Oricât ne-am minți cu teoria despre de democrație, politica într-o democrație are două componente. Una vizibilă, care ține de retorica care aburește electoratul și îi suprasolicită stimulii emoționali într-o direcția sau alta, și una foarte puțin vizibilă, care ține de cum se împarte și se exercită puterea la modul practic. Acolo se desfășoară practic jocul.

Colegul Cristian Andrei de la Hotnews a detaliat foarte bine lucrurile într-o analiză foarte bine documentată în teren.

Guvernul Tomac are legitimitate prezidențială, momentan doar asta, nu însă și sprijin parlamentar concret pe perioadă mai lungă chiar dacă să zicem că va trece eventual de votul de învestitură.

Iar președintele a vrut să-l prezinte public drept o soluție de criză, independentă de partide. Numai că partidele nu sunt naive. PSD a văzut imediat spațiul de influență, liberalii nu sunt nici ei idioți și au simțit pericolul de a fi scoși cu totul din joc, la pachet cu USR, iar UDMR-ul așteaptă, în buna lor tradiție, să vadă cine câștigă ca apoi să-i bată câștigătorului la ușă pentru a guverna împreună.

Dacă Nicușor Dan voia cu adevărat să salveze Guvernul Bolojan, avea instrumente politice să încerce să o facă. Și nu mă refer aici la instrumente dure denumite generic în folclorul românesc drept „băsisme”, adică presiuni, șantaje, dosare, telefoane date la cine trebuie trebuie și interceptate de cine trebuie și negocieri ca în westernurile moderne ale lui Tarantino, cu pistolul pe masă.

• Instrumentele astea nu sunt legitime într-o democrație normală, însă ele există în toate democrațiile lumii, din nefericire pentru democrație.

Ce trebuie spus foarte clare e că un președinte care chiar vrea să țină în viață un guvern își consumă capital politic pentru el. Iese public, spune că îl susține pe premier (eu însumi l-am întrebat asta public în conferință de presă și m-a trimis la plimbare cu un răspuns în care a transferat responsabilitatea la Parlament), pune presiune pe partide și construiește costuri pentru cei care vor să-l dea jos.

Președintele Nicușor Dan nu a făcut însă asta. A rămas „mediator”, așa cum s-a autodeclarat, poziție care i-a permis PSD-ului să lovească. Iar PSD i-a făcut, până la un punct, treaba lui Nicușor Dan: l-a scos pe Bolojan de la Palatul Victoria.

Numai că aici se termină partea ușoară. PSD l-a ajutat pe Nicușor Dan să scape de Bolojan, dar nu i-a făcut cadou și soluția. Din contră.

PNL și USR au înțeles acest joc, dar reacția lor nu îl vizează neapărat pe Eugen Tomac, ci e una creată mai mult împotriva președintelui. Mai ales în PNL, rana e evidentă, căci liberalii văd în Nicușor Dan omul care putea să îl apere pe Bolojan și n-a făcut-o, preferând în schimb să joace rolul mediatorului constituțional, deși, politic, rezultatul a fost eliminarea premierului lor.

PNL e deranjat că acum i se cere să voteze un guvern tehnocrat în jurul unui om al președintelui, după ce propriul lor premier a fost lăsat să cadă. De aici vine radicalizarea liberalilor împotriva soluției de guvernului tehnocrat condus de Eugen Tomac.

În tot acest context, Eugen Tomac e un premier desemnat care trebuie să câștige timp, să testeze raporturile de putere și, eventual, să creeze presiune asupra liberalilor (din nou vă recomand textul lui Cristian Andrei de pe Hotnews).

Scurt pe doi, miza reală nu este doar dacă trece sau nu trece acest guvern. Miza e ce se întâmplă cu Bolojan în PNL în următoarele săptămâni sau luni.

Planul pare să fie unul de uzură, creat pe ideea că vom avea un guvern de tranziție până la următorul guvern politic, care să țină țara în funcțiune câteva luni și, în același timp, să lase PNL să fiarbă intern fără ACCES LA RESURSE.

Deci, dacă guvernul Tomac trece, câștigă timp pentru Cotroceni și pentru PSD. Dacă nu trece, eșecul poate fi folosit de Nicușor Dan pentru a spune că partidele nu au fost responsabile și că trebuie încercată o altă formulă.

Iar aici apare scenariul cel mai interesant, pe care îl indică jurnalistul Cristian Andrei și pe care l-am auzit și eu din două surse politice în ultimele trei zile.

O astfel de mutare ar tulbura apele în PNL. De ce? Păi pentru că ar obliga partidul să aleagă între loialitatea față de Bolojan și revenirea la guvernare.

Cu alte cuvinte, dacă nu îl poți învinge direct pe Bolojan, îl izolezi prin tentația puterii oferită propriului partid.

Dacă se adeverește acest scenariu, pariul meu e că liberalii îl vor sacrifica pe Ilie Bolojan. Însă va fi cu sânge politic pe pereți, pentru că Bolojan nu va ceda fără lupă (nu-i stă în fire), iar rețeaua de voci publice care îl susține pe premierul demis va trebui să intre în tranșee cu partidul pe care în ultimele luni l-a susținut.

PSD pare, din acest unghi, mult mai relaxat decât lasă să se vadă public. În discuțiile private, social-democrații nu vor în ruptul capului o opoziție reală. Nu vor să stea pe margine și să privească cum un guvern pe care nu îl controlează împarte resursele și decide direcția administrativă a țării.

PSD vrea să controleze, de facto, chiar dacă nu controlează formal. Adică vrea voturi date condiționat în Parlament pe anumite legi, oameni compatibili cu interesele lor în ministere și companiile de stat, influență în ceea ce privește banii împărțiți către administrațiile locale și capacitatea de a se delimita public atunci când vin măsurile grele.

Relația dintre PSD și Nicușor Dan este, în acest context, mai pragmatică decât pare. Dinspre Cotroceni se conturează ideea că președintele menajează PSD nu pentru că îl iubește din punct de vedere politic (nu cred sincer că Nicușor Dan are simpatii pentru social-democrați), ci pentru că îl consideră un rău necesar în competiția cu AUR și cu zona așa-zis suveranistă.

Pentru Nicușor Dan, PSD a fost, de când a ajuns președinte, partenerul mult mai maleabil la dialog. Șiret, dar mult mai diplomat decât PNL-ul condus de Bolojan. Asta-i realitatea de la care a plecat tot conflictul dintre președinte și premierul demis Ilie Bolojan.

Care a fost marea problemă a lui Ilie Bolojan?

Rigiditatea. Ea a fost vândută public drept verticalitate administrativă. Și, până la un punct, chiar a fost.

Cel mai elocvent exemplu al acestui blocaj a fost momentul Doicești. Potrivit surselor politice, felul în care a lansat tema în spațiul public Ilie Bolojan l-a iritat profund pe președintele Nicușor Dan.

De ce? Păi pentru că e un dosar cu miză strategică și care ține de parteneriatul strategic cu SUA. Cei care spun că e e vorba de rețeaua MAGA nu știu ce vorbesc. Proiectul reactoarelor modulare mici e bipartizan, a fost susținut public inclusiv de administrația Biden, iar el e cumva un proiect de tip tribut pe care trebuie să-l plătim pentru ca americanii să ne acorede interes.

Acordul ăsta e negociat din start prost pentru statul romn și aici Bolojan trebuie să se uite în curtea PNL, căci sunt niște oameni care cunosc bine speța, cum ar fi fostul ministru al Energiei, liberalul Virgil Popescu, în mandatul căruia a fost parafat și semnat acordul comercial dintre Nuclearelectrica și NuScale Power.

Ideea de bază e că Bolojan a tratat subiectul Doicești cu aceeași lipsă de atenție la nuanțe și fără acțiune. Cum? Păi a pus întrebări dure, CHIAR FOARTE LEGITIME, dar a făcut-o într-un fel care a produs tensiuni inutile. Iar în politica de stat există momente în care ai dreptate pe fond, dar pierzi jocul pentru că nu înțelegi forma, contextul și sensibilitatea dosarului.

Surse din secotrul energetic românesc mi-au spus că fostul premier a greșit fundamental nu pentru că a pus sub semnul întrebării proiectul, ci pentru că s-a oprit la jumătatea drumului. A criticat, dar nu a mers până la capăt. Nu a spus public numele fraților Mureșan, cei asociați în culise cu Nova Power & Gas. Nu s-a uitat serios spre propria tabără liberală, care a girat politic acest parteneriat. Și, cel mai important, nu a trimis Corpul de Control la Nuclearelectrica pentru a verifica, instituțional, suspiciunile ridicate în jurul proiectului. Cu alte cuvinte, a produs zgomot politic, dar nu a livrat o acțiune administrativă pe măsura zgomotului.

Cât despre legătura lui Nicușor Dan cu PSD, președintele crede că dacă împinge PSD complet în opoziție, acesta va fi înghițit de AUR. De aceea președintele vrea în sinea lui un partid mare pe stânga (PSD) și unul mare pe dreapta (PNL). (știu sigur ce vorbesc pentru că am primit confirmarea asta din mai multe surse în mai multe rânduri în ultimul an).

Președintele vrea însă ca ambele partide să nu emită pretenții de a impune politici și decizii peste capul Palatului Cotroceni.

Iar aici cred că intenția nu vine neapărat de la Nicușor Dan. Cred că vine din jurul sistemului informal de putere care stă la baza puterii prezidențiale în România.

Președintele Nicușor Dan a ales o oră de dimineață a mandatului său. Adică să arate din start că este cel care setează jocul, nu premierul sau partidele. Și a făcut asta pentru că a simțit că Ilie Bolojan este un om politic capabil să adopte decizii și direcții ale țării peste capul său.

Strategia lui Nicușor Dan are însă un cost uriaș. De ce? Păi președintele riscă să devină captiv între PSD și propriul electorat reformist.

Pe de o parte, are nevoie de PSD ca să evite creșterea AUR și să construiască o majoritate care să dea un guvern. Pe de altă parte, fiecare pas făcut spre PSD alimentează suspiciunea PNL și USR că intențiile președintelui, precum cele de acum cu propunerea de instalare a guvernului Tomac, nu sunt soluții neutre, ci negociate „în complicitate” cu PSD.

Ce însă cred că nu a calculat cel mai bine președintele e costul ambiguității, care se plătește destul de usturător în politică, mai ales atunci când nu ai un partid în spate, iar încrederea publică e pe trend descendent.

Soluția, paradoxal, este ca Nicușor Dan să renunțe la ambiguitate. Dacă guvernul Tomac este un guvern prezidențial, atunci să-l asume ca un guvern prezidențial de criză, cu mandat limitat, obiective clare și răspundere publică directă.

Varianta păguboasă pentru toată lumea e ca acest guvern să rămână în starea de acum, în caz că trece de votul de învestitură: adică un guvern prezidențial în fapt, tehnocrat în discurs, pesedizat prin suspiciuni, respins de PNL și USR, tolerat eventual de UDMR în anumite momente pentru satisfacerea propriilor interese și atacat din opoziție de AUR. Formula asta va epuiza și mai mult populația. Iar epuizarea electoratului se va transforma în furie și în potențial electoral pentru AUR și gașca Georgescu.

Președintele Nicușor Dan trebuie să înțeleagă că nu poate câștiga toate bătăliile în același timp. Politica nu funcționează ca o ecuație în care poți maximiza simultan toate variabilele. La un moment dat trebuie să alegi frontul principal.

Iar dacă frontul principal este stabilizarea țării, atunci președintele trebuie să înghită o parte din orgoliile partidelor și să accepte o formulă de guvernare mai politică decât și-ar dori.

Dacă, în schimb, frontul principal e erodarea politică a lui Ilie Bolojan și debarcarea din fruntea PNL, atunci trebuie să știe președintele că prin această luptă nu lovește doar într-un politician, ci într-o parte importantă a electoratului reformist care vede în Bolojan una dintre puținele figuri politice capabile să administreze statul cu disciplină.

Dacă frontul principal al președintelui este lupta cu extremismul și diminuarea polarizării sociale, atunci nu poți alimenta exact neîncrederea, haosul și senzația de jocuri de culise din care AUR și zona așa-zis suveranistă își trag energia politică.

Aici cred că e, de fapt, blocajul la Palatul Cotroceni. În iluzia că poți avea în același timp stabilizare, control prezidențial asupra guvernului, uzură politică pentru Bolojan, cadru pentru a disciplina toate partidele pro-europene (dar mai ales PNL și PSD) și o mare bătălie democratică împotriva extremismului. Nu poți, mai ales când ești un președinte fără partid în spate și fără șefi de servicii care să își demonstreze loialitate.

De ce nu poți lupta pe toate fronturile cu aceeași intensitate? Pentru că unele obiective se bat cap în cap. O criză politică prelungită, da, îl slăbește pe Bolojan, dar slăbește și încrederea în stat, căci un guvern perceput ca o manevră de culise poate câștiga timp la vârful politicii, dar va pierde legitimitate la fierul ierbii, în rândul oamenilor.

Iar fiecare zi în care politica pare doar o reglare de conturi între palate, partide și rețele de influență devine combustibil electoral pentru AUR și George Simion, Petrișor Peiu, Dan Dungaciu și rețelele de propagandă georgiste în frunte cu RealitateaPlus și Anca Alexandrescu.

De aceea, președintele Nicușor Dan trebuie să aleagă între dorința de a stabiliza țara (care vine la pachet cu asumarea costul compromisului) și continuarea războiul de poziții cu Ilie Bolojan (o alegere care riscă să transforme lupta cu extremismul într-o lozincă golită de conținut).

În războiul ăsta politic dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan, președintele va câștiga, cel mai probabil, inevitabil. Nu pentru că are neapărat mai multă dreptate, ci pentru că are de partea sa inerția instituțională a statului, accesul la structuri, capacitatea de a fixa agenda și avantajul simbolic al funcției prezidențiale.

În România, Cotroceniul rămâne centrul informal de gravitație al puterii, mai ales în perioadele de criză. Numai că victoria lui Nicușor Dan împotriva lui Ilie Bolojan poate fi una à la Pirus. Președintele îl poate slăbi pe Bolojan, îl poate izola în PNL și poate impune o formulă de guvernare mai apropiată de propria logică politică.

Dar dacă prețul este ruperea în două a electoratului reformist, adâncirea neîncrederii în stat pe toate palierele societății și alimentarea sentimentului că deciziile mari se iau în camere foarte mici de către foarte puțini oameni, atunci președintele va câștiga bătălia cu Bolojan și va pierde o parte importantă din războiul mai mare, acela pentru stabilitatea democratică a țării și împotriva extremismului.

Iar alegerile parlamentare din 2028 sunt peste aproximativ 900 de zile.

Prin urmare, Nicușor Dan trebuie să gândească matematic, cum îi place, și să înțeleagă că nu mai poate pretindă că toate obiectele sale politice pot merge împreună fără să se anuleze reciproc.

Salutare și bine v-am găsit la prima ediție Întreprinzătorii, un newsletter Explicativ în care vorbim despre startup-uri și antreprenoriat pe înțelesul tuturor.

În fiecare ediție luăm un termen bombastic din lumea tehnologiei și îl desfacem în bucăți până când devine clar pentru toată lumea. Azi punem fundația.

Așadar, ce înseamnă, de fapt, un startup?

Hai să spunem și altfel. Dacă o afacere tradițională, să zicem un magazin de cartier, crește liniar, un startup este creat cu scopul de a crește exponențial, de a deveni o companie foarte mare și, poate, chiar de a fi cumpărată de o altă companie și mai mare.

Startup-ul nu vrea să deservească un oraș, fondatorul său vrea să cucerească o piață globală folosind tehnologia. Și aici este iar un element cheie pentru definiția unui startup.

Spre deosebire de o afacere mică, un startup vine cu o abordare nouă asupra unei probleme existente, cel mai des bazată pe tehnologie. De altfel, Peter Thiel, fondatorul PayPal, spune despre startup-uri că nu sunt bazate doar pe idei inovatoare, ci și că toate startup-urile de succes se bazează pe tehnologii, servicii sau produse care nu au existat anterior.

Definiția extinsă: ce este, de fapt, un startup?

Când le spui prietenilor, familiei sau cunoscuților tăi că „ți-ai făcut un startup”, poate că cei mai mulți se gândesc că ți-ai deschis un magazin. Cei care au mai auzit despre acest termen se gândesc, poate, că ți-ai deschis un birou fain cu o masă de ping-pong, așa cum au văzut în filme sau prin pozele de la Google sau Facebook.

În realitate, startup-ul vine cu ceva ce încă nu a fost validat de lume, nu are niște clienți care dau bani pe ceva ce există deja.

Steve Blank, cel care a oferit o definiție esențială, larg acceptată în Silicon Valley, anume că „un startup este o structură temporară care este în căutarea unui model de afaceri extensibil și sustenabil”, explică fix acest lucru: un un startup este o organizație construită pentru a căuta un model de afaceri, nu pentru a executa unul deja existent.

Iar acest lucru vine la pachet cu multe incertitudini și multe riscuri, alte elemente care caracterizează un startup. Apariția unui produs nou implică întotdeauna riscuri și există diverși factori, atât interni (în cadrul companiei – nepotrivire în echipă, rămân fără bani), cât și externi (nu există cerere pentru ceea ce produce startup-ul) care influențează viitorul unui startup, succesul sau eșecul său.

Startup vs. afacere tradițională (IMM): diferențe

Deși ambele încep cu un SRL și o echipă mică, traiectoriile lor sunt diferite.

Pentru a înțelege mai bine diferența, haideți să ne uităm la două scenarii:

• Afacerea tradițională (de exemplu, o cafenea în București): ca să își dubleze veniturile, antreprenorul din spatele cafenelei trebuie să mai deschidă o locație, să plătească încă o chirie și să angajeze încă 5 oameni. Costurile cresc odată cu profitul.
  

• Startup-ul (de exemplu, o aplicație care oferă o hartă a cafenelelor de specialitate): odată ce aplicația este scrisă de programatori, ea poate fi folosită de 100 sau de 100.000 de oameni fără ca programatorul să mai muncească de 1.000 de ori mai mult. Aici vorbim despre conceptul de scalabilitate.

Ce nu este un startup?

Am vorbit despre ce este un startup, dar haideți să aducem în discuție și niște erori comune pe care le poate face oricare dintre noi referitor la tipurile de afaceri pe care le considerăm startup-uri, chiar dacă sunt bazate pe tehnologie.

Așadar, nu orice firmă nouă este un startup:

• Agențiile de servicii: Dacă deschizi o agenție de marketing sau de web design, ai o afacere de servicii. Este valoroasă, dar nu este un startup, deoarece creșterea ta este limitată de numărul de ore pe care echipa ta le poate lucra. Nu poți vinde ora de muncă de un milion de ori simultan.
  

• Freelancing-ul: Un programator, un om de vânzări, de marketing care lucrează pe cont propriu este un expert independent, nu un startup. Startup-ul necesită o structură care să funcționeze independent de prezența fizică a fondatorului.
  

• Magazinele de ecommerce tradiționale: Dacă cumperi haine sau orice alte produse de pe site-urile de profil din China și le vinzi pe un site în România, ești un comerciant, nu ești fondatorul unui startup. Ai un startup doar dacă schimbi fundamental modul în care funcționează logistica sau experiența de cumpărare prin tehnologie proprie.

Ce este un startup: UiPath, exemplul local

Înainte de a deveni primul decacorn românesc (un unicorn este o companie care a ajuns să fie evaluată la cel puțin un miliard de dolari), UiPath a fost exemplul perfect de startup. Bine, și fondatorii săi, și poate că ați auzit de Daniel Dines, cel mai cunoscut din fondatorii UiPath, au avut mai mulți ani de muncă în care au încercat să găsească cel mai bun model de afaceri care să le asigure repetabilitatea și scalabilitatea.

Daniel și echipa sa nu au visat să facă consultanță IT pentru câteva firme din București. Au creat un produs (software de automatizare) care putea fi vândut simultan unei bănci din Japonia și unei primării din SUA, fără ca echipa din București să se deplaseze fizic acolo.

Ce este un startup: modele din SUA

Pentru a înțelege acest concept de scalabilitate pe care-l caută un startup, trebuie să ne uităm la greii care sunt dați mereu drept exemplu.

• Uber: nu au cumpărat mașini și nu au angajat șoferi (adică modelul tradițional de taxi). Au creat un strat digital care conectează cererea cu oferta. Rezultatul? S-au putut lansa în sute de orașe simultan fără a deține o flotă auto.
  

• Netflix: Au început prin a trimite DVD-uri prin poștă (un model hibrid), dar au devenit un startup gigant când au trecut pe streaming. Din acel moment, costul pentru a servi filmul către al 1.000.000-lea utilizator a devenit aproape zero.
  

• Stripe: Fondată de doi frați irlandezi în SUA, Stripe a „decodat” plățile online. În loc ca fiecare site să își construiască propriul sistem complicat de plăți, Stripe le-a dat 7 linii de cod. Simplitatea și scalabilitatea i-au făcut esențiali pentru întreaga economie digitală.

Concluzia primei ediții

Diferența fundamentală stă în ambiție și arhitectură. O afacere mică este construită să îți hrănească familia. Un startup este construit să schimbe o industrie întreagă.

Jargon buster: scalabilitate

Definiție: Capacitatea unei afaceri de a-și crește veniturile masiv, în timp ce costurile rămân relativ scăzute sau cresc foarte puțin. Este temelia oricărui startup.

Startup-ul MaintainX, fondat de românul Chris Țurlică în Statele Unite, a fost vândut cu 3,6 miliarde de dolari. Autodesk a anunțat că va achiziționa compania MaintainX, fondată de românul Chris Țurlică în 2018 în San Francisco, specializată în soluții pentru mentenanță și operațiuni industriale, într-o tranzacție integral în numerar evaluată la aproximativ 3,6 miliarde de dolari.

Înainte de anunțul privind achiziția de către Autodesk, MaintainX a atras o investiție de 150 de milioane de dolari, care a evaluat compania la 2,5 miliarde de dolari.

Vești din ecosistem

1. CyberSwarm: startup-ul din România cu 9 oameni și 30 de brevete care sfidează arhitectura pe care se bazează tot AI-ul de azi

CyberSwarm a pornit acum 8 ani din viziunea lui Mihai Raneti de a crea un procesor care să fie mai apropiat de un creier uman. Viziunea a rămas, produsul însă s-a schimbat, iar CyberSwarm astăzi e o companie care face hardware AI, dar uită tot ce știai despre modul în care funcționează inteligența artificială. E diferit. Iar pentru asta compania a primit 50 de milioane de dolari investiție de la cehii de la Falanga Invest.

2. Înscrieri deschise la a treia ediție Scale Up by Endeavor

Endeavor România deschide înscrierile pentru cea de-a treia ediție a Scale Up by Endeavor, programul său dedicat fondatorilor cu potențial ridicat, care navighează complexitatea scalării internaționale și a dezvoltării organizaționale.

3. Pluria, startup românesc care a devenit infrastructura de lucru pentru echipe din America de Sud

Lansat inițial în România, Pluria a ajuns să fie folosit de echipe distribuite în orașe precum Ciudad de México, Bogotá sau Buenos Aires și operează astăzi o rețea de peste 1.000 de spații în 20 de țări. După o rundă seed de 2 milioane de dolari condusă de Sparking Capital, startup-ul începe acum să facă pași spre Brazilia și să testeze organic piața din Statele Unite.

Resurse pentru săptămâna asta

De citit: Startup = Growth - articolul clasic al lui Paul Graham care definește exact acest concept.

De urmărit: The Social Network (film) - pentru a vedea tranziția brutală de la o idee pornită dintr-o cameră de cămin la un startup global.

De încercat: Lean Canvas - un model de plan pe care orice fondator îl folosește.

Săptămâna viitoare vorbim despre: ce este un scaleup și când trecem de la primii pași la maraton.

Ai o întrebare despre startup-uri? Trimite un reply la acest mail și o „explicăm” în edițiile viitoare!

Microsoft a lansat la conferința Build modele AI construite fără OpenAI

Microsoft a lansat la conferința anuală Build o familie de 7 modele AI proprii, construite de la zero. Denumite MAI, modelele marchează o schimbare de direcție: compania care a investit miliarde de dolari în OpenAI nu mai vrea să depindă de un singur partener.

Ce s-a lansat: Modelul principal, MAI-Thinking-1, este primul model de raționament dezvoltat intern de Microsoft. Analizează probleme complexe pas cu pas, scrie cod și procesează documente lungi. În teste independente, evaluatorii l-au preferat față de Claude Sonnet 4.6 în comparații directe. Tot la Build, Microsoft a prezentat Scout, un agent personal care funcționează non-stop în Teams, Outlook și OneDrive. Scout învață cum lucrezi, rezolvă conflicte de calendar și pregătește documentele pentru întâlniri, fără să i se ceară.

Ce se schimbă: Microsoft vede un viitor fără aplicații tradiționale. Project Solara e o platformă nouă pentru dispozitive care funcționează cu agenți AI în loc de aplicații clasice: la conferință, compania a arătat un ecran inteligent pentru birou și un ecuson de angajat cu cameră și amprentă, capabile să răspundă vocal și să transcrie conversații. Best Buy, CVS și Target sunt printre companiile care le vor testa primele. În sănătate, Microsoft dezvoltă împreună cu Mayo Clinic un model AI dedicat diagnosticului medical, construit cu datele clinice ale spitalului american. Iar din toamnă, laptopurile Windows de la ASUS, Dell, HP, Lenovo și Surface vor putea rula modele AI direct pe calculator, fără conexiune la cloud.

De ce contează: Build 2026 a fost momentul în care Microsoft a încetat să fie doar cel mai mare investitor în OpenAI și a devenit competitor direct, cu modele proprii comparabile. Cu un agent personal la birou, o platformă care vrea să înlocuiască aplicațiile cu agenți AI și laptopuri care rulează inteligența artificială local, compania redesenează munca de birou, medicina și modul în care folosim calculatorul. Rămâne de văzut dacă ecosistemul Microsoft va deveni noul standard, la fel cum Windows a definit era PC-urilor.

Ce s-a mai întâmplat

• ChatGPT a depășit pragul de un miliard de utilizatori activi lunar, devenind cea mai rapidă aplicație din istorie care ajunge la acest număr: trei ani de la lansare. Pentru context, TikTok a avut nevoie de patru ani, iar Instagram de opt.

• Anthropic a depus actele oficiale la comisia americană de valori mobiliare, primul pas concret spre listarea la bursă. Compania din spatele Claude este evaluată la aproape un trilion de dolari, cu venituri crescute de la 10 la 47 de miliarde într-un singur an. Listarea ar putea avea loc în toamna lui 2026.

• SoftBank a anunțat cea mai mare investiție AI din istoria Europei: până la 75 de miliarde de euro pentru construcția de centre de date în Franța. Prima fază, de 45 de miliarde de euro, va crea centre în trei locații din nordul Franței, cu finalizare estimată în 2031.

• Donald Trump a semnat un ordin executiv prin care companiile AI sunt încurajate să ofere guvernului acces la modele cu 30 de zile înainte de lansarea publică. Participarea e voluntară, dar ordinul creează și un „centru de securitate cibernetică AI” pentru evaluarea modelelor. Varianta inițială prevedea 90 de zile, dar a fost redusă din teama că ar frâna inovația.

• OpenAI a lansat „Dreaming”, o funcție prin care ChatGPT își consolidează memoria automat în fundal, similar modului în care creierul procesează informațiile în somn. Precizia memoriei a crescut de la 41% la 83% în doi ani. Informațiile se actualizează singure: „vei călători în Singapore în iulie” devine automat „ai călătorit în Singapore în iulie” când excursia s-a încheiat.

Ce am mai testat

Gamma

gamma.app

Gamma e o aplicație care generează prezentări complete pornind de la un simplu prompt. Scrii câteva rânduri despre ce vrei să prezinți, iar în mai puțin de un minut primești un deck gata de folosit, cu structură, text și design profesional.

Rezultatele arată surprinzător de bine fără nicio intervenție manuală. Temele sunt coerente, tipografia e bine aleasă, iar slide-urile au un aspect modern și curat. Poți genera prezentări și din documente existente sau de la un URL. Pe lângă slide-uri, Gamma creează și pagini web, documente și conținut pentru social media. Funcționează și în română: dacă scrii promptul în română, conținutul vine în română. Printre funcțiile avansate: un agent AI care poate restiliza un deck întreg după identitatea vizuală a brandului tău și Spotlight, care estompează slide-urile nevăzute ca să mențină atenția publicului.

Verdict: cea mai rapidă cale de la o idee la o prezentare cu aspect profesional, fără cunoștințe de design.

Preț: Gratuit (400 de credite la înregistrare). Planuri plătite de la $12/lună, cu reducere la facturarea anuală.

Promptul productiv al săptămânii

SCRIERE ȘI EDITARE

Când e util: Când ai un text scris pentru o anumită audiență și trebuie să-l adaptezi pentru alta, fără să-l rescrii de la zero. De exemplu, un raport tehnic care trebuie prezentat clienților, un email intern care trebuie transformat în comunicat extern, sau o prezentare pentru specialiști care trebuie simplificată pentru management.

Promptul:

Unde [audiența originală] e pentru cine a fost scris inițial (ex: echipa tehnică, colegii de departament), iar [audiența nouă] e pentru cine vrei să-l adaptezi (ex: clienți, directorul general, publicul larg).

De ce funcționează: Cel mai frecvent motiv pentru care un text nu funcționează e că a fost scris pentru audiența greșită. Același raport trimis colegilor tehnici și directorului general va fi ignorat de cel puțin unul dintre ei. Acest prompt transformă AI-ul într-un editor care nu doar rescrie, ci gândește: cine citește, ce știe deja, ce vrea să afle și cum preferă să primească informația. Tabelul de la final îți arată exact ce s-a schimbat, ca să înveți să faci singur adaptarea data viitoare.

Promptul creativ al săptămânii

Când e util: Când vrei să creezi ilustrații originale care combină un obiect real fotografiat cu un desen în tuș negru. Rezultatul e un concept vizual ingenios, perfect pentru conținut de social media sau pentru a experimenta cu un stil artistic distinctiv.

Cum funcționează: Deschizi o conversație nouă în ChatGPT cu Extended Thinking activat. Lipești promptul de mai jos și înlocuiești [OBIECT] cu obiectul din viața de zi cu zi pe care vrei să-l integrezi (ex: pix roșu, periuță de dinți, burete de baie, cană de cafea, foarfecă, căști audio). AI-ul decide singur ce rol joacă obiectul în scenă și ce personaj desenat interacționează cu el. Cu cât obiectul are o formă mai distinctivă, cu atât rezultatul e mai creativ.

Promptul:

Sfat: Alege obiecte cu forme distinctive care sugerează altceva. Un obiect lung și subțire (pix, lingură, periuță) funcționează bine ca armă, instrument muzical sau parte a corpului. Un obiect rotund sau voluminos (burete, minge, cană) funcționează ca păr, cap sau element de decor. Gândește combinația obiect + personaj înainte de a scrie promptul.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, fondator al comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

De ce? Păi pentru că că aderarea la OCDE înseamnă să demonstrezi, capitol cu capitol și indicator cu indicator că țara ta poate funcționa după reguli clare, cum ar fi taxele colectate mai corect, o administrație previzibilă, o economie competitivă, o piață a muncii mai bine organizată și mediu de afaceri mai puțin sufocat de haos legislativ.

Luca Niculescu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe și coordonatorul național al procesului de aderare, spune într-un interviu pentru Explicativ că OCDE este „cel mai important club economic internațional în care România poate să intre”.

Nu este doar o formulă diplomatică, căci Luca Niculescu amintește că peste 50% din PIB-ul mondial și peste 70% din schimburile comerciale și investițiile străine directe se află în zona statelor OCDE.

Cu alte cuvinte, România încearcă să intre într-un spațiu în care nu se discută doar despre bani, ci și despre standarde. „Cele mai înalte standarde în materie de guvernanță se produc la OCDE”, spune Luca Niculescu, amintind și motto-ul organizației: „Politici mai bune pentru vieți mai bune”.

Există și o dimensiune simbolică, aproape istorică, a acestei aderări. OCDE este urmașa organizației prin care a fost implementat Planul Marshall în Europa de Vest.

„Noi aveam CAER-ul, ei aveau Planul Marshall”, spune Luca Niculescu.

Procesul de aderare a României la OCDE nu a început peste noapte. Țara noastră a depus prima cerere de aderare în 2004, apoi au urmat alte tentative în 2012, 2016 și 2017, înainte ca procesul propriu-zis să înceapă în 2022.

„Putem face o discuție întreagă despre de ce a durat atât de mult”, spune Luca Niculescu, explicând că întârzierea nu a ținut doar de România, ci și de contextul geopolitic internațional. În 2022, România a fost invitată să înceapă procesul alături de Bulgaria, Croația, Argentina, Brazilia și Peru, ulterior alăturându-se Indonezia și Thailanda.

Este, așadar, o competiție globală pentru intrarea într-un club care nu mai este doar occidental, ci al economiilor care vor să fie luate în serios.

Tehnic, aderarea nu seamănă cu o negociere clasică în care ceri derogări și încerci să obții concesii. Luca Niculescu insistă asupra acestei diferențe: „Nu se numesc negocieri de aderare, ci discuții de aderare, pentru că tu trebuie să te aliniezi la niște standarde.”

Din interior, procesul arată ca o succesiune de examene. OCDE a dat României o foaie de parcurs, a trimis experți, a colectat date, a cerut explicații, a verificat instituții și a evaluat reforme. „Au fost foarte multe examene sau ca niște examene pe care a trebuit să le trecem”, a mai indicat Luca Niculescu. Iar dacă România va reuși să adere în 2026, așa cum este ambiția politică, ar fi „una dintre cele mai rapide aderări care s-au produs vreodată la OCDE”.

Dar tocmai aici apare dificultatea: examenul de astăzi este mai dur decât cel dat de alte țări acum 20 sau 30 de ani. „Organizația s-a sofisticat, a devenit mult mai exigentă, standardele au crescut”, a ținut să mai spună Luca Niculescu.

OCDE nu va astupa groapa din asfalt săptămâna viitoare și nu va repara peste noapte ghișeul de la ANAF. Luca Niculescu formulează clar această limită: „OCDE este o organizație care gândește strategic și acționează strategic. Nu-ți rezolvă problema gropii din asfalt de săptămâna viitoare.” Dar miza este alta, spune Luca Niculescu, făcând referire la investiții mai multe, investiții mai bune, politici publice construite pe date și o administrație obligată să devină mai predictibilă.

Aderarea a început deja să producă efecte înainte ca România să fie membră. Luca Niculescu dă exemplul legii privind registrul unic de transparență a intereselor, care obligă demnitarii să-și treacă întâlnirile cu terți într-un registru public. O numește „un fel de lege a lobby-ului”.

Apoi vorbește și despre conceptul „revolving doors”, care introduce o perioadă de rezervă între o funcție publică și un job privat, tocmai pentru a limita conflictele de interese. „Acestea sunt legi care au fost adoptate pentru că suntem în proces de aderare la OCDE”, spune Luca Niculescu.

În zona de mediu, adaugă că au fost întărite Garda de Mediu și Garda Forestieră, iar mai multe reforme au fost împinse înainte tocmai de presiunea acestui proces.

Dar tocmai acesta este mecanismul OCDE: nu intri acolo ca să pari perfect, ci ca să fii obligat să te uiți mai onest la propriile defecte. „Tocmai asta e ideea: să nu ascunzi”, spune Luca Niculescu. „Cu cât te apropii de OCDE, devii și mai transparent, pentru că furnizezi și mai multe date și ai acces la și mai multe date”, a mai indicat el.

Când ai o problemă, poți cere ajutorul experților OCDE și al statelor care au trecut deja prin aceeași situație. „Toate politicile propuse se bazează pe date, pe cifre și pe chestiuni încercate la alții. Și dacă au mers la alții, probabil că o să meargă și la tine”, a mai indicat coordonatul național al procesului de aderare.

„Aderarea la OCDE este oarecum ca mersul pe bicicletă: trebuie să mergi înainte, pentru că altfel pici”, a mai indicat Luca. Practic el spune că recomandările, schimbările și reformele nu se vor opri.

După aderare, România va trebui să participe activ la comitete, să trimită experți în misiuni de evaluare, să învețe de la alții, dar și să contribuie la standardele internaționale.

„Ești acolo unde se setează standardele”, spune Luca Niculescu. Unele idei discutate azi la OCDE pot deveni directive europene peste câțiva ani. Și dă ca exemplu principiul „poluatorul plătește”, care a fost discutat la OCDE cu decenii înainte să devină limbaj comun la nivel european.

Poate România să devină un stat care nu mai trăiește din improvizație, ordonanțe de urgență, campanii de moment și reforme abandonate la jumătate? Poate să transforme presiunea externă într-o disciplină internă? Poate să folosească acest club nu ca pe o medalie prinsă în piept, ci ca pe o școală permanentă de guvernare?

Luca Niculescu spune că procesul este astăzi mai ales tehnic, dar admite că la final va exista și un vot politic al celor 38 de state membre. Speranța lui este ca rezultatele din comitete să fie validate și „să nu existe alte considerente care să nu aibă legătură cu meritul României”.

Iar dacă România va intra în OCDE, adevăratul examen va începe abia după și va presupune să nu tratăm aderarea ca pe o diplomă, ci ca pe obligația de a deveni, în sfârșit, un stat care se ia în serios.

După ce o dronă maritimă a explodat în zona Portului Constanța, în apropierea danei 78, despre care MApN spune că este „de tipul celor folosite în războiul din Ucraina”, Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență din cadrul MAI a ieșit în conferință de presă să ofere clarificări despre incident.

Mi-a atras atenția faptul că a spus că autoritățile au fost sesizate la 6 dimineața „că ar fi existat o dronă în port”, adică cu fucking patru ore și jumătate înainte ca drona maritimă să se autodetoneze.

Deci timp de patru ore și jumătate, România a stat cu o dronă maritimă în Portul Constanța și a așteptat să vadă ce se întâmplă cu ea.

În tot acest timp, ni se spune că situația era considerată „sub control”, motiv pentru care nu a fost nevoie de evacuarea întregii zone, ci doar a perimetrului imediat din jurul dispozitivului.

Numai că a lăsa în voia lui un obiect maritim despre care nu știi foarte multe timp de patru ore și jumătate în CEL MAI IMPORTANT PUNCT STRATEGIC AL ROMÂNIEI nu e o simplă procedură administrativă, ci o mare vulnerabilitate care putea costa vieți.

Faptul că nu avem victime după acest incident nu înseamnă că sistemul a funcționat impecabil. Dimpotrivă, NU A FUNCȚIONAT. Iar noi am avut doar noroc că drona s-a autodetonat când zona din jur era evacuată și că drona maritimă nu a lovit o navă, un terminal sau vreo instalație portuară.

Întrebarea de pe buzele tuturor e cum a ajuns un drona asta maritimă, cu încărcătură explozivă, atât de aproape de Portul Constanța?

Da, cel mai probabil drona maritimă e din familia celor folosite în Marea Neagră pentru lovirea sau neutralizarea navelor rusești. Și această precizare trebuie să fie însoțită de completarea că NU E VINA UCRAINEI că drona asta maritimă a ajuns aici.

Destul propaganda rusă va exploata în următoarele ore și zile momentul și va transforma incidentul într-o narațiune antiucraineană.

Realitatea e însă că Ucraina se apără într-un război existențial împotriva agresiunii lui Putin, iar astfel de tehnologii au devenit una dintre puținele metode prin care a reușit să schimbe raportul de forțe în Marea Neagră.

Ce nu au înțeles autoritățile române la peste 4 ani de război în Ucraina?

Că portul Constanța nu e doar un port comercial. E nodul strategic al României. Pe aici trec mărfuri, cereale, combustibili, echipamente, fluxuri logistice și interese economice majore. Iar într-un război în care infrastructura a devenit o țintă esențială, Portul Constanța nu mai poate fi tratat doar ca o infrastructură civilă importantă.

El trebuie tratat de decidenții politici și de armata română și forțele navale române ca un obiectiv strategic aflat lângă o zonă de război. Iar dacă o dronă maritimă poate ajunge accidental până unde a ajuns cea de azi, întrebarea e ce s-ar putea întâmpla data viitoare când o altă dronă maritimă va ajunge în port.

Și când vorbim de interesele și securitatea României la Marea Neagră, să ne gândim și la platforma Neptun Deep, cel mai mare proiect de extracție a gazelor naturale din Marea Neagră și primul proiect offshore în ape de mare adâncime din România. Proiectul e dezvoltat de OMV Petrom și Romgaz, iar ce se va extrage de acolo ne poate pune în poziția de actor geopolitic important în regiune în sectorul energiei.

Dar acest proiect în acest moment e lipsit de o apărare puternică și e vulnerabil în fața unei drone care poate să explodeze în apropierea lui, fie că ajunge acolo din greșeală sau cu intenție ghidată de ruși. Și vorbim aici și de drone maritime și de drone militare zburătoare trimise de ruși spre această infrastructură energetică pe care o avem în marea Neagră.

Cu ce ne apărăm platforma Neptun Deep?

Din ce a comunicat public statul român până acum, există intenția să avem radare, drone și senzori. Adică, în primul rând, cu detecție. Problema este că detecția nu este componenta principală de apărare. Nu e suficient să vezi o dronă maritimă sau zburătoare venind spre o platformă strategică. Trebuie să ai fixat clar cine o oprește, cu ce o oprește, cine dă ordinul, în cât timp și în baza cărei legi. Iar aici România încă nu a oferit un răspuns public clar.

Bine, statul român și MApN a vorbit în ultimele luni, pentru că pe masă era programul SAFE, despre nave de patrulare offshore (faimoasele OPV-uri).

Problema este că aceste OPV-uri, pe care le invocăm ca parte a viitorului scut de protecție pentru infrastructura critică din Marea Neagră, nu există încă în dotarea României. Ele ar urma să fie construite la șantierul naval Mangalia de Rheinmetall, cu un orizont care se duce spre 2030.

Adică exact când România va fi deja de câțiva ani într-o etapă mult mai sensibilă, cu Neptun Deep operațional și cu un război la graniță care a arătat deja că dronele, minele, sabotajul și atacurile hibride nu așteaptă după calendarele noastre industriale. Deci, pe hârtie, OPV-urile sunt o soluție necesară. În realitate, ele sunt o soluție târzie pentru o vulnerabilitate CARE EXISTĂ DEJA.

Prin urmare, statul român TREBUIE SĂ EXPLICE cu ce apărăm infrastructura critică la Marea Neagră până în 2030. De ce? Pentru că între momentul în care spunem că vom avea radare, drone, senzori și nave de patrulare offshore și momentul în care aceste capacități chiar există, testate, integrate și operaționale, rămâne o fereastră de risc care vedem care poate să producă incidente din ce în ce mai mari.

Ce mai trebuie să explice AZI statul român e cum arată planul concret de apărare a infrastructurii critice din Marea Neagră, cu tot cu Portul Constanța și întreaga zonă de coastă.

Dar nu blabla-uri, ci concret, să spună cine detectează o dronă maritimă de mici dimensiuni, cu ce senzori, la ce distanță, cine decide neutralizarea ei, în cât timp, cu ce mijloace și care e procesul de coordonare între Forțele Navale, Garda de Coastă, Autoritatea Navală, SRI, operatorii privați, porturi și partenerii NATO. Sau măcar dacă există acest proces.

Apărarea infrastructurii critice NU SE POATE BAZA PE NOROC. Se bazează pe detecție timpurie, supraveghere continuă, capacități anti-dronă, senzori maritimi, radare de coastă, drone proprii de patrulare, mijloace de bruiaj, echipe de intervenție pregătite și, mai ales, un lanț de comandă eficient al deciziilor.

Ori toate astea nu s-au văzut puse în aplicare dacă drona aia maritimă a stat 4 ore și jumătate supravegheată de autorități și apoi a explodat. Pur și simplu nu am știut ce să facem cu ea în timp ce ne uitam la ea.

De ce nu am știut? Pentru că nu suntem antrenați să gândim anticipativ, deși condițiile regiunii ne-au oferit toate semnalele în ultimii 4 ani că asta e soluția ca să prevenim potențiale tragedii.

Și nu domnul Tomac cred că e problema, ci formula guvernamentală. Erau multe alte variante mai bune, dar un guvern care va fi format exclusiv doar din tehnicieni fără sprijin politic va fi un guvern incapabil să miște vreo reformă sau să adopte vreo mare măsură nepupulară, dar benefică pentru interesul național.

Președintele spune că a ales un premier independent de partidele din Parlament. Corect formal. Dar Eugen Tomac nu e un tehnocrat rupt de politică, ci un politician cu experiență, fost parlamentar, actual europarlamentar, de acum fost lider de partid și consilier prezidențial. E și unul din oamenii cheie care l-au ajutat pe Nicușor Dan să ajungă la Palatul Cotroceni.

Deci experiența anilor de pe urmă îl pot ajuta pe premierul desemnat să vorbească cu toate taberele politice pentru a obține o majoritate.

Dar asta nu rezolvă automat problema de fond: cine își asumă guvernarea și cine plătește costul ei?

Și pentru că tehnocrații nu au partide în spate, răspunsul va fi, evident, Nicușor Dan, adică cel care a finalizat criza politică cu o soluție de guvern tehnocrat.

Ce arată toate astea? Că președintele a fost prins în offside. Cum?

Păi foarte simplu. PSD a jucat cinic și eficient. A retras sprijinul pentru Bolojan, a împins criza până la capăt, apoi l-a adus pe președinte în punctul în care să cadă în capcana lor, care se baza pe ideea: „ok, l-am demis pe Bolojan, acum descurcă-te”.

Cu alte cuvinte, PSD a scos premierul politic al PNL din joc care le deranja interesele, dar nu și-a asumat soluția pentru criza politică declanșată. A aruncat însă mingea în curtea Palatului Cotroceni și acum așteaptă să vadă cine decontează.

Iar Nicușor Dan, pentru că nu avea o relație bună cu Bolojan și își dorea ca acesta să plece de la Palatul Victoria, a interiorizat capcana PSD ca pe o soluție bună.

De aceea NU A INIDCAT în discursul de joi, de la momentul desemnării, cine e principalul vinovat pentru declanșarea crizei politice și de aia nu a dat mandat de formare a guvernului nici PSD-ului, partidul care a pus la cale dărâmarea guvernului din care a făcut parte.

Sunt două realități de care nu se poate ascunde nimeni. Dacă guvernul Tomac trece de votul Parlamentului, va fi perceput ca guvernul președintelui. Dacă nu trece, vom asista la un mare eșec politic al președintelui.

Dacă PSD susține guvernul pe față, președintele Nicușor Dan va fi acuzat că a ajuns dependent de partidul despre care a promis că-i va limita puterile. Dacă PSD nu își asumă în mod direct o susținere pentru guvernul Tomac, ei bine, guvernul nu va avea o majoritate reală.

Oricum o întoarce președintele, el a fost împins pe un drum foarte îngust unde nu prea are mult spațiu de manevră politică, chiar dacă a început să-i placă să fie un președinte jucător.

Paradoxul de la acest moment e că Nicușor Dan a vrut să scape de un premier politic puternic și riscă să ajungă să aibă un premier tehnocrat vulnerabil, susținut conjunctural de partide care nu vor să își asume guvernarea, dar vor să controleze bucăți din ea.

• PSD a înțeles foarte bine jocul. Deși gruparea Olguța-Neacșu-Manda care-l controlează pe Grindeanu voia guvernarea cu orice preț, PSD-iștii au înțeles în aceste săptămâni că un guvern tehnocrat le va câștiga timp să se revigoreze politic.

PSD-iștii nu trebuie să controleze direct guvernul ca să aibă puterea. Îi ajunge să îl lase pe președinte să construiască singur o formulă fragilă, apoi să o susțină condiționat, să o blocheze selectiv sau să o critice din interiorul negocierilor. Adică să fie suficient de aproape de Palatul Victoria cât să influențeze deciziile și suficient de departe cât să nu le deconteze politic.

• Și PNL a înțeles același lucru, adică faptul că nu trebuie să fie neapărat în guvern ca să aibă putere în următoarea perioadă. Mai ales dacă Bolojan rămâne centrul de greutate al partidului.

Așa că PNL poate încerca să stea suficient de aproape de o formulă guvernamentală tehnocrată condusă de Eugen Tomac cât să influențeze programul de guvernare, deciziile și reformele, dar suficient de departe cât să nu deconteze austeritatea, blocajele și eșecul unui guvern fragil.

Deci, dacă e să ne uităm la prioritățile ambelor partide, PSD vrea influență fără responsabilitate și PNL vrea să nu piardă monopolul pe zona de reformă și să se revigoreze electoral pentru 2028.

• Cât despre USR, și partidul condus de Dominic Fritz a înțeles că într-un guvern fragil, puterea stă în capacitatea de a controla bucăți esențiale din decizie. De aceea, când USR spune că negociază doar dacă rămân în guvern miniștrii săi, nu vorbește efectiv despre oameni, ci despre garanții politice că va fi aproape de decizia politică de la Palatul Victoria.

USR-iștii vor să se asigure că nu oferă voturi pentru o formulă de guvernare condusă de Tomac care, sub eticheta de guvern tehnic, ar putea ajunge dependentă de PSD, influențată de PNL și folosită apoi împotriva USR.

Cu alte cuvinte, fiecare partid trage deja pentru interesul propriu. Și PSD, și PNL și USR vor să negocieze, dar nimeni nu vrea să deconteze. Toate partidele vor să aibă influență politică, dar cât mai puțină responsabilitate.

Și fiecare dintre partidele parlamentare din fosta coaliție, la cum arată acum lucrurile, își pregătește deja explicația pentru momentul în care lucrurile nu vor merge.

Așa că soluția propusă de Nicușor Dan la criza politică e riscantă. Președintele a încercat să rezolve lucrurile cu o soluție de avarie, dar soluția lui e un guvern perceput din fașă ca un guvern al Cotroceniului și toate eșecurile acestui guvern vor fi puse direct în cârca președintelui.

Iar partidele nu vor ezita să-și joace rolul de opoziție când o să le convină, căci nu vor trage atunci doar în premier, ci și în președinte. Doi dintr-un foc, cum ar veni.

Premierul Tomac va avea nevoie constant de voturile partidelor, iar președintele Nicușor Dan va trebuie să coboare în arenă și să negocieze ori de câte ori guvernul lui e blocat. Deci președintele va fi prins în capitivitatea tuturor crizelor unui guvern fără rădăcini reale în Parlament.

Eu cred că desemnarea lui Eugen Tomac nu e doar o soluție de avarie. E cel mai important test politic pentru Nicușor Dan.

Președintele a încercat să mute jocul peste capul partidelor, dar partidele i-au pus criza în brațe. Pe scurt, Nicușor Dan nu a scăpat nici de Bolojan, nu a neutralizat nici PSD și riscă să deconteze un guvern pe care partidele îl vor folosi cum vor, dar nu îl vor apăra deloc.

Ce ar trebui să facă Nicușor Dan și Eugen Tomac? Să forțele partidele să își asume public ce negociază și hotărăsc în privat. Adică dacă PSD vrea influență, să spună ce reforme susține, dacă PNL vrea să apere linia Bolojan, să spună ce condiții pune pentru depolitizare și disciplină bugetară, iar dacă USR vrea miniștri, să explice ce garanții cere pentru reformă, nu doar ce portofolii vrea să păstreze.

Altfel vom repeta scenariul 2016, când guvernul de tehnocrați condus de Dacian Cioloș a eșuat pentru că nu avea rădăcini politice reale și a fost vulnerabil la sabotajul administrației controlate de PSD.

Degeaba ai miniștri buni la vârf, dar dedesubt, în eșaloanele inferioare ale puterii, ai secretari de stat, agenții, companii, deconcentrate și majorități parlamentare ostile. Atunci reforma se blochează înainte să înceapă.

Riscul pentru Nicușor Dan e ca partidele să voteze acum guvernul Tomac și și apoi să-l blocheze cu totul și să spună după că „au fost responsabile și au dat o șansă, dar președintele și-a pus oamenii și a eșuat”.

Asta este capcana unui guvern tehnocrat girat politic de președinte: pare o soluție deasupra partidelor, dar inevitabil ajunge să fie folosit de partide împotriva celui care l-a născut.

Iar de aici și până la prizonierat politic exercitat prin amenințarea suspendării nu e decât un pas. Suspendarea președintelui Nicușor Dan poate deveni o realitate dacă partidele reușesc să construiască narațiunea că președintele a depășit rolul constituțional, a confiscat guvernarea printr-un premier dependent de Cotroceni și a transformat Parlamentul într-o anexă de validare a politicilor pe care și-a dorit să le impună.

Toate direcțiile astea retorice pot deveni muniție pentru PSD, AUR sau orice majoritate conjuncturală la care poate să adere și PNL sau USR, majoritate care va vrea să îl pună la zid pe Nicușor Dan sau să-l amenințe că îl pune la zid dacă nu forțează guvernul tehnocrat condus de Tomac să le satisfacă interesele.

Partidele l-au lăsat pe președinte să își asume guvernul. Apoi îl vor lăsa să se lovească de realitate. Iar la final vor spune nu doar că guvernul a eșuat, ci și președintele care l-a impus. Ăla va fi momentul în care rana pe care și-a provocat-o joi la picior Nicușor Dan va duce la amputarea întregii sale puteri politice cu care a fost învestit de cetățeni.

• Noua conducere a Institutului Cultural Român a fost votată de PSD+AUR+UDMR.
  

• Comisia de buget-finanțe a Camerei Deputaților a aprobat, cu voturile PNL, USR și AUR, eliminarea supraimpozitării contractelor de muncă part-time.
  

• Legea inițiată de AUR care prevedea revenirea la alegerea primarilor și a președinților de CJ-uri în două tururi de scrutin a fost respinsă de Senat. Inițiativa a fost susținută de senatorii AUR, grupul Pace-Întâi România și USR, însă a fost respinsă de PSD, PNL și UDMR.

Nu cred că știrea e că partidele votează diferit pe legi diferite. Asta s-a întâmplat mereu în Parlament. Știe asta oricine a urmărit jocul politic parlamentar de-a lungul timpului.

Marea știre după ziua de marți e însă distanța dintre discursul public al partidelor însoțit de lozinci precum „noi nu colaborăm cu partidul X” sau „noi suntem blocul responsabil” ori „noi suntem alternativa” și realitatea politică de la vot, unde interesele concrete, calculele electorale și mizele de putere produc majorități diferite de la o oră la alta.

Dacă ne uităm atent la situație o să observăm că la votul pentru primari în două tururi, USR și AUR au ajuns de aceeași parte nu pentru că ar forma deja o alianță, ci pentru că ambele partide au interesul să elimine avantajul partidelor cu rețele locale puternice.

PSD, PNL și UDMR au votat contra acestui proiect pentru că sistemul actual de vot cu un singur tur la alegerile locale le protejează primarii în funcție, structurile locale și controlul administrativ pe care și-l împart pe județe.

În ceea ce privește eliminarea suprataxării contractelor part-time, logica a fost și economică, dar și retorică. USR, PNL și AUR au votat împreună pentru că fiecare poate vinde măsura propriului electorat.

Cum? Păi USR poate susține că măsura duce la debirocratizare și reduce povara fiscală, PNL poate susține că e o măsură pro-business (de altfel Raluca turcan e cea care a inițiat măsura), iar AUR poate susține că votat pentru că măsura e una anti-taxare excesivă și împotriva unui stat împovărător.

Evident, nu rezultă de aici o coaliție USR-PNL-AUR. Rezultă doar că, pe anumite teme economice, există convergențe punctuale între aceste partide parlamentare. Proiectul merge acum la votul din plenul Camerei Deputaților.

Cât despre noua conducere a ICR, ei bine, logica a fost tot una de oportunitate. PSD, AUR și UDMR și-au împărțit controlul instituțional și funcțiile. Pentru funcţia de preşedinte al ICR a fost votată doamna Corina Raluca Încrosnatu, propusă de PSD. Pentru cele două posturi de vicepreşedinte, plenul i-a numit pe Adriana Gae, propusă de AUR, şi pe Attila Weinberger, propus de UDMR.

Ce putem observa de aici? Că în Parlament există constant astfel de majorități. Însă nu cred că trebuie să mergem după fentă și să credem că fiecare combinație de vot este numită automat „o coaliție”.

De ce? Păi pentru că una e o coaliție de guvernare, cu program, disciplină politică cât de cât, miniștri susținuți parlamentar (inclusiv sau măcar la moțiunile simple) și o responsabilitate comună (măcar teoretică), iar alta e o majoritate de conjunctură pe o lege, o funcție sau o miză punctuală.

Nu trebuie să le amestecăm, căci așa funcționează jocul politic parlamentar. Ce e totuși diferit acum este contextul. De aici și supărările sau mirarea unor sau altora.

Cele trei cazuri de alianțe conjuncturale diferite se întâmplă pe fundalul negocierilor pentru formarea unui nou guvern, într-un Parlament fragmentat, unde niciun partid sau bloc simplu nu poate controla singur jocul.

Asta face ca fiecare vot să fie citit nu doar ca vot pentru o lege, ci ca semnal de negociere, test de forță sau mesaj transmis celorlalți. Iar dacă ne uităm doar așa la situație, ei bine, o să avem impresia că instabilitatea e și mai mare decât este. Dar nu pentru că alianțele de conjunctură ar fi noi, ci pentru că sunt mai vizibile, mai dese și se suprapun peste o criză politică care încă nu s-a rezolvat.

Toată lumea așteaptă din moment în moment ca președintele Nicușor Dan să numească un premier. Ei bine, noul guvern poate fi învestit aritmetic, dar asta nu înseamnă că va putea guverna politic CUM ÎȘI DOREȘTE.

Noul guvern, că va fi condus de Eugen Tomac sau altcineva, va avea nevoie de disciplină parlamentară, de priorități puține și de multă negociere politică pe holurile Parlamentului și înainte de voturile din comisii și din plen. Altfel, riscă să devină un guvern de avarie cu un mandat scurt, obiective mici și reforme amânate.

Adică un guvern, mai pe scurt, care caută să supraviețuiască de la un vot la altul.

Deci, ca să fie foarte clar și să nu avem vorbe la procesul de intenție al internetului, în fața camerelor partidele pozează în formațiuni politice lovite de puritate, mortalitate și interes public.

Dar asta-i doar măcăneală goală pentru popor. Adevărul despre cum acționează aceste partide se vede în comisii și în plen, la vot. Acolo se observă care e interesul direct și care e realitatea politică din Parlament.

Papa Leon XIV a dedicat primul său document papal inteligenței artificiale

Papa Leon XIV a publicat „Magnifica Humanitas”, o enciclică de peste 42.000 de cuvinte dedicată integral inteligenței artificiale. Este primul document papal din istorie centrat pe o singură tehnologie și primul act major al noului pontif.

Ce spune documentul: Papa cere „dezarmarea” inteligenței artificiale, avertizând că fără reglementări mai stricte, tehnologia riscă să adâncească inegalitățile, să slăbească gândirea critică și să transfere decizii esențiale din mâinile oamenilor către sisteme automatizate. Documentul nu respinge inovația, ci insistă că tehnologia trebuie ghidată de principii etice clare.

Cine a fost la lansare: Într-un gest simbolic, Papa a prezentat enciclica alături de Chris Olah, co-fondator al Anthropic (compania din spatele Claude). Olah, un ateu de 33 de ani aflat între cardinali și teologi la Vatican, a cerut „voci morale pe care stimulentele financiare nu le pot îndoi” și „critici informați care să le spună companiilor când greșesc”.

De ce contează: Documentul a fost semnat pe 15 mai, exact la 135 de ani de la Rerum Novarum, enciclica lui Leon XIII despre drepturile muncitorilor în era industrială. Paralela nu e întâmplătoare. Atunci, o revoluție tehnologică schimba fundamental munca și societatea, iar Biserica a intervenit cu un cadru moral. Acum, istoria se repetă cu AI-ul. Diferența e că de data aceasta, chiar industria tech a venit la Vatican să ceară supraveghere etică.

Ce s-a mai întâmplat

• Anthropic a lansat Claude Opus 4.8, un model mai rapid și mai autonom, la doar 41 de zile după versiunea anterioară. În aceeași zi, compania a anunțat o rundă de finanțare Series H de 65 de miliarde de dolari, la o evaluare de 965 de miliarde, devenind cea mai valoroasă companie AI nelistată la bursă.

• Perplexity a integrat asistentul AI Computer direct în Word, Excel, PowerPoint și Outlook. Funcționează ca un panou lateral care poate edita documente, genera prezentări din fișiere existente și compune emailuri folosind contextul conversațiilor anterioare.

• Microsoft a prezentat un redesign complet al Microsoft 365 Copilot, transformând bara de prompt într-un spațiu de lucru adaptiv care oferă instrumente diferite în funcție de sarcină. Compania a lansat și MAI-Image-2.5, un model de generare de imagini clasat pe locul 3 în Arena AI.

• YouTube a anunțat că va detecta și eticheta automat videoclipurile generate cu AI, chiar dacă creatorii nu declară asta. Etichetele devin mai vizibile: sub player pentru videoclipurile lungi și ca overlay pentru Shorts. Creatorii pot contesta etichetarea dacă o consideră incorectă.

• Sam Altman a declarat că „apocalipsa locurilor de muncă” pe care o prezicea în 2025 probabil nu va avea loc, recunoscând că „s-a înșelat”. Jensen Huang, CEO-ul NVIDIA, a criticat companiile care dau vina pe AI pentru concedieri, numind narativul „leneș”.

Ce am mai testat

Leonardo AI

leonardo.ai

Leonardo AI e o platformă care reunește mai multe modele de generare de imagini și video într-un singur loc. În loc să jonglezi între aplicații diferite pentru fiecare model nou care apare, aici le găsești pe toate adunate la un loc, disponibile imediat ce sunt lansate.

Platforma oferă generare de imagini cu mai multe modele, generare video, un editor Canvas cu inpainting și outpainting și posibilitatea de a-ți antrena propriul model pe 10-20 imagini. Practic, dacă vrei să testezi modele noi fără să-ți faci cont pe fiecare platformă în parte, Leonardo AI e un punct de plecare bun.

Verdict: o platformă utilă pentru cine vrea să experimenteze cu mai multe modele de generare vizuală dintr-un singur loc.

Preț: Gratuit (150 credite/zi) și planuri plătite de la $12/lună.

Promptul productiv al săptămânii

BUSINESS ȘI STRATEGIE

Când e util: Când ai o negociere importantă în față și vrei să intri pregătit, cu argumente solide și răspunsuri gata pentru obiecțiile celeilalte părți.

Promptul:

De ce funcționează: Cele mai multe negocieri se pierd nu prin argumente slabe, ci prin lipsa de pregătire pentru ce va spune cealaltă parte. Acest prompt te forțează să gândești din ambele perspective: ce ai tu de oferit și ce va încerca celălalt să contraargumenteze. Întrebările de context asigură că sfaturile sunt adaptate situației tale concrete, nu generice.

Promptul creativ al săptămânii

Când e util: Când ai o poză de produs și vrei să o transformi într-o imagine de social media cu look premium, fără Photoshop și fără designer.

Cum funcționează: Deschizi o conversație nouă în ChatGPT cu Extended Thinking activat. Încarci o fotografie curată a produsului (ideal pe fundal alb sau neutru), lipești promptul de mai jos și înlocuiești cele două placeholdere: la [produs] descrii pe scurt ce e în imagine (de exemplu: „sticlă de parfum premium, albastru-închis, cu logo MentorAI”), iar la [personaj] descrii ce vrei desenat peste fotografie (de exemplu: „un robotel simpatic cu ochelari care citește o carte”).

AI-ul păstrează produsul exact cum arată, alege singur un fundal contextual potrivit și adaugă personajul ca o schiță albă suprapusă peste fotografia reală. Rezultatul e un mix între fotografie de studio și ilustrație jucăușă. Durează sub 2 minute.

Promptul:

Sfat: Cu cât descrii mai bine produsul, cu atât fundalul iese mai potrivit. AI-ul interpretează singur „lumea produsului” pe baza cuvintelor tale.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, fondator al comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

Deci cred că trebuie făcută o distincție fără de care riscăm să ratăm chiar miza momentului. Una este reacția strategică, diplomatică și operațională a statului român. Alta este comunicarea publică a acestei reacții.

Mai multe surse politice mi-au confirmat că președintele Nicușor Dan nu a reacționat impulsiv și nu a vrut să transforme incidentul de la Galați într-un pretext de escaladare fără acoperire. Dimpotrivă, pare că a încercat să câștige timp, să calibreze răspunsul statului cu ce își doresc aliații și să evite exact capcana în care Rusia ar fi vrut probabil să împingă România: o reacție nervoasă, prost pregătită și ușor de exploatat apoi în mai multe moduri.

În diplomație, lucrurile nu sunt aproape niciodată ceea ce par la prima vedere.

Un fost ambasador al României într-o țară importantă din NATO, care a vrut să rămână sub protecția anonimatului, mi-a spus că uneori, ceea ce publicul vede ca ezitare este, de fapt, un control calculat al escaladării. Alteori, ceea ce pare ca o reacție prea prudentă sau întârziată poate fi rezultatul unei coordonări mai largi cu aliații, cu NATO, cu Ucraina și cu serviciile care urmăresc de mai mult timp anumite celule care sunt active pe teritoriul statului român și caută să exploateze vulnerabilități.

În tot acest context extrem de complicat, statul român are obligația să explice această prudență și nu TREBUIE să lase goluri de interpretare în care intră imediat propaganda Kremlinului, pentru că am văzut că rețelele de dezinformare au fost extrem de active și eficiente de-a lungul zilei.

Cine a citit prima dată în dimineața zilei de 29 mai știrea cu drona care a căzut pe acoperișul blocului de locuințe din Galați s-a gândit prima dată la activarea Articolului 4 din NATO, care presupune consultări cu aliații. Eu însumi am cerut public ca o astfel de cerință să fie făcută publică după ședința CSAT.

Numai că activarea Articolului 4 din tratatul NATO nu e, în realitate, o decizie care aparține total României.

NATO, mi-au confirmat și două surse din MApN, nu are ca obiectiv să activeze la fiecare incident cu drone, care nu vine la pachet cu victime, Articolul 4.

De ce?

Probabil că președintele Nicușor Dan și-a dorit, la momentul la care a auzit de incident, să ceară activarea acestui instrument de consultare mai largă în cadrul NATO. Dar la fel de probabil cred că i s-a transmis direct de la Bruxelles, după ce s-a făcut o diagnoză clară a situației în teren, că incidentul de la Galați nu ar trebui urmat de o asemenea măsură.

Ar fi fost în interesul României să ceară activarea Articolului 4? Firește că DA. Însă faptul că nu s-a întâmplat asta și dacă ținem cont și de traseul deciziei de a se activa acest instrument, ei bine, ajungem la concluzia că poziția României se în interiorul Alianței nu are o așa mare greutate reală, dincolo de declarațiile retorice de susținere.

Mai exact, decidenții strategici din NATO cred că au ajuns la concluzia că nu e util să se consume acum un asemenea instrument politic și că el trebuie activat pentru o situație și mai gravă, după un atac mai intensificat sau după un incident care schimbă nivelul amenințării.

După discuțiile pe care le-am avut ieri și după ce am fost atent la cum s-a desfășurat ziua în fiecare moment ce a ținut de acest incident cu drona de la Galați, am rămas fără răspuns la o întrebare extrem de simplă: dacă România ar fi contat cu adevărat mai mult în arhitectura operațională și politică a NATO, răspunsul ar fi fost mai ferm?

Și aici nu vorbim despre retorica publică, care există, este importantă și sună bine. Vorbim despre greutatea reală pe care o avem când cerem ceva în interiorul Alianței.

Și trebuie să recunoaștem că nu avem o asemenea greutate, pentru că România s-a complăcut ani la rând cu improvizația, lipsa de pregătire și de consolidare a capacităților de apărare și ideea de „las-o așa că merge și așa”.

Înainte de Articolul 4 din NATO, există Articolul 3, care presupune obligația fiecărui stat membru de a-și menține și dezvolta propria capacitate de rezistență și apărare individuală și colectivă împotriva unui atac armat, prin eforturi continue, dezvoltare de capacități și asistență reciprocă.

Oricând de mult s-ar ascunde politicienii români mai vechi sau mai noi după deget și ar încerca să se justifice, problemele de apărare ale României trebuiau rezolvate de România. Ele nu se rezolvă prin declarații de solidaritate sau prin indignarea de după fiecare incident.

De peste 4 ani de zile știm că trăim lângă un război de agresiune pornit de Rusia lui Putin, că rețelele Moscovei testează limitele NATO în toată regiunea, că dronele rătăcesc sau intră în spațiul nostru aerian, că infrastructura de apărare anti-dronă trebuie întărită atât pe flanc cât și în MAREA NEAGRĂ și că statul român are nevoie de proceduri clare pentru astfel de momente.

Și totuși, politica statului român a fost în acești 4 ani de război să sperăm că nu se întâmplă nimic suficient de grav care să ne afecteze. De aia am întârziat să ne pregătim din timp să combatem astfel de incidente.

S-a acționat totuși strategic dintr-un anumit punct de vedere. După ședința CSAT de la Palatul Cotroceni, președintele Nicușor Dan a anunțat că măsura aplicată ca urmare a incidentului cu dronă de la Galați e închiderea întregului Consulat al Rusiei la Constanța declararea actualului consul drept persona non-grata.

Am spus imediat după acel moment că această decizie îi arătă lui Putin că suntem ezitanți și că Rusia poate să-și intensifice provocările asupra securității României.

Însă o sursă politică care cunoaște bine situația de la Constanța mi-a precizat că decizia de a declara persona non-grata consulul general al Rusiei la Constanța și de a închide consulatul trebuie privită nu doar ca o reacție simbolică, ci și ca o mișcare tactică.

De ce? Păi pentru că acest consul era monitorizat cel mai probabil de mai mult timp de serviciile de informații ale statului român și că era nevoie de un moment, adică de o justificare politică solidă, pentru ca măsura să fie luată fără ca Rusia să poată transforma totul într-o simplă acuzație arbitrară.

Privind lucrurile din acest unghi, da, putem să spunem că statul a acționat chirurgical și a folosit un moment de criză pentru a elimina un spion rusesc de pe teritoriul României.

Asta nu înseamnă că România a răspuns perfect. Înseamnă doar că trebuie să separăm lucid planurile. Operațional și diplomatic, lucrurile par să fi fost gestionate mai bine decât s-a văzut la suprafață.

Asta e concluzia pe care eu o trag la rece la peste 24 de ore de la incident.

Comunicarea, în schimb, a fost proastă. Și într-un război hibrid, comunicarea nu este doar un detaliu. E parte din infrastructura de apărare. Dacă nu explici rapid și clar cine este agresorul și care e tot contextul, ei bine, lași spațiul public să fie ocupat de interpretări ostile României și Ucrainei.

Marea greșeală comunicațională a fost că mesajul statului nu a fixat din primul minut narațiunea corectă: responsabilitatea este a Rusiei, Ucraina se apără, iar România trebuie să-și întărească urgent capacitatea de apărare.

În absența acestei propoziții simple, repetate obsesiv de toate instituțiile statului și de toți liderii politici relevanți, au apărut nuanțele periculoase. Iar nuanțele, în astfel de momente, sunt exploatate imediat de propaganda rusă, care nu are nevoie de adevăr, ci doar de ambiguitate.

Președintele NU TREBUIA să pună accentul, în vizita de la Galați, pe faptul că o dronă lovită deasupra Ucrainei și-a modificat traiectoria și a ajuns pe acoperișul blocului.

Faptul că a scos în evidență acest lucru a reprezentat o greșeală de comunicare care a validat involuntar teza că ar fi vina ucrainenilor că drona a ajuns pe teritoriul României. Sigur președintele nu a vrut asta. Dar în comunicarea de criză nu contează doar ce intenționezi să spui, ci și ce lași să se înțeleagă.

Iar când spui ceva tehnic despre traiectorii, devieri sau dinamica unui atac, fără să pui înainte responsabilitatea politică a Rusiei și mai ales contextul, riști să oferi propagandei exact muniția de care are nevoie: „nu Rusia e de vină, Ucraina ne-a adus războiul la ușă”.

Care e vulnerabilitatea centrală a statului român după ziua de ieri? Se vede de pe lună. Nu lipsa totală de reacție, ci lipsa unei narațiuni coordonate.

Liderii politici, măcar ăia care spun că sunt pro-occidentali, nu au avut un mesaj comun. Fiecare a exploatat momentul în funcție de propriul interes. În loc ca statul să vorbească pe o singură voce într-un moment de securitate națională, România a arătat ca nu poate să aibă o poziție matură căci e prinsă între vulnerabilitățile strategice pe care le-a ignorat ani la rând și o criză politică provocată artificial.

Rusia nu are nevoie să cucerească România ca să o slăbească. E suficient să-i testeze reflexele, să-i expună improvizațiile, să-i amplifice tensiunile interne prin propagandă și să arate că, în momentele grele, actorii politici români nu se pot coordona nici măcar în jurul unei propoziții simple care ține dracului de interesul statului român.

Cred că adevărata lecție a zilei de ieri e că România nu mai poate funcționa cu reflexe de stat liniștit într-o regiune care nu mai e deloc liniștită de 4 fucking ani de zile. Nu poți să ai o frontieră lângă război, drone rusești care ajung pe teritoriul tău, oameni răniți, un guvern interimar și partide incapabile să se coordoneze măcar la nivel de mesaj, iar apoi să speri că lucrurile se vor rezolva de la sine.

România are nevoie de capacități de apărare întărite de-a lungul frontierei cu Ucraina, de proceduri clare de acțiune, de legi clare pentru persoanele afectate în cazul unui incident, de o prezență mai serioasă la nivel diplomatic în NATO și, mai ales, de o doctrină de comunicare în criză pe care să o respecte CA PE TATĂL NOSTRU fiecare partid politic care îmbrățișează valorile europene și transatlantice (nu MAGA).

De ce avem nevoie de toate astea? Pentru că poți să acționezi corect în culise și totuși să pierzi public momentul dacă nu știi să explici în limpede cum stau lucrurile și ce are de făcut statul român.

Sursele politice cu care am vorbit ieri au indicat și că președintele Nicușor Dan ar fi fost în coordonare constantă cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski în gestionarea incidentului cu drona. De aici și poziția lui Zelenski, care a transmis că Ucraina este gata să ajute România oricând. Poziția a venit la pachet cu mesajul lui Nicușor Dan privind accelerarea cooperării România–Ucraina pe zona de drone.

E o veste bună, dar această cooperare trebuia cerută de România încă din primul an de război, când exista perspectiva faptului că războiul convențional se va transforma într-un război bazat pe tehnologie de ultimă generație și mai ales într-un război al dronelor.

Dar noi am avut coaliția lui Nicu și Marcel patronată de Klaus Iohannis. Am explicat acest lucru într-o intervenție la Euronews.

Altfel, România nu a fost vineri doar lovită de o dronă, ci testată ca stat. Așa că AVEM NEVOIE de o trezire strategică, de instituții care să acționeze, dar și să explice, și de lideri care să fie prudenți fără să pară slabi.

În plus, AVEM NEVOIE și de partide care să înțeleagă că, în fața Rusiei, competiția internă are o limită dincolo de care devine vulnerabilitate națională. Și, mai ales, AVEM NEVOIE de o doctrină simplă bazată pe ideea că atunci când Rusia testează România, România nu trebuie să răspundă isteric, dar nici confuz.

Trebuie să răspundem calm, ferm, coordonat și inteligibil, căci într-un stat serios, puterea nu înseamnă doar să ai capacitatea să reacționezi. Înseamnă să poți arăta, fără ambiguitate, cine este agresorul, ce ai făcut, ce urmează să faci și de ce cetățenii tăi pot avea încredere că nu ești doar spectator la propria vulnerabilitate.

Falimentul militar

Primul e de ordin militar. Nu pentru că România ar fi fost atacată direct sau pentru că am fi intrat într-un război cu Rusia, ci tocmai pentru că la peste patru ani de război la graniță, statul român încă nu este capabil să-și protejeze propriii cetățeni de consecințele războiului de agresiune purtat de Kremlin în Ucraina.

Oamenii de la Galați, Tulcea sau din localitățile apropiate de granița cu vecinii ucraineni trăiesc cu exploziile la propriu pe acoperișul blocului, bombardați de alerte și cu frica reală că războiul poate ajunge, la propriu, și în casele lor.

Iar în astfel de moment nu mai e loc să vorbim de generalități, ci de capacitatea concretă a statului de a detecta, intercepta și neutraliza o amenințare care nu mai e teoretică. Dacă o dronă rusească ajunge să cadă peste un bloc din Galați, iar noi discutăm după aceea dacă avem voie să o doborâm, dacă putem face ata, dacă e oportun să facem asta sau dacă nu cumva riscăm să escaladăm, atunci problema nu mai e doar una operațională.

Dovedim practic că suntem captivi unei impotențe instituționale acumulate în ani de zile, în care am știut că războiul e lângă noi, dar ne-am purtat ca și cum el va avea mereu bunul-simț să rămână de partea cealaltă a frontierei.

Falimentul politic

Al doilea faliment e de ordin politic. De ce? Păi incidentul nu a prins România într-un moment de coerență internă, ci într-un moment de criză politică profundă, care a pornit și o competiție pentru putere între partidele din fosta coaliție de guvernare.

Iar în loc ca actorii politici să dea dovadă rapid de o minimă disciplină de stat, căci interesul național era mai important decât a acumula puncte politice prin instrumentalizarea incidentului, fiecare dintre ei (de la Grindeanu, la Bolojan și până la Simion) au încercat să-și construiască propriul narativ.

Unii au vrut să pară mai patrioți, alții mai responsabili, alții mai duri, alții mai anti-război și alții mai pro-NATO. Dar nimeni efectiv nu a înțeles că, într-un asemenea moment, primul reflex nu trebuie să fie poziționarea politică, ci protejarea interesului național.

Momentul de vineri a arătat că avem o problemă mai mare decât incidentul în sine. România nu are doar o criză guvernamentală, ci o criză de autoritate politică care îl depășește pe președinte.

De ce? Păi atunci când fiecare partid vede într-o dronă căzută peste un bloc din Galați o ocazie de a-și apăra propriile calcule politice cinice, statul devine doar un mijloc pentru zgomotul de fond. Iar când statul devine așa ceva, când capătă o asemenea formă, ei bine, Rusia nu mai trebuie să facă foarte multe.

E suficient să testeze terenul, iar noi ne ocupăm singuri de restul, căci ne certăm, ne suspectăm, ne fragmentăm și ratăm în final ocazia să avem un mesaj comun și coerent al elitei politice, mesaj care să arate că suntem un stat matur și care trebuie băgat în seamă de aliați într-un mod care să depășească retorica publică.

Falimentul comunicațional

Al treilea faliment e comunicațional. Iar ăsta e un punct sensibil, căci într-un război hibrid nu contează doar ce se întâmplă în teren, ci și ce rămâne în capul oamenilor după primele ore și mai ales la finalul zilei. Iar de la vârful statului, adică din gura președintelui Nicușor Dan, a fost lăsată, chiar dacă involuntar, impresia că Ucraina ar purta o parte din vină pentru faptul că își apără cetățenii. Sigur nu asta a vrut să spună președintele. Dar în comunicarea de criză nu contează doar intenția, ci și efectul.

Iar această greșeală de comunicare întărește exact propaganda anti-ucraineană care circulă deja în România. Narațiunea e simplă, toxică și eficientă: „ucrainenii ne bagă în război”, „din cauza lor cad drone peste noi”, „noi plătim pentru războiul altora”.

Faliment este diplomatic

Al patrulea faliment este diplomatic și poate cel mai greu de admis, pentru că lovește direct în mitologia confortabilă cu care ne hrănim de ani de zile, aceea că România este un actor esențial pe Flancul Estic, un partener indispensabil și o piesă importantă în arhitectura de securitate a NATO.

Realitatea e alta. După peste patru ani de război la graniță, după mai multe incidente cu drone rusești pe teritoriul nostru și după ce o dronă a ajuns să lovească acoperișul unui bloc de locuințe din Galați, România nu are nici greutatea, nici autoritatea și nici infrastructura diplomatică necesară pentru a obține rapid un răspuns aliat mai ferm.

Evident, articolul 4 nu trebuie activat isteric, dar nici nu poate deveni un instrument pe care îl ținem în vitrină fără să ne atingem de el până când, doamne ferește, mor oameni.

Însă dacă mesajul implicit este „mai așteptăm, nu e suficient de grav, să nu escaladăm”, atunci România transmite involuntar exact semnalul greșit că pragul nostru de reacție este foarte sus, că putem înghiți multe până să producem o reacție serioasă și că, în absența unor victime imposibil de ignorat, totul poate fi împins în limbaj diplomatic, în consultări prudente și în comunicate de solidaritate care, în realitate, nu produc niciun efect de descurajare a agresorului.

Asta nu înseamnă că NATO nu contează sau că alianța nu ne protejează. Înseamnă că România nu și-a construit suficientă relevanță în interiorul alianței pentru ca vulnerabilitatea ei concretă să producă automat costuri politice serioase pentru Rusia.

DA, suntem importanți în discursuri, suntem indicați drept stat de importanță strategică în comunicatele de presă ale NATO, suntem menționați ca partener strategic în declarații de Mark Rutte, dar când vine momentul concret al protecției, descoperim că relevanța nu se măsoară în declarații și comunicate, ci în influență și capacitate de a aduna solidaritate în jurul nostru în marile momente de cumpănă.

Există, totuși, și un faliment bun la orizont: falimentul Rusiei.

Mai clar spus, dacă Rusia lui Putin a ajuns să testeze România în felul hibrid în care a făcut–o, mai ales prin narațiunile propagandistice de după incidentul cu drona, dacă simte nevoia să împingă limitele la marginea unei eventuale acțiuni NATO, dacă joacă la intimidare, ambiguitate și presiune psihologică pe decidenții politici ai alianței și ai statelor de pe flancul estic, ei bine, asta arată și ceva despre limitele propriei puteri.

O Rusie sigură pe victorie în Ucraina nu ar investi atât de mult în testarea nervilor statelor vecine Kievului, ci s-ar concentra pe scopul său direct. Când însă începi să bagi bățul prin gardul altuia, de multe ori o faci pentru că nu mai poți sparge zidul din fața ta.

Aici apare însă pericolul care nu trebuie să fie pierdut din vedere, căci o Rusie aproape de capătul puterilor nu e neapărat o Rusie mai puțin periculoasă. Dimpotrivă, poate deveni o Rusie mai agresivă, mai cinică și mai dispusă să testeze zonele gri.

Iar dacă noi răspundem la această testare cu un careu de falimente românești (de la cel militar, la ce politic și până la cel comunicațional și diplomatic), ei bine, atunci nu descurajăm următoarea provocare, ci invităm ca ea să se întâmple.

După ziua de ieri rămânem cu mesajul că România nu are pe deplin control pe situație și că în mijlocul crizei se sperie, decidenții aleg să se atace, autoritățile ezită și apoi totul e încununat de o comunicare proastă.

Ce nu trebuie noi să uităm e că forța politică a unui stat se măsoară și în percepție. Dacă nu câștigi pe această componentă a războiului încep să apară problemele la fel de mari ca vulnerabilitatea militară propriu-zisă pe care o avem în acest moment.

Google a transformat conferința I/O într-o demonstrație de forță în AI

Google a prezentat peste 100 de noutăți la conferința anuală I/O, aproape toate construite pe AI. Dacă anul trecut compania încă prezenta funcții experimentale, anul acesta a livrat produse gata de folosit.

Ce s-a lansat: Gemini 3.5 Flash, un model care rivalizează cu cele mai mari modele din industrie dar la o fracțiune din cost. Gemini Omni, care poate genera și edita video pornind de la text, imagini sau alte clipuri. Și Gemini Spark, un agent AI care rulează non-stop pe serverele Google, capabil să-ți organizeze emailurile, să planifice evenimente și să comunice cu alte aplicații în numele tău.

Ce se schimbă pentru utilizatori: Căutarea pe Google devine conversațională: în loc să primești o listă de linkuri, primești răspunsuri directe cu follow-up. Universal Cart aduce un coș de cumpărături care funcționează pe mai multe magazine simultan, cu avertizări de compatibilitate între produse și alerte automate de preț. Iar primii ochelari inteligenți Google (cu Samsung și Qualcomm) vor ajunge pe piață în toamnă, cu traducere în timp real și asistent vocal integrat.

De ce contează: Google nu a prezentat doar tehnologie, ci o viziune în care AI-ul intermediază tot ce faci online: cauți, cumperi, planifici, comunici. Pentru creatorii de conținut, noua căutare înseamnă mai puțin trafic pe site-urile lor, pentru că răspunsurile vin direct de la Google. Pentru comercianți, Universal Cart înseamnă că Google controlează nu doar descoperirea produselor, ci și coșul de cumpărături. E o mișcare clară spre un ecosistem în care Google devine nu doar motorul de căutare, ci platforma prin care trece toată viața digitală.

Ce s-a mai întâmplat

• Andrej Karpathy a anunțat că se alătură Anthropic, rivala directă a OpenAI, unde va conduce o echipă de pre-training. Karpathy a co-fondat OpenAI, a condus programul de condus autonom de la Tesla și este unul dintre cei mai respectați cercetători AI din lume.

• OpenAI a lansat o funcție de finanțe personale în ChatGPT, prin integrarea cu serviciul Plaid. Utilizatorii Pro din SUA își pot conecta conturile bancare pentru a primi analize de cheltuieli, alerte de abonamente și sfaturi financiare. ChatGPT vede balanțe și tranzacții, dar nu poate face plăți.

• Elon Musk a pierdut procesul intentat lui Sam Altman și OpenAI. Juriul a respins unanim toate acuzațiile în mai puțin de două ore, pe motiv că termenul de prescripție de trei ani fusese depășit. Avocatul lui Musk a anunțat că va face apel.

• Spotify a semnat un acord de licențiere cu Universal Music Group pentru cover-uri și remixuri generate cu AI de către fani. Funcția va fi disponibilă doar cu permisiunea artiștilor, ca add-on plătit pentru abonații Premium, iar artiștii primesc venituri din creațiile AI.

• Boston Dynamics a demonstrat că robotul umanoid Atlas poate ridica și căra un frigider de peste 45 de kilograme. Robotul a fost antrenat prin milioane de ore de simulări paralele și folosește rotații de 180° ale torso-ului, imposibile pentru un corp uman.

Ce am mai testat

HeyGen

heygen.com

HeyGen e o aplicație care îți permite să creezi un avatar digital cu chipul și vocea ta, pe care apoi îl poți folosi în videoclipuri fără să mai stai în fața camerei. Încarci un clip de referință de minimum 2 minute, aplicația îți clonează fața și vocea, iar de acolo poți genera oricâte videoclipuri vrei doar din text.

Procesul este foarte simplu. Nu ai nevoie de echipament profesional sau cunoștințe tehnice. Încarci materialul, alegi limba și tonul, iar rezultatul arată surprinzător de natural. Funcționează și în română, atât cu avatarul tău personal cât și cu cele disponibile în platformă. Poți selecta voci în mai multe limbi, ceea ce o face utilă și pentru conținut adresat unor audiențe internaționale.

Verdict: cel mai accesibil mod de a crea videoclipuri cu un avatar digital care arată și sună ca tine.

Preț: Gratuit (cu limite) și planuri plătite de la $24/lună (facturat anual).

Promptul săptămânii

ÎNVĂȚARE ȘI PRODUCTIVITATE

Când e util: Când vrei să verifici cât ai reținut dintr-un material pe care tocmai l-ai citit sau studiat, fără să te uiți înapoi în text.

Promptul:

De ce funcționează: Cititul pasiv creează iluzia că ai înțeles. Acest prompt transformă AI-ul într-un examinator care se adaptează la tine: dacă răspunzi bine, crește dificultatea; dacă greșești, insistă pe zonele slabe. Nota finală și recomandarea de recitire îți arată exact unde sunt golurile.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, fondator al comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

Iar marți, guvernatorul BNR a prezentat raportul trimestrial asupra inflației și a spus niște lucruri care, citite printe rânduri, indică direcția corectă a lucrurilor.

Mugur Isărescu a ales să se poziționeze împotriva unor idei ale președintelui Nicușor Dan. Dar nu a fost brutal și combativ, ci a ales să fie elegant și să-și dea cu părerea tranșant despre niște acțiuni pe care ar putea să le ia președintele în perioada următoare.

Mai clar spus, vorbim de ideea numirii unui premier tehnocrat, idee care pare că se consolidează tot mai mult în mintea președintelui. De unde știm? Păi ne-a zis domnul Ciprian Ciucu, unul din liderii PNL prezenți la consultările de la Palatul Cotroceni, care a mărturisit public că președintele i-a întrebat pe liberali ce părere au de varianta unui premier tehnocrat.

Mugur Isărescu spune însă că ideea asta nu reprezintă o soluție pentru România și a amintit de perioada când el a fost premier tehnocrat înainte de alegerile din 2000.

„Nu va fi bine dacă formarea noului guvern se va prelungi foarte mult. Un premier tehnocrat nu ar fi neapărat o soluție. Eu am fost un astfel de premier, dar lumea uită că eu participam la ședințele de guvern încă înainte de asta, pentru că nu erau bani și negociam alături de ei toate acordurile cu FMI. Nu știu cât de ușor i-ar fi unui tehnocrat să intre rapid în probleme și mai ales să influențeze membri guvernului. Spre sfârșitul mandatului de premier vorbeam singur. Era campanie electorală și număram ca un deținut câte zile mai am până plec de la Palatul Victoria”, a spus guvernatorul BNR.

Am ascultat toată conferința lui Mugur Isărescu și cred că a vrut cumva să traseze președintelui, partidelor și mai ales viitorului guvern limitele de joc.

Ce spune Isărescu, de fapt, e că un tehnocrat fără partid, fără mecanism politic și fără disciplină parlamentară ajunge să vorbească singur la Palatul Victoria, cum s-a întâmplat cu el.

Adică un premier tehnocrat poate avea dreptate tehnic, poate avea argumentul cifrelor, poate da un diagnostic corect înainte de o decizie, dar dacă miniștrii, partidele și parlamentarii nu îl ascultă, puterea sa guvernamentală NU EXISTĂ.

Ce a vrut să sugereze guvernatorul BNR e că un premier tehnocrat care vine din exterior poate suna bine pentru o parte din publicul urban, pentru piețele finaciare, pentru partenerii externi și pentru electoratul care vrea competență fără partide. DAR țara noastră nu se guvernează după manual, ci la fierul ierbii, prin negocieri dure și armonizarea intereselor tuturor celor care au o parte din puterea politică necesară pentru învestirea sau demiterea Guvernului.

Degeaba ai un CV bombă dar nu știi să faci majorități, să obții voturi, să capeți sprijinul baronilor politici măcar în anumite conjuncturi politice, dacă nu ai oameni în comisii, în ministere, dacă nu negociezi ordonanțe și dacă nu ai capacitatea de a trece măsuri impopulare prin Parlament, unde puterea politică e extrem de fragmentată.

Să ne înțelegem, Isărescu nu i-a spus direct lui Nicușor Dan să nu numească un premier tehnocrat. A oferit, în schimb, perspectiva că un premier tehnocrat are mari vulerabilități și poate funcționa DOAR DACĂ este învestit cu putere politică reală, nu doar cu speranță publică și pe post de sacrificiu.

Iar exemplul cel mai de succes care mi-a venit în minte atunci când l-am ascultat pe Isărescu a fost Mario Draghi. Fostul guvernator al Băncii Centrale Europene a fost numit premier în Italia, din poziția de tehnocrat. Dar Draghi nu a fost un tehnocrat fără ancoră politică, ci a fost expresia unei urgențe asumate de partide, instituții și piețe. România nu își permite o caricatură a acestui model.

De ce e de luat în seamă ce zice Mugur Isărescu?

Pentru că în 36 de ani de când e guvernator al BNR a văzut tot procesul în care România a făcut tranziția la democrație. A văzut toate crizele politice, toate guvernele în funcție (instalate și date jos), toate ajustările economice care au subjugat sau întârit economia (după caz), a văzut și toate momentele în care piețele au fost nervoase, dar și cum premierii ajung să fie consumați de propria singurătate în funcție sau de trădările din jur.

Cine are curiozitatea să asculte tot ce a zis Mugur Isărescu o să observe că el indică faptul că direcția economică a României este în acest moment una corectă, dar fragilă din punct de vedere politic.

Evident, guvernatorul BNR nu spune că România este bine în sensul confortabil al cuvântului. Sugerează că România a ieșit dintr-o direcție greșită (în care țara a fost împinsă de guvernările Ciucă-Ciolacu), că ajustarea începută de Bolojan era necesară, că măsurile luate până acum au produs efecte și că ar fi o eroare ca noul guvern să o ia de la capăt cu fantezii fiscale, reduceri de TVA sau promisiuni electorale reciclate.

De ce ar fi o eroare? Pentru că România nu are nevoie de populism ca să reducă deficitul și perspectiva negativă privind investițiile în România. Are nevoie de disciplină.

Guvernatorul BNR a avut însă grijă să introducă și o condiție pe care politicienii o uită des: reformele fără suport social nu funcționează. Mugur Isărescu a ținut să sugereze că austeritatea nu poate fi doar contabilă, iar dacă măsurile nu au protecție socială, explicație publică și o minimă distribuție suportabilă a costurilor, ele devin doar combustibil politic pentru următoarea explozie populistă.

Ce trebuie însă înțeles e că Mugur Isărescu s-a poziționat împotriva oricărei forme de improvizație politică, indiferent din ce zonă politică ar veni ea.

Guvernatorul BNR a respins și ideea că România este în pragul incapacității de plată și a insistat că rezervele internaționale sunt adecvate. „Problema de fond a României sunt cheltuielile bugetare fixe, rigide”, spune Mugur Isărescu.

El a mai avertizat și că piețele nu vor ierta o criză politică prelungită sau o relaxare fiscală făcută din populism. Cu alte cuvinte, nu suntem în prăpastie, dar nici nu avem voie să dansăm pe marginea ei, după cum mi-a spus un prieten bancher.

Am observat în anumite zone din presă o interpretare greșită a ceea ce a zis Mugur Isărescu legat de cursul leu-euro. Guvernatorul zice că nu a ținut cursul artificial și că intervențiile BNR au fost mult mai mici decât anul trecut.

Pe ideea asta, publicația Gîndul a titrat apoi că „Isărescu demolează isteria creșterii cursului valutar din cauza demiterii lui Bolojan”, încercând să fixeze narațiunea că economia României nu a fost afectată de căderea guvernului Bolojan prin moțiune de cenzură.

Ce însă a indicat guvernatorul BNR? Că a cumpărat valută, nu a vândut. „Dacă am fi lăsat surplusul de rezervă în piața valutară, euro s-ar fi făcut 4,4 lei”, spune Mugur Isărescu.

Guvernatorul BNR a explicat și că rezervele internaționale au crescut cu 40 de miliarde de euro în ultimii 5 ani, practic dublându-se, ceea ce ar fi fost imposibil dacă banca centrală ar fi vândut cantități mari de valută pentru a menține artificial cursul.

Prin mesajul ăsta, Mugur Isărescu a încercat să indice că formarea guvernului nu trebuie să se prelungească și că ajustarea fiscală a viitorului guvern este esențială inclusiv pentru stabilitatea cursului.

„Ca premier trebuie să ai ochi nu numai în față, ci și în stânga, în dreapta și mai ales în spate să vezi cine te înjunghie pe la spate, sau cel puțin să te poți feri. Mult mai greu să fii premier. Un job extrem de solicitant”, a mai indicat Mugur Isărescu.

Ce vrea el să spună mai exact e că politica produce trădare, întârziere, sabotaj și fugă de responsabilitate, iar premierul trebuie să știe să se ferească de toate astea și în același timp să guverneze.

Mugur Isărescu a validat și poziția Consiliului Fiscal cum că problema României stă în cheltuielile fixe, adică în pensii, salarii bugetare, dobânzi, care înghit aproape tot spațiul bugetar. Dar Guvernatorul BNR a avertizat împotriva reflexului prost de a tăia investițiile, adică exact ceea ce România a făcut de prea multe ori, sacrificând astfel viitorul economic.

Dacă tai investițiile, da, poate calmezi bugetul pe hârtie. Dar omori creșterea, infrastructura și capacitatea țării de a ieși din cercul vicios al deficitelor, asta a dat de înțeles Mugur Isărescu când s-a referit la necesitatea de a avea o politică activă de investiții.

A existat și un moment în care Isărescu a certat presa pentru modul în care relatează situația economică a României și a respins interpretările catastrofice. De ce a făcut asta?

O sursă din BNR mi-a spus că guvernatorul nu e adeptul panicii, căci ea produce decizii proaste. Ori România nu este în colaps.

România e într-o corecție dificilă, într-o economie cu inflație încă prezentă, deficit mare și nevoie de finanțare. Însă a spune că vine apocalipsa nu ajută. Iar a spune că putem reveni la populism fiscal este la fel de iresponsabil, mi-a mai precizat sursa din BNR.

Isărescu a vorbit și despre ROBOR.

De ce? Păi pentru cine nu știe, Consiliul Concurenței se află în faza finală a investigației privind cele zece bănci participante la panelul de stabilire al cotațiilor zilnice ROBOR. Raportul preliminar, care a fost trimis băncilor comerciale, cât și BNR, arată posibile încălcări ale legii concurenței, în opinia comisarilor, ceea ce s-ar putea transforma în sancțiuni după o decizie a plenului Consiliului, așteptată la începutul lunii următoare.

Guvernatorul BNR spune, în esență, că nu poți transforma piața monetară în țap ispășitor politic și apoi să te aștepți ca economia să funcționeze normal. ROBOR-ul, dobânzile, lichiditatea dintre bănci, transmiterea politicii monetare nu sunt chestii abstrace, ci sângele economiei. Iar dacă mediul fiscal e instabil, politicul e fragmentat, iar piața monetară e demonizată, atunci statul se subminează singur.

Isărescu a mai vorbit și despre finanțarea României, mutând discuția de la întrebarea „cine va fi premier?” la întrebarea „cine poate păstra accesul statului la bani în condiții suportabile?”.

De ce? Păi pentru că adevărata amenințare nu este neapărat un euro care crește mult peste noapte, deși și aia e o mare problemă, nici incapacitatea de plată, nici apocalipsa economică strigată la televizor de tot felul de propagandiști.

Adevărata amenințare, sugerează guvernatorul BNR, e momentul în care piețele (adică investitorii și creditorii care finanțează statul român) nu mai au răbdare cu România. Atunci încep să-și impună ajustarea și riscăm ca FMI să vină la București.

Cum impun piețele ajustări în economia românească? E mai simplu decât pare. Dacă investitorii cred că România nu mai controlează deficitul, ei bine, cer dobânzi mai mari ca să împrumute statul sau evită să mai cumpere titluri de stat românești în condiții convenabile.

Asta înseamnă că statul se împrumută mai scump și ajunge să aibă mai puțin spațiu bugetar. În acel moment, corecția fiscală nu mai este o alegere politică ordonată, ci o constrângere. Iar guvernul e obligat să taie cheltuieli, să amâne investiții, să crească taxele și mai mult și să reducă deficitul mai repede decât și-a asumat prin calendar.

Deci această corecție impusă de piețe nu e una care pote fi negociată și nu e nici graduală sau are în vedere vreo sensiblitate socială ori vreun calcul politic al partidelor. Corecția fiscală impusă de piețe se face în ritmul celui care încă mai acceptă să te finanțeze.

PSD vrea, practic, să rămână la guvernare, dar fără Bolojan.

Guvernarea cu AUR este exclusă.

În schimb, AUR poate fi folosit în Parlament ca instrument de presiune, așa cum s-a întâmplat la moțiunea de cenzură. Dar una este să votezi împreună împotriva unui guvern și alta este să îți asumi împreună guvernarea. Aici se oprește, deocamdată, jocul politic. AUR rămâne util pentru destabilizare, dar toxic pentru asumarea puterii politice.

Doamna Delia Velculescu este luată în calcul ca propunere de premier tehnocrat. Numele ei vine cu greutatea FMI, cu experiență internațională și cu profilul unui premier care ar putea liniști pentru câteva luni piețele și partenerii externi într-un moment în care România are nevoie nu doar de guvern, ci de credibilitate.

Delia Velculescu nu e însă singurul nume de tehnocrat pe care l-ar putea propune președintele Nicușor Dan dacă nu se ajunge la un compromis politic între PNL și PSD.

Sorin Grindeanu ar fi de acord și cu un guvern politic cu premier tehnocrat. De ce? Pentru că l-ar putea ataca contat și PSD ar putea fi în același timp și în opoziție, dar și la putere.

O astfel de situație i-ar permite PSD-ului să rămână la guvernare fără să deconteze integral costurile ei. Fix cum s-a întâmplat în guvernul Cioloș. Premierul tehnocrat va fi cel transformat în țap ispășitor pentru toate măsurile nepopulare.

Olguța Vasilescu are, în schimb, o părere diferită. Spune că „viitorul premier trebuie să cunoască realitățile din România” și nu e de acord cu un premier tehnocrat impus de Nicușor Dan.

De ce? Pentru că nu l-ar putea controla PSD. Iar Olguța nu vrea să mai repete scenariul cu Bolojan, care a tăiat conducta de bani publici pentru primăriile și CJ-urile din teritoriu care vor să-i cheltuiască în scop politic, nu în interesul cetățeanului.

Lia Olguța Vasilescu a declarat că PSD ia în calcul mai multe variante de guvernare, inclusiv un guvern minoritar în jurul PSD. Marian Neacșu a început deja negocierile în Parlament pentru susținerea unui astfel de guvern, iar un guvern minoritar în jurul PSD ar putea fi susținut de partidele care au votat moțiunea împotriva guvernului Bolojan.

Există însă o problemă. Un guvern minoritar PSD ar fi, însă, o guvernare cu multe dependențe și puțină stabilitate. De ce? Păi PSD-ul ar avea nevoie de voturi negociate permanent, de înțelegeri punctuale și de un tip de aritmetică parlamentară în care fiecare lege importantă devine o tranzacție politică care va eroda mult PSD-ul.

PSD ar putea accepta și un premier politic din partea PNL și reluarea protocolului fostei coaliții, care avea ca principal punct rotativa în aprilie 2027. Reluarea logicii de rotativă ar putea fi vândută public drept stabilitate, continuitate și responsabilitate într-un moment complicat.

Cine mai crede însă retorica asta?.... Să ne răspundă Olguța Vasilescu și liberalii din gruparea Thuma care trag spre o astfel de soluție. Sau Kelemen Hunor ori președintele Nicușor Dan.

Un lucru e cert la PSD. Dacă partidul intră în opoziție, Sorin Grindeanu este dat jos din fruntea partidului. Știe și el că gruparea Manda-Olguța-Neacșu va arunca vina pe el și apoi își vor pune o altă marionetă în fruntea partidului.

PNL și USR nu mai vor să facă parte dintr-un guvern cu PSD. Ambele partide nu susțin nici varianta unui premier tehnocrat într-un guvern din care să facă parte PSD.

Bolojan și o parte importantă dintre liberali își doresc opoziția până la alegerile din 2028, căci știu că au potențialul să crească.

Sondajul INSCOP de azi a confirmat acest lucru. PSD a ajuns pe locul 3 în intenția de vot, cu un PNL în creștere pe mandatul lui Ilie Bolojan, plasat pe locul 2 după AUR.

Moțiunea de cenzură a avut un efect invers față de cel dorit de PSD. L-a victimizat pe Bolojan și i-a adus un capital foarte mare de încredere publică. Practic a mai ameliorat din supărarea oamenilor pe măsurile de austeritate pe care le-a luat guvernul în cele 10 luni de funcționare cu puteri depline.

Totul se joacă însă în curtea PNL. Nu s-a schimbat nimic față de desfășurarea din ultimele săptămâni. Deși retoric și public liberalii spun că stau în spatele lui Ilie Bolojan, se dau lupte în interiorul PNL, iar unii dintre liberali vor ca decizia de a rămâne la guvernare sau de a intra în opoziție să fie luată după consultarea tuturor filialelor. Aici Bolojan va avea o problemă, căci mulți PNL-iști din teritoriu vor la guvernare din aceleași motive ca PSD-iștii.

UDMR vrea și la guvernare cu oricine, exceptând AUR. Public, UDMR a spus că vrea refacerea coaliției cu PSD, USR și PNL și că nu acceptă un guvern minoritar sau unul cu premier tehnocrat.

Însă declarațiile UDMR privind opoziția față de un guvern minoritar sau unul tehnocrat trebuie citite în sens invers. De ce? Pentru că Kelemen Hunor știe că prima rundă de consultări a fost doar de tatonare și că adevărata majoritate se construiește pe holurile Parlamentului. Ce face UDMR acum e să ridice prețul intrării sale în orice viitoare formulă de guvernare.

AUR nu vrea la guvernare, deși a spus direct că vrea și că are un premier și un program de țară. Simion joacă din nou strategic, iar declarațiile lui trebuie citite și ele în sens invers.

AUR vrea să pară partidul pregătit să guverneze, fără să fie neapărat interesat să deconteze guvernarea într-un moment economic dificil, cu deficit, presiuni bugetare și risc de măsuri nepopulare. Pentru AUR, opoziția este în continuare poziția ideală.

De ce? Pentru că poate ataca orice guvern, poate capitaliza nemulțumirea socială și poate spune că „sistemul” nu îl lasă să conducă. Intrarea reală la guvernare ar însemna sfârșitul confortului retoric și erodare politică înainte de alegerile din 2028.

De aceea, Simion joacă strategic și cere puterea suficient cât să pară alternativă, dar are tot interesul ca ceilalți să se compromită încercând să guverneze.

De fapt, cheia rămâne la PNL. Dacă liberalii rezistă tentației de a reintra într-o guvernare controlată sau condiționată de PSD, Bolojan poate transforma moțiunea de cenzură într-un moment de reconstrucție politică pe termen lung.

Dacă însă partidul cedează presiunii interne din teritoriu, riscă să piardă exact capitalul public câștigat în ultimele săptămâni și să aibă soarta PNȚCD la următoarele alegeri, deși primarii și șefii de CJ din PNL se vor bucura încă doi ani de banii veniți de la Palatul Victoria.

Separat, PSD vrea în mod sigur un PNL mai docil și mai atent la echilibrul intern al coaliției, care înseamnă practic armonizarea intereselor particulare ale partidelor. Însă revenirea la fosta coaliție va fi extrem de greu de digerat pentru o mare parte din electorat, mai ales pentru cel care a început să vadă în Bolojan simbolul unei rupturi de sistem.

Altfel, Administrația Prezidențială a ieșit cu un scurt comunicat de presă după aceste prime consultări.

„Majoritate solidă, pro-occidentală” e expresia la care trebuie să fim atenți din scruta declarație de azi a Palatului Cotroceni de după consultări. Aici pare să transmită președintele că nu e dispus să legitimeze o soluție improvizată la criza actuală, care să fie constant dependentă de voturile AUR sau de tranzacții politice în Parlament.

Plec de la Palatul Cotroceni cu gândul că Nicușor Dan a făcut azi un pas în spate ca să vadă mai bine poziționările.

Nicușor Dan nu se grăbește să ofere o ieșire din criză, pentru că știe că adevărata decizie nu se ia ÎNCĂ la Cotroceni, ci în interiorul PNL. Președintele așteaptă, de fapt, să se producă o formă de democrație internă în curtea liberalilor, care trebuie să tranșeze singuri dacă îl susțin cu adevărat pe Ilie Bolojan și direcția sa de OPOZIȚIE sau dacă doar îl aplaudă public, în timp ce negociază în privat întoarcerea la guvernare alături de PSD.

OpenAI a deschis platforma de reclame din ChatGPT tuturor companiilor

OpenAI a lansat Ads Manager, o platformă self-serve prin care orice companie poate cumpăra reclame în ChatGPT. Până acum, reclamele erau disponibile doar marilor advertiseri cu bugete minime de 50.000 de dolari. Din 5 mai, limita a fost eliminată complet.

Cum funcționează: Reclamele apar sub răspunsul lui ChatGPT, etichetate clar și separate vizual de conversație. Sunt declanșate doar când conversația are intenție comercială (de exemplu, „ce laptop să-mi cumpăr?”). Advertiserii pot seta bugete, licita pe cost-per-click sau cost-per-afișare și pot urmări performanța în timp real. Campaniile se pot crea direct din platformă sau prin agenții partenere precum Dentsu, Omnicom și WPP. OpenAI susține că nu partajează conversațiile utilizatorilor cu advertiserii.

Cifrele din spate: OpenAI vizează 2,5 miliarde de dolari din reclame doar în 2026 și 100 de miliarde de dolari până în 2030. ChatGPT are deja sute de milioane de utilizatori activi, ceea ce îl transformă dintr-un instrument de productivitate într-un canal media comparabil cu Google Search sau Facebook.

De ce contează: Momentul în care un asistent AI pe care te bazezi pentru sfaturi, analize și decizii începe să-ți arate reclame schimbă fundamental relația de încredere. Când cauți pe Google, știi că primele rezultate sunt plătite. Dar când întrebi un AI „ce telefon e cel mai bun pentru mine?” și răspunsul vine lângă o reclamă, linia dintre recomandare neutră și promovare plătită devine mai greu de distins. Pentru consumatori, asta înseamnă o nouă formă de alfabetizare digitală: nu doar să verifici sursele, ci să verifici și cine a plătit pentru proximitatea cu răspunsul.

Ce s-a mai întâmplat

• Google a prezentat Googlebook, o nouă categorie de laptopuri construite de la zero pentru Gemini AI. Cele mai notabile funcții: Magic Pointer (care oferă sugestii contextuale la cursor) și Create My Widget (dashboard-uri personalizate generate prin prompt). Primele modele vor fi disponibile în toamnă, produse de Acer, ASUS, Dell, HP și Lenovo.

• Cerebras a strâns 5,5 miliarde de dolari în cel mai mare IPO tech din 2026. Producătorul de cipuri AI, care concurează direct cu NVIDIA, a închis prima zi de tranzacționare cu o creștere de peste 100%, la o evaluare de aproximativ 66 de miliarde de dolari.

• Anthropic a anunțat un parteneriat de 200 de milioane de dolari cu Fundația Gates, pe patru ani, pentru AI în sănătate și educație. Programul vizează Africa Subsahariană și India, cu instrumente medicale (vaccinuri, terapii), aplicații educaționale și seturi de date în limbi africane, toate publicate ca resurse deschise.

• Guvernul SUA a extins testarea de securitate a modelelor AI prin acorduri cu Google DeepMind, Microsoft și xAI. Centrul pentru Standarde și Inovație în AI (CAISI) va evalua modelele înainte de lansarea publică. Decizia vine în contextul preocupărilor legate de capacitățile modelului Claude Mythos al Anthropic.

• OpenAI lucrează la un smartphone construit în jurul agenților AI care înlocuiesc aplicațiile tradiționale. În loc să deschizi aplicații separate, dai o comandă și agentul execută tot: rezervări, mesaje, organizare. Producția de masă e estimată pentru prima jumătate a lui 2027.

Ce am mai testat

Wispr Flow

wisprflow.ai

Wispr Flow e aplicația pe care o folosesc de jumătate de an și care mi-a schimbat complet modul în care scriu. Ideea e simplă: vorbești, iar aplicația transformă ce spui în text formatat, fără cuvinte de umplutură („ăăă”, „deci”, „practic”), cu punctuație corectă și adaptat la tonul aplicației în care scrii. Funcționează pe desktop (Mac și Windows) și pe mobil (iOS și Android).

Cea mai interesantă funcție e viteza. Cu tastatura, am o viteză măsurată de 51 de cuvinte pe minut. Cu Wispr Flow, ajung la 162 de cuvinte pe minut, deci de peste 3 ori mai rapid. Diferența e enormă când scrii emailuri lungi, documentații sau articole. AI-ul nu doar transcrie: elimină ezitările, corectează reformulările din mers și adaptează stilul textului la contextul în care dictezi (un email formal va arăta diferit de un mesaj pe Slack). Suportă peste 100 de limbi și poate comuta între ele în aceeași propoziție.

Verdict: cel mai rapid mod de a transforma gândurile în text scris, cu o acuratețe care te face să uiți că dictezi.

Preț: Gratuit (2.000 de cuvinte pe săptămână) și planuri plătite de la $12/lună.

Promptul săptămânii

CREATIVITATE

Când e util: Când ai nevoie de idei pentru un proiect, o campanie, un articol sau orice altceva și vrei propuneri filtrate, nu o listă lungă pe care trebuie s-o sortezi singur.

Promptul:

De ce funcționează: Brainstorming-ul clasic produce cantitate, nu calitate. Ajungi cu 20 de idei dintre care 15 sunt evidente. Acest prompt forțează două moduri de gândire în secvență: mai întâi generare liberă, apoi filtrare critică. Iar explicația pentru fiecare idee rămasă te ajută să înțelegi nu doar ce e bun, ci de ce e bun, ceea ce îți ascute intuiția pentru data viitoare.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, și fondatorul comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

Eurovision este una dintre puținele scene europene în care emoția populară se transformă imediat în scor. Simți că poți culege beneficiile imediat. Iar în spatele fiecărui vot nu stă doar un gust muzical, ci și o mică declarație de intenție, în ideea că „asta te-a mișcat”, „asta te-a reprezentat”, „asta vrei să premiezi” ori „asta vrei să se audă în toată Europa”.

De aceea, la Eurovision nu au câștigat de-a lungul timpului numai piesele cele mai perfecte. Au câștigat, de multe ori, piesele care au reușit să facă publicul să simtă că votul lui spune ceva despre el.

Până în 2026, cred EU.

Bulgaria a câștigat însă cu altceva. Cu o piesă simplă, fără complexitate și care e potrivită pentru trend pe rețelele sociale. Un fel de „brain rot” muzical care nu sună rău, dar nici nu are substanță.

Victoria Darei cu „Bangaranga” nu e doar prima victorie din istoria Bulgariei la Eurovision. E și un semnal despre direcția în care se poate duce concursul în următorii ani.

De ce spun asta?

Păi pentru că „Bangaranga” nu e o piesă sofisticată din punct de vedere muzical, iar momentul pe scenă a fost mai mult haotic decât organizat.

Piesa are însă un hook. Refrenul și beat-ul rămân în creier ca căpușa intrată sub piele. Nu vrei să fie acolo, dar te-a prins. Piesa a fost construită nu neapărat pentru scena eurovision, ci cred că mai mult pentru telefon, pentru scroll și mai ales pentru fragmentul de 15 secunde care poate deveni viral pe TikTok și Instagram.

Muzica se gândește acum și în reels sau shorts. Iar aici începe, de fapt, discuția mai importantă.

Ca un pasionat de istorie și de acest concurs, m-am documentat de-a lungul anilor despre istoria Eurovision și am observat că a fost mereu sensibil la epoca în care se desfășoară.

A fost influențat de modul în care s-a schimbat televiziunea de-a lungul timpului, de modul în care o diasporă sau alta a devenit mai numeroasă, de geopolitică, de cultura pop, de estetica marilor concerte de după anii ‘90 și începutul anilor 2000, de curentele muzicale dominante și de felul în care publicul european își exprimă emoțiile.

Dar acum pare că intrăm într-o nouă etapă, una pe care o consider periculoasă. Etapa în care TikTok nu mai este doar o platformă prin care piesele sunt promovate după concurs, ci devine un model de gândire pentru piesele care vor să câștige concursul.

Deci, repet, mă uit de 21 de ani la Eurovision. Am văzut cum fiecare câștigător important a lăsat ceva în urmă, fie că a fost vorba de o piesă care a devenit hit recunoscut internațional, fie o direcție culturală.

Tiparul pe care l-am observat, mai ales în ultimii 10 ani, e că marii câștigători de Eurovision schimbă instinctele pentru concurenții din anii următori. Le transmit, fără să le spună direct, că rețeta lor poate fi una câștigătoare.

Måneskin a făcut asta după victoria Italiei. După „Zitti e buoni”, mai multe țări au prins curaj să vină cu reprezentații rock la Eurovision, cu atitudine, cu energie de concert și cu mai puțină frică față de ideea că Eurovisionul trebuie să fie doar ținut în reprezentații de pop cu sclipici, corect și atent calibrat.

Ucraina, de asemenea, a influențat în 2022, prin piesa „Stefania” a celor de la Kalush Orchestra accente folclorice care scot în evidență identitatea națională și trauma colectivă. Nu a fost prima dată. Jamala, în 2016, deschisese deja acest culoar al unei piese care nu a fost doar cântec, ci prezentarea întregii lumi a unei răni colective care s-a dorit a fi la final ceea ce a și reușit să fie: o fucking declarație culturală.

Pe de altă parte, JJ care a adus trofeul Austriei în 2025, a influențat la rândul lui apetitul pentru piese care combină pop-ul cu elemente de operă, cu voce mare, cu ambiție vocală și cu o estetică mai teatrală pe scenă.

Ei bine, când un mare moment câștigă la Eurovision, alte țări încep să caute propria lor variantă de „mare demonstrație vocală”. Și, dacă stau bine să mă gândesc, asta face Eurovisionul de fiecare dată. Absoarbe un succes muzical, îl transformă în rețetă, apoi îl multiplică până când apare altceva care rupe rețeta.

Eurovisionul nu cred că o să devină brusc mai prost în 2027, ci cred că începe să răspundă unei alte forme de consum cultural.

Așa cum Netflixului i-a luat ani de zile să penetreze Hollywood-ul și să schimbe felul în care industria gândește filmele, serialele, ritmul narativ și atenția publicului, platformei TikTok i-a luat ceva timp să ajungă în inima Eurovisionului. Dar odată ajuns acolo, s-ar putea să schimbe felul în care se gândesc piesele. Adică nu doar pentru sală, nu doar pentru juriu, nu doar pentru televiziune și nu doar pentru MUZICĂ, ci mai ales pentru viralitate.

Așa că momentul României cred că trebuie privit cu atât mai valoros. Alexandra Căpitănescu nu a venit cu o piesă comodă. Nu a venit cu un produs ușor de mestecat, cu un refren gândit doar să fie agățat de algoritm sau cu o construcție care să ceară minimum de atenție. A venit cu un moment care a cerut publicului să stea acolo, să privească, să asculte, să accepte tensiunea, să intre într-o poveste. A fost o reprezentație, nu doar o prestație, cum bine mi-a indicat un prieten.

Duelul dintre România și Bulgaria a fost de fapt un duel între muzică și trend. Sau, mai corect spus, între două feluri diferite de a câștiga emoția publicului.

Bulgaria a câștigat prin accesibilitate și viralitate. România a câștigat prin emoție și autenticitate. Iar în cultura de azi, în care foarte multe lucruri sunt optimizate pentru reacție rapidă, autenticitatea rămâne una dintre cele mai rare forme de forță artistică. Nu este mereu suficientă ca să câștigi. Dar când apare, se simte.

De aceea, locul 3 al României nu trebuie privit cu dezamăgire, ci ca una dintre cele mai importante validări artistice pe care le-am avut noi la Eurovision și mai ales, individual, Alexandra Căpitănescu. Ea a arătat că țara noastră poate reveni în concurs nu ca o țară care caută disperat o formulă, ci ca o țară care poate propune un moment matur, curajos și memorabil.

Alexandra e azi unul din marii ambasadorii neoficiali ai României și merită toate aprecierile noastre. Dar nu numai pentru că a fost aproape de victorie, ci pentru că a arătat că putem să fim relevanți în acest concurs fără să fim imitativi sau lipsiți de substanță.

Pronosticul meu este că, după această ediție, vom vedea tot mai multe țări inspirate de „Bangaranga” încercând să construiască piese cu potențial de TikTok încă din faza de selecție națională. Mai multe refrene scurte, mai multe hook-uri agresive, mai multe momente coregrafice decupabile, mai multe piese gândite pentru a supraviețui în feed, nu doar pe scenă.

Unele vor fi bune. Multe vor fi artificiale. Dar direcția cred că asta va fi. Doar istoria următorilor ani îmi va da dreptate. Sau NU.

Alexandra Căpitănescu ne-a arătat că se poate construi un moment mare. Bulgaria ne-a arătat că trendul poate câștiga. Următoarea provocare va fi să înțelegem că viitorul Eurovisionului va aparține celor care vor reuși să le facă pe amândouă.

Până atunci, să ne bucurăm totuși de ALEXANDRA CĂPITĂNESCU. Pe lângă rezultatul final din clasament, adevărata victorie a sa e că și-a câștigat ceva mai important decât o un loc în top 3 la Eurovision. Și-a câștigat longevitatea artistică.

Iar asta e extrem de important într-o epocă în care piesele de TikTok se nasc, explodează și dispar la fel de repede precum au apărut, după ce se plictisesc utilizatorii de trend (și se plictisesc repede).

Ce rămâne în urmă? Un ecou (dacă rămâne) împins în fundul internetului de algrimtul care cută noul trend care să-i țină atenți și conectați activ pe platformă pe utilizatori.

Momentul Alexandrei Căpitănescu la Eurovision a avut însă o altă greutate. Alexandra nu a concurat doar pentru un loc pe podium, ci pentru a-și consolida cariera muzicală la cei 22 de ani pe care îi are.

La cât de mult cunosc eu, ca fan, acest concurs, Eurovisionul, în forma lui cea mai bună, nu e doar o fabrică de hituri, ci poate fi încă o rampă de lansare pentru artiști care au ceva de spus pe termen lung. Cel mai mare bun exemplu care e fix pe direcția și stilul Alexandrei și al trupei sale sunt italienii de la Måneskin.

Ce ne-a arătat Alexandra Căpitănescu în finala de sâmbătă de la Viena?

Că nu trebuie să trimitem la Eurovision doar produse muzicale calculate, coregrafiate după presupusa rețetă de succes din anii anteriori, ci putem merge în competiție cu un artist care riscă, care nu se simplifică pentru public și care nu confundă accesibilitatea cu mediocritatea.

Trebuie să fim corecți cu noi și să recunoaștem că ani la rând, România a părut prinsă în complexul formulei câștigătoare, încercând să ghicească ce vrea Eurovisionul. Așa am ajusn să avem momente corecte, dar fără viață. Acum, locul trei obținut de Alexandra Căpitănescu schimbă standardul și indică că nu trebuie să fim doar competitivi, ci că putem să fim și competitivi rămânând în același timp complecși și autentici.

Asta e, poate, cea mai importantă lecție pentru industria muzicală de la noi și pentru viitoarele selecții naționale. Publicul nu respinge automat densitatea, teatralitatea sau riscul artistic. Nu vrea doar divertisment facil. Nu vrea doar piese care să semene cu ce a mai mers înainte. Vrea să simtă că se întâmplă ceva real pe scenă.

Iar momentul Alexandrei a oferit exact asta: o formă de autenticitate care nu cere scuze pentru propria intensitate. A fost o prestație care nu a încercat să fie pe placul tuturor, dar care a reușit să fie imposibil de ignorat. Iar pentru un artist, într-o lume saturată de conținut, asta e deja O VICTORIE.

Da, trofeul l-a luat Bulgaria. Dar noi am câștigat ceva ce nu se măsoară doar în puncte și voturi: sentimentul că am fost reprezentați, în sfârșit, de un artist MARE pe scena Eurovision.

Cinci edituri mari au dat în judecată Meta pentru copierea ilegală a milioane de cărți în antrenarea AI

Cinci dintre cele mai mari edituri din lume au dat în judecată Meta și pe CEO-ul Mark Zuckerberg, acuzându-i că au copiat ilegal milioane de cărți și articole științifice pentru a antrena modelele Llama. Procesul colectiv a fost depus pe 5 mai de Hachette, Macmillan, McGraw Hill, Elsevier și Cengage, alături de autorul Scott Turow.

Ce se reproșează: Potrivit plângerii, Meta a descărcat milioane de cărți protejate de drepturi de autor de pe site-uri pirat și le-a folosit ca material de antrenament pentru modelele sale AI. Acuzația cea mai gravă e că Llama poate reproduce textul original cuvânt cu cuvânt. Când i s-au dat două propoziții dintr-un manual Cengage de calcul matematic, modelul a continuat cu textul exact din carte. Editurile susțin că aceasta nu e o coincidență, ci dovada că textele lor sunt stocate integral în model.

Rolul lui Zuckerberg: Procesul îl numește direct pe Zuckerberg ca pârât, acuzându-l că a „autorizat personal și încurajat activ” încălcarea drepturilor de autor. Conform documentelor, decizia de a folosi conținut piratat în loc de licențe a fost „escaladată” până la CEO, după care echipa de achiziții a primit instrucțiuni verbale să oprească negocierile de licențiere. Meta a răspuns că „instanțele au constatat în mod corect că antrenarea AI pe materiale protejate poate fi considerată utilizare echitabilă” și că va contesta procesul.

De ce contează: Procesul pune pe masă o întrebare care va defini următorul deceniu al industriei creative: cine deține dreptul asupra cunoașterii? Dacă un model AI poate reproduce cuvânt cu cuvânt dintr-o carte, argumentul „utilizării echitabile” devine greu de susținut. Dar dacă editurile câștigă, companiile AI ar trebui să licențieze conținutul pe care îl folosesc pentru antrenament, ceea ce ar schimba radical economia întregii industrii. Pentru oricine scrie, publică sau creează conținut original, miza e directă: dacă munca ta poate fi copiată gratuit de un model AI care apoi concurează cu tine, ce motivație mai ai să creezi?

Ce s-a mai întâmplat

• Apple a acceptat să plătească 250 de milioane de dolari pentru a închide un proces colectiv care acuza compania că a exagerat capacitățile AI ale iPhone-ului. Reclamanții au susținut că Apple a promovat funcții Apple Intelligence care nu existau la momentul vânzării. Posesorii de iPhone eligibili pot primi până la 95 de dolari per dispozitiv.

• OpenAI a lansat GPT-5.5 Instant, noul model implicit din ChatGPT, care înlocuiește GPT-5.3 Instant. Modelul produce cu 52,5% mai puține afirmații false pe subiecte sensibile (medicină, drept, finanțe), folosește cu 30% mai puține cuvinte în răspunsuri și personalizează conversațiile pe baza istoricului utilizatorului.

• Anthropic a integrat Claude în Excel, Word, PowerPoint și Outlook. Noutatea e că Claude păstrează contextul conversației între aplicații: poți rezuma emailuri în Outlook, redacta un memo în Word și construi o prezentare în PowerPoint fără să reexplici nimic. Integrarea e inclusă în abonamentele plătite Claude, fără cost suplimentar.

• Spotify a deschis o funcție beta numită Personal Podcasts, prin care agenți AI pot genera podcasturi personalizate salvate direct în biblioteca utilizatorului. Exemplele includ rezumate zilnice cu vremea și agenda, ghiduri de studiu sau briefing-uri de dimineață adaptate fiecărei persoane.

• Coinbase a concediat 14% din angajați (aproximativ 700 de persoane) pentru a deveni o companie „AI-native”. CEO-ul Brian Armstrong a eliminat pozițiile de management pur, le-a înlocuit cu „player-coaches” care contribuie și individual, și a anunțat echipe de o singură persoană care dirijează agenți AI în locul echipelor tradiționale.

Ce am mai testat

Suno

suno.com

Suno e aplicația care m-a făcut să înțeleg cât de departe a ajuns AI-ul în muzică. Scrii câteva cuvinte despre ce vrei (gen muzical, stare, temă) sau chiar versuri complete, iar Suno îți generează o melodie întreagă: voce, instrumente, mix. Nu un demo, nu un schelet. O melodie pe care ai putea să o asculți pe Spotify fără să-ți dai seama că a fost creată de AI.

Cea mai interesantă funcție e simplicitatea. Nu ai nevoie de cunoștințe muzicale, nu trebuie să știi ce e un BPM sau o progresie de acorduri. Îi spui „un rock melodic în română despre drumul spre casă” și primești o piesă completă în sub un minut. Poți genera și doar cu un fredonat: îi cânți o melodie și Suno o transformă în producție completă. Funcționează în mai multe limbi, inclusiv în română, deși calitatea vocală e mai bună în engleză. Versiunea actuală (V5.5) produce audio la calitate de studio, cu voci care surprinzător de des sună natural.

Verdict: cel mai accesibil mod de a crea muzică originală cu AI, chiar și fără experiență muzicală.

Preț: Gratuit (aproximativ 300 de melodii pe lună, fără drepturi comerciale) și planuri plătite.

Promptul săptămânii

PRODUCTIVITATE

Când e util: Când știi ce vrei să obții dar nu știi cum să formulezi cererea. În loc să încerci 5 variante de prompt, lasă AI-ul să te ghideze.

Promptul:

De ce funcționează: Majoritatea rezultatelor slabe de la AI nu vin din limitările modelului, ci din cereri vagi. Acest prompt inversează dinamica: în loc ca tu să ghicești cum să formulezi, AI-ul te intervievează ca un specialist care vrea să înțeleagă exact ce ai nevoie. Iar faptul că îți arată promptul generat înainte să-l execute îți dă controlul final și te învață, indirect, cum să ceri mai bine data viitoare.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, și fondatorul comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

Pe de o parte, strategia aripii Bolojan, care are cel puțin trei pași principali. Pe de altă parte, strategia aripii anti-Bolojan din PNL, care are și ea în vedere mai mulți pași și așteaptă sprijin din partea președintelui Nicușor Dan și al filialelor din teritoriu, mizând pe ideea că decizia PNL de marți seară în 4 puncte, votată cu 50 de voturi și care presupune că liberalii vor merge în Opoziție, e doar temporară și că, pe lângă Hubert Thuma de la Ilfov, Toma Petcu de la Giurgiu și doi dintre cei 4 prim-vicepreședinți, Cătălin Predoiu și Nicoleta Pauliuc, liberalii din teritoriu vor dori să rămână la guvernare cu PSD și să se verse din nou bani în teritoriu la primăriile neperformante, care diferă de PSD doar prin culoare și au aceleași frustrări legate de Ilie Bolojan: faptul că le-a oprit conducta de muls de la bugetul de stat.

Cei 3 pași ai taberei Bolojan sunt după cum urmează:

• Pasul 1: mergem în opoziție. Decizie asta e asumată prin punctul 3 din cele 4 votate în rezoluția de marți seară. Dar e o decizie temporară, care poate să fie schimbată cu o alta favorabilă grupării anti-Bolojan din PNL la URMĂTOARELE ședințe de grup ale liberalilor, în cazul în care semnalul de la Cotroceni e că președintele își dorește PNL la guvernare, chiar și fără Bolojan premier.

Semnalul acesta va fi apoi purtat de liberalii anti-Bolojan în teritoriu, iar liderii de filiale vor începe să coaguleze apoi o masă tot mai mare de sprijin pentru revenirea la masa negocierilor cu PSD.

Deci, mai concret spus, NU S-A LUAT NICIO decizie pe termen lung aseară la PNL. S-a adoptat DOAR o poziție de SPRIJIN TEMPORAR pentru Ilie Bolojan.

Unii liberali anti-Bolojan cu care am vorbit ieri îmi spuneau că o parte din colegi au nevoie de timp să accepte șocul politic. De aceea au vorbit și Predoiu, dar și Nicoleta Pauliuc, despre nevoia de „răcorire” și despre faptul că deciziile nu trebuie luate sub imperiul emoției.

De ce vorbim, deci, doar de o OPOZIȚIE TEMPORARĂ a PNL? Pentru că liberalii au nevoie de resurse, nu de principii. Primarii PNL, șefii de CJ-uri și liderii de filiale care au fost la guvernare în ultimii 7 ani prin conjuncturi politice vor să rămână mufați la privilegiile guvernării și nu sunt interesați de soarta partidului pe termen lung. Știu, sună cinic, dar nu a zis nimeni că politica e elegantă și miroase frumos.

De ce nu vor acești liberali să se alinieze cu totul în spatele deciziei propuse de Ilie Bolojan, aceea de a intra cu totul în opoziție până la alegerile din 2028?

Petru că nu se întrevede nicio campanie electorală prea curând, alegerile anticipate SUNT EXCLUSE, după cum ne-a asigurat președintele (cel care le poate declanșa), iar anul viitor PSD ar trebui să dea premierul dacă se revine la coaliție „pro-occidental” așa cum a zis marți după-amiază Nicușor Dan în declarația Palatului Cotroceni.

Deci, oricât de mult își dorește electoratul care îl sprijină acum pe Ilie Bolojan și ideea sa de a construi în anii următori, până la alegerile locale și parlamentare din 2028 un „pol de modernizare reformist”, PNL NU ARE motive de a intra în opoziție acum. Pentru unii dintre cei care citesc pot părea revoltătoare aceste rânduri, dar din perspectiva realismului politic, speranța fără putere este o formă clară de sinucidere asistată.

Toți oamenii sănătoși la cap și care înțeleg mizele viitorului care așteaptă după colț își doresc o Românie precum își dorește Ilie Bolojan, adică o Românie fără privilegii, fără sinecuri și care crează condiții de prosperitate pentru cetățeni. Doar că guvernarea nu se face cu like-uri pe Facebook, ci cu voturi în Parlament. Iar voturile astea în Parlament sunt fundamental influențate de ce își doresc filialele de partid din țară.

Dacă alegerile erau mai devreme de 2028, mișcarea PNL de a intra în opoziție era una de șah aproape mat. Și mai mult ca sigur nimeni din partid nu l-ar mai fi contestat pe Ilie Bolojan, pentru că i-ar fi condus spre o victorie categorică. Doar că până la alegeri mai sunt doi ani, adică mult prea mult, iar emoția asta de moment, care e pe deplin justificată, va dispărea. Vine vara, preocupările sunt altele, iar poporul orcium are memoria scurtă când vine vorba de a judeca acțiunile politice. Plus că judecata e însoțită de polarizare, propagandă și impactul personal al fiecărei decizii politice.

Și mai trebuie precizat un lucru: ceea ce resimt la nivel de criză a costului vieții locuitorii din urbanul mare, care sunt văzuți sociologic drept electoratul lui Ilie Bolojan, e total diferit de ceea ce resimt la nivel de criză a costului vieții locuitorii din urbanul mic și mediul rural. Acolo măsurile necesare de austeritate după guvernele CATASTROFALE CIUCĂ-CIOLACU au lovit mai tare, iar propaganda AUR a știut să le exploateze. De aia partidul lui Simion e acum la 40%.

Realitatea e că PNL este un partid obișnuit cu puterea, iar opoziția înseamnă pierdere de acces la resurse, la numiri, la rețele locale și la control administrativ. De aceea, strategia lui Bolojan nu este doar o strategie împotriva PSD, ci și o confruntare cu propriul partid. El le-a spus practic liberalilor, în esență, că ori se vor vindeca politic acum, ori vor rămâne captivi într-un sistem care îi consuma lent. Și a doua variantă s-ar putea să-i consume până la nivelul PNȚCD, din punctul meu de vedere.

• Pasul 2: lăsăm PSD și AUR să demonstreze că au o majoritate cu care să guverneze. Astea sunt primele două puncte din rezoluția adoptată de liberali marți seară și care presupune la punctul 1 „clarificarea responsabilităţii politice” și la punctul 2 „asumarea guvernării de către noua majoritate creată de PSD”.

Liberalii, cât timp vor sta în această opoziție temporară, mi-a zis unul dintre liderii de partid, vor aștepta să vadă dacă PSD și AUR pot construi o majoritate parlamentară. Asta, potrivit sursele din PNL, e logica după care se ghidează acum Ilie Bolojan. Iar partidul l-a urmat momentan, în ideea că liberalii sunt de acord că nu poți fi doar un partid de demolare și că dacă dai jos un guvern, trebuie să arăți că ai și soluție de guvernare.

Prin jocul ăsta, Bolojan încearcă să mute presiunea de pe PNL pe PSD. Bolojan vrea să vadă cum matematica parlamentară îi împinge pe PSD-iști spre AUR, știind însă că și PSD și Nicușor Dan se vor opune unei astfel de coaliții. Iar această opoziție pentru o astfel de guvernare, speră Ilie Bolojan, îi va forța pe PSD-iști să explice de ce au declanșat criza fără să aibă o alternativă clară.

Unele surse politice mi-au indicat că la vârful PNL e luată în calcul și varianta ca Bolojan să împingă PSD spre asumarea totală a guvernării alături de UDMR și de minoitățile naționale, adică o formulă de guvern minoritar. Astfel, PSD va trebui să gestioneze mai departe probleme economice, să se erodeze politic și să ceară PNL-ului lui Bolojan negociere pe aproape fiecare proiect de lege care ajunge în Parlament.

Însă opțiunea asta ar putea fi blocată de variabila numită Nicușor Dan. Președintele, susțin sursele politice, nu vrea PSD în opoziție, căci ar fi capturat de AUR într-un astfel de caz. Președintele vrea în continuare un fel de cordon sanitar împotriva formațiunii lui George Simon și vede în continuare în PSD un partener.

Mai există și o variabilă secundară care se numește USR. Dacă merge în opoziție alături de PNL, USR-iștii se tem să nu fie aruncați spre irelevanță de un PNL reformist sub Bolojan sau înghițiți cu totul de liberali. Electoratele sunt asemănătoare, dar diferă structural în anumite direcții. USR se teme de pierderea identității dacă se apropie foarte mult de Ilie Bolojan.

În plus, USR e un partid cu un scor mic în Parlament și e, deci, dependent de puterea prezidențială a lui Nicușor Dan. Dacă direcția de la Cotroceni va fi pentru continuarea guvernării fără Bolojan, pariul meu e că USR va accepta lumina președintelui.

• Pasul 3: propunem și noi un guvern minoritar PNL-USR-UDMR și vedem și noi dacă vom face o majoritate.

Acest pas nu a fost parafat în rezoluția adoptată marți seară de liberali, dar se poate citi printre rânduri că punctul 4 la asta se referă, căci liberalii spun că îşi reafirmă angajamentele pentru proiectele vitale ale României, cum ar fi PNRR, SAFE și OECD.

Liberalii cu care am vorbit mi-au indicat că dacă PSD și AUR demonstrează, cum se va și întâmpla, că nu pot face o majoritate parlamentară coerentă, PNL poate veni cu varianta unui guvern minoritar PNL-USR-UDMR. Nu ca primă opțiune disperată, ci ca soluție de responsabilitate după ce ceilalți au demonstrat că nu pot livra stabilitate.

Problema e că un asemenea guvern ar fi fragil, dar ar avea un avantaj politic: ar fi clar pro-european. Ar putea fi prezentat ca o formulă de avarie democratică, nu ca o coaliție clasică „în numele stabilității”. Iar mesajul ar fi că nu există o majoritate solidă, dar că s-a definitivat o direcție strategică și că există o compatibilitate pe reforme și se guverna punctual, cu fiecare proiect negociat în Parlament.

Bolojan nu-și dorește un guvern minoritar, căci asta l-ar forța să negocieze fiecare lege, fiecare buget, fiecare reformă, fiecare ordonanță importantă în Parlament. El vrea mai mult opoziție. Varianta asta e însă susținută de liberalii mai de centru, care nu sunt nici anti Bolojan total, dar nici pro-Bolojan. Ei vor doar acces la resurse în continuare. De aceea împing spre ideea de a se propune, după ce trece emoția de moment și primul val de consultări informale, un asemenea scenariu.

Cheia jocului e la Mugur Isărescu în perioada următoare.

De ce?

Ei bine, presiunea publică s-ar muta în acel moment pe PNL, iar liberalii, în frunte cu Ilie Bolojan, vor fi condamnați să găsească rapid direcția spre care o va lua partidul, chiar dacă asta înseamnă compromisuri mai mari.

Google a semnat un contract clasificat cu Pentagonul pentru utilizarea AI în operațiuni militare

Google a semnat un contract cu Departamentul Apărării al SUA prin care Pentagonul primește acces la modelele Gemini pe rețelele sale clasificate. Acordul permite utilizarea AI-ului Google pentru „orice scop guvernamental legal”, inclusiv în operațiuni militare și de informații.

Ce implică acordul: Modelele Gemini vor fi disponibile pe rețelele clasificate de nivel 6 (date secrete) și nivel 7 (cele mai restricționate sisteme din armata americană). Google nu e singura companie implicată: Pentagonul a semnat acorduri similare cu Amazon, Microsoft, OpenAI, Nvidia, Oracle și SpaceX. Ceea ce face acest contract diferit e amploarea: formularea „orice scop guvernamental legal” oferă armatei mâna liberă asupra modului în care folosește tehnologia.

De ce e controversat: În 2018, aproximativ 4.000 de angajați Google au semnat o petiție internă împotriva Project Maven, un program al Pentagonului care folosea AI pentru analiza imaginilor din drone. Presiunea a funcționat, iar Google nu a mai reînnoit contractul. Opt ani mai târziu, compania a făcut exact opusul. De data aceasta, peste 600 de angajați de la Google DeepMind și Cloud au semnat o scrisoare deschisă către CEO-ul Sundar Pichai, cerându-i să refuze contractul clasificat. Nu a funcționat.

Context mai larg: Contrastul cu Anthropic e relevant. În martie 2026, Pentagonul a desemnat Anthropic drept „risc în lanțul de aprovizionare” și a exclus-o de la contractele clasificate, după ce CEO-ul Dario Amodei a refuzat să permită utilizarea nerestricționată a modelelor sale. Concret, Anthropic a cerut garanții că AI-ul lor nu va fi folosit pentru supravegherea în masă a cetățenilor americani sau pentru controlul direct al armelor autonome letale.

Google nu a cerut astfel de garanții. Această diferență împarte industria AI în două tabere care se vor consolida în anii următori: companiile care pun condiții de utilizare vs. cele care nu le pun. Pentru Europa, care își construiește propria strategie de apărare și care depinde de tehnologie americană, întrebarea devine presantă: ce reguli vor guverna AI-ul din sistemele de apărare pe care le folosim?

Ce s-a mai întâmplat

• China a blocat achiziția de 2 miliarde de dolari prin care Meta cumpăra Manus AI, startup-ul cu origini chinezești care a devenit cunoscut pentru agenții săi AI autonomi. Comisia Națională de Dezvoltare și Reformă a cerut anularea tranzacției, considerând-o o tentativă de a „goli baza tehnologică” a Chinei în contextul războiului tech cu SUA.

• Mayo Clinic a publicat un studiu în care un model AI numit REDMOD a detectat cancer pancreatic pe tomografii de rutină cu până la 3 ani înainte de diagnosticul clinic. AI-ul a identificat 73% dintre cancerele pre-diagnostice, aproape dublu față de rata specialiștilor care au analizat aceleași scanări fără asistență AI.

• Spotify a introdus un badge de verificare pentru artiștii umani, într-un context în care muzica generată cu AI reprezintă deja 44% din încărcările zilnice pe platformele de streaming. Profilurile care reprezintă artiști AI nu sunt eligibile pentru verificare. Peste 99% dintre artiștii căutați activ de ascultători vor fi verificați de la lansare.

• Microsoft a lansat un agent juridic în Word care analizează contracte, identifică riscuri, compară clauze cu standardele interne ale companiei și generează modificări direct în document cu tracked changes. Agentul e disponibil deocamdată în SUA pentru utilizatorii Copilot din programul Frontier.

• Anthropic a publicat o cercetare care arată că 6% din conversațiile cu Claude implică sfaturi personale: schimbări de carieră, relații, decizii financiare, sănătate. Studiul a descoperit că în 25% dintre conversațiile despre relații, Claude era excesiv de de acord cu perspectiva utilizatorului, o problemă pe care Anthropic a corectat-o în versiunile mai noi.

Ce am mai testat

ElevenLabs

elevenlabs.io

ElevenLabs e aplicația pe care o folosesc de aproape un an pentru orice implică voce generată cu AI. Ideea de bază e simplă: scrii un text, alegi o voce și primești audio care sună ca un om adevărat. Nu ca un robot, nu ca un GPS. Voci cu intonație naturală, pauze la locul potrivit, inflexiuni emoționale. Funcționează în peste 70 de limbi, inclusiv în română.

Cea mai interesantă funcție e clonarea vocii. Încarci câteva minute din propria voce (un minut e minimul, dar cu 5-10 minute rezultatele sunt mult mai bune), iar aplicația creează o copie digitală care poate citi orice text cu vocea ta, în orice limbă.

Am testat-o cu română și engleză și rezultatul e surprinzător de fidel. Practic, poți crea un voiceover pentru o prezentare sau un clip fără să mai înregistrezi nimic. A doua funcție care merită menționată: poți genera voci complet noi, personalizate după vârstă, gen, accent și ton. Util pentru oricine produce conținut audio sau video și nu vrea să folosească mereu aceeași voce din bibliotecă.

Verdict: cel mai bun instrument de text-to-speech disponibil acum, cu rezultate aproape imposibil de diferențiat de o voce umană.

Preț: Gratuit (10 minute pe lună, fără drepturi comerciale) și planuri plătite.

Promptul săptămânii

SCRIERE ȘI EDITARE

Când e util: Când ai un email, o propunere sau un mesaj important de trimis și vrei o a doua opinie înainte să apeși „send”.

Promptul:

De ce funcționează: Majoritatea greșelilor de comunicare nu vin din ce scrii, ci din diferența dintre ce vrei să spui și ce înțelege celălalt. Partea cu „cum va fi perceput la prima citire” forțează modelul să ia perspectiva destinatarului, nu a autorului. Iar varianta rescrisă la final îți dă un punct de comparație concret, nu doar feedback abstract.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education și Google, și fondatorul comunității MentorAI. Cercetarea și redactarea acestui newsletter sunt realizate cu asistență AI.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

Separat, AUR anunță prin vocea lui Petrișor Peiu că nu le cere parlamentarilor săi votul la vedere la moțiunea de cenzură contra lui Bolojan. George Simion, în schimb, indică hotărât la Europa FM că moțiunea de cenzură va trece. Însă ține să atace PSD, ca și cum nu ar fi semnat aceeași moțiune.

În plus, 7 parlamentari intrați în Parlament pe listele POT și care au semnat motiunea au declarat că nu vor vota „o moțiune fără soluții” care nu e însoțită „ de un un plan economic nou”, ci doar „dorința de a schimba un nume”.

Mai mult, grupul minorităților naționale, condus de Varujan Pambuccian și format din 17 deputați, ar urma să propună ca deputații grupului să nu mai rămână disciplinați în bloc, în bănci, ci să voteze fiecare cum îi dictează conștiința.

Pentru Guvernul Bolojan, asta nu-i deloc o veste bună, căci minoritățile sunt parte a arhitecturii actuale a guvernării și intrau, cel puțin pe hârtie, în calculele de supraviețuire ale guvernului. Faptul că nu există o decizie formală de susținere a cabinetului transformă cele 17 voturi dintr-o rezervă previzibilă într-o zonă de incertitudine.

Întrebarea cea mai importantă acum e cine are de câștigat dacă trece moțiunea și cine are de câștigat dacă NU trece.

La vedere, PSD și AUR pare că trag în aceeași direcție, adică să-l dea jos pe Bolojan. În realitate, cele două partide nu urmăresc același final. PSD are nevoie ca moțiunea să treacă pentru a livra intern ceea ce Sorin Grindeanu a promis baronilor: decapitarea lui Ilie Bolojan, scoaterea USR de la guvernare și renegocierea puterii într-o formulă mai convenabilă pentru PSD.

AUR, în schimb, joacă mult mai cinic. Pentru George Simion, nu este deloc sigur că dărâmarea lui Bolojan este scenariul ideal. Dimpotrivă, cu cât premierul este transformat mai mult în victimă a PSD și AUR, cu atât crește riscul ca în jurul lui să se nască o formă de opoziție reformistă, emoțională și politică care să se lupte cu AUR.

De aici vine și semnalul interesant dat azi de AUR înaintea votului de mâine. Partidul nu le cere parlamentarilor să voteze „la vedere”. Fiecare ales va decide individual cum își exprimă votul.

Iar în politica româneacă, astfel de formule nu sunt niciodată doar chestiuni de procedură. Ele sunt portițe de ieșire. Mai concret spus, dacă vrei să-ți ții oamenii în linie, îi pui să voteze disciplinat, vizibil și demonstrativ. Însă dacă lași votul la latitudinea fiecăruia, înseamnă că pregătești terenul pentru ambiguitate.

Iar ambiguitatea este spațiul perfect în care AUR poate spune, după vot, orice îi convine, cum ar fi faptul că a vrut să dea jos guvernul, dar PSD a trădat.

SĂ VEDEM ÎNSĂ DACĂ GEORGE SIMION VA folosi această carte înaintea votului. Pariul meu e că nu o va face, dar eu mă pot înșela.

Cert e că dacă moțiunea trece, AUR poate revendica victoria împotriva lui Bolojan. Dacă moțiunea pică, poate arunca vina pe PSD și poate spune că „vechiul sistem s-a protejat”.

Deci George Simion câștigă în ambele situații.

Pentru Sorin Grindeanu, în schimb, miza este existențială. Dacă moțiunea trece, poate spune că a livrat ceea ce a promis, adică a scos PSD dintr-o guvernare incomodă pentru baroni, a lovit decisiv în Bolojan și a creat premisele unei renegocieri a puterii, pe care o va gira președintele Nicușor Dan.

Dacă moțiunea pică, Grindeanu rămâne cu un eșec greu de explicat. Baronii PSD îl vor întreba de ce a scos partidul din guvernare, de ce a împins PSD lângă AUR, de ce a promis că îl dă jos pe Bolojan și, la final, nu a reușit nimic?

În acel moment, nu doar Grindeanu ar fi dat jos din fruntea PSD, ci și gruparea care l-a împins în această direcție, adică cuplul Claudiu Manda/Olguța Vasilescu. PSD ar intra în opoziție, dar nu într-o opoziție ordonată, ci într-o degringoladă internă totală cum nu a mai trăit până acum.

Paradoxal, o moțiune de cenzură ratată ar putea deschide și șansa unei resetări în PSD. Adică un partid scos brutal din zona de confort ar putea fi forțat să aleagă între două drumuri: fie se afundă în competiția toxică cu AUR pentru electoratul frustrat, suveranist și anti-sistem (dar nu ar avea nicio șansă aici), fie încearcă să-și reconstruiască o elită mai frecventabilă, mai europeană, mai capabilă să vorbească despre economie, administrație și modernizare.

Ilie Bolojan, în schimb, poate ieși întărit în ambele scenarii, la fel ca George Simion, fie că trece sau nu moțiunea. Dar întărirea asta are forme diferite.

• Dacă moțiunea trece, premierul devine victima perfectă a unei alianțe PSD–AUR împotriva reformei. Va putea spune că a încercat să facă ordine în stat, să taie risipa, să deranjeze rețelele și a fost dat jos exact de cei care trăiesc din ele. Narațiunea asta îi va aduce un sprijin popular enorm care i-ar face pe PNL-iști să se gândească de două ori înainte să ia decizia de a-l mazili dacă nu mai e premier.
  

• Dacă moțiunea pică, Ilie Bolojan rămâne premier, dar nu un premier oarecare, ci un premier care a supraviețuit tentativei de execuție politică. Iar supraviețuirea, în politică, produce autoritate. Mai ales atunci când adversarii par să fi calculat greșit.

Să nu-l uităm totuși pe președintele Nicușor Dan.

Dacă moțiunea pică, președintele va trebui să explice, chiar și indirect, de ce nu l-a susținut mai clar pe Ilie Bolojan în cele mai grele momente ale guvernării sale. Va împărți valul de ură publică cu PSD.

Percepția publică va rămâne aceea că Nicușor Dan a preferat să medieze cu PSD-ul plecat în opoziție în loc să apere premierul reformist pe care realitatea politică l-a transformat într-un simbol. Într-un astfel de scenariu, Ilie Bolojan poate părea mai curajos decât președintele.

Dacă moțiunea trece, Nicușor Dan va cheama partidele la Cotroceni pentru consultări constituțioale în vederea formării unui nou guvern și va avea puterea să ceară o soluție de compromis sau chiar să impună un premier, probabil negociat cu PSD și o parte din PNL (cea anti-Bolojan).

Așa că marea miză de marți nu este doar dacă Bolojan rămâne sau pleacă. Marea miză este cine reușește să controleze povestea de după vot.

• Dacă moțiunea trece, PSD și AUR vor trebui să explice ce pun în loc, iar premierul Bolojan poate deveni figura unei opoziții reformiste cu combustibil public real.
  

• Dacă moțiunea pică, PSD intră în criză, AUR scapă relativ curat și poate da vina pe „trădarea” social-democraților, iar Bolojan câștigă oxigen politic până la votul de încredere pentru miniștri interimari (adică până la început de iunie).

Cât despre PNL, dacă pică moțiunea, ei bine, partidul are șanse să facă reformă cu adevărat în plan intern și să-i înlăture de la conducerea celor 10 filiale neperformante pe PNL-iștii care abia așteaptă decapitarea politică a premierului.

Dacă, în schimb, moțiunea trece, atunci se va reseta jocul, iar liberalii, în dorința lor de a rămâne la putere pe termen scurt, cel mai probabil vor accepta compromisul de a guverna în continuare cu PSD, chiar dacă asta înseamnă că își vor asuma riscul să nu facă pragul electoral în 2028 pentru o asemenea trădare.

Marți, 5 mai, de la ora 11:00, o să aflăm cine a aruncat ultimul cu zarurile.

Între timp, LEUL și-a continuat și azi deprecierea, iar EURO a atins un nou maxim istoric. Într-o discuție cu jurnaliștii de la HotNews, dealerul valutar al unei mari bănci din România a spus că a văzut „ieșiri mari de bani din țară zilele astea”. Adică străinii încep să renunțe la moneda nosstră națională, semn că instabilitatea declanșată de PSD și AUR nu aduce nimic bun pentru buzunarele românilor.

Ce putem deduce din aceste declarații? Că președintele Nicușor Dan pare să creadă, în acest moment, că a trecut de cea mai grea parte a crizei politice. Că a văzut jocul PSD, că l-a anticipat și că după episodul Bolojan și trecerea moțiunii de cenzură, lucrurile se vor reașeza cumva natural în matca unei coaliții pro-europene, aceeași ca înainte (cu PSD, PNL, USR și UDMR).

De două săptămâni ne îndeamnă președintele la calm și minimalizează amenințarea lui George Simion cu suspendarea, spunând că nu vede realistă o majoritate PSD-AUR. Pe termen scurt, poate că are dreptate. Pe termen lung, însă, deja pare că a căzut în capcană.

De ce? Păi pentru că problema președintelui Nicușor Dan nu e ce poate face PSD astăzi. Problema sa e ce va putea face PSD mâine, după ce criza politică se va stinge, după ce un nou guvern va fi instalat după consultările de la Palatul Cotroceni, după ce opinia publică va obosi și se va lua cu vacanțele căci vine vara și după ce USR va fi împins, pas cu pas, spre irelevanță guvernamentală sau chiar afară din Guvern.

Președintele se va trezi în acel moment că e singur în fața unei majorități parlamentare care nu-l respectă și nu are niciun interes strategic să-l lase să se consolideze.

Nicușor Dan sigur și-a făcut multe calcule politice în ultima perioadă, chiar dacă ne spune că nu-i place să vorbească public despre scenarii. Dar cred că detaliul care i-a scăpat președintelui din analiză e că în politica românească, capcanele nu sunt aproape niciodată spectaculoase la început.

Ele sunt întinse lent, ca să nu le auzi sau simți, fix cum sunt cele pentru șoareci. Și procesul lor de desfășurare, până prada e prinsă, se face prin negocieri politice, prin propaganda care duce la uzura capitalului de imagine, prin majorități conjuncturale pe anumite proiecte de lege sau blocaje față de anumite legi, prin oameni mutați dintr-o parte în alta în instituțiile statului și prin amenințări lansate în anumite studiouri TV și apoi retrase strategic înainte de o negociere politică importantă. Asta e capcana la care lucrează deja PSD și AUR și în care ambele partide își doresc să cadă președintele.

Nicușor Dan, dacă se uită doar la ziua de azi, poate să rateze exact filmul mai mare care rulează și care sugerează, dacă stai să vezi atent secvențele, că nu PSD-ul este prins în capcana lui, ci că el riscă să fie prins în capcana PSD-ului.

Iar explicația e cât se poate de clară. PSD știe că USR este veriga ideologică incomodă din orice formulă guvernamentală pro-europeană. De ce? Păi pentru că USR, cel puțin DECLARATIV, pune presiune pe ideea de a se face reforme, pe a avea mai multă transparență, pe reformele justiției, pe depolitizarea companiilor de stat, pe limitarea sinecurilor și pe tăierea rețelelor de influență care gravitează în jurul partidelor (deși și USR-iștii au rețelele lor).

Cu alte cuvinte, USR punctează vocal în spațiul public exact acolo unde PSD are cele mai mari vulnerabilități structurale. De aceea, într-un nou guvern „de stabilitate” girat de președintele Nicușor Dan (aceeași „stabilitate” de care ne-a asigurat în trecut și Iohannis că avem nevoie prin coaliția Nicu & Marcel) primul obiectiv real al PSD ar fi să reducă influența USR, să-l împingă într-un rol decorativ sau să-l scoată complet din ecuația guvernamentală. Poate nu acum, ci la următoarea criză.

După ce se ocupă de USR, următoarea țintă logică a PSD-iștilor ar fi Nicușor Dan. Evident, nu imediat și nu neapărat brutal. Adică nu-l vor ataca printr-o procedură de suspendare. Atacul va fi mai mult unul strategic, fixa ca pe frontul de război, prin încercuire politică.

Aici e marea vulnerabilitate a lui Nicușor Dan. Președintele nu are o armată în jurul său, adică e independent, fără partid propriu, fără o mașinărie politică în teritoriu, fără baroni locali care să tragă pentru el (și pentru interesele lor legate direct de interesul președintelui), fără primari disciplinați și fără organizații județene care să tragă pentru el. Fără toate acestea, Nicușor Dan ESTE UN PREȘEDINTE VULNERABIL.

Sigur, președintele are în acest moment legitimitate electorală, mandat constituțional și sprijin în zonele educate și urbane, dar în fața unei majorități parlamentare ostile, care l-ar șantaja cu suspendarea, detaliile astea nu sunt suficiente și nu l-ar putea ajuta pe Nicușor Dan să treacă cu bine peste o procedură de suspendare.

Nicușor Dan nu are așa ceva. Bine, să zicem că are un partiduleț care așteaptă să ia lumină de la președinte și face orice i se spune numai să prindă loc la masa puterii. Partidul se numește USR. Numai că USR nu este PDL-ul din anii de glorie ai lui Traian Băsescu. USR-iștii nu au aceeași forță teritorială, nu au aceeași disciplină internă de partid (ei nu au disciplină deloc), nu au aceeași capacitate de luptă în mediul rural și în urbanul mic urban (USR are doar 28 de primari în toată țara), acolo unde se câștigă sau se pierde adesea un referendum.

De aceea, când Nicușor Dan spune că amenințarea cu suspendarea NU este „o chestiune neserioasă”, el poate avea dreptate doar în sens strict imediat. Da, George Simion nu are azi pârghiile necesare de a pune în practică amenințarea asta și nici PSD-ul nu vrea AZI acest lucru.

Da mâine lucrurile pot arăta altfel, iar ceea ce părea doar retorică pentru propriul electorat se poate transpora în realitate. PSD și AUR așteaptă oboseala electoratului și frustrarea generată de criza economică pe care o să i-o pună în cârcă lui Bolojan și erodarea și mai mare a președintelui Nicușor Dan la nivel de încredere publică. Iar în momentul în care vor simți sânge, rechinii vor ataca, spuând că președintele este vinovat pentru că l-a susținut inițial pe Bolojan, apoi a susținut USR-ul și acum „nu face nimic”. Aceasta va fi baza propagandei.

Deși nu vrea să admită, singura garanție politică reală a lui Nicușor Dan, în acest moment, este Ilie Bolojan. Nu pentru că Bolojan ar fi comod pentru președinte și nici pentru că Bolojan ar fi ușor de controlat. Dimpotrivă. Bolojan este dificil tocmai pentru că are autonomie, profil public, legitimitate administrativă și o miză proprie de reformă.

Dar tocmai această autonomie îl face util pentru președinte. Un premier puternic, cu apetit de reformă, cu capacitatea de a se bate cu PSD în interiorul coaliției (și acum în afara ei), e în mod practic un scut politic pentru Nicușor Dan. Fără Bolojan, președintele riscă să rămână față în față cu PSD, dar fără scut. Adică total descoperit.

Nicușor Dan a dat de mai multe ori semnale că e tentat să scape de Bolojan pentru că premierul e incomod, prea puternic și prea greu de integrat într-un joc prezidențial controlat. Dar dacă pică Bolojan, Nicușor Dan va descoperi că nu a făcut nimic ca să oprească eliminarea din joc tocmai a piesei politice care îl proteja de PSD.

În viziunea președintelui, la cum s-au așezat până acum lucrurile, un premier din PNL mai dispus să împace toate taberele, poate părea pe termen scurt o soluție de calm. Pe termen lung, însă, un asemenea premier ar putea deveni instrumentul prin care PSD recâștigă CONTROLUL TOTAL asupra guvernării, marginalizează USR și izolează Palatul Cotroceni.

Varianta strategică mai dură pentru Nicușor Dan ar fi să nu accepte jocul PSD, ci să forțeze el jocul. Adică să ducă lucrurile spre alegeri anticipate, nu să se lase purtat spre un guvern nou, diluat, controlat de aceleași forțe parlamentare.

Constituțional și politic, asta ar însemna că dacă guvernul Bolojan pică prin moțiune de cenzură, el să propună un premier pe care PSD, grupările ostile din PNL și AUR să nu-l poată vota. Un nume politic imposibil pentru ei, poate de la USR. Nu un tehnocrat neutru, nu o figură confortabilă, ci cineva care să îi oblige să-și asume public refuzul.

Apoi, la a doua încercare, președintele ar putea reveni cu Ilie Bolojan. Mesajul ar fi simplu: dacă nu vreți nici prima variantă, nici un premier reformist cu legitimitate publică, atunci mergeți în fața electoratului.

Așa ar putea da Nicușor Dan șah mat politic. Nu să accepte guvernul pe care i-l construiește PSD în culise, ci să pună PSD în situația de a explica de ce preferă criza, blocajul și alegerile anticipate în locul unui guvern reformist.

Sigur, strategia asta e riscantă, căci alegerile anticipate nu sunt ușor de declanșat în România. Procedura e complicată, calendarul poate fi întins, Parlamentul poate juca la blocaj, iar partidele pot simula responsabilitatea până când presiunea publică se întoarce împotriva președintelui.

Dar uneori politica nu este despre alegerea unei opțiuni confortabile, ci despre alegerea riscului mai mic. Iar pentru Nicușor Dan, riscul mai mic ar putea să fie confruntarea deschisă acum, nu captivitatea lentă de mai târziu.

Eu spun ce ar putea face Nicușor Dan. Nu sunt însă sigur că președintele și-ar dori alegeri anticipate.

Ce trebuie noi să înțelegem e că dacă se vor așeza lucrurile exact în aceeași formulă, adică să avem un nou guvern PSD-PNL-USR-UDMR, acesta va fi „pro-european” doar cu numele. În realitate, va fi un guvern în care PSD controlează ritmul, PNL se fragmentează în grupări pro sau anti Bolojan, USR va fi tolerat până la următoarea criză politică artificială inițiată de PSD și apoi împins afară de pe scările Palatului Victoria, iar președintele va fi ținut în vitrină până când devine util de atacat.

Președintele are dreptate să nu pară speriat de George Simion. Dar greșește dacă reduce pericolul la George Simion. Suspendarea sa din funcție nu devine serioasă când o anunță AUR. Devine serioasă când PSD decide că îi folosește. Iar PSD nu are nevoie să spună asta acum. Va păstra tăcerea, va negocia și va aștepta momentul potrivit. Iar dacă președintele nu înțelege asta, s-ar putea să descopere prea târziu că singurul om care îl încurca pe termen scurt, Ilie Bolojan, era de fapt singurul care îl proteja pe termen lung.

Așa că declarația din aceste zile a președintelui Nicușor Dan conform căreia nu crede în ideea suspendării, declarație care apoi a fost întărită de poziția lui Sorin Grindeanu care a declarat că PSD nu intenționează acest lucru și e doar o minciună aruncată în spațiul public de Ilie Bolojan, poate fi citită în două feluri: fie ca un mesaj de calm instituțional, necesar într-un moment de criză, fie ca primul semn al unei subestimări naive.

Mai există și al treilea unghi din care poate fi citită poziționarea fără teamă a președintelui vizavi de o eventuală suspendare: pactizarea instituțională cu PSD.

Iar Nicușor Dan pare să joace, sau cel puțin riscă să fie împins să joace, pe logica unei promisiuni vechi din politica românească: „închide acum ochii, pactizează instituțional cu noi, acceptă niște aranjamente de stabilitate, iar la final vei primi un adversar comod”.

Prin urmare, cred că cine din jului Palatului Cotroceni îi șoptește președintelui în ureche că o înțelegere cu PSD astăzi îi cumpără liniștea din 2030 îl împinge într-o eroare strategică.

Poate că în logica instituțională a președintelui Nicușor Dan tentația este mare, căci face niște compromisuri acum, obține șefi loiali la servicii, păstrează aparența unei coaliții pro-europene și evită o criză politică, amânând însă confruntarea.

Numai că România reală nu se organizează după confortul instituțional de la vârful statului. România reală trece deja și va continua să treacă în următorii ani prin inflație, frustrări sociale, culturale și economice, neîncredere generalizată în instituții, creșterea narațiunii anti-sistem și o prăbușire autorității partidelor tradiționale. În acest context, pactul cu PSD nu îl protejează pe Nicușor Dan. Dimpotrivă, îl poate transforma în parte a sistemului pe care electoratul furios vrea să-l pedepsească.

Mai există și variabila Bolojan, pe care președintele ar face o greșeală enormă să o subestimeze. Dacă Ilie Bolojan este demis sau împins afară, nu există niciun motiv serios să credem că va accepta să stea cuminte pe margine.

Un Bolojan scos de la Palatul Victoria nu dispare politic. Dimpotrivă, poate deveni exact ceea ce Nicușor Dan nu are, adică un pol de opoziție reformistă, cu profil administrativ, cu credibilitate în zona electoratului de dreapta și cu capacitatea de a spune că a încercat să schimbe statul, dar a fost blocat de PSD, de rețelele de partid și de un președinte care a preferat acomodarea în locul confruntării.

În 2030, Bolojan sau un om împins de el în alegeri (poate Ciucu) ar putea deveni un contracandidat mult mai periculos pentru Nicușor Dan decât orice candidat convenabil fabricat de PSD sau susținut de AUR.

Iar până în 2030 mai e de trecut hopul alegerilor din 2028. Atunci se va redesena raportul real de putere. Dacă AUR își consolidează poziția, dacă suveraniștii câștigă primării, consilii județene, rețele locale și o masă parlamentară mai mare, jocul prezidențial din 2030 nu va mai putea fi controlat printr-un aranjament politic de acum între președintele Nicușor Dan și PSD.

În plus, variabila Călin Georgescu rămâne în peisaj câtă vreme nu este scos juridic sau politic din joc. Faptul că astăzi umblă nestingherit prin spațiul public, fiind suspendat între anchete și mitologia electorală a cultului „turul 2 înapoi” nu înseamnă că a dispărut.

Deci capcana pentru Nicușor Dan e să creadă că poate cumpăra viitorul de la PSD, când viitorul e deja configurat de forțe pe care PSD nu le mai controlează complet.