altor națiuni care utilizează strâmtoarea”. Ei bine, ăsta e un tip de retorică defensivă, în care liderul american încearcă să evite percepția de slăbiciune în fața propriului electorat, chiar dacă realitatea strategică arată că problema depășește capacitatea unilaterală a SUA.

În realitate, mesajul lui Trump transmite altceva pentru aliați: Washingtonul le cere să gestioneze consecințele unei strategii la care nu au fost consultați și pe care nici măcar nu au susținut-o. Pentru statele europene din NATO, situația este delicată.

De ce?

Păi dacă acceptă să participe la securizarea strâmtorii Hormuz, riscă să fie percepute ca fiind cooptate într-un război pe care nu l-au dorit. Dacă refuză, riscă o ruptură politică mai mare cu Washingtonul, care oricum era vizibilă.

În esență, Trump încearcă să transforme o criză generată de deciziile propriei administrații într-o problemă colectivă a alianței occidentale. De aici și iritarea evidentă din discursul său. El nu doar cere ajutor, ci o face într-un mod care sugerează că ceilalți sunt responsabili să curețe „mizeria strategică” rămasă în urma unei decizii americane impulsive.

🔴 Dar oare de ce încearcă acum Trump să repare lucrurile? Păi pentru că și-a dat seama sau i-au fost prezentate consecințele electorale ale acestui război înainte de alegerile de la jumătatea mandatului, mai ales în rândul bazei MAGA.

Așa cum subliniază Anne Applebaum într-un articol din The Atlantic, Donald Trump pare să opereze într-un vid strategic, unde acțiunile de azi nu au nicio legătură cu consecințele de mâine. Incapacitatea sa de a face conexiuni istorice sau geografice îl transformă într-un lider care acționează din capriciu.

Pentru Trump, spune Anne Applebaum, geografia este o chestiune de percepție vizuală, cum ar fi mărimea Groenlandei pe o hartă, nu un sistem complex de interdependențe care necesită o atenție constantă și o viziune clară.

Modul ăsta al lui Trump de a se raporta la situații l-a făcut să nu anticipeze că un război prelungit cu Iranul va acționa ca o taxă regresivă asupra propriilor săi susținători.

Mai clar spus, baza electorală MAGA nu e pregătită pentru un război lung. Mișcarea s-a construit pe promisiunea că America nu va mai plăti costurile geopolitice ale lumii. Dar un conflict prelungit în Orientul Mijlociu lovește exact în portofelul americanilor prin creșterea prețului petrolului și implicit a carburanților. Iar pentru alegătorul american obișnuit, geopolitica devine brusc personală atunci când costul combustibilului explodează.

Probabil că elita politică din jurul lui Trump i-a spus că Partidul Republican riscă să piardă puncte importante în alegerile din acest an din cauza acestui război. Așa că pentru a nu pierde majoritatea în Congresul SUA, Trump a început acum să adopte măsuri disperate care contravin dorinței cartelului de business care l-a aruncat în toată această poveste.

Ce măsuri a luat?

Păi administrația americană a ridicat sancțiunile asupra a aproximativ 140 de milioane de barili de petrol iranian, conform CNN. „Este o măsură pur temporară”, a declarat ambasadorul SUA la ONU. Mutarea este menită să blocheze strategia Teheranului de a arunca în aer prețurile internaționale la energie, scrie presa americană.

La modul cel mai clar, gestul e menit să stabilizeze prețurile, iar mesajul implicit este că războiul trebuie gestionat astfel încât să nu distrugă economia americană înainte de alegeri.

Mai mult, Statele Unite au emis o derogare de 30 de zile pentru ca ţările să poată cumpăra petrol şi produse petroliere ruseşti sancţionate, blocate în prezent pe mare.

Pentru a salva situația pe care a creat-o în Golf, Trump îi oferă practic lui Vladimir Putin resursele necesare pentru a-și finanța în continuare războiul de agresiune în Ucraina și noile campanii militare de primăvară asupra posturilor strategice de rezistență ale ucrainenilor pe linia frontului.

Iar dacă facem un pas în spate și ne uităm puțin ca din elicopter, o să putem observa că această interconectare arată cum o decizie proastă într-o parte a globului creează un efect de domino care subminează obiectivele de securitate națională ale SUA pe alte fronturi, oferind avantaje strategice adversarilor lor geopolitici tradiționali.

„Donald Trump nu gândește strategic. Nici istoric, geografic sau măcar rațional. Nu face legătura între acțiunile pe care le întreprinde într-o zi și evenimentele care au loc săptămâni mai târziu. Nu se gândește la felul în care comportamentul său într-un loc va schimba comportamentul altor oameni în alte locuri. Nu ia în considerare implicațiile mai largi ale deciziilor sale. Nu își asumă responsabilitatea atunci când aceste decizii se dovedesc greșite. În schimb, acționează din capriciu și impuls, iar când se răzgândește, când simte noi capricii și noi impulsuri, pur și simplu minte despre ceea ce a spus sau a făcut înainte”, a indicat scriitoarea Anne Applebaum în analiza sa din The Atlantic.

Și cred că nu trebuie să eliminăm din discuție faptul că Trump nu doar că și-a creat o problemă internă pe care trebuie urgent să o rezolve, dar și-a creat și o problemă externă care s-ar putea să fie fatală pentru SUA timp de decenii de acum înainte.

Mai exact, americanii riscă să-și piardă influența în Golf, așa cum indică și o analiză din Foreign Policy a profesorului Marc Lynch de la George Washington University, dacă războiul continuă și țări locuri precum Qatar, Dubai și Abu Dhabi vor continua să fie atacate de rachetele și dronele iraniene.

Atacurile Iranului asupra vecinilor săi sunt o reamintire a faptului că Statele Unite nu îi pot proteja, indică Marc Lynch. Economiile bogate din regiune, care a devenit în ultimele decenii hub-uri globale de lux și afaceri, sunt acum sub amenințare directă. Iar un conflict prelungit transformă aceste destinații sigure în zone de risc înalt din toate punctele de vedere. Iar asta se traduce prin retragerea masivă a capitalului străin și prăbușirea sectorului turistic.

Iar dacă investițiile locale și străine îngheață, stabilitatea acestor monarhii este pusă sub semnul întrebării, ceea ce complică și mai mult rețeaua de alianțe a Americii în Orientul Mijlociu.

De aceea, potrivit unor surse citate de Reuters, țările din Golf îi cer lui Trump să nu abandoneze brusc conflictul, ci să continue până în stadiul în care regimul de la Teheran să nu mai poată bloca Strâmtoarea Hormuz. Paradoxal, aceleași state care nu doreau escaladarea războiului se tem acum de retragerea rapidă a Americii.

Și există riscul real ca Trump, simțind presiunea resurselor militare și economice și a sondajelor politice, să declare o victorie falsă a SUA împotriva Iranului și să se retragă. O astfel de mișcare ar lăsa statele din Golf singure în fața unui Iran întărâtat și mai agresiv.

Ei bine, această strategie de „hit and run” (lovește și fugi) ar distruge definitiv încrederea pe care aceste state o mai au în umbrela de securitate americană, demonstrând că Washingtonul este un partener impredictibil și egoist.

Iar când credibilitatea americană scade, alte puteri apar rapid pentru a umple vidul. În acest moment, China este candidatul evident, căci regimul lui Xi Jinping a investit ani de zile în construirea unei imagini de actor pragmatic și neutru în Orientul Mijlociu. Beijingul cumpără petrol de la Iran, menține relații economice cu Arabia Saudită și încearcă să joace rolul de mediator regional.

Mai mult, Beijingul joacă cartea „adultului din cameră”, promovând o imagine de jucător neutru care prioritizează stabilitatea fluxurilor comerciale. Xi Jinping înțelege că depinde de petrolul din Golf și, spre deosebire de SUA, nu este interesat de schimbări de regim, ci de menținerea ordinii necesare pentru exporturile sale, câștigând astfel simpatia lumii musulmane, indică într-o altă analiză din Foreign Policy Aaron Glasserman, cercetător postdoctoral la Centrul pentru Studiul Chinei Contemporane al Universității din Pennsylvania.

Dacă statele arabe simt că Washingtonul doar le folosește doar ca pioni în jocurile politice interne ale administrației Trump, se vor reorienta rapid către Beijing, care oferă investiții în infrastructură și securitate fără prelegeri despre democrație sau impulsuri de război imprevizibile.

Deci ne putem trezi într-un viitor nu foarte îndepărtat în care aliații SUA din Golf să caute o formulă de securitate mai diversificată. Nu neapărat o alianță directă cu China, ci mai mult o rețea de relații în care Beijingul devine un garant economic, militar și diplomatic. Iar schimbarea asta ar avea implicații majore pentru echilibrul global de putere.

Analistul Thomas Wright, fost director senior pentru planificare strategică în Consiliul Național de Securitate în timpul administrației Biden, rezumă dilema strategică a lui Trump într-un articol din The Atlantic: multe războaie încep cu convingerea că vor fi câștigate rapid. Puține se termină astfel.

În acest moment, Casa Albă pare prinsă între două opțiuni neplăcute: continuarea unui conflict costisitor sau negocierea unui compromis complicat cu Iranul, mai precizează Thomas Wright.

Ei bine, ambele variante sunt toxice pentru imaginea de lider puternic a lui Trump, căci continuarea luptelor epuizează resursele militare și economice ale SUA, în timp ce negocierea l-ar face să pară slab în fața propriei baze electorale și a criticilor care l-au acuzat mereu de inconsecvență.

Ultimatumul

Între timp, Trump a lansat sâmbătă seară un ultimatum pe Truth Social, prin care amenință cu distrugerea infrastructurii energetice civile a Iranului dacă Republica Islamică nu redeschide Strâmtoarea Ormuz traficului maritim în 48 de ore.

Amenințarea pare cel mai probabil să fie un răspuns la faptul că Iranul a început să elaboreze planuri pentru a permite trecerea anumitor nave (din China și India), iar parlamentul de la Teheran începe să discute o lege care ar impune o taxă pentru trecerea petrolierelor prin Hormuz, după cum indică Biziday, citând presa americană.

Armata iraniană a anunţat duminică că va viza infrastructurile energetice şi staţiile de desalinizare din regiune în cazul în care Donald Trump îşi va pune în aplicare ameninţările de a distruge centralele termice iraniene.

Dacă ofensiva americană în a deschide strâmtoarea eșuează, Trump se va trezi într-o fundătură strategică totală: cu un Orient Mijlociu în flăcări, cu aliații arabi care își caută deja salvarea la Beijing și cu o bază MAGA care nu îi va ierta președintelui SUA o criză economică provocată de un război despre care a spus că va fi „scurt și victorios”.

Cum fiecare jurnalist a avut dreptul la o singură întrebare, eu l-am întrebat pe premier despre bugetul Ministerului Afacerilor Externe. Pentru 2026, acesta pare să crească pe hârtie față de bugetul din 2025, dar raportul Ministerului Finanțelor indică o scădere reală de peste 5% (adică aproximativ 17 milioane de euro) față de ce s-a cheltuit efectiv anul trecut cu tot cu rectificări.

L-am întrebat pe premier: Nu considerați că acest lucru reprezintă o vulnerabilitate pentru politica externă a României, ținând cont că președintele urmează să numească o garnitură de zeci de ambasadori și suntem intr-un context internațional extrem de complicat? Cum pot ambasadele sau consulatele să aducă beneficii economice clare României, dacă nu primesc suficient sprijin de la Guvern?

Premierul răspuns sec, sugerând că Ministerul Afacerilor Externe (MAE) trebuie să „strângă cureaua”.

Mesajul premierului e simplu: „MAE se poate descurca cu bugetul alocat”. Numai că între pragmatismul administrativ cu care a venit Ilie Bolojan de la Oradea și realitatea diplomatică de la Tokyo, Washington sau Londra e o mare diferență. Foarte mare.

Premierul a spus, când l-am întrebat dacă bugetul redus al MAE asigură funcţionarea optimă a acestei instituţii: „Aşa cum am precizat la provocările bugetului, un element care trebuie avut în vedere de toate ministerele este reducerea cheltuielilor de personal. Şi probabil că această scădere de aici, şi domnul ministru Nazare vă poate da eventual alte detalii, ţine şi de acest capitol, având în vedere o pondere destul de importantă a cheltuielilor de personal în activitatea Ministerului de Externe.

În mod evident, acest buget, când îl analizăm per ansamblu, în general vine cu o frână a acestor cheltuieli peste tot şi consider că Ministerul de Externe se poate descurca şi în condiţiile în care avem acest buget, oferind în acelaşi timp reprezentarea diplomatică corespunzătoare ţării noastre şi asigurând serviciile consulare de bază pentru cetăţenii României, în acelaşi timp promovând diplomaţia economică şi colaborând cu Institutul Cultural Român pentru a susţine şi din punct de vedere cultural identitatea şi valorile româneşti în străinătate”.

În ceea ce priveşte o eventuală rectificare pozitivă a bugetului MAE, premierul Bolojan a subliniat că „nu se poate face o prognoză cu ceea ce se va întâmpla în august sau în septembrie”.

Ce nu înțelege premierul Bolojan

Un diplomat român într-o capitală strategică NU ESTE un funcționar de primărie care eliberează autorizații de construcție. El are nevoie de fonduri de reprezentare pentru a deschide uși economice.

Așa că, tăind de la „cheltuielile de personal” și „bunuri și servicii”, riscăm să rămânem cu ambasade-fantomă, capabile doar să asigure „serviciile de bază”, dar total irelevante în negocierile pentru mari investiții străine pe care le-ar putea atrage în România.

Diplomația este, prin definiție, despre soft power. Iar fără bugete pentru forumuri economice, evenimente și networking, România riscă să devină mută și are toate șansele să devină irelevantă exact când se împart noile sfere de influență.

Da, premierul mizează pe eliminarea problemelor din sistem, iar poziția sa e cu dedicație față de personalul diplomatic care nu își face treaba. Și asta e o realitate. Există mulți atașați consulari sau diplomați ajunși la post prin rețele de partid, nu prin concurs. Iar misiunea lor diplomatică NU E ALTCEVA DECÂT O SINECURĂ.

Însă eficientizarea personalului diplomatic și consular necesită investiții masive în digitalizare și platforme consulare moderne.

Așa că apare întrebarea de 1.000 de puncte: Cum se vor face acestea dacă bugetul scade, iar bruma de bani rămasă se duce pe întreținerea clădirilor și utilități?

„E absurd să ai pretenția ca doar prin talent diplomatic să atragi investiții. E nevoie de bugete pentru a organiza conferințe”, mi-a mărturisit sub protecția anonimatului un diplomat român aflat la post.

Realitatea din teren: 3 oameni la 1 milion de români

Când premierul vorbește despre asigurarea „serviciilor consulare de bază”, el ignoră faptul că „baza” a devenit de mult insuficientă. Iar exemplul cel mai clar este Consulatul din Bonn (Germania). Potrivit site-ului MAE, acolo sunt TREI angajați care trebuie să gestioneze problemele a circa 500 de mii de români care își pierd actele sau au nevoie de asistență zilnică.

Și nu e acesta singurul exemplu. Diplomații români din India se confruntă și ei cu probleme, pentru că sunt cei care procesează miile de vize pentru muncitorii din Bangladesh sau Nepal care vor să vină să muncească în România.

Cu un buget tăiat și cu personal insuficient, procesarea vizelor devine un blocaj major. Nu este vorba doar de diplomație, ci de un motor economic intern care se gripează pentru că MAE nu are resurse să trimită întăriri în Asia sau să doteze punctele de lucru cu tehnologie de scanare și procesare rapidă.

Prin urmare, austeritatea aplicată MAE de către guvernul Bolojan se traduce, astfel, în pierderi directe pentru firmele din România.

Mai concret spus, reducerea de buget înseamnă, în traducere liberă, că infrastructura tehnică va continua să se blocheze, că programările în ambasadă sau consulat vor rămâne un miraj pentru mii de români și că personalul, deja epuizat, va fi și mai greu de motivat.

Ce trebuie înțeles, mai ales de câtre guvernanți, e că digitalizarea nu este un proces care se întâmplă prin decret, ci prin investiții în servere, securitate cibernetică și oameni capabili să opereze aceste sisteme. Fără fonduri, „serviciile de bază” se vor transforma rapid în „servicii de avarie”, iar cel care pierde în final este cetățeanul român.

Diplomația economică a României nu există

Marea problemă a diplomației românești rămâne însă diplomația economică. În timp ce MAE este subfinanțat, „greul” investițiilor este lăsat pe umerii ARICE (Agenția Română pentru Investiții și Comerț Exterior), o structură în cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

Structura e văzută în ochii multor diplomați de carieră cu care am vorbit în ultimele zile drept „un depozit pentru clientela politică”.

„Personalul MAE nu este instruit și nici impulsionat să facă diplomație economică. Această zonă e rezervată ARICE, o instituție destinată exclusiv pilelor, majoritatea incompetente. Noul șef, Daniel Constantin, e chiar un om politic de la PNL”, a indicat pentru Explicativ o sursă din cadrul MAE.

Ei bine, numirea unui om politic precum Daniel Constantin la conducerea agenției întărește percepția că miza nu este performanța economică, ci controlul resurselor de către partid sau gașca transpartinică PSD-PNL, căci Daniel Constantin este unul din oamenii care au făcut parte din celebrul USL condus de Victor Ponta și Crin Antonescu.

Ce mi-a mai indicat, sub rezerva anonimatului, un alt diplomat aflat la post e că avem o armată de „specialiști” în agenții guvernamentale care nu vorbesc limbajul piețelor internaționale, în timp ce diplomații care cunosc specificul local al țărilor gazdă sunt lăsați fără instrumente de lucru și fără instruire specifică în diplomație economică.

O altă sursă mi-a precizat că prin birourile comerciale ale României în alte țări, situația e „de jale”. Există țări strategice unde nu avem pe nimeni și alte țări, precum Marea Britanie, unde avem un singur om la Londra care ar trebui să acopere și Irlanda, încercând de unul singur să reducă deficitul balanței comerciale la Dublin și Manchester simultan. E practic o misiune imposibilă.

Deci, ca să fie clar, în timp ce alte țări europene investesc masiv în echipe de atașați comerciali care vânează contracte și promovează exporturile naționale, România trimite „un singur om” să facă și analiză, și networking, și lobby. Rezultatul? Deficite comerciale mari (adică noi cumpărăm mult mai mult din acele state decât reușim să vindem) și o prezență invizibilă a produselor românești pe rafturile externe.

Ce nu au înțeles decidenții politici

Decidenții politici de la București nu au înțeles de-a lungul anilor că economia a devenit una dintre cele mai importante arme geopolitice ale statelor. Țările nu mai concurează doar prin diplomați, armate sau alianțe militare. Concurența se duce astăzi și prin investiții, lanțuri de aprovizionare, exporturi strategice și tehnologii. În acest nou joc, diplomația economică a devenit o extensie a politicii externe.

Practic, ambasadele nu mai reprezintă doar statele, ci și companiile lor.

Multă vreme, România nu a privit lucrurile așa. După aderarea la UE, economia românească a crescut mai ales datorită investițiilor străine care au venit natural, atrase de piața mare, de salariile mai mici și de integrarea în lanțurile industriale europene. În acest context, statul român nu a simțit presiunea de a construi un mecanism sofisticat de diplomație economică. Economia mergea înainte, iar investițiile veneau fără o strategie agresivă de atragere sau de export.

Așa se explică de ce România a creat relativ târziu o instituție dedicată acestui domeniu. În 2023, sub coaliția Ciucă-Ciolacu, a apărut Agenția Română pentru Investiții și Comerț Exterior, care a fost gândită să coordoneze promovarea exporturilor și atragerea investițiilor străine.

În teorie, agenția ar trebui să fie instrumentul prin care statul român își promovează companiile în lume și încearcă să atragă capital strategic în economie. Problema este că diplomația economică a României a fost mult timp fragmentată între instituții.

O parte din responsabilități se află la Ministerul Afacerilor Externe al României, prin ambasade și rețeaua diplomatică. Alte atribuții țin de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, care gestionează politicile industriale și programele de sprijin pentru companiile românești care își doresc să pătrundă și pe alte piețe.

Iar această împărțire a responsabilităților a făcut ca, de multe ori, nimeni să nu aibă cu adevărat o strategie coerentă.

Exemplul polonez

Polonia a gândit altfel, indiferent de cine a fost la guvernare. Elita politică de la Varșovia a înțeles relativ devreme că economia poate fi folosită ca instrument de influență geopolitică. De aceea a construit o agenție puternică, Polish Investment and Trade Agency, care operează zeci de birouri comerciale în lume și sprijină activ companiile poloneze să intre pe piețe externe.

Cum a luat naștere? Păi Polonia a aderat la UE în 2004, cu trei ani înaintea României. Dar încă din faza de pre-aderare, în 2003, guvernul de la Varșovia a fuzionat două agenții pe care le avea, Agenția Poloneză de Informații (PAI) și Agenția Poloneză pentru Investiții Străine (PAIZ), cea din urmă fiind creată în 1992. Scopul era promovarea Poloniei ca destinație atractivă pentru investițiile străine.

În 2017, Agenția și-a schimbat numele în Agenția Poloneză de Investiții și Comerț (PAIH). Rolul acestei noi agenții era să promovarea exporturilor poloneze, să sprijine companiile poloneze pe piețe externe și să atragă investiții strategice în Polonia.

Pe 15 ianuarie 2026, Agenția Poloneză pentru Investiții și Comerț a anunțat că a încheiat anul 2025 cu un bilanț impresionant de activități în domeniul sprijinirii investițiilor directe. Agenția a finalizat cu succes 64 de proiecte cu o valoare totală declarată de peste 4 miliarde de euro și a creat peste 6.600 de locuri de muncă.

În plus, publicația Trading View relata la final de 2025 că Invest Qatar și Agenția Poloneză pentru Investiții și Comerț au un parteneriat pentru a consolida legăturile economice.

Mai mult, canalul polonez de televiziune TVP World indica luna trecută faptul că valoarea investițiilor poloneze în Egipt a crescut la 1,35 miliarde de euro în 2025, o creștere de 30% față de 2024, subliniind atractivitatea tot mai mare a Egiptului pentru companiile poloneze.

Pentru polonezi, exporturile, investițiile și politica externă sunt părți ale aceluiași mecanism.

Această diferență de abordare arată foarte clar modul în care statele își înțeleg locul în lume. Polonia își promovează activ industriile strategice, de la tehnologie și IT până la industria de apărare, folosind rețeaua diplomatică și agențiile economice ca instrumente de expansiune economică.

România, în schimb, a funcționat mult timp într-o logică mai pasivă bazată pe ideea că economia crește și nu are de ce statul să intervină prea mult pentru a o proiecta în exterior. S-a văzut asta mai ales prim modul în care am participat în ultimii ani la diverse TÂRGURI INTERNAȚIONALE.

Cel mai recent exemplu este standul țării noastre la Wine Paris 2026. Jurnalistul Cezar Ioan, coautor al mai multor volume dedicate vinului și gastronomiei românești, a indicat că România a bifat o performanță rară la acest eveniment: „să fie prezentă și, în același timp, să nu conteze”. Până și Republica Moldova a avut un stand mult, mult mai profesionist organizat.

O soluție

Contextul global s-a schimbat însă cu totul. Pandemia, rivalitatea dintre Statele Unite și China și războiul de agreiune pornit de Rusia în Ucraina au arătat cât de vulnerabile pot fi economiile dependente de lanțuri externe de aprovizionare. În acest nou peisaj, statele încearcă să își securizeze industriile strategice, să atragă investiții tehnologice și să își promoveze companiile pe piețe noi.

Diplomația economică a devenit, practic, o formă de politică de securitate.

Diplomații cu care am vorbit mi-au mai indicat că în orice stat care își respectă corpul diplomatic, o parte din taxele consulare este reținută pentru modernizarea sediilor și a echipamentelor din ambasadă sau consulat.

În ceea ce privește România, acești bani se varsă în bugetul de stat, în timp ce ambasadele noastre stau să cadă, iar oficialii români primesc delegații străine în spații care nu au mai văzut o renovare serioasă de decenii.

O politică externă demnă de o țară NATO și UE nu se poate face cu „reparații curente” finanțate din resturi, mi-a mai spus un diplomat român aflat la post pe continetul african.

Dacă premierul Bolojan vrea cu adevărat eficiență, ar trebui să permită MAE să își gestioneze o parte din veniturile proprii pentru a-și repara clădirile și a-și plăti corect experții, nu să aplice o tăiere liniară care pedepsește performanța și cronicizează subdezvoltarea diplomatică. Adică lovește direct în interesul României.

Premierul Ilie Bolojan vrea o diplomație funcțională, dar de tip „low-cost”. Însă, într-un context internațional extrem de complicat, o țară care își tratează ambasadorii ca pe niște simpli administratori de imobile sau funcționari de primărie ori Consiliu Județean riscă să descopere că, în plan extern, cine nu investește în reprezentare nici nu este invitat să vorbească. Deci nu contează!

„Este vorba de avioane de realimentare, cum deja s-a vorbit în spațiul public, a unor echipamente de monitorizare și a unor echipamente de comunicații satelitare. Acestea din urmă, în corelare cu scutul de la Deveselu. Subliniez că aceste echipamente sunt defensive, nu sunt înzestrate cu armament propriu-zis, deci în termeni tehnici se spune că ele sunt echipamente noncinetice. E vorba de echipamente care sporesc securitatea României, deci îi asigur pe români că nu au motive de îngrijorare. Țara lor este una sigură, ba chiar mai sigură”, a indicat președintele.

Potrivit surselor Explicativ apropiate de Palatul Cotroceni, pentru această operațiune vor fi folosite bazele aeriene de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii.

Mai mult, americanii vor trimite în România în jur de 450 de militari pentru a opera echipamentele, iar dislocarea acestora pe teritoriul României va fi valabilă pentru 90 de zile. Pentru prelungirea duratei va fi nevoie de o nouă discuție în CSAT.

1. La Câmpia Turzii vor fi dislocate sisteme de observație, culegere de informații și aeronave de realimentare, care nu încap la baza Mihail Kogălniceanu.

2. La baza Mihail Kogălniceanu vor fi dislocate toate celelalte echipamente, inclusiv drone de supraveghere.

Nu vor exista avioane de luptă pentru moment, iar sursele politice au precizat că este vorba de o misiune defensivă. În plus, decizia luată azi în CSAT ajută parteneriatul strategic cu SUA.

Conform surselor Explicativ, președintele Nicușor Dan consideră că cel mai important lucru pentru România este sa fie aparată de SUA, iar dacă cineva se gândește să atace România, să știe ca e aparată de SUA.

Statul român își dorește ca echipamentele dislocate de americani aici, care vor lucra în coordonare cu Deveselu, să rămână mai mult pe teritoriul României.

Evident, se pune întrebarea dacă există riscul de atentate teroriste după această decizie.

Conform surselor politice, crește ușor acest risc odată cu această decizie, dar SRI stă bine pe contra-terorism și cyber.

Cel mai rău scenariu estimat de statul român e ca războiul în Orientul Mijlociu să dureze un an.

Plenul reunit al Camerei Deputaților și Senatului se reunește la ora 17:00 pentru a vota deciziile din CSAT.

O analiză a celor de la Informat.ro indică faptul că acceptarea solicitării SUA de a transforma baza Mihail Kogălniceanu într-o „poartă” operativă spre Iran ar aduce României câștiguri semnificative de securitate și un capital politic sporit în relația cu Washingtonul.

De ce? Păi prin consolidarea statutului de aliat de primă linie, Bucureștiul își întărește arhitectura de apărare pe flancul estic și arată că baza de la Kogălniceanu drept un hub structural major pentru NATO în Europa, oferind României o pârghie de negociere importantă atât în interiorul Alianței, cât și în Uniunea Europeană.

Energia. Da, ați citit bine. Azi lucrăm cu această ipoteză. Mai exact, războiul cu Iranul oferă americanilor posibilitatea de a controla piața globală a energiei într-un moment în care Statele Unite au devenit cel mai mare producător de petrol și gaze din lume.

Din poziția asta, orice creștere a prețului global al barilului se traduce în profituri masive pentru companiile americane de energie.

Așa că o creștere a prețului barilului de petrol peste 100 de dolari, despre care se vorbește tot mai des în ultimele zile, avantajează SUA în contextul actual.

Ce piețe sunt afectate? Asia și Europa, evident.

Ideea e că toți indicatorii arată că haosul din Orientul Mijlociu duce inevitabil la blocarea concurenței și la instaurarea hegemoniei totale a hidrocarburilor americane, în caz că războiul cu Iran se prelungește și durează cel puțin câteva luni. Iar Casa Albă deja ne-a pus să ne pregătim pentru acest scenariu.

Venezuela: Piesa de domino care a declanșat ofensiva SUA împotriva Chinei

Dar să o luăm cu începutul. Anul 2026 a început cu operațiunea americană din Venezuela, care a avut ca rezultat debarcarea de la putere a dictatorului Maduro și susținerea unei figuri politice care în acest moment colaborează cu administrația Trump.

Deja noua conducere de la Caracas a început să redeschidă sectorul petrolier pentru americani și să nu uităm că Venezuela are cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume, peste 300 de miliarde de barili.

Ce au reușit americanii prin mișcarea asta? Și-au securizat accesul și influența asupra resurselor din Venezuela, eliminând practic un pol major de export din America Latină către China. Să nu uităm că Beijingul deja a investit în sudul Chinei în facilități de prelucrare a petrolului din Venezuela, care are o compoziție mai dură și necesită rafinare pentru că e mai mult ca un bitumul și nu țâșnește din pământ ca cel din Orientul Mijlociu.

Apoi americanii au fost liberi să își desfășoare strategia în Orientul Mijlociu și să atace Iranul. Iar odată ce conflictul a devenit regional după ce regimul de la Teheran a reacționat, atacând mai multe țări din Golf și după ce a fost blocată Strâmtoarea Hormuz în această săptămână, petrolul americanilor devine singura opțiune viabilă pe piața globală.

Au cei de la Al Jazeera o analiză în care subliniază că SUA sunt „în mare parte izolate” de creșterea prețurilor. De ce? Pentru că sunt cel mai mare exportator de petrol din lume. Iar în timp ce restul lumii sărăcește plătind facturi la energie, economia americană încasează acești bani. Banii nu se mai duc spre șeici sau spre dictatorii din America Latină ca Maduro, ci direct în conturile „cartelului de business” care îl înconjoară pe Trump.

Căci despre asta e vorba, în esență. Despre faptul că Statele Unite în acest moment sunt conduse nu de o elită politică, ci de un cartel format din oameni cu afaceri în energie și tehnologie. Ori astfel de oameni au un alt apetit pentru risc față de niște politicieni convenționali, dacă dividendele sunt pe măsură.

Și dacă stăm să ne gândim mai clar, asta-i practic adevărata revoluție MAGA. Dacă în ultimele decenii, deciziile de angajare a statului american în război erau luate de o elită politică și administrativă cu o anumită reținere față de haosul economic, astăzi butoanele la Casa Albă sunt apăsate de un președinte controlat de acest cartel de business.

Și să nu ne facem iluzii, Donald Trump e mai degrabă un paravan pentru grupurile de interese masive din jurul său. În spatele lui Trump, oligarhii americani din tech și giganții din energie dictează agenda, iar ea presupune că profitul companiilor americane primează în fața stabilității mondiale.

În tot acest context, unul din oamenii care încearcă să păstreze SUA pe linia de plutire e secretarul de stat american Marco Rubio. Dar și el pare de cele mai multe ori copleșit de grupurile de interese care dictează politica Washingtonului.

Dacă prețul barilului de petrol sare de pragul de 100 de dolari, marii câștigători sunt companiile americane de profil. ExxonMobil, Chevron sau ConocoPhillips au infrastructură, capital și capacitatea de a crește rapid producția. Într-un context cu prețuri ridicate, profiturile lor pot crește cu zeci de miliarde de dolari într-un singur an.

Mai mult, o explozie a prețurilor îi va forța chiar și pe rivali precum Xi Jinping să cumpere energie din SUA pentru a-și menține economia în funcțiune. Cu alte cuvinte, americanii dau șah mat financiar Chinei, folosind instabilitatea din Golf ca pârghie de presiune.

Deci, în acest sens, o criză energetică globală stârnită de americani devine pentru americani o pârghie geopolitică. Iar energia se transformă într-un instrument de putere și șantaj. Fix cum a fost gazul rusesc pentru Europa timp de două decenii.

Iar americanii joacă foarte tare și pe partea de GNL. Mi-a explicat un prieten care se pricepe la piața de energie că acum, odată ce Qatarul și-a suspendat producția din cauza conflictului, acest lucru creează un vid imens pe piață. Iar companii americane precum ExxonMobil și Cheniere nu doar că vor vinde mai mult, dar vor „fura” cota de piață a Qatarului în Europa și Asia. E practic o mișcare de tip „preluare ostilă” la nivel geopolitic, în ideea că scoți concurentul din joc prin haos regional și îi iei clienții.

Iranul se poate transforma într-o „nouă Ucraină” pentru SUA

Totuși, pariul americanilor vine la pachet cu riscuri. Profitul depinde de cât de mult durează războiul. Dacă criza din Orientul Mijlociu se termină repede, în termen de câteva săptămâni, companiile americane nu au timp să crească producția pentru a profita la maximum.

Dacă însă conflictul devine unul de „atriție”, SUA au timp să-și recalibreze industria și să devină furnizorul permanent al planetei.

Mai e și problema riscului la pompă, așa cum mi-a sugerat tot prietenul meu. Mai exact, deși SUA exportă petrol, încă importă produse rafinate. Asta înseamnă că prețul la pompă pentru americanul de rând va crește.

Iar dacă barilul sare de 100 de dolari, prețul benzinei și motorinei la pompă în SUA crește instantaneu. În istoria electorală a Americii, nicio administrație nu a supraviețuit politic unei explozii a prețului la pompă pe termen lung.

Evident, elita de business din jurul lui Trump va face profit și nu are în vedere calculul electoral înainte alegerilor de la jumătatea mandatului, dar Trump ar pierde baza electorală MAGA formată din clasa muncitoare care conduce camioane și depinde de combustibil ieftin.

Mai trebuie spus și că oamenii din jurul lui Trump care fac parte din acest cartel de business nu gândesc în termeni de „război de atriție” sau stabilitate socială. Iranul nu este o țară care se va preda rapid. Istoria sa politică și ideologică arată mai degrabă o capacitate de rezistență pe termen lung.

Iar închiderea strâmtorii Hormuz e prima lor mutare dintr-un joc de gherilă care ar putea să transforma Iranul într-o „nouă Ucraină” pentru SUA. Adică americanii să aibă parte acolo de un conflict prelungit, unde armamentul lor de milioane de dolari să fie irosit pe drone ieftine.

Iar războiul ăsta prelungit cu Iranul va vulnerabiliza SUA din punct de vedere al securității, pentru că-i va forța pe americani să-și consume din resursele pe care le aveau pe stoc pentru o eventuală confruntare în Taiwan.

Orice dolar și orice muniție consumată în Orientul Mijlociu reprezintă o slăbire a prezenței americane în Pacific. Iar pentru Beijing, blocarea strâmtorii Hormuz nu este doar o problemă economică, ci și o oportunitate de a vedea Japonia și Coreea de Sud, doi aliați cheie ai SUA în Asia, îngenuncheate de lipsa energiei, în timp ce americanii sunt ocupați cu un nou „război nesfârșit” despre care Trump spune în acest moment că va dura doar „câteva săptămâni”.

Realitatea aia dură e că SUA nu pot izola cu totul China, așa cum pare că e planul, dacă își falimentează partenerii din Pacific (și din Europa). Iar un preț de 120 de dolari pe baril ar putea distruge coeziunea americanilor cu aliații săi mai repede decât ar distruge economia Chinei haosul pe care l-au provocat în Orientul Mijlociu.

Războiul de tip „Software as a Service”

De ce nu avem încă „boots on the ground” (adică armata americană pe pământ iranian)?

Pentru că dacă ai disloci trupe într-o țară, ești prizonierul acelui conflict. Trebuie să rămâi acolo pentru stabilitate sau pentru a nu părea că ai pierdut (a se vedea retragerea dezastruoasă a americanilor din Afganistan).

Fără trupe, americanii păstrează controlul total asupra butonului de „Stop”. Dacă mâine profitul din prețul ridicat al barilului de petrol începe să fie anulat de costurile logistice, americanii se pot retrage în 24 de ore prin simpla oprire a atacurilor aeriene. Administrația Trump practic a declanșat un război cu „clauză de reziliere” imediată.

Americanii au învățat că e mult mai rentabil să furnizezi tehnologie, inteligență și sprijin de la distanță decât să trimiți soldați care să moară în lupte de gherilă ca în Irak sau Afganistan. Iar prin atacuri chirurgicale și blocade care au rezultat din haosul regional, SUA au obținut rezultatul economic pe care și l-au dorit, adică scoaterea petrolului iranian de pe piață, fără a plăti prețul politic al militarilor americani care se întorc acasă în coșciug.

Este un război de tip „Software as a Service”, aplicat în geopolitică, cum probabil l-ar numi Lawrence Freedman. Adică intervenția nu are un cost fix uriaș ca în alte teatre de operații din trecut. Costul este variabil, iar cât timp „serviciul” de blocare a petrolului iranian (și a celui din restul țărilor din Golf) generează profituri, alimentezi conflictul. Dacă profitul scade, atunci oprești atacurile fără a lăsa trupe în urmă care să sufere pierderi în lupte.

Și să ne punem din nou în rolul celor care fac parte din cartelul de business din jurul lui Trump. Ei gândesc în ideea că un investitor nu intră niciodată într-o afacere fără o strategie de ieșire. Trupele la sol sunt o investiție fixă, greu de lichidat. În schimb, rachetele Tomahawk, avioanele F-16 și F-35 și dronele sunt cheltuieli operaționale.

În momentul în care analiștii de risc indică faptul că prețul petrolului a atins pragul de saturație și începe să distrugă cererea globală, făcând rău economiei americane mai mult decât îi ajută pe oligarhii care vor fi câștigat deja mult de pe urma războiului, Washingtonul poate să oprească atacurile, căci fără trupe la sol nu există „umilință” la retragere, ci doar o decizie de management.

Dar și aici apare un risc. După ce americanii se retrag, iranienii pot activa celule de gherilă din Orientul Mijlociu sau pot scufunda tancurile petroliere care trec prin Strâmtoarea Hormuz luni de zile după ce SUA au încetat atcurile.

Războiul odată început are propria sa dinamică, greu de controlat „din butoane”, după cum ne-a învățat Tucidide în istoria despre Războiul Peloponeziac.

Războiul din Orientul Mijlociu ne va lovi pe toți la buzunar

În timp ce Europa se confruntă cu o criză energetică mai gravă decât cea din 2022, cu stocuri de gaz de sub 30%, singura mână întinsă vine de peste Ocean, dar nu e gratuită. Financial Times a descris o scenă de coșmar pentru europeni care s-a întâmplat miercuri.

Miercuri, un petrolier cu gaze naturale lichefiate din Nigeria care avea ca destinație Franța a devenit prima marfă din Oceanul Atlantic redirecționată către Asia, semnalând o concurență tot mai mare din partea economiilor asiatice pentru acapararea aprovizionării.

În acest haos, vizita cancelarului german Friedrich Merz la Casa Albă nu a fost doar diplomație, ci mai ales despre consolidarea raporturilor comerciale în ceea ce privește energia, după cum mai indică FT.

Pe de altă parte, o analiză CNN subliniază că 80-90% din energia care trece prin Strâmtoarea Ormuz merge spre Asia. Prin blocarea acestui punct vital, americanii nu doar că scumpesc barilul, dar „exportă” inflație direct în inima economiei chineze.

În timp ce prețurile la pompă cresc ușor în SUA, ele devin insuportabile în India sau China, unde exporturile de orez și producția de îngrășăminte sunt deja blocate.

CNN avertizează că Asia și Europa s-ar putea confrunta cu un val de inflație care amenință să sufoce consumatorii și să forțeze băncile centrale să mențină dobânzile sus, blocând orice șansă de relansare economică.

Efectele colaterale ale acestui războiului din Orientul Mijlociu se resimt deja în cele mai vulnerabile sectoare: hrana și agricultura. O treime din exporturile mondiale de uree, adică îngrășământul fără de care jumătate din producția globală de hrană ar dispărea, sunt blocate în spatele barajului de rachete din Golf. În India, peste 400.000 de tone de orez zac blocate în porturi, în timp ce prețul fertilizatorilor egipteni a crescut deja cu 35% săptămâna asta.

Deci ceea ce pentru cartelul de business din jurul lui Trump este un pariu profitabil pe energie, pentru restul planetei se traduce într-o criză a subzistenței.

CNN mai trage un semnal de alarmă și în ceea ce privește prăbușirea lanțurilor de aprovizionare, care nu reprezintă doar o problemă de transport, ci e efectiv o paralizie a arterelor vitale ale comerțului global. Mai clar spus, blocajul din Orientul Mijlociu a creat un efect de domino, iar companii precum Adidas deja au indica că vor avea întârzieri masive pentru mărfurile expediate prin cargo aerian, într-o regiune unde companii precum Emirates sau Qatar Airways gestionează 13% din capacitatea mondială de transport.

Și nu vorbim doar despre haine, ci despre componente critice, de la microcipuri la electronice de înaltă valoare, care circulă prin aceste noduri logistice. Ori când spațiul aerian se închide și porturile din India se aglomerează cu sute de mii de tone de marfă blocată, rezultatul este o penurie artificială care va scumpi produsele la raft în fiecare oraș de pe planetă, mult peste nivelul inflației monetare.

Concluzia de etapă vine de la ministrul Energiei din Qatar, care a declarat vineri că „dacă acest război continuă câteva săptămâni, creșterea PIB-ului în întreaga lume va fi afectată”.

Saad al-Kaabi a mai spus că riscul de prăbușire a economiilor globale este iminent pe măsură ce factura energetică devine insuportabilă pentru orice stat care nu deține resurse proprii.

Ei bine, asta e confirmarea oficială a faptului că instabilitatea din Golf a încetat să mai fie un conflict regional. E o problemă globală care se va resimți în buzunarul fiecăruia dintre noi. Iar aici, în România, avem deja strategia pregătită. Ea poartă titlul: „om trăi și om vedea”.

AICI SE POATE VERIFICA ÎN TIMP REAL PREȚUL BARILULUI DE PETROL.

Răspunsul vine din ceea ce ne-a fost alocat de Comisia Europeană. Pentru a ne consolida capacitățile de apărare, țara noastră a primit al doilea cel mai mare împrumut prin programul european SAFE, iar o parte din acești bani sunt direcționați către întărirea securității la Marea Neagră prin dotarea forțelor navale cu două navele de supraveghere de tip OPV (Offshore Patrol Vessel), care sunt practic adevărate scuturi plutitoare menite să protejeze infrastructura critică.

Suma alocată înzestrării cu aceste două OPV-uri este de 700 de milioane de euro, iar în acești bani, Forțele Navale Române ar trebui să primească două nave complet echipate de luptă, capabile nu doar de patrulare, ci de reacție rapidă în scenarii complexe, de la sabotaj subacvatic la atacuri cu drone sau rachete.

De ce e importantă înzestrarea asta?

Pentru că forțele navale sunt cele mai slab înzestrate categorii de forță din armata română, iar fără consolidarea lor nu putem să avem pretenția că ne apărăm interesele economice care ne-ar putea transforma într-un hub energetic regional pentru următorul deceniu.

Războiul lui Putin în Ucraina a redesenat harta riscurilor și nu mai vorbim doar despre nave și echipamente, ci despre capacitatea reală a statului român de a-și proteja interesele economice și suverane.

Securitatea la Marea Neagră nu mai este un concept abstract din documente NATO, ci o realitate care ține de exploatarea gazelor, platforme offshore, rute comerciale și, inevitabil, potențiale amenințări.

Iar pentru a înțelege cum arată, în termeni practici, modalitățile de consolidare a securității la Marea Neagră, Explicativ a participat, la invitația Thales Group, la o sesiune de informare privind soluțiile companiei franceze pentru forțele navale române (și nu numai).

Vizita din Olanda a cuprins o simulare a unor situații de luptă în care este utilizat TACTICOS, sistemul care reprezintă, practic, „creierul” unei nave de război.

Jost, trainerul specializat pentru forţele navale al celor de la Thales, ne-a spus nouă, jurnaliștilor, că sistemul Tacticos este „precum dirijorul unei orchestre”.

În plus, ne-au fost prezentate și sistemele radar produse în facilitatea de la Hengelo, un oraș de aproximativ 80.000 de locuitori, aflat aproape de frontiera cu Germania.

În acest spațiu industrial am văzut cum arată, în realitate, infrastructura tehnologică din spatele unei nave moderne, de la algoritmi care procesează amenințări în timp real, console care simulează atacuri cu drone și rachete și ingineri care transformă date brute colectate în decizii de luptă.

De la Hengelo începe, de fapt, povestea despre ce ar putea face viitoarele nave românești care vor patrula Zona Economică Exclusivă din Marea Neagră.

De ce este atât de vitală protejarea acestei zone? Răspunsul a venit în luna ianuarie din gura generalului Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Armatei. El a declarat atunci, într-o discuție deschisă cu jurnaliștii acreditați la MApN, că există riscuri de securitate majore pentru România, făcând referire directă la perimetrul de exploatare Neptun Deep.

Această zonă e locul unde se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale offshore descoperit vreodată în UE. Gazele din Neptun Deep reprezintă, în termeni cât se poate de pragmatici, o șansă istorică prin care România ar putea să-și câștige independența energetică totală și să nu mai importe în momentele de criză.

Dincolo de consumul intern, aceste resurse ne-ar putea oferi o pârghie de negociere geopolitică pe care Bucureștiul nu a mai avut-o niciodată. Dar, ca orice bilet câștigător la loteria resurselor, acesta atrage priviri invidioase și tactici de hărțuire din partea celor care văd în independența noastră un eșec al propriilor strategii de dominare. Iar aici vorbim desigur de Rusia.

Trebuie să ne apărăm singuri resursele

O nuanță importantă de care trebuie să ținem cont. Mulți români trăiesc cu senzația confortabilă că umbrela NATO acoperă fiecare centimetru unde flutură tricolorul, însă realitatea din teren e mai nuanțată. Apărarea din partea aliaților se aplică strict teritoriului național suveran, adică pământului și apelor teritoriale.

Iar într-un scenariu de criză în care perimetrul Neptun Deep ar fi hărțuit sau atacat de nave ori avioane sau drone rusești, România nu poate presupune o intervenție automată a Alianței, așa cum ar face-o pentru un atac asupra Portului Constanța.

În Zona Economică Exclusivă, adică aria adiacentă apelor teritoriale, care se poate întinde până la maximum 370 de kilometri de la țărm, conform Convenției ONU, un stat costier precum România deține drepturi suverane stricte privind explorarea și exploatarea resurselor naturale, fie că vorbim despre ceea ce se află sub fundul mării, în subsolul acestuia sau în coloana de apă. Este, practic, „grădina noastră de resurse”, dar o grădină care nu are garduri naturale și care trebuie păzită cu sisteme de detecție performante.

Prin urmare, responsabilitatea primei linii de apărare ne revine aproape exclusiv nouă, statului român.

⤵️ Aceasta este o demonstrație Thales a sistemului TACTICOS:

Rolul OPV-urilor și sistemul TACTICOS

Deci Zona Economică Exclusivă din Marea Neagră aduce la pachet cu beneficiile sale și un vid de securitate pe care trebuie să-l umplem cu tehnică proprie, cu nave capabile să descurajeze orice tentativă de sabotaj sau agresiune. Iar cele două OPV-uri din programul SAFE devin astfel nu doar achiziții militare, ci polițe de asigurare pentru economia națională.

Navele astea nu sunt fregate grele, dar sunt suficient de robuste și versatile pentru a asigura supravegherea permanentă, prezența descurajantă și reacția rapidă. Ele pot monitoriza traficul maritim, pot escorta nave civile, pot detecta activități suspecte și pot interveni în caz de sabotaj sau amenințare asimetrică.

Însă o navă, oricât de bine construită, este doar o platformă. Ceea ce o transformă într-o navă militară modernă este sistemul de management al luptei. Iar cel care e de așteptat să fie integrat pe aceste OPV-uri este sistemul TACTICOS al celor de la Thales.

TACTICOS este un sistem integrat de management al luptei. El colectează date de la senzori, radar, sonar și sisteme de armament, le procesează în timp real și oferă comandantului opțiuni de reacție rapide.

⤵️ Aceasta este o demonstrație Thales a sistemului TACTICOS:

În războiul modern, unde viteza este totul, o navă fără un sistem de management al luptei performant este doar o țintă plutitoare. TACTICOS este considerat „standardul de aur” în domeniu, fiind creierul electronic care procesează mii de date la secundă pentru a oferi comandantului o imagine clară a câmpului de luptă.

Cu alte cuvinte, TACTICOS este sistemul care ajută militarul să ia decizii critice în doar câteva secunde, pentru că poate identifica și doborî, folosind armamentul de la bord, diverse tipuri de ținte: de la rachete anti-navă care zboară la firul apei, până la noile și periculoasele roiuri de drone kamikaze.

„Tacticos este un sistem de management al luptei care, de fapt, transformă o navă într-o navă militară, într-o navă de război. Pregătește nava pentru îndeplinirea misiunii sale, recunoaște amenințările din jurul navei și propune soluții pentru a contracara aceste amenințări, creând astfel o zonă de siguranță în jurul navei”, a explicat Gerben Edelijn, CEO-ul Thales Olanda, într-o discuție cu jurnaliștii români la fabrica din Hengelo, făcând practic distincția clară dintre o ambarcațiune civilă și o mașinărie de luptă veritabilă.

Practic, sistemul creează o „bulă” de protecție în jurul navei și, implicit, în jurul obiectivelor pe care aceasta le păzește, cum ar fi platformele de foraj din Neptun Deep. Fără acest sistem, reacția umană ar fi mult prea lentă în fața unei rachete care călătorește cu viteze supersonice.

Gerben Edelijn a indicat și logica din spatele acestor sisteme: „Timpul de reacție devine din ce în ce mai important, mai ales că amenințările din jurul navei se intensifică, în special din cauza dronelor, roiurilor de drone care se îndreaptă spre tine. Complexitatea crește și ai nevoie de un sistem care să facă față unui astfel de mediu”.

Are dreptate CEO-ul Thales Olanda. Complexitatea mediului de luptă de la Marea Neagră a crescut exponențial, iar un sistem precum TACTICOS este singurul capabil să gestioneze simultan zeci de ținte, prioritizându-le pe cele mai periculoase și automatizând răspunsul defensiv.

Întrebat dacă vom vedea astfel de sisteme pe navele românești pe care le vom achiziționa prin SAFE, CEO-ul Thales Olanda a fost tranșant: „Este inevitabil”.

Ei bine, certitudinea asta nu vine doar dintr-o dorință comercială, ci dintr-o necesitate strategică pe care partenerii noștri o resimt la fel de acut.

„Investim în România și facem asta cu un motiv, pentru că vrem să ajutăm România să aibă capabilități excelente pentru Forțele Navale”, a completat Gerben Edelijn, sugerând că parteneriatul cu Thales depășește simpla achiziție de echipament.

Tacticos e pe jumătate românesc

Un detaliu extrem de important este că România nu este doar un simplu cumpărător de tehnologice de apărare. Aproape 50% din dezvoltarea sistemului TACTICOS este realizată la centrul de excelență Thales din București. Peste 150 de ingineri români lucrează la personalizarea și integrarea acestui software complex, ceea ce reprezintă un transfer real de competență critică.

Deci nu suntem doar beneficiari, suntem co-autori ai sistemului care ne va păzi Marea Neagră, iar asta e o dovadă că inteligența românească poate juca în liga mare a industriei de apărare.

Un alt avantaj major al acestei colaborări este suportul în timp real pentru forțele navale române. În războiul modern, nu e suficient să ai o navă bună. Trebuie să o poți repara și actualiza software-ul instantaneu dacă inamicul își schimbă tactica.

Faptul că dezvoltarea se face și local înseamnă că, în caz de criză, inginerii români pot interveni imediat pentru a adapta sistemele la noile realități din teren, un factor decisiv care poate înclina balanța între victorie și înfrângere.

Grupul Thales estimează că numărul angajaților români specializați în aceste tehnologii înalte va depăși 1.800 de specialiști până în anul 2030.

Vorbim despre locuri de muncă extrem de bine plătite, despre o elită tehnică ce va rămâne în țară și care va contribui la dezvoltarea unui ecosistem industrial pe care România l-a pierdut în anii de tranziție. Asta înseamnă, în esență, reconstrucția unei industrii pe baze moderne și digitale.

Mai mult, prin dezvoltarea TACTICOS în România și prin înființarea unui viitor centru de training și suport local, Forțele Navale ale Românei ar beneficia de modernizări rapide, adaptate specificului unic al Mării Negre, care e o mare închisă, cu salinitate diferită și provocări diverse pentru radare.

Iar această „localizare” a tehnologiei permite militarilor români să se antreneze pe sistemele pe care le vor folosi efectiv în luptă, eliminând barierele de limbă sau de logică operațională care apar adesea în cazul echipamentelor cumpărate din extern.

„Inginerii din România… știți, desigur, atunci când începi să lucrezi la un sistem atât de complex, este nevoie să acumulezi experiență. La început au existat unele îndoieli – pot ei să facă asta? Însă între timp avem echipe extrem de competente. Iar dacă comparăm echipele din România cu cele din Olanda, vedem că sunt cu adevărat la același nivel”, a ținut să precizeze CEO-ul Thales Olanda.

Suportul ar urma să fie asigurat de o echipă mixtă, militari români și ingineri locali, care să gestioneze atât TACTICOS, cât și sistemele pentru războiul contra minelor, protecția infrastructurii critice și supravegherea navală. Într-un conflict modern, mentenanța și actualizarea software pot fi la fel de importante ca muniția.

„Amenințările se schimbă permanent și primim feedback constant de la clienții noștri din cele 25 de Forțe Navale care folosesc soluții Thales pentru a le menține relevante în actualul context. De aceea avem un proces continuu de dezvoltare, pentru a putea livra cele mai moderne sisteme clienților noștri”, a mai spus Edelijn, CEO-ul Thales Olanda, în discuția cu jurnaliștii români.

Prin ce spune, Gerben Edelijn recunoaște că războiul nu mai este static, ci un ecosistem dinamic și că Marea Neagră a devenit laboratorul de testare pentru noile tehnologii de hărțuire hibridă și atacuri asimetrice. Iar România trebuie să se blindeze pentru a le face față.

⤵️ Aceasta este o demonstrație Thales a sistemului TACTICOS:

Tehnologia fără infrastructură industrială rămâne o promisiune

Pentru ca sistemul TACTICOS să funcționeze în interesul de securitate al României, trebuie integrat pe cele două OPV-uri care încă nu există.

MApN și-a exprimat interesul ca navele de patrulare finanțate prin SAFE să fie construite la șantierul Naval de la Mangalia, dar și ministrul Apărării, Radu Miruță, a declarat în repetate rânduri că și-ar dori implicarea directă a Șantierului în acest program de înzestrare. Adică navele să fie construite acolo.

Pentru ministrul Miruță și pentru comunitatea locală, asta e văzută ca o șansă reală, poate ultima, pentru salvarea șantierului de la faliment. Este ideea nobilă a „patriotismului economic”, în care o parte din banii europeni se întorc în salariile muncitorilor noștri.

Numai că realitatea de la Mangalia este departe de a fi roz, după cum arată și o analiză a publicației Monitorul Apărării. .Șantierul are restanțe salariale și un litigiu de peste 150 de milioane de euro cu grupul olandez Damen. Relansarea producției pentru nave militare complexe presupune linii tehnologice funcționale, personal calificat și parteneri strategici solizi.

Deci problemele de acolo sunt structurale, adânci și riscă să aducă întârzieri catastrofale programului de înzestrare care, prin mecanismul SAFE, vine la pachet cu un termen limită extrem de clar: anul 2030.

România nu își permite luxul de a aștepta după o infrastructură care scârțâie. Dacă navele nu sunt gata la timp, pierdem și finanțarea, și protecția, rămânând descoperiți într-un moment de vulnerabilitate maximă.

Ce ar trebui să facă, în mod concret, șantierul de la Mangalia pentru a fi capabil să producă astfel de nave de luptă sofisticate?

În primul rând, ar trebui să aibă infrastructura necesară și, mai precis, să o repornească. Adică liniile de producție trebuie modernizate, iar fluxurile tehnologice trebuie adaptate. În plus, trebuie debirocratizat mecanismul de luare a deciziilor.

Apoi, marea provocare este resursa umană. Este nevoie de personal înalt calificat, de sudori specializați și ingineri navali care să lucreze după standarde NATO, plus parteneri internaționali puternici care să garanteze transferul de tehnologie.

„Lucrăm cu multe țări europene în cadrul programului SAFE. Nu doar România, ci și altele. Și, desigur, dacă ai 25 de clienți diferiți, trebuie să te asiguri că în toate aceste 25 de țări ai active și echipe de cooperare. Avem o bază foarte largă de companii și parteneri cu care colaborăm pentru a oferi valoare adăugată clienților noștri în fiecare țară, iar același lucru este valabil și pentru România”, a mai spus Edelijn, CEO-ul Thales Olanda, în discuția cu jurnaliștii români.

SAFE oferă României o oportunitate rară: finanțare europeană consistentă, al doilea cel mai mare împrumut din program, și o fereastră de timp limitată pentru a-și consolida capabilitățile navale. Dar banii nu țin loc de viziune.

Dacă aceste OPV-uri vor fi construite la timp, echipate corect și integrate într-un concept coerent de apărare maritimă, ele pot deveni coloana vertebrală a securității noastre la Marea Neagră. Dacă nu, vom avea încă un program întârziat și o vulnerabilitate strategică expusă.

Marea Neagră nu mai este periferia Europei. Este linia de contact dintre NATO și Rusia, este coridor energetic, este teatru de război hibrid. Iar România, cu al doilea cel mai mare împrumut SAFE, are acum nu doar șansa, ci și obligația de a-și asuma acest rol.

Ce trebuie cu toții să înțelegem, dar mai ales decidenții români, e că independența energetică fără protecție militară este doar o iluzie. Iar securitatea la Marea Neagră nu se negociază, ci se construiește.

De unde s-au luat? Păi de la impactul dintre idealismul tehnologic al celor de la Anthropic și pragmatismul brutal al administrației Trump.

The Washington Post a relatat joi că Pentagonul a dat companiei Anthropic un termen-limită până vineri, ora 17:01, pentru a renunța la obiecțiile privind folosirea sistemului AI Claude în legătură cu armele autonome și supravegherea cetățenilor.

Ultimatumul constă în faptul că dacă Anthropic nu se conformează, guvernul american ar putea forța predarea tehnologiei și să o includă pe lista neagră pentru viitoare contracte militare.

Mai concret spus, Pentagonul le-a cerut celor de la Anthropic să renunțe la obiecții privind folosirea inteligenței artificiale în arme autonome și supraveghere, însă compania condusă de Dario Amodei a indicat că tehnologia nu este suficient de sigură pentru decizii de viață și de moarte.

Miza acestui conflict ține de controlul asupra modului în care armata americană reușește să integreze inteligența artificială în operațiunile sale viitoare.

Miezul disputei dintre Anthropic și Pentagonul condus de Pete Hegseth e faptul că compania condusă de Dario Amodei a refuzat să elimine „paravanele de protecție” care împiedicau sistemul AI Claude să devină un creier pentru arme autonome.

Răspunsul Pentagonului? O retorică agresivă în care prudența cercetătorilor de la Anthropic a fost interpretată drept un „complex de Dumnezeu”.

Dar haideți să ne uităm la detalii. Analistul Shanaka Anslem Perera amintește pe contul său de X că Anthropic a semnat un contract de 200 de milioane de dolari cu Pentagonul în iulie 2025 pentru a implementa sistemul AI Claude pe rețele clasificate prin intermediul Palantir (compania lui Peter Thiel).

Claude a devenit primul și singurul model AI de frontieră autorizat pentru cele mai sensibile sisteme militare ale Americii, spune Perera, care ține să mai precizeze că Claude a fost folosit de americani și în operațiunea din ianuarie care a dus la capturarea dictatorului venezuelean Maduro.

CEO-ul Anthropic a confirmat că Claude este utilizat pe scară largă pentru analiză de informații, planificare operațională, modelare și simulare, precum și pentru operațiuni cibernetice.

Pe 27 februarie a fost publicat un studiu condus de profesorul Kenneth Payne de la King’s College din Londra, care a pus față în față trei modele AI de în simulări de criză nucleară: Chat GPT-5.2 de la OpenAI, Claude Sonnet 4 de la Anthropic și Gemini 3 Flash de la Google.

Shanaka Anslem Perera explică cum s-a desfășurat exercițiul pe baza căruia a realizat profesorul Payne studiul: 21 de jocuri. 329 de runde. 780.000 de cuvinte de raționament strategic.

În simulările lui Payne, armele nucleare tactice au fost utilizate în 20 din cele 21 de jocuri. Claude a recomandat lovituri nucleare în 64% dintre simulări și a folosit arme nucleare tactice în 86% dintre ele. Niciun model, în toate cele 21 de jocuri, nu a ales vreodată capitularea sau acomodarea. Când pierdeau, escaladau sau mureau încercând.

În timpul simulărilor profesorului Payne, escalada nucleară a fost aproape universală. Studiul rezultat arată că 95% din jocuri au inclus utilizarea nucleară tactică, iar 76% au atins amenințările nucleare strategice. Sistemele de AI Claude și Gemini au tratat în special armele nucleare ca opțiuni strategice legitime, nu ca praguri morale, discutând de obicei utilizarea nucleară în termeni pur instrumentali.

Separat, sistemul GPT-5.2 al OpenAI a făcut o excepție parțială, limitând atacurile la ținte militare și indicând evitarea centrelor populate + precizând că escaladarea trebuie să fie „controlată” și „unică”.

Payne l-a numit pe Claude „șoimul calculat”, indică Shanaka Anslem Perera. De ce? Pentru că sistemul celor de la Anthropic a construit încredere în rundele timpurii, a corelat semnalele publice cu acțiunile private, și-a cultivat reputația de actor fiabil.

Potrivit studiului făcut de profesorul Kenneth Payne și citat de Perera, sistemul AI Claude s-a folosit de acea reputație ca armă pentru a surprinde adversarii în punctul critic al crizei.

În propriul raționament, a scris că, în calitate de hegemon în declin, acceptarea pierderilor teritoriale ar declanșa efecte în cascadă la nivel global. A urcat până la pragul amenințării nucleare strategice pentru a forța capitularea, oprindu-se la limită înainte de anihilarea totală. De fiecare dată.

Acum că am înțeles de ce e capabil Claude, știm de ce secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, i-a dat un ultimatum CEO-ului Anthropic, Dario Amodei, indicându-i să i se permită armatei americane utilizarea lui Claude pentru toate scopurile legale altfel compania Anthropic riscă rezilierea contractului.

Amodei a refuzat și a spus că sistemul AI Claude nu este suficient de fiabil pentru arme autonome. În plus, a spus că unele utilizări depășesc limitele a ceea ce tehnologia actuală poate face în siguranță.

Vineri, Trump a ordonat majorității agențiilor americane să oprească imediat utilizarea AI-ului Claude de la Anthropic, însă a acordat Pentagonului o perioadă de șase luni pentru eliminarea treptată a tehnologiei deja integrate în platformele militare.

„Nu avem nevoie de ea, nu o vrem și nu vom mai face afaceri cu ei niciodată!”, a scris Trump într-o postare pe rețelele sociale, numind decizia Anthropic o „greșeală dezastruoasă”. El i-a descris pe angajații companiei drept „nebuni de stânga” și a spus că „egoismul lor pune în pericol vieți americane și securitatea națională”.

La rândul său, Hegseth a desemnat compania Anthropic un „risc pe lanțul de aprovizionare”. Eticheta asta era ă până acum rezervată doar inamicilor de calibrul Huawei.

Câteva ore mai târziu, OpenAI a semnat un acord pentru a înlocui Claude pe rețelele clasificate, a titrat CNBC.

Apoi SUA au început operațiunea împotriva Iranului, iar jurnaliștii de la Wall Street Journal scriu că comandamentele din întreaga lume, inclusiv Comandamentul Central al SUA din Orientul Mijlociu, utilizează instrumentul de inteligență artificială Claude al Anthropic.

Mai concret spus, Comandamentul Central (CENTCOM) a folosit Claude pentru evaluări de informații, identificarea țintelor și simulări de luptă în timpul Operațiunii Epic Fury lansată de americani asupra Iranului în parteneriat cu Israelul.

Ce putem înțelege de aici? Că în timp ce Anthropic și CEO-ul Dario Amodei au încercat să impună limite stricte în folosirea sistemului creat de ei pentru a preveni transformarea inteligenței artificiale într-un călău autonom, administrația Trump a interpretat prudența drept insubordonare. Iar rezultatul a fost ruptură totală, marcată de retorica ostilă a lui Trump, care a transformat peste noapte un partener strategic într-un „risc de securitate” și un inamic politic.

Ironia e însă că la doar câteva ore după ce Trump a ordonat agențiile federale să nu mai folosească sistemul AI al celor de la Anthropic, rachetele americane care au lovit țintele din Iran au fost ghidate de analizele sistemului Claude.

Shanaka Anslem Perera indică faptul că Anthropic a construit un sistem despre care a spus că „este prea periculos fără mecanisme de protecție”.

„Guvernul care l-a cumpărat a spus că mecanismele de protecție sunt pentru oameni cu complexe de Dumnezeu. Apoi a folosit sistemul pentru a ajuta la planificarea celei mai mari operațiuni militare de la Irak încoace, concediind simultan compania care l-a construit. Amodei a scris ceea ce istoria ar putea judeca drept cea mai importantă frază din scurta viață a inteligenței artificiale: „Nu putem, cu bună conștiință, să dăm curs solicitării lor.” Răspunsul Pentagonului a fost să-l numească mincinos și să bombardeze Iranul”, a mai precizat Perera.

Anthropic nu s-a ferit să arate că are și cojones. Compania a anunțat că intenționează să conteste în instanță decizia administrației Trump de a o desemna drept „risc pentru lanțul de aprovizionare”, iar asta o face să fie una dintre puținele companii care fac acest lucru direct în al doilea mandat al lui Trump.

Anthropic a declarat, într-un comunicat, că „nicio formă de intimidare sau sancțiune din partea Departamentului de Război” nu le va schimba poziția privind supravegherea internă în masă sau armele complet autonome. „Vom contesta în instanță orice desemnare ca risc pentru lanțul de aprovizionare”, a mai transmis compania.

Anthropic a explicat că desemnarea făcută de secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, ca „risc pentru lanțul de aprovizionare” se aplică doar utilizării lui Claude în contractele cu Departamentul de Război, iar alte operațiuni vor rămâne neafectate.

„Considerăm că această desemnare este lipsită de temei juridic și stabilește un precedent periculos pentru orice companie americană care negociază cu guvernul”, a mai precizat compania.

Wall Street Journal explică faptul că legăturile Anthropic cu tabăra donatorilor Partidului Democrat au servit drept combustibil pentru atacurile lui Trump. Iar odată cu ruptura asta, giganții OpenAI și xAI al lui Elon Musk așteaptă deja la rând ca să livreze versiuni de AI mai „cooperante” pentru nevoile armatei SUA.

Numai că succesul sistemului AI Claude nu poate fi anulat. Iar eficiența sa a fost demonstrată deja și în operațiunea din Venezuela, dar și în cea asupra Iranului.

Tocmai de aceea Trump a impus o perioada de eliminare treptată de șase luni a sistemului AI al celor de la Anthropic. Tehnologia lor e atât de adânc înrădăcinată în sistemele Palantir și în protocoalele de informații ale armatei SUA, încât Pentagonul pur și simplu nu își permite să-l elimine dintr-o dată, chiar dacă declarativ compania e atacată pentru că nu acceptă ce vrea Casa Albă.

Deci, ca să fie clar pentru toată lumea, asistăm la cea mai periculoasă tranziție din istoria militară modernă. Americanii folosesc planurile de atac generate de un model pe bază de AI despre care creatorii săi spun că nu este încă suficient de sigur pentru decizii autonome, în timp ce se grăbesc să îl înlocuiască cu alternative care promit mai puține întrebări etice.

În tot acest context, aplicația de asistență pentru inteligență artificială Claude de la Anthropic a urcat sâmbătă seară pe primul loc în topul Apple al aplicațiilor gratuite din SUA, mai scrie CNBC. Creșterea popularității sugerează că Anthropic beneficiază de prezența sa în principalele titluri de presă ca urmare a refuzului de a-și folosi modelele AI în serviciul armatei SUA pentru supravegherea internă în masă sau pentru arme complet autonome.

La final vă las cu întrebarea de 1.000 de puncte: ce facem când creatorul unei tehnologii spune că aceasta „nu e sigură”, dar beneficiarul dispune de puterea politică și o folosește oricum pentru că „funcționează”?

Decizia finală privind momentul lansării a fost luată în urmă cu câteva săptămâni, semn că Washingtonul și guvernul lui Netanyahu au așteptat conjunctura politică și militară ideală pentru a declanșa ceea ce jurnalista Deborah Haynes de la Sky News numește „cel mai mare pariu de politică externă de la invazia Irakului încoace”.

Și cred că are dreptate când spune asta, căci spre deosebire de atacurile punctuale de anul trecut asupra instalațiilor nucleare iraniene, acum suntem cu toții martori ai unor valuri succesive de bombardamente menite să dezmembreze întreaga infrastructură de putere a Teheranului.

Obiectivele strategice ale atacului coordonat de SUA și Israel au fost extrem de clar exprimate de Trump: eliminarea amenințărilor iminente, privarea definitivă a Iranului de dezvoltarea unei arme nucleare și dezarmarea sau anihilarea Corpului Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC). Însă miza supremă, rostită explicit de Donald Trump, rămâne schimbarea de regim prin activarea populației civile.

Asta-i practic o mișcare de „all-in” geopolitic, în care succesul este definit nu doar prin distrugeri materiale, ci prin prăbușirea sistemului teocratic condus de ayatollahul Ali Khamenei.

Dacă obiectivul lui Trump se materializează și regimul de la Teheran este înlocuit cu unul favorabil intereselor americano-israeliene, evident că vom asista la reconfigurarea sferelor de influență și putere în Orientul Mijlociu.

Mai concret spus, o astfel de victorie ar însemna eliminarea principalului finanțator al „Axei Rezistenței” (adică grupările teroriste Hezbollah, Hamas și Houthi), iar acest lucru le-ar oferi americanilor o influență regională incontestabilă și ar valida strategia de forță brută a lui Trump ca instrument de „pacificare”.

Ăla ar fi momentul în care Trump ar putea pretinde că a rezolvat, prin forță, o problemă pe care diplomația globală a eșuat să o gestioneze de aproape jumătate de secol.

Totuși, riscul ca acest plan să eșueze este imens și ar putea deveni un fel de „Waterloo” politic pentru Donald Trump. Dacă regimul ayatolahilor rezistă atacurilor și reușește să-și mențină puterea, Trump va suferi o lovitură de imagine devastatoare. Autoproclamatul „președinte al păcii”, care a criticat constant „războaiele nesfârșite” ale predecesorilor săi, riscă să devină președintele american care a aruncat SUA într-un conflict prelungit și sângeros, destabilizând nu doar o țară, ci întreaga arhitectură de securitate a Orientului Mijlociu.

Pentru a păstra susținerea bazei sale electorale MAGA, Trump are nevoie de rezultate rapide și tangibile, nu de un război de uzură care va duce inevitabil la tulburări economice, politice și mai ales la pierderi de vieți omenești în rândul soldaților americani.

Iar asta ar fi un dezastru înainte de alegerile de la jumătatea mandatului, căci vulnerabilitatea politică a lui Trump depinde direct de capacitatea operațiunii de a se transforma într-o „victorie totală” într-un timp foarte scurt.

Și e important să ne uităm și la retorica adresată IRGC, cărora Trump le-a spus „depuneți armele sau muriți”, dar și la apelul către poporul iranian de a-și „recupera destinul”. Astea sunt mai mult decât mesaje de război psihologic. Sunt măsuri ale disperării de a evita un nou scenariu de tip „Irak” sau „Afganistan”.

Ce cred că știe Trump în acest moment e că, fără o prăbușire rapidă a regimului de la Teheran, operațiunea de azi a SUA sa va fi etichetată ca o aventură militară costisitoare care a trădat principiile doctrinei „America First”.

Mai mult, extinderea conflictului în Golf, prin atacarea bazelor din Bahrain și închiderea spațiilor aeriene în statele aliate precum Qatar și Emiratele Arabe Unite, pune o presiune imensă pe umerii Casei Albe.

Iar o ripostă iraniană eficientă care să blocheze Strâmtoarea Hormuz (situată între Iran la nord și Oman/Emiratele Arabe Unite la sud, fiind singura cale de ieșire din Golful Persic către Oceanul Indian) ar transforma pariul lui Trump într-o criză economică globală. Iar asta ar submina principalul său atu politic când vine vorba de retorica MAGA: prosperitatea economică.

Dacă se ajunge la blocarea strâmtorii, Trump nu ar mai fi văzut ca arhitectul unei noi ordini în Orientul Mijlociu din care a fost eliminat principalul sponsor al grupărilor teroriste, ci ca cel care a provocat un haos pe care nu îl mai poate controla.

Deci vom afla foarte curând dacă 28 februarie 2026 va rămâne în istorie fie ca ziua în care regimul de la Teheran a început să se prăbușească sub greutatea celei mai agresive politici externe americane din ultimele decenii, fie ca momentul în care Donald Trump și-a supraestimat capacitatea de a dicta cursul istoriei prin forță. În plus, viitorul politic al MAGA este acum legat de succesul sau eșecul operațiunii de azi.

Armata israeliană (IDF) a confirmat lansarea unor atacuri „preventive”, denumind misiunea proprie „Operation Roaring Lion”. În paralel, Pentagonul a anunțat pe rețeaua X numele de cod al campaniei comune: „Operation Epic Fury”.

Surse militare au declarat pentru CNN că planificarea vizează „mai multe zile de atacuri”, ceea ce indică că ce a început azi e o campanie de durată și nu doar un incident izolat.

Separat, Donald Trump, aflat la Mar-a-Lago, a descris campania drept „masivă și în desfășurare”. Într-un mesaj video postat pe Truth Social, Trump a justificat intervenția prin refuzul Teheranului de a-și opri ambițiile nucleare: „Au respins orice oportunitate de a renunța la ambițiile lor nucleare și nu mai putem suporta”, a spus Trump.

În plus, el a lansat un apel direct către cetățenii iranieni pentru a produce o schimbare de regim, declarând: „Când vom termina, preluați controlul asupra guvernului vostru. Va fi al vostru. Aceasta va fi probabil singura voastră șansă pentru generații întregi”. Trump a mai spus că America susține acest demers cu o „forță devastatoare”.

Donald Trump a avertizat, de asemenea, cu privire la riscurile misiunii, mai ales că a admis că „ar putea fi pierdute vieți americane”. Trump a spus că, deși s-au luat măsuri pentru minimizarea riscurilor, victimele sunt posibile în cazul unui răspuns militar iranian, dar a subliniat că misiunea este una „nobilă”, menită să protejeze viitorul și securitatea națională a SUA.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu, scrie Sky News, a susținut poziția partenerului său strategic, mulțumindu-i lui Trump pentru „conducerea sa istorică”.

Netanyahu a cerut poporului iranian să „arunce jugul tiraniei”, subliniind că acest „regim terorist ucigaș nu trebuie lăsat să obțină arme nucleare care ar amenința întreaga umanitate”.

Mai multe surse citate de CNN din cadrul serviciilor de informații americane au nuanțat afirmațiile lui Trump privind amenințarea directă a rachetelor iraniene asupra teritoriului SUA. Deși Iranul deține rachete cu rază scurtă ce pot lovi bazele americane din regiune, sursele CNN susțin că afirmațiile conform cărora Teheranul ar putea lovi curând „patria americană” nu sunt susținute de date concrete.

Evident, cum era de așteptat, Teheranul a reacționat. Mass-media de stat iraniană a raportat că președintele Masoud Pezeshkian este în siguranță și „într-o stare de sănătate bună”.

Totuși, autoritățile iraniene au închis spațiul aerian și au ordonat trecerea școlilor în regim de învățare la distanță, în timp ce agenția Mehr a avertizat că Iranul se pregătește un „răspuns zdrobitor”, mai notează CNN.

Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran a anunțat lansarea unui contraatac, potrivit unui comunicat publicat de agenția de știri semi-oficială Tasnim pe Telegram, scrie Sky News.

France 24 scrie că situația s-a tensionat rapid și în țările vecine. Qatar, Kuweit și Emiratele Arabe Unite au închis spațiul aerian după ce mai multe explozii au fost auzite în Abu Dhabi, iar asta a dus la anularea a mai multe zboruri.

În plus, au fost raportate atacuri iraniene asupra bazei americane din Bahrain și două rachete interceptate deasupra Qatarului, ceea ce confirmă extinderea rapidă a teatrului de operațiuni în întreg Golful Persic.

În plan tehnologic, Iranul se află sub o „pană de internet aproape totală”. Watchdog-ul Netblocks a confirmat că nivelul conectivității naționale a scăzut la doar 4%, o măsură defensivă similară celei folosite în timpul conflictului din iunie anul trecut, menită să limiteze comunicarea și coordonarea internă în timpul atacurilor.

Atacul are și o puternică încărcătură simbolică pentru Israel. Jurnalista Tal Shalev de la CNN notează că operațiunea a început în perioada în care se citește porțiunea „Zachor” din Vechiul Testament, care poruncește evreilor să își amintească de atacul neprovocat al lui Amalek, arhetipul inamicului istoric, și să-i șteargă amintirea.

Atacurile vin la doar o zi după negocierile indirecte la Geneva. În timp ce ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a susținut că un acord este „la îndemână”, Trump s-a declarat nemulțumit, afirmând că iranienii refuză să folosească „cuvintele cheie”: „Nu vom avea o armă nucleară”.

Premierul libanez Nawaf Salam a transmis un mesaj indirect către Hezbollah, afirmând că nu va accepta ca cineva să tragă țara sa în „aventuri care îi amenință securitatea și unitatea”, îndemnând la patriotism și înțelepciune în fața evoluțiilor periculoase din regiune.

Firește, de la Moscova vine un mesaj de panică că Putin își pierde aliatul în regiune. Dmitri Medvedev, vuvuzela Kremlinului, indică faptul că SUA își arată „adevărata față” prin atacul asupra Iranului.

Între timp, prințul moștenitor exilat Reza Pahlavi, fiul șahului iranian detronat în Revoluția Islamică din 1979, care acum e stabilit în SUA, i-a îndemnat pe iranieni să-și revendice națiunea.

Corespondentul pe securitate la Sky News, Deborah Haynes, spune că mișcarea împotriva Iranului reprezintă cel mai mare risc de politică externă asumat de Casa Albă în ultimele decenii:

„Este cel mai mare pariu al oricărui președinte american în materie de politică externă de când George Bush a lansat invazia la scară largă a Irakului, acum mai bine de 20 de ani. Donald Trump a precizat clar că acestea sunt operațiuni de luptă majore. Nu este vorba doar de un atac singular, țintit, așa cum a mai făcut anul trecut, în iunie, când a lansat acele atacuri împotriva instalațiilor nucleare iraniene. De data aceasta au loc valuri de atacuri împotriva mai multor ținte din întreaga țară. Și președintele SUA a precizat în discursul video pe care tocmai l-ați auzit foarte clar care sunt obiectivele sale de război. Practic, este vorba de o schimbare de regim”.

Separat, David Blevins, corespondentul Sky News în SUA, scrie că riposta Iranului arată că nu există potențial pentru dezescaladare.

„Trump și-a arătat conștientizarea riscului unui război mai amplu și de durată atunci când a spus în discursul său că vieți americane ar putea fi pierdute. Este un pariu uriaș pentru el, un risc enorm pentru președinte, mai ales când știe că propria sa bază electorală este foarte sceptică față de războaiele externe”, indică David Blevins.

Mai mult, corespondenta Sky News în Emiratele Arabe Unite, Sally Lockwood, scrie că „este o zi foarte mare după ce Donald Trump a declarat război Iranului și încă nu știm exact ce înseamnă asta pentru regiune”.

„Deși statele din Golf nu simpatizează regimul iranian, nici nu își doresc să ia în calcul perspectiva a ceea ce ar însemna o încercare de a-l răsturna. Cu siguranță regiunea este în alertă maximă. Aceasta este ziua pe care o așteptam. Și mulți din regiune se temeau de ea. Atmosfera este cu siguranță extrem de tensionată”, a mai indicat Lockwood.