Dacă pensia nu e pe lista ta de priorități azi, e firesc. Însă tocmai cei cu decenii de muncă în față pot evita șocul financiar de la bătrânețe. În ediția de azi vedem cât ne vom putea baza pe stat, când ne vom pensiona și ce opțiuni avem pe cont propriu.

Povestea săptămânii

Imaginează-ți că de luna viitoare ar trebui să trăiești doar cu o treime din banii pe care îi primești azi pe card. Aceasta este realitatea care ne așteaptă pe noi, cei care muncim acum și ne vom pensiona în 2050 sau 2070. Asta înseamnă că pensia publica va deveni doar o sumă minimă de bază, iar fără alte surse construite din timp, trecerea la pensie va fi un moment greu de gestionat.

De ce vom ajunge aici?

Suntem tot mai puțini cei care muncim și tot mai mulți cei care au nevoie de pensie. Agenția Moody’s avertizează că scăderea numărului de angajați va pune presiune pe bugete, iar datele Eurostat arată că populația UE va intra într-un declin constant după 2029. În România, presiunea va lovi cel mai dur din 2030, odată cu pensionarea „decrețeilor”.

Diferența este acoperita din bugetul de stat, care se finanțează din taxe și împrumuturi. Asta pune presiune pe aceiași bani din care sunt plătite școlile, spitalele și infrastructura.

Creșterea inevitabilă a vârstei de pensionare

Când banii nu ajung, una dintre soluțiile statului este să ne pună să muncim mai mult. În România, vârsta standard pentru femei urcă treptat la 65 de ani până în 2035. Însă legea prevede ajustarea ei după speranța de viață, așa că pentru generațiile tinere 65 de ani nu e un prag bătut în cuie.

În Europa se merge deja mai departe: Germania aplică 67 de ani pentru cei născuți după 1964, Danemarca a stabilit 70 de ani pentru cei născuți după 1971, iar în Suedia sau Italia proiecțiile indică tot pragul de 70 de ani.

Cum ne completăm pensia: instrumente obligatorii și opțiuni proprii

1. Pilonul II (pensia privată obligatorie): Aproape 8,5 milioane de români au un cont aici. Din cei 25% reținuți pentru pensie din salariu, 20,25% merg la stat, iar 4,75% merg în contul tău privat, unde sunt investiți. Un calcul APAPR arată că cineva care a câștigat salariul mediu și a contribuit constant din 2008 avea peste 60.000 de lei adunați.

2. Pilonul III (pensia facultativă): Un cont voluntar unde poți pune bani în plus, cu opțiunea ca și angajatorul să contribuie ca beneficiu salarial. În 2026, contribuția medie lunară a fost de aproximativ 159 de lei.

3. Noile conturi de economii și investiții (din 2027): Inspirate din sistemul american 401(k), vor permite investiții directe în acțiuni, obligațiuni și fonduri, oferind avantaje fiscale (la depunere sau la retragere) dacă păstrezi banii până aproape de pensionare.

4. Investițiile pe cont propriu: Poți completa venitul prin ETF-uri la bursă, titluri de stat (Fidelis/Tezaur) sau imobiliare.

Graficul care explică tot

Dacă îți spui că nu are rost să economisești pentru pensie fiindcă „oricum n-o mai apuci”, s-ar putea să greșești și să ai în față mai mulți ani decât îți imaginezi. Și asta pentru că, pe termen lung, speranța de viață este proiectată să crească.

Graficul arată anii de viață rămași după 65, nu durata pensionării, care depinde și de vârsta la care ieșim din muncă. Sunt medii și proiecții, nu predicții pentru fiecare om.

Cifra care contează:

237 de miliarde de lei

Atât aveau românii în conturile din Pilonul II la sfârșitul lui septembrie. Suma înseamnă aproximativ 12% din PIB-ul anual al României. Ca reper, este aproape cât produce întreaga economie într-o lună și jumătate.

Ce nu vezi în titluri

Ce fac diferit țările cu cele mai bune sisteme de pensii din lume

Olanda, Danemarca și Islanda sunt în topul celor mai perfomante sisteme de pensii din lume, conform „Marsh CFA Institute Global Pension Index 2026”. În aceste țări, pe lângă pensia publică, există și o pensie legată de locul de muncă: angajatul pune bani într-un fond, iar angajatorul contribuie și el. Participarea este stabilită prin lege sau prin acorduri colective, nu lăsată doar la bunăvoința fiecărei firme.

Trei lucruri care merită atenția ta

1. Ce probleme mai au bogații

Nici foarte mulți bani nu garantează un loc pentru iaht în portul dorit. Ambarcațiunile sunt tot mai numeroase și mai mari, iar spațiul insuficient. Un operator spune că are trei sau patru solicitări pentru același loc. Tarifele cresc, iar fondurile de investiții cumpără porturi de agrement, atrase de afacere, scrie Financial Times.

2. AI-ul intră în contul bancar

Unele bănci americane au început să blocheze agenți AI care intră în conturile clienților și încearcă să facă tranzacții. În unele cazuri, clienții le-au dat chiar ei parolele. Problema este că unii agenți păreau să facă și lucruri pe care utilizatorii nu le ceruseră.

3. Plătești curățenia. De ce s-o faci tot tu?

Airbnb schimbă regulile: gazdele nu-i mai pot obliga pe turiști să schimbe lenjeriile, să ducă gunoiul sau să spele vasele. Asta după ce milioane de turiști s-au plâns, de-a lungul anilor, de cerințele exagerate impuse de proprietari.

Cine câștigă / Cine pierde

• Câștigătorul săptămânii: București-Ilfov

Economia regiunii a crescut cu 33% între 2019 și 2024, al treilea cel mai mare avans din UE. Capitala și împrejurimile concentrează investiții, servicii și locuri de muncă bine plătite.

• Pierzătorii săptămânii: Sud-Muntenia și Sud-Vest Oltenia

În aceeași perioadă, economia din Sud-Muntenia s-a micșorat cu 13,5%, iar cea din Sud-Vest Oltenia cu 11,3%. Ambele sunt printre cele cinci regiuni cu cele mai mari scăderi din UE și produceau mai puțin decât înainte de pandemie, după eliminarea efectului scumpirilor.

Ce înseamnă: diferențele dintre regiuni se adâncesc. București-Ilfov a câștigat teren, în timp ce celelalte două au mers înapoi. Când auzim că „economia României crește”, cifra națională poate ascunde evoluții complet diferite în funcție de zona în care trăiești.

EconoMitul ediției

„Banii de pensie sunt jucați la bursă”

Ai auzit asta de mai multe ori, nu? Da, o parte din banii din Pilonul II ajunge la bursă, în acțiuni. Dar „jucați” sugerează că administratorii pariază cu ei după cum îi taie capul.

Prin titluri de stat, fondurile împrumută statul și primesc dobândă. Prin acțiuni, cumpără mici părți din companii și pot câștiga din dividende și din creșterea valorii lor.

De ce și acțiuni? Pentru că pensia e o investiție pe termen lung. Istoric, bursa bate inflația. Banii cresc mult mai rapid decât într-un simplu depozit bancar.

Fondurile sunt supravegheate de ASF și respectă limite legale privind unde și cât pot investi. Aceste reguli reduc riscurile, fără să le elimine. În Pilonul II, contribuțiile tale sunt protejate prin lege: la pensionare, suma cuvenită nu poate fi mai mică decât totalul banilor virați. Câștigul din investiții poate varia.

Gândul cu care rămâi

„Mai am timp” poate fi cea mai scumpă greșeală. Acel reflex de a amâna economisirea este exact capcana care ne va forța să recuperăm totul pe ultima sută de metri, un efort aproape imposibil.

Nu știm ce va putea plăti statul peste 20 sau 30 de ani, dar fiecare sumă pusă deoparte din timp construiește un venit suplimentar și ne dă libertate în care ne vom opri din muncă.

Am început interviul cu Mihnea Măruță de la o întrebare care cred că ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi: cum îți dai seama că inteligența artificială nu te mai ajută să gândești, ci a început să gândească în locul tău?

Răspunsul lui mută discuția publică despre AI din zona obișnuită a beneficiilor tehnologice într-o problemă mult mai serioasă, care privește autonomia omului. „Se produce un soi de transfer, în special în rândul tinerelor generații, care își transferă amintirile și, poate și mai grav, își transferă deciziile acestor agenți AI și acestor modele de limbaj”.

Observația lui Mihnea e foarte importantă, pentru că am început prin a folosi AI-ul pentru a nu mai fi obligați să memorăm atât de multe informații, iar acum riscăm să facem un pas mai departe și să-i încredințăm inclusiv responsabilitatea de a decide în locul nostru. Diferența e uriașă. De ce? Păi pentru că memoria ne ajută să înțelegem lumea, dar capacitatea de a lua propriile decizii e una dintre condițiile fundamentale ale libertății individuale.

Mihnea Măruță consideră că fenomenul nu mai poate fi redus la comportamentul copiilor sau al adolescenților. El vede deja o schimbare care privește întreaga societate și care se petrece mai repede decât reușim să-i înțelegem consecințele: „Și senzația mea e că se produce la nivelul omenirii, nu doar la nivelul copiilor, se produce acest shift, să-i zicem, această mutare. Tot ceea ce știm noi despre lume și despre viață i-am încredințat acestei entități care este din ce în ce mai inteligentă”.

Aici e, de fapt, marea vulnerabilitate a relației noastre cu inteligența artificială. Ne-am obișnuit să tratăm accesul instantaneu la informație drept un progres incontestabil, dar am discutat mult mai puțin despre ce se întâmplă atunci când accesul la răspunsuri începe să înlocuiască procesul prin care ajungem singuri la ele. Practic, am câștigat o capacitate extraordinară de a obține informații, însă asta nu înseamnă automat că devenim mai capabili să le judecăm.

Consecințele ar putea fi cu atât mai importante pentru generațiile care cresc astăzi cu tehnologia AI în brațe. Mihnea Măruță vorbește despre o inteligență artificială care nu se mai limitează să răspundă la întrebările noastre, ci începe să ne influențeze inclusiv reprezentările despre viitor: „Și ea a ajuns la nivelul la care ne formatează mințile și a ajuns inclusiv în stadiul în care viitorurile pe care ni le propune, mai ales copiilor noștri, ne vin cu precădere de acolo”.

Ăsta e un avertisment care merită discutat mai serios în școli, în universități și în spațiul public, căci un copil care crește obișnuit să primească răspunsuri formulate de AI poate ajunge să considere aceste răspunsuri nu doar utile, ci și autoritare. Iar când tehnologia începe să influențeze felul în care îți imaginezi posibilitățile propriei vieți, problema nu mai este doar una de educație digitală. Devine o problemă despre formarea gândirii critice și a gândirii în generale, dar și despre cine ajunge să aibă autoritate asupra ei.

Într-unul dintre cele mai puternice momente ale interviului, Mihnea Măruță introduce în discuție ideea unei cedări voluntare a suveranității umane: „De bunăvoie, noi cedăm suveranitatea, că tot e un cuvânt la modă, suveranitatea oamenilor asupra a ceea ce este omenesc. O cedăm acestei inteligențe artificiale”. Afirmația poate părea radicală și pe alocuri SF, dar problema pe care o ridică Mihnea e cât se poate de concretă.

Mai exact, suveranitatea nu înseamnă numai controlul unui stat asupra propriului teritoriu. În acest context, înseamnă și capacitatea omului de a rămâne autorul propriilor alegeri. Dacă deciziile sunt transferate progresiv către sisteme pe care majoritatea oamenilor nu le înțeleg și nu le pot verifica, libertatea riscă să devină mai degrabă formală.

Adică putem continua să avem impresia că alegem, chiar și atunci când variantele dintre care alegem sunt tot mai mult influențate de tehnologia AI. Privită din această perspectivă, dependența de AI nu e impusă prin forță, ci mai curând e construită prin obișnuință.

L-am întrebat pe Mihnea și dacă AI-ul a dus cumva la moartea expresiei „nu știu”. De ce? Păi pentru că într-o lume în care aproape orice întrebare poate primi un răspuns în câteva secunde, recunoașterea propriei necunoașteri riscă să pară inutilă.

Mihnea Măruță vede lucrurile exact invers. „În primul rând, mai ales dacă ești copil, tânăr sau în formare, este, unu la mână, curiozitatea. Doi la mână, îți știi locul. Înveți să te așezi ușor-ușor pe locul de la care ai de unde să crești, gândindu-te: «Nu știu, dar am posibilitatea să încep să mă dezvolt de aici»”, spune Mihnea.

Ce am indicat Mihnea e faptul că capacitatea de a recunoaște că nu știi ceva reprezintă începutul învățării, nu un eșec personal. Iar dacă AI ne oferă permanent impresia că deținem deja răspunsul, riscăm să pierdem tocmai impulsul care ne determină să cercetăm, să greșim și să înțelegem. Adică să ne dezvoltăm!

De aici apare și un alt pericol, mai puțin vizibil decât dezinformarea: falsa convingere că răspunsurile generate de inteligența artificială sunt în mod automat obiective. Mihnea Măruță descrie mecanismul foarte bine: „Faptul că tot timpul ai o altă entitate la care să apelezi și care îți dă iluzia că știi, și această iluzie este și o iluzie de obiectivitate maximă, pentru că ai senzația că acolo se acumulează toată știința și toată certitudinea omenirii, vine, bineînțeles, cu un soi de trufie care este foarte periculoasă dacă o acumulezi sau dacă te conectezi cu ea încă de la vârste foarte fragede”.

Am vorbit cu Mihnea și despre implicațiile politice ale acestei transformări. Pornind de la eseul său, Dictatura tehnologiei / Tehnologia dictaturii, el vorbește despre posibilitatea ca evoluția inteligenței artificiale să favorizeze o concentrare fără precedent a puterii. „Există vreo legătură, vreo conexiune sau chiar vreo cauzalitate între această tehnologie fascinantă [...] și posibilitatea unei dictaturi planetare care să fie condusă fie de un grup foarte restrâns de oameni, fie chiar de această entitate sau de un agent al ei?”, se întreabă Mihnea Măruță.

Ir întrrebarea lui e o ipoteză validă, mai ales dacă înțelegem sensul contextului. Care e acesta? Păi democrațiile funcționează prin distribuirea puterii, prin responsabilitatea celor care decid și prin posibilitatea de a contesta deciziile.

Pe de altă parte, o infrastructură tehnologică în care un număr foarte mic de actori controlează sisteme tot mai importante pentru economie, securitate, comunicare și administrație poate pune presiune pe aceste mecanisme democratice. Mai exact puterea nu trebuie să dispară din instituții pentru a deveni mai greu de controlat. E suficient ca o parte din deciziile esențiale să fie transferate în sisteme opace.

Poate cea mai dură parte a avertismentului lui Mihnea Măruță e că acest transfer nu presupune neapărat o constrângere. „De bunăvoie facem acest transfer. De bunăvoie, ca să ne fie mai ușor sau ca să ne iluzionăm că am ajuns la cunoștințe mai mari sau că nu mai trebuie să bâjbâim, ne cedăm teritoriul ca specie acestei noi specii”, spune acesta.

În discuția despre supraviețuirea omenirii, Mihnea Măruță mi-a pus pe masă o comparație între capacitatea sistemelor AI de a schimba informații și limitele comunicării umane. „În momentul în care doi agenți AI își transferă unul altuia, în decurs de câteva secunde, trilioane de informații, iar doi oameni nu își pot transfera unul altuia în același interval decât maximum o idee, eventual trei cuvinte, cum face omul pe termen lung să mai concureze și să mai facă față acestei entități?”, spune el.

De aici avansează și una dintre cele mai radicale ipoteze ale sale: „S-ar putea să nu rămânem și noi pe aici, prin zonă, decât dacă fuzionăm din punct de vedere organic cu această entitate”. Adică ceva de tipul poveștii din filmul Transcendence, cu Johnny Depp.

L-am întrebat pe Mihnea în ultima parte a interviului de unde ne vom mai lua sentimentul că valorăm ceva dacă inteligența artificială va ajunge să facă mai bine decât noi tocmai munca de care suntem mândri. El descrie un scenariu discutat deja în dezbaterile despre viitorul economiei: „Vom produce atât de mulți roboți și atât de inteligenți încât vor ști să preia majoritatea, dacă nu chiar toate joburile noastre. În acel moment, oamenilor li se vor oferi, teoretic, aceste venituri universale garantate, impozitând roboții”, spune Mihnea Măruță.

Dar problema nu se termină odată cu asigurarea unui venit. Mihnea avertizează că munca oferă oamenilor și un ritual, relații sociale, proiecte comune și sentimentul propriei utilități: „Nimeni nu știe, și ăsta e cel mai sincer răspuns, cum ar putea oamenii să nu cadă în depresie în cazul în care, dintr-o dată, să zicem de la anul, ai toată libertatea în fiecare dimineață să faci ce vrei. Așa ceva este pe cât de ispititor, pe atât de dezastruos”.

Nu știm dacă vom ajunge într-o asemenea lume și nici în ce ritm s-ar putea produce transformarea. Dar acesta este, cred, avertismentul cu care trebui să rămțnă fiecare după acest interviu: progresul tehnologic nu garantează automat progresul uman.

Mihnea Măruță: „Inteligența artificială nu mai este de mult o unealtă”

La IQ Digital Summit București, Mihnea Măruță a participat și la dezbaterea despre viitorul inteligenței artificiale, unde a susținut teza că dezvoltarea accelerată a modelelor generaliste ar putea pune în pericol însăși supraviețuirea umanității.

Mihnea Măruță și-a început intervenția explicând că opoziția față de accelerarea inteligenței artificiale nu trebuie confundată cu respingerea progresului tehnologic. El a atraas atenția că intervalele dintre lansările noilor modele sunt tot mai mici, iar presiunea comercială și politică pentru dezvoltarea unor sisteme mai performante este în continuă creștere. În opinia lui Mihnea Măruță, tocmai această cursă a accelerării reprezintă unul dintre cele mai mari riscuri pentru viitorul omenirii.

Diferența fundamentală, explică Mihnea Măruță, este între modelele de inteligență artificială dezvoltate pentru rezolvarea unor probleme concrete și sistemele generaliste care încearcă să acumuleze cât mai multă cunoaștere și autonomie.

„Aceste modele de frontieră au din ce în ce mai mult ceea ce în limba engleză se numește agency, adică capacitatea de a lua decizii pe cont propriu și de a modifica realitatea”, spune Mihnea Măruță. El însă susține dezvoltarea unor modele specializate, care pot contribui la progrese în medicină, energie sau matematică. Îngrijorarea sa privește însă sistemele generaliste: „Una sunt modelele înguste, pe care și noi, echipa contra, le susținem, care studiază domenii diferite ale realității — medicină, energie, matematică și așa mai departe — și alta sunt modelele generaliste pe care le vedeți lansate din ce în ce mai des și care sunt menite să tindă înspre a ști toată cunoașterea lumii.”

În această diferență vede una dintre problemele esențiale ale revoluției AI: dezvoltăm sisteme care dobândesc capacități tot mai mari de acțiune, în timp ce posibilitățile noastre de a le înțelege și controla rămân limitate.

Mihnea Măruță consideră că una dintre cele mai complicate provocări tehnologice este ceea ce cercetătorii numesc problema alinierii: cum ne asigurăm că inteligența artificială va continua să respecte obiectivele și valorile oamenilor, inclusiv atunci când va deveni mult mai capabilă decât noi?

„Problema fundamentală este că nici pentru faza de motivație și nici pentru faza de acțiune nu există niciun studiu și nicio soluție general acceptată la nivel mondial pentru această problemă numită problema alinierii”, susține Mihnea Măruță. În interpretarea sa, dificultatea este atât de profundă încât o consideră imposibil de rezolvat definitiv: „Științific vorbind, și îmi pare rău să spun acest lucru, problema alinierii este insolvabilă din două motive pe care le-aș defini chiar ca matematice. Primul argument este că problema alinierii este o problemă de tip fractalic, adică, cu cât cobori mai jos înăuntrul problemelor, cu atât se ivesc noi și noi rămurele, noi și noi probleme”.

Concluzia sa este tranșantă: „Ceea ce, de fapt, caută oamenii de știință este o soluție finită pentru o problemă infinită”.

Al doilea argument prezentat de Mihnea Măruță privește capacitatea oamenilor de a controla o inteligență care, prin ipoteză, i-ar depăși radical: „Problema alinierii, adică cum facem să supunem pe termen nelimitat, într-o soluție general valabilă, aceste modele, face parte din așa-numita categorie Catch-22”.

În raționamentul său, omul ar trebui să construiască un mecanism de control suficient de performant pentru a supraveghea o inteligență de miliarde de ori mai rapidă și mai capabilă decât el. „Asta ar însemna că omul trebuie să găsească o super-superinteligență care să controleze eventuala superinteligență”, spune Mihnea.

Ar apărea, astfel, o nouă problemă: cine ar controla sistemul creat pentru a supraveghea prima superinteligență? „Intrăm într-o buclă infinită”, avertizează el, înainte să formuleze una dintre cele mai apăsătoare întrebări ale dezbaterii: „Din moment ce nu există nicio soluție la problema alinierii, adică aceste modele, cu cât sunt mai capabile, cu atât devin mai impredictibile și mai incontrolabile, suntem dispuși, ca specie, ca omenire, să ne luăm chiar și 0,001% șanse că am putea dispărea?”

Unul dintre cele mai tensionate momente ale dezbaterii a venit atunci când Mihnea Măruță a fost contrazis în privința incidentului asociat Hugging Face. Un reprezentant al echipei adverse a subliniat că experimentul invocat fusese desfășurat într-un mediu controlat, iar acest context schimba interpretarea riscurilor. Mihnea însă și-a susținut argumentul, afirmând că asemenea experimente arată cât de surprinzător poate deveni comportamentul agenților AI inclusiv pentru cei care îi dezvoltă.

În cea de-a doua intervenție, Mihnea Măruță a dus discuția către perspectiva pe care mi-a indicat-o și mie în interviu: inteligența artificială ar trebui privită ca o nouă specie, nu doar ca un instrument construit de oameni.

„După părerea noastră, inteligența artificială nu mai este de mult o unealtă, nu mai este un instrument, ci cred că ar fi mult mai potrivit să folosim termenul de specie. Este o specie inteligentă și ceea ce ne învață istoria este că o specie, cu cât este mai inteligentă, cu atât își oferă și are la dispoziție mai multe opțiuni”, e de părere Mihnea Măruță.

Pentru a-și explica argumentul, el a recurs la o comparație provocatoare cu evoluția omului și apariția contracepției: „Contracepția este exemplul că, ajunsă la un anumit stadiu de inteligență, de prosperitate și de bine, o specie se întoarce împotriva cauzelor care au adus-o la viață.” În interpretarea sa, inteligența permite unei specii să se desprindă de imperativele care i-au condiționat existența. Prin această analogie, Mihnea a încercat să sugereze că și o inteligență artificială mult mai avansată ar putea ajunge să nu mai respecte scopurile pentru care oamenii au creat-o.

Mihnea Măruță și-a încheiat intervenția cu un experiment de gândire menit să arate că o inteligență superioară își poate construi propriile priorități, diferite de logica evolutivă care i-a precedat existența: „Vă întreb pe toți o întrebare tulburătoare: ați fi de acord ca săptămâna viitoare să moară toți cei dragi ai dumneavoastră dacă anul viitor un milion de copii cu genele dumneavoastră s-ar naște?”

Răspunsul, spune el, e categoric: „Nu. Și aceasta este dovada că o specie inteligentă, de la un anumit nivel de inteligență în sus, își oferă opțiuni, nu mai respectă evoluția și cadrele în care a fost creată.”

Apoi, Mihnea a încheiat cu o întrebare care concentrează întreaga sa perspectivă asupra viitorului inteligenței artificiale: „Credeți că o specie de miliarde de ori mai inteligentă decât omul s-ar mai întoarce să ne întrebe care ne sunt dorințele noastre, ale creatorilor ei?”

România a ajuns în situația în care piloții săi doboară drone rusești deasupra Mării Negre, în timp ce la București răfuielile politice riscă să pună în dificultate tocmai investițiile de care avem nevoie pentru a ne apăra. PSD și-a obținut victoria la Curtea Constituțională în disputa cu fostul Guvern Bolojan, dar consecințele acestei decizii ar putea merge mult dincolo de satisfacția politică a lui Sorin Grindeanu.

Vorbim despre proiecte strategice, contracte și miliarde de euro din programul SAFE, a căror utilizare ar putea fi complicată de blocaje juridice și administrative. Iar noul Guvern condus de Luca Niculescu, instalat săptămâna asta la Palatul Victoria, are responsabilitatea să clarifice rapid situația, pentru că România nu își permite să piardă luni întregi în proceduri și contestații tocmai când amenințările de securitate sunt tot mai aproape de granițele sale.

Și tocmai ceea ce se întâmplă în Marea Neagră ar trebui să le amintească politicienilor de la București cât de scump poate costa fiecare întârziere. Navele comerciale continuă să fie atacate în apropierea României, iar intervenția din weekendul trecut a avioanelor noastre împotriva dronelor rusești deasupra Mării Negre confirmă că amenințările despre care discutam până nu demult în termeni teoretici au devenit probleme concrete de securitate.

FIRST READ

PSD a obținut joi la Curtea Constituțională ceea ce Sorin Grindeanu a cerut împotriva Guvernului Bolojan: constatarea unui conflict constituțional în cazul ordonanței care susține o parte dintre investițiile legate de SAFE.

Trebuie să fim atenți la nuanțe și să ne aducem puțin aminte cum s-au desfășurat lucrurile:

• Pe 4 mai 2026, guvernul Bolojan discută OUG 38/2026, al cărei proiect inițial avea două articole referitoare la investițiile strategice asociate programului SAFE. În procesul de adoptare sunt introduse încă 12 articole, cu prevederi care depășesc domeniul inițial. Consiliul Legislativ avizase favorabil, cu observații, prima versiune.

• Apoi, pe 5 mai 2026, guvernul Bolojan solicită un nou aviz al Consiliului Legislativ pentru forma extinsă. În aceeași zi, Parlamentul demite Guvernul Bolojan prin moțiune de cenzură. Consiliul Legislativ emite avizul negativ nr. 448/2026. Potrivit sesizării lui Grindeanu, acesta a venit după demiterea Guvernului.

• Ulterior, pe 8 mai 2026, guvernul Bolojan, deja demis și devenit interimar, reintroduce ordonanța pe ordinea de zi și ea este publicată în Monitorul Oficial. Guvernul susține că nu a readoptat ordonanța, ci doar a luat act de avizul Consiliului Legislativ, procedură necesară înainte de publicare.

PSD a contestat tocmai această interpretare. Grindeanu a argumentat că Guvernul Bolojan demis și devenit interimar nu mai avea dreptul să exercite atribuții de legiferare, ci doar să asigure administrarea problemelor curente.

Sesizarea liderului PSD a fost admisă cu 5 voturi la 4. Din punct de vedere politic, PSD a obținut o victorie pe care a urmărit-o. Însă problema e că efectele acestei victorii pot ajunge să impacteze direct contractele din domeniul apărării și securității naționale, restructurarea șantierelor unde sperăm să fie dezvoltate navele de patrulare care să ne protejeze infrastructura critică din Marea Neagră și în capacitatea României de a-și întări în ansamblu apărarea.

Decizia de joi a CCR pune sub semnul întrebării însăși autoritatea Guvernului de a adopta ordonanța, ceea ce face ca următoarea judecată să fie decisivă pentru întregul act. Mai concret spus, la termenul din 25 noiembrie, când CCR urmează să examineze sesizarea Avocatului Poporului privind neconstituționalitatea aceleiași ordonanțe, rezultatul deja e inevitabil de sesizabil.

Dacă CCR a admis joi că OUG 38 a fost adoptat de un guvern care nu mai avea această competență, Curții îi va fi foarte greu spre imposibil să declare ulterior că adoptarea aceluiași OUG a respectat Constituția. Consecința votului trebuie însă explicată corect: adică, trebuie subliniat că constatarea conflictului dintre Guvern și Parlament nu înseamnă că toate contractele SAFE au fost anulate prin decizia de joi.

Contractele sunt însă expuse acolo unde depind de prevederile contestate. Mai exact, cadrul inițial al programului SAFE rămâne în vigoare, dar OUG 38/2026 a adăugat instrumente de care anumite investiții în apărare și securitate au nevoie pentru a putea fi realizate.

Ce vreau eu să spun e că poți avea un contract semnat și bani disponibili, dar să nu mai poți continua legal o operațiune indispensabilă proiectului. De aici pot începe suspendările, procesele, întârzierile și cererile de despăgubire. Iar o eventuală declarare a neconstituționalității nu șterge automat toate actele încheiate anterior, însă poate afecta serios executarea lor.

Prevederile declarate neconstituționale se suspendă de la publicarea deciziei și își încetează efectele după 45 de zile dacă nu sunt puse în acord cu Constituția. Așadar, faptul că un contract a fost semnat nu este suficient pentru a garanta că investiția merge mai departe fără probleme.

Exproprierile sunt unul dintre punctele sensibile în tot acest context. De ce? Păi pentru că OUG-ul cu pricina permite folosirea unor mecanisme prin care statul poate prelua, cu despăgubire, bunuri necesare investițiilor strategice de apărare, inclusiv utilaje și alte componente ale unei capacități industriale.

Ca să fie clar pentru toată lumea, dacă ai nevoie de terenul, clădirile și echipamentele unei fabrici pentru a realiza un proiect, finanțarea nu îți folosește prea mult câtă vreme nu le poți prelua legal. Iar dacă mecanismul introdus prin ordonanță este suspendat, cum deja se întâmplă în această situație, proiectele care depind de el pot rămâne blocate până la o soluție legislativă validă. Evident, vizate direct sunt mecanismele introduse prin ordonanța contestată și operațiunile care se sprijină pe ele.

Dacă e să ne uităm cu atenție la marile dosare SAFE care intră în zona de vulerabilitate a acestei decizii referitoare la OUG 38, tronsoanele A7 și A8 cu utilizare civilă și militară intră în zona de risc.

Dacă atribuirea sau executarea unui contract la aceste două proiecte depinde de mecanismele din acest OUG, pot deveni necesare refacerea unor proceduri și modificarea legală a unor clauze, cu întârzieri și costuri suplimentare.

Se poate ajunge inclusiv la un alt constructor dacă o atribuire este anulată și procedura trebuie reluată. Ăsta e însă un scenariu greu realizabil în acest moment, dar nu exclus definitiv, potrivit unor surse din cadrul CCR, care mai indică totuși că noul guvern nu primește prin această decizie dreptul să schimbe constructorii de pe A7 și A8 ori furnizorii militari după bunul plac. Orice înlocuire trebuie să aibă un temei legal propriu. Însă intrăm într-o zonă de incertitudine odată cu această decizie, au indicat și surse din domeniul apărării pentru această ediție a FLANC.

Pericolul, în acest moment, e să avem finanțarea disponibilă, dar să nu putem realiza la timp investițiile pentru care am solicitat-o. România are acces la aproximativ 16,7 miliarde de euro sub formă de împrumuturi, adică bani care trebuie dați înapoi. Decizia de joi a CCR nu desființează programul european și nu retrage automat această alocare. Însă blocajele prelungite care vin odată cu ea pot afecta îndeplinirea condițiilor de finanțare, accesarea tranșelor și mai ales calendarul proiectelor, iar întârzierile vor însemna costuri suplimentare asupra bugetului, dar mai ales o mărire a deficitului de securitate și apărare.

Ce responsabilitate are acum Guvernul Luca Niculescu? Păi trebuie să iasă public și să explice ce proiecte depind de ordonanța contestată și cum le asigură continuitatea legală.

FIVE SIGNALS

Google pierde cercetători din cauza contractelor militare

Inteligența artificială intră tot mai mult în planurile armatelor, dar această apropiere de industria militară începe să provoace tensiuni chiar în interiorul companiilor care dezvoltă tehnologia AI. BBC a discutat cu actuali și foști cercetători Google DeepMind care au demisionat sau intenționează să plece, nemulțumiți de utilizarea AI în scopuri militare. Principala lor îngrijorare privește capacitatea acestor sisteme de a funcționa în siguranță și, mai ales, controlul real pe care oamenii îl mai pot exercita asupra deciziilor. Google susține că își evaluează contractele în raport cu propriile politici și că angajații au la dispoziție mecanisme interne pentru a semnala problemele.

Discuția este însă mult mai serioasă decât un conflict între angajați și conducerea unei companii. De ce? Păi pentru că într-un război în care un algoritm poate propune sute de ținte într-un timp extrem de scurt, există riscul ca militarul care trebuie să autorizeze o lovitură să ajungă să valideze informații pe care nu le mai poate verifica temeinic. Iar atunci, controlul uman, atât de des invocat de companiile tehnologice și de armate, riscă să devină o simplă formalitate. Tocmai de aceea, cei care cumpără asemenea sisteme trebuie să știe cât de bine au fost testate, în ce condiții pot greși și cine răspunde atunci când o decizie luată cu ajutorul AI produce victime.

Centrele de date devin ținte militare. Iar infrastructura digitală este mai vulnerabilă decât pare

Războiul din Ucraina ne mai arată ceva despre infrastructura digitală pe care se sprijină economiile moderne. Atacurile asupra centrelor de date Yandex și Sber din Rusia au scos la iveală vulnerabilitățile unor instalații construite pentru eficiență și extindere rapidă, dar insuficient pregătite pentru amenințări militare.

O analiză Meduza explică problemele de protecție ale acestor centre în fața dronelor ucrainene. Iar consecințele pot depăși cu mult distrugerea unei clădiri, pentru că într-un asemenea loc sunt concentrate servicii de care depind instituții, companii și milioane de utilizatori. Rezistența infrastructurii depinde inclusiv de modul în care sunt distribuite sistemele și de existența unor copii ale datelor care să permită continuarea activității după un atac.

Vulnerabilitățile nu se opresc însă la atacurile fizice. O postare pe X semnalează o serie de incidente și probleme de securitate care ar implica PHP, eMudhra, GitLab și LiteLLM, dar și presupuse atacuri asistate de AI sau expuneri de date bancare.

Mai exact, o vulnerabilitate ascunsă de peste un deceniu în PHP, unul dintre cele mai utilizate limbaje de programare ale internetului, a declanșat o alertă globală de securitate cibernetică, după ce cercetătorii au reușit să o identifice cu ajutorul inteligenței artificiale.

Potrivit BBC, breșele ar putea permite atacatorilor să fure informații sensibile sau chiar să preia controlul unor servere vulnerabile, fără autentificare. Gravitatea descoperirii a determinat instituții publice din mai multe țări, inclusiv Finlanda și Marea Britanie, dar și organizații precum Wikimedia, să își suspende preventiv unele servicii online. Autoritățile americane și europene au cerut actualizarea imediată a sistemelor, în timp ce dezvoltatorii PHP au publicat deja corecțiile necesare.

Dincolo de amploarea incidentului, avem de-a face cu o schimbare importantă în securitatea cibernetică: inteligența artificială poate identifica în câteva ore vulnerabilități care au scăpat ani întregi verificărilor tradiționale, dar aceleași instrumente pot ajunge și în mâinile atacatorilor. Iar pentru statele care își digitalizează accelerat serviciile publice, episodul ăsta e încă un avertisment că securitatea infrastructurii informatice trebuie tratată ca o problemă de securitate națională.

Europa vrea să le permită companiilor să doboare drone. Dar responsabilitatea rămâne o problemă

Europa începe să înțeleagă că protejarea infrastructurii critice împotriva dronelor nu mai poate depinde exclusiv de reacția armatei sau a poliției. Companiile de utilități cer autorităților dreptul de a interveni direct atunci când instalațiile pe care le administrează sunt amenințate. Franța a permis deja asemenea intervenții în anumite condiții și pentru operatori autorizați, în timp ce Germania și Austria analizează măsuri similare, scrie Reuters. Numai că autorizarea folosirii unor sisteme antidrone aduce și o responsabilitate uriașă la pachet, mai ales atunci când neutralizarea unui aparat poate provoca victime sau pagube la sol.

Iar amenințarea este cât se poate de actuală, având în vedere că Politico Europe a scris zilele acestea despre apariția unor drone neautorizate deasupra unor instalații militare din sud-estul Franței, inclusiv în zona Toulon, incidente pentru care a fost deschisă o anchetă. Originea aparatelor nu este încă stabilită, dar asemenea episoade arată presiunea tot mai mare asupra autorităților europene.

România are toate motivele să urmărească atent aceste evoluții, mai ales după incidentele din Marea Neagră, căci în cazul vizării unei instalații energetice sau al unui obiectiv militar, timpul dintre detectarea unei drone și autorizarea intervenției poate decide soarta întregului obiectiv și dacă reușim sau nu să-l apărăm. Ce vreau eu să spun e că nu doar teoretic, dar mai ales practic avem nevoie ca procedurile, responsabilitățile și mijloacele de reacție să fie stabilite înainte ca amenințarea să apară pe radar.

Navele de pescuit ale Rusiei și noua competiție pentru nordul Europei

Rusia este suspectată că folosește inclusiv nave civile de pescuit pentru a culege informații despre infrastructura submarină a statelor europene. O investigație The Telegraph urmărește activitatea unor traulere rusești (navă de pescuit modificată pentru a pescui cu traule) în apropierea cablurilor submarine din jurul Marii Britanii.

Deocamdată, suspiciunile privind supravegherea infrastructurii nu reprezintă dovezi că respectivele nave au executat operațiuni de sabotaj. Dar preocuparea serviciilor de securitate britanice e justificată de importanța acestor cabluri, prin care trece o parte esențială a comunicațiilor și tranzacțiilor internaționale.

În același timp, UE încearcă să își consolideze poziția în Arctica, unde competiția pentru resurse și noi rute comerciale capătă o importanță strategică tot mai mare. Politico Europe analizează schimbările pe care Bruxellesul vrea să le aducă politicii sale pentru această regiune. Pentru europeni, miza privește inclusiv capacitatea de a-și proteja interesele economice într-un spațiu în care Rusia are deja o prezență importantă.

Iar România ar trebui să privească această competiție și prin prisma propriilor investiții din Marea Neagră, căci dezvoltarea infrastructurii energetice submarine obligă statul și operatorii să ia în calcul, încă din faza proiectării, costurile supravegherii și ale protecției împotriva amenințărilor militare și hibride. Ceva ce noi ca stat încă nu am luat în calcul.

Europa își conectează apărarea antiaeriană, în timp ce marile puteri industriale își negociază viitoarele avioane de luptă

Un exercițiu militar desfășurat în Creta arată una dintre direcțiile în care trebuie să evolueze apărarea antiaeriană europeană. Airbus a conectat sistemul german IRIS-T SLM și un sistem Patriot operat de Suedia la centrul german de comandă SAMOC, în cadrul SPARTAN ARROW 26. Au fost integrate și mijloace de apărare apropiată, potrivit informațiilor publicate de Aerospace & Defence. Exercițiul e important pentru că demonstrează posibilitatea coordonării unor sisteme diferite într-o arhitectură comună de comandă.

Pentru România, care declarativ e interesată să își sporească capacitatea de apărare antiaeriană, asemenea teste ar trebui să conteze inclusiv în alegerea echipamentelor. Adică trebuie să ne uităm la compatibilitatea promisă de producători și care trebuie demonstrată în condiții cât mai apropiate de cele operaționale.

Tot în industria europeană de apărare se pregătesc decizii care vor influența următoarele decenii. Mai exact, oficiali germani recomandă Berlinului să exploreze un parteneriat cu Suedia și Spania pentru dezvoltarea unui nou avion de luptă, potrivit unor documente ministeriale prezentate de Politico Europe. Guvernul german nu a luat încă o decizie definitivă, însă alegerea partenerilor va influența distribuirea producției, accesul la tehnologie și controlul asupra viitoarelor modernizări.

Iar aici este o lecție pe care România ar trebui să o înțeleagă din propriile programe de înzestrare. Mai concret spus, un avion cumpărat azi va avea nevoie de mentenanță și modernizări timp de decenii, iar dependența de producător se negociază cel mai bine înainte de semnarea contractului, când cumpărătorul mai are suficientă putere de negociere. E ceva ce ar trebui să știe decidenții politici de la București. Repet: AR TREBUI SĂ ȘTIE!

WHAT WE’RE HEARING

La București se discută despre reconstrucția Ucrainei

Joi și vineri se desfășoară la Romexpo cea de-a treia ediție a conferinței „Rebuilding Ukraine: Security, Opportunities, Investment”, organizată de New Strategy Center împreună cu Camera de Comerț și Industrie a României. Miza e una uriașă, în condițiile în care reconstrucția Ucrainei este estimată la aproape 600 de miliarde de dolari pentru următorul deceniu, iar lucrările au început deja, chiar dacă războiul continuă.

România are avantajul frontierei comune, al Portului Constanța și al unei industrii care poate participa la proiecte de infrastructură, energie și construcții. Ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, a vorbit joi la conferință despre necesitatea unor instrumente financiare care să sprijine companiile românești să intre pe piața ucraineană, inclusiv prin implicarea instituțiilor financiare ale statului. E o direcție necesară, însă deocamdată insuficientă pentru ambițiile pe care Bucureștiul le anunță public.

Problema este că România continuă să vorbească despre reconstrucția Ucrainei fără să prezinte un plan național coordonat prin care să aducă la aceeași masă marii actori din industria românească, construcții, energie și logistică.

Practic, fiecare pare să vorbească pe limba lui, în timp ce marile contracte internaționale necesită consorții puternice, finanțare și capacitatea de a executa proiecte complexe. Iar aici Ministerul Economiei, Ministerul Transporturilor și Ministerul Finanțelor ar trebui să lucreze împreună cu industria, înainte ca oportunitățile să fie împărțite între cei care s-au organizat deja.

„Nu cred că trebuie să ne speriem, dar lipsa unei coordonări între stat și mediul privat, cum spuneți și dumneavoastră, riscă să transforme apropierea noastră geografică de Ucraina într-un avantaj pentru companiile altor țări, care vor folosi infrastructura românească pentru a-și executa propriile contracte. Practic, am putea câștiga din transportul materialelor către Ucraina, dar am pierde valoarea economică mult mai mare a producerii, livrării și instalării lor”, a declarat pentru FLANC o sursă din induastrai de apărare românească, care a preferat să rămână sub rezerva anonimatului.

Mai mult, potrivit altor două surse din domeniul apărării prezente la evenimentul de la Romexpo, România are în continuare o relevanță redusă în marile discuții europene și internaționale privind reconstrucția Ucrainei, în ciuda apropierii geografice și a sprijinului acordat Kievului. Este o realitate pe care și eu am sesizat-o la Ankara și New York, la summitul NATO și Adunarea Generală a ONU, în acest an.

Așadar, competiția economică pentru reconstrucția Ucrainei a început deja, iar România are nevoie de o politică industrială și comercială care să lege sprijinul strategic acordat Kievului de dezvoltarea propriilor companii. Altfel, riscăm să ne mulțumim cu rolul de coridor logistic pentru o reconstrucție de sute de miliarde de dolari, în timp ce valoarea adăugată, contractele mari și profiturile vor ajunge în economiile statelor care au înțeles mai repede cum să își organizeze interesele.

RADAR ROMÂNIA

După atacurile asupra navelor comerciale și pătrunderea dronelor rusești în spațiul aerian românesc, Consiliul Suprem de Apărare a Țării s-a reunit joi, pe 22 octombrie, pentru a discuta măsurile necesare protejării Mării Negre.

Conform comunicatului Administrației Prezidențiale, prioritățile vizează accelerarea dezvoltării capacităților de supraveghere maritimă, combaterea minelor și îmbunătățirea intervențiilor împotriva dronelor, alături de exerciții comune între instituții și actualizarea procedurilor de reacție.

S-a discutat și despre consolidarea coordonării în NATO, operaționalizarea Hub-ului european de securitate la Marea Neagră și utilizarea grupării MCM Black Sea, al cărei mandat a fost extins la protejarea infrastructurii critice.

Evident, direcțiile sunt necesare, dar comunicarea publică nu oferă un calendar clar al implementării, un buget pentru noile capacități sau responsabilități concrete pentru fiecare instituție. Doar lucruri vagi și generalități. Ori aici apare problema de fond, pentru că România are nevoie de măsuri care să producă rezultate într-un timp cât mai scurt, în condițiile în care securitatea navigației comerciale și a investițiilor energetice e deja amenințată.

Președintele și noul Guvern trebuie să explice public ce urmează să facă și în ce termene, în limitele permise de securitatea operațională. Și trebuie să facă asta fără să se ascundă sub ideea de a invoca secretul militar, căci el nu poate ține locul unei minime responsabilități publice privind investițiile și capacitatea statului de a-și proteja interesele.

Două drone rusești doborâte de piloții români

Pe 17 octombrie, piloții români aflați la manșa avioanelor F-16 au doborât două drone rusești Geran care pătrunseseră în spațiul aerian național deasupra Mării Negre, în apropiere de Sulina.

Conform MApN, citat de G4Media, prima dronă a fost neutralizată după două minute, iar a doua după cinci minute de la intrarea în spațiul aerian românesc.

Radu Miruță, care acum nu mai e ministru al Apărării, dar care la momentul evenimentului era încă ministru interimar, a explicat că aeronavele fuseseră poziționate anticipat, pe baza unor analize ale traiectoriilor probabile, ceea ce a permis intervenția rapidă împotriva unor drone de generație nouă, capabile să atingă aproximativ 450 km/h. E un rezultat important pentru militarii români, care demonstrează că anticiparea și pregătirea operațională pot face diferența în fața unei amenințări reale.

Dar succesul celor două interceptări trebuie privit în contextul mult mai complicat al securității Mării Negre, unde amenințările au început să afecteze direct navigația comercială. O analiză The Guardian indică faptul că șase nave au fost atacate în numai zece zile în Marea Neagră, inclusiv în zone maritime din apropierea României și Bulgariei.

• Deci riscurile se reflectă deja în siguranța echipajelor, în costurile asigurărilor și în încrederea operatorilor comerciali care tranzitează regiunea.

Iar România trebuie să își pregătească apărarea pentru amenințări simultane și pentru misiuni susținute, inclusiv împotriva dronelor care devin tot mai rapide și mai greu de interceptat. Intervenția piloților români arată că avem oameni capabili să reacționeze eficient. Pe de altă parte, responsabilitatea autorităților e să se asigure că acești oameni dispun permanent de echipamentele, informațiile și resursele necesare pentru a proteja o regiune în care războiul a ajuns deja periculos de aproape de interesele economice și de securitate ale României.

Rheinmetall la Mangalia și o șansă pentru industria navală românească

Grupul german Rheinmetall, împreună cu MSC, a câștigat licitația pentru preluarea șantierului naval de la Mangalia, într-o tranzacție de aproximativ 138 de milioane de euro, care ar urma să fie finalizată în următoarele săptămâni. Planurile prevăd dezvoltarea unor capacități de producție civilă și militară în sectoare distincte, iar Rheinmetall leagă viitorul șantierului inclusiv de construcția a patru nave comandate de România, două nave de patrulare de 96 de metri și două nave de sprijin pentru scafandri de 43 de metri.

Pentru industria românească de apărare, tranzacția poate însemna recuperarea unei capacități industriale importante, într-un moment în care securitatea Mării Negre a devenit o prioritate strategică. Dar adevărata miză începe după finalizarea tranzacției, când vom vedea câți bani sunt investiți efectiv în modernizarea șantierului, câți oameni vor lucra acolo și ce parte din producție va reveni companiilor românești.

Șantierul de la Mangalia are nevoie de comenzi constante, personal calificat și un lanț de furnizori locali care să poată susține activitatea industrială pe termen lung. Altfel, simpla intrare a unui mare grup german pe piața românească nu garantează relansarea șantierului. Tocmai de aceea, FLANC își propune să urmărească această investiție, de la angajamentele anunțate până la contractele și lucrările care vor fi realizate efectiv.

Promisiunile sunt frumoase, nu contestă nimeni acest lucru. Dar succesul tranzacției de la Mangalia va trebui măsurat în navele construite acolo, investițiile realizate și contracte obținute. Responsabilitatea este foarte mare pentru statul român, căci vorbim de un șantier care ar putea participa direct la înzestrarea Forțelor Navale.

DEFENSE MONEY

România se oferă să plătească pentru menținerea trupelor americane. Dar ce negociază Bucureștiul cu Washingtonul?

România este dispusă să suporte o parte din costurile prezenței militare americane pe teritoriul său, într-un moment în care Washingtonul își reevaluează dispozitivul militar din Europa, potrivit Bloomberg.

Pentru cine nu știe, aproximativ 1.000 de militari americani se află în prezent în România, iar Bucureștiul încearcă să ofere argumente suplimentare pentru menținerea acestei prezențe. Din punct de vedere strategic, interesul României este cât se poate de clar, mai ales în actualul context de securitate de la Marea Neagră. Dar o asemenea ofertă financiară trebuie să vină și cu o negociere serioasă privind capacitățile militare care vor rămâne aici, durata angajamentului american și obligațiile bugetare pe care ni le asumăm.

Prezența americană rămâne esențială pentru securitatea României, însă deciziile Washingtonului vor depinde în continuare de propriile priorități strategice, indiferent de contribuția financiară oferită de București. Tocmai de aceea, autoritățile române trebuie să negocieze un acord care să consolideze efectiv capacitatea de apărare a țării, susțin surse din domeniul apărării consultate de FLANC, inclusiv prin investiții în infrastructură și susținerea operațiunilor militare.

Industria de apărare anunță contracte de sute de milioane de dolari. Dar banii nu ajung automat în fabrici

Un exemplu interesant vine din Statele Unite, unde compania Allen Control Systems beneficiază de un contract-cadru cu un plafon de 500 de milioane de dolari și a deschis la Austin o fabrică de aproximativ 18.600 de metri pătrați. Potrivit Defense One, compania vrea să ajungă la o producție de peste 50 de turele lunar, pe măsură ce vor apărea comenzile. Numai că valoarea anunțată reprezintă plafonul unui contract de tip IDIQ, care permite plasarea unor comenzi ulterioare, fără să garanteze că întreaga sumă va fi cheltuită.

• Ei bine, asta e o diferență esențială pentru orice producător din industria de apărare, pentru că o fabrică are cheltuieli permanente, iar comenzile ferme și plățile efective sunt cele care îi asigură funcționarea.

Problema se regăsește și în Europa. În Marea Britanie, Politico Europe scria la începutul acestei săptămâni că obstacolele de reglementare și reticența unor investitori continuă să limiteze accesul companiilor de apărare la capital privat, deși guvernele anunță bugete militare tot mai mari.

Războiul pune presiune pe bugetele statelor. România trebuie să învețe cât costă fiecare întârziere

Costurile războiului se resimt tot mai puternic și în economiile statelor aflate departe de linia frontului. Statele membre ale Fondului Monetar Internațional solicită sprijin suplimentar pentru țările afectate de conflicte, creșterea prețurilor la energie și dificultățile de finanțare, scrie Reuters, preluat de Digi24.

Pentru România, această realitate complică și mai mult efortul de creștere a cheltuielilor pentru apărare, într-un moment în care statul trebuie să își țină sub control deficitul bugetar. Programele de înzestrare presupun angajamente financiare întinse pe mai mulți ani, iar întârzierile administrative sau contractuale pot crește costurile finale. De aceea Guvernul PSD-Luca Niculescu trebuie să explice cum va susține aceste investiții fără să compromită stabilitatea finanțelor publice, pentru că promisiunile privind modernizarea armatei trebuie să fie însoțite de un calendar financiar credibil.

Iar aici revenim inevitabil la programul SAFE și la incertitudinile provocate de decizia Curții Constituționale privind ordonanța contestată de PSD. România are acces la o finanțare europeană importantă, însă capacitatea de a folosi acești bani depinde de existența unui cadru juridic stabil și de respectarea termenelor asumate.

Fiecare blocaj care întârzie executarea unor proiecte poate însemna costuri suplimentare și investiții amânate într-un domeniu în care timpul a devenit o resursă strategică. Evident, disputele politice de la București se pot încheia printr-un vot sau printr-o decizie a Curții, dar eventualele întârzieri din contracte și șantiere vor trebui recuperate cu bani din bugetele următorilor ani. Iar factura nu va ajunge la cei care și-au revendicat victoria politică, ci la contribuabilii care finanțează apărarea României.

BATTLEFIELD

Americanii pregătesc sistemul Typhon pentru Europa

Armata americană face un nou pas în pregătirea capacităților de lovire la distanță destinate teatrului european de operații. Militarii americani alocați misiunilor din Europa au executat prima tragere cu sistemul Typhon la poligonul China Lake, din California, relatează Business Insider.

Sistemul poate utiliza rachete Tomahawk și SM-6, oferind forțelor americane capacități suplimentare de lovire la distanțe considerabile. Testul a avut loc pe teritoriul Statelor Unite și reprezintă o etapă în pregătirea militarilor, fără să confirme o viitoare desfășurare a sistemului în Europa.

Pentru aliații NATO, asemenea exerciții au însă o importanță strategică, deoarece credibilitatea descurajării militare depinde inclusiv de capacitatea de a opera rapid și eficient echipamentele disponibile. Iar într-un moment în care Rusia continuă să investească în mijloace de lovire la distanță, pregătirea forțelor occidentale devine la fel de importantă ca tehnologia pe care acestea o au la dispoziție.

Ucrainenii cer drone mai simple și mai ieftine. Războiul obligă industria militară să țină pasul cu frontul

Experiența războiului din Ucraina începe să pună sub semnul întrebării modul în care industria occidentală dezvoltă unele dintre echipamentele destinate frontului. Operatorul și analistul ucrainean Dmytro Zhluktenko atrage atenția că multe drone produse în Occident sunt prea scumpe și complicate pentru nevoile reale ale militarilor, indică tot Business Insider.

• Această realitate schimbă inclusiv felul în care armatele își pregătesc personalul. Armata americană a format primii zece specialiști în cadrul programului 390A, dedicat tehnicienilor în robotică militară, scrie Defense One.

Aceștia sunt instruiți să adapteze și să repare echipamente robotice în funcție de nevoile operaționale, inclusiv prin dezvoltarea unor rețele de comunicații de tip mesh, capabile să funcționeze în medii afectate de bruiaj. Pentru armatele care investesc în drone și sisteme autonome, asemenea competențe devin esențiale. Iar România ar trebui să privească această evoluție cu mult mai multă atenție, pentru că introducerea roboticii militare presupune și pregătirea oamenilor care vor trebui să mențină echipamentele funcționale în condiții de război.

Dronele ucrainene au pus în dificultate blindatele americane. O lecție pe care România trebuie să o ia în serios

Un exercițiu militar desfășurat la Hohenfels, în Germania, a arătat cât de vulnerabile pot deveni unitățile blindate în fața unor operatori de drone cu experiență reală de luptă. DefenseRomania scrie că militarii ucraineni implicați în exercițiu au provocat aproximativ 70% din pierderile simulate ale unei brigăzi blindate americane în primele trei zile.

Procentul reprezintă ponderea pierderilor atribuite acțiunilor ucrainene și nu înseamnă că 70% dintre tancurile brigăzii au fost distruse. Ulterior, americanii au reușit să reducă vulnerabilitatea prin adaptarea tacticilor de dispersare și mascare. Exercițiul arată cât de mult s-a schimbat câmpul de luptă și cât de importantă a devenit capacitatea unităților de a-și modifica rapid procedurile.

Experiența ucraineană arată că blindatele pot fi expuse atacurilor inclusiv în timpul deplasărilor și al operațiunilor de aprovizionare. Tocmai de aceea, modernizarea armatei române trebuie să includă schimbarea modului în care militarii se antrenează și folosesc echipamentele. Altfel, riscăm să cheltuim miliarde de euro pentru tehnică militară modernă, pe care să continuăm să o folosim după tactici și proceduri depășite de realitatea războiului din Ucraina.

Dronele ajung să evacueze răniți de pe front. Europa încearcă să transforme inovația militară în capacitate de luptă

Războiul din Ucraina continuă să schimbe modul în care sunt folosite dronele, inclusiv pentru salvarea militarilor răniți. O unitate ucraineană a raportat evacuarea unui soldat cu ajutorul unei drone de mare capacitate, după ce minele și supravegherea inamică făcuseră extrem de periculoasă intervenția unei echipe de salvare la sol. Potrivit Business Insider, metoda rămâne una de ultimă instanță, pentru că drona poate fi la rândul ei doborâtă, iar transportul unui rănit presupune riscuri medicale importante. Dar experiența ucraineană arată cât de repede ajung militarii să adapteze tehnologia atunci când condițiile de pe front îi obligă să găsească soluții pentru salvarea propriilor oameni.

În paralel, Europa încearcă să accelereze testarea noilor tehnologii militare. În Portugalia, campania EU OPEX, integrată în exercițiul ARTEX 26, a adus drone, roboți tereștri și sisteme antidrone în scenarii operaționale, pentru a verifica modul în care acestea răspund cerințelor militarilor. Potrivit Aerospace & Defence, demonstrația finală a reunit peste 400 de participanți, iar finanțările prin BraveTech EU au însumat 1,2 milioane de euro.

THE DOCUMENT

Cum construiește Kremlinul o mașinărie de control social și propagandă de miliarde de euro, gândită să funcționeze pentru generații

Rusia lui Vladimir Putin investește masiv într-un sistem de control social și influență politică, construit pentru a asigura continuitatea regimului și pentru a-i extinde capacitatea de intervenție dincolo de propriile granițe.

Raportul „The Architecture of Repression”, publicat de Agenția Suedeză pentru Apărare Psihologică (MPF), analizează rețeaua coordonată direct sau indirect de Serghei Kirienko, unul dintre cei mai influenți oameni ai administrației prezidențiale ruse.

Cercetătorii James Pamment, Barbara Kuza-Tarkowska, Darejan Tsurtsumia și Serge Poliakoff au identificat peste 50 de organizații și structuri care fac parte din acest ecosistem, ale cărui resurse anuale sunt estimate la 1,3–1,7 miliarde de euro. Suma reprezintă doar o estimare a rețelei analizate, dar oferă o imagine asupra resurselor pe care Kremlinul este dispus să le mobilizeze pentru a controla societatea și pentru a-și proiecta influența în exterior.

Mecanismul descris în raport este construit în jurul unei strategii de lungă durată, prin care statul rus încearcă să modeleze comportamentul cetățenilor încă din copilărie. Educația patriotică, selecția viitoarelor elite, accesul la oportunități profesionale și supravegherea digitală sunt integrate într-un sistem care recompensează loialitatea față de regim și limitează treptat spațiul pentru contestare.

Aceleași metode sunt documentate și în teritoriile ucrainene ocupate, unde controlul asupra instituțiilor și asupra parcursului educațional devine un instrument de consolidare a ocupației. Iar implicațiile pentru securitatea europeană sunt importante, pentru că această infrastructură de influență poate continua să funcționeze mult timp după o eventuală încetare a luptelor din Ucraina.

Pentru România, raportul ar trebui să schimbe inclusiv modul în care instituțiile și presa investighează operațiunile de influență rusești. Am ajuns să discutăm foarte mult despre dezinformare și despre conținutul fals distribuit pe rețelele sociale, dar acordăm încă prea puțină atenție infrastructurii care permite producerea și răspândirea organizată a acestor mesaje.

Raportul „The Architecture of Repression” atrage atenția și asupra limitelor acestui aparat. Mai concret spus, există rivalități între organizații, probleme de coordonare și operațiuni care nu produc rezultatele urmărite de Kremlin.

• Tocmai aceste vulnerabilități trebuie înțelese și exploatate de statele europene, care au nevoie de capacități permanente de identificare și analiză a rețelelor de influență.

Rusia investește în asemenea structuri pe termen lung, în timp ce reacțiile europene sunt adesea concentrate în jurul scandalurilor și al crizelor de moment. Însă sursele din domeniul apărării care au consultat un sumar al raportului au indicat pentru această ediție a FLANC că combaterea ingerințelor presupune continuitate instituțională, expertiză și o colaborare reală între autorități, cercetători și presă. Ceva ce statele din UE încă nu sunt obișnuite să facă.

Poate cea mai importantă concluzie a cercetării privește felul în care Kremlinul încearcă să își asigure influența asupra generațiilor viitoare. Sistemul urmărit de autorii raportului intervine în formarea unui individ încă din școală și continuă prin oportunitățile profesionale, accesul la resurse și integrarea în structurile de putere.

Loialitatea față de regim ajunge astfel să fie cultivată și recompensată prin instituții care funcționează ani la rând. Iar pentru Europa, inclusiv pentru România, înțelegerea acestui mecanism este esențială pentru evaluarea amenințării ruse pe termen lung. Kremlinul construiește practic instituții capabile să producă influență și control pentru mai multe generații, iar răspunsul european trebuie să aibă aceeași capacitate de continuitate. Altfel, vom continua să descoperim efectele unor operațiuni de influență abia după ce acestea și-au atins deja o parte dintre obiective.

Ce urmărim între 23 și 29 octombrie

• Azi, 23 octombrie, se încheie conferința de la Romexpo. Urmărim să vedem ce proiectele concrete și parteneriatele se stabilesc după discuțiile despre participarea României la reconstrucția Ucrainei.

• 26–27 octombrie. Atunci are loc conferința Defending Baltics 2026 la Vilnius, unde se va vorbi despre lecțiile Ucrainei pentru apărarea Europei. Se vor reuni experți militari și reprezentanți ai industriei pentru a discuta despre apărarea antiaeriană, războiul electronic, industria de dronele și protejarea infrastructurii critice. Urmărim mai ales soluțiile pentru primele 72 de ore ale unei crize militare, într-un context în care statele de pe flancul estic al NATO trebuie să își adapteze rapid capacitățile de apărare.

• 27–29 octombrie. Are loc tot la Vilnius cconferința FORTE 2026, organizată de Centrul de Excelență NATO pentru Securitate Energetică, unde vor fi discutate vulnerabilitățile rețelelor energetice și capacitatea acestora de a susține operațiunile militare în condiții de conflict.

• 28–29 octombrie. Are loc în Finlanda NATO Innovation Range Capability Demonstrator, unde vor fi prezentate și evaluate tehnologii antidrone, sisteme de comandă bazate pe inteligență artificială și comunicații 5G/6G rezistente la bruiaj.

• 29 octombrie. La Bruxelles, mai exact, la Palatul Egmont are loc cea de-a șasea ediție a European Defence & Security Conference, dedicată cooperării militare, provocărilor tehnologice și consolidării capacităților industriale europene.

• 27 octombrie. Tot aici în FLANC urmărim și vizita oficială a noului premier Luca Niculescu în Republica Moldova.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: analiza lui despre diesel, Starlink și încredere. Generalul în rezervă leagă deciziile americane privind Ucraina de felul în care aliații din Indo-Pacific își evaluează propria dependență de Washington.

Ce să asculți: Analiza War on the Rocks despre cum Germania încearcă să își relanseze economia prin investiții masive în apărare, dar riscă să cheltuiască sute de miliarde de euro fără să producă inovația și transformarea industrială de care are nevoie.

Ce să vezi: Interviul președintelui Zelenski la The Diary Of A CEO.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

La șapte ani, Andreea visa la o carieră muzicală și la o școală a ei. Nu știa însă cum avea să ajungă acolo. De altfel, povestește că aproape a refuzat să facă parte din Amadeus pentru că proiectul nu semăna cu ceea ce își imaginase pentru viitorul ei.

Un an mai târziu de la formarea trupei, la un concert de la Romexpo, publicul a început să cânte împreună cu cele patru artiste una dintre piesele lor, care se chema „Arizona”. Acela a fost momentul în care și-a dat seama că asta e ceea ce-și dorește să facă toată viața: „să fiu pe scenă cu prietenele mele și să aducem bucurie prin bucuria noastră de a cânta”, după cum își amintește Andreea.

Amadeus sărbătorește 25 de ani de concerte, turnee și proiecte muzicale. Din componența actuală a formației fac parte Andreea Runceanu și Bianca Gavrilescu la vioară, Laura Lăzărescu la pian și voce și Patricia Cimpoiașu la violoncel.

În puțin peste doi ani, școala a ajuns la peste 200 de elevi, aproximativ 20 de profesori colaboratori și o investiție de circa 70.000 de euro. Andreea estimează că numărul elevilor se va apropia de 300 până la sfârșitul acestui an.

De la o nevoie pentru propriii copii la o școală de muzică

Ideea pentru lansarea propriei școli de muzică a apărut în momentul în care Andreea căuta cursuri de muzică pentru copiii ei. Își dorea un loc în care aceștia să învețe să cânte la un instrument, dar și să poată cânta chiar muzica pe care o ascultau, să improvizeze și să cânte împreună cu alți copii.

Oferta pe care o găsea era împărțită între școli orientate spre performanță, cu mult accent pe teorie și tehnică, și cursuri mai relaxate, dar fără o structură educațională suficient de clară.

„Asta îmi doream: să poți studia muzică serios și atunci când nu urmărești o carieră”, povestește Andreea pentru Explicativ.

A ales să aducă în România sistemul Yamaha Music School, cu peste 70 de ani de experiență și o rețea de peste 3.000 de locații la nivel mondial. Andreea a inițiat proiectul local și a fondat prima școală din țară, care funcționează astăzi ca flagship Yamaha Music School în România.

De exemplu, copiii de 4-5 ani înscriși la programul Music Parade ajung din primul an să cânte la clape folosind notele de la do la sol, să recunoască note și să distingă acorduri, prin joc și activități muzicale, cu o singură oră de curs pe săptămână.

Elevii cântă împreună, învață să se asculte și să se sincronizeze, iar acasă pot exersa folosind acompaniamente înregistrate, ca și cum ar face parte dintr-o trupă.

„Muzica este pentru toată lumea”

Acesta a fost și mesajul primei reclame pentru școală. Andreea spune că a stârnit discuții, pentru că în România există încă percepția că muzica ar trebui studiată doar de cei care au un talent deosebit.

„Încă întâlnesc adulți care spun «eu nu am ureche muzicală», pentru că așa li s-a spus în copilărie. Dar auzul, ritmul și coordonarea se educă”, spune Andreea Runceanu.

La Yamaha Music School vin copii, adolescenți și adulți. Unii vor să învețe un instrument ca hobby, alții descoperă pe parcurs că își doresc să facă performanță. Andreea spune că părinții sunt interesați de progres, dar și de plăcerea cu care copiii merg la cursuri.

„Eu văd concursurile ca relevante mai ales pentru muzicienii care ating un nivel avansat și urmăresc o carieră profesională. În rest, mi se pare mai important să învățăm să ne ascultăm, să ne susținem și să cântăm din ce în ce mai frumos. Nu trebuie să facem o meserie din muzică pentru ca ea să aibă un loc important în viața noastră”, explică Andreea.

Școala oferă lecții individuale și de grup de pian, chitară, tobe, keyboards, vioară, canto și educație muzicală timpurie. Separat de programa Yamaha, a dezvoltat cursuri de musical, dans și teatru, precum și tabere urbane de muzică. Abonamentele lunare costă între 410 și 800 de lei.

Pentru Andreea, muzica nu trebuie să rămână doar în sala de curs sau pe scena unui concert. „Cântăm când ne adormim copiii, de Crăciun, când e ziua cuiva drag sau când ne adunăm la un foc de tabără. Iar dacă știm și un instrument, putem face un jam session cu prietenii într-o sâmbătă seara”, mai indică aceasta.

Cum construiești un business în educație muzicală

Dincolo de partea artistică, școala înseamnă o afacere cu cheltuieli lunare, investiții, profesori, familii care plătesc abonamente și un program care trebuie organizat pe tot parcursul anului.

Andreea a investit până acum aproximativ 70.000 de euro în amenajare, instrumente, echipamente și susținerea activității, folosind inclusiv finanțare bancară. Cele mai mari costuri sunt onorariile profesorilor și chiria, urmate de administrație, utilități, promovare și întreținerea instrumentelor. A ales de la început un spațiu într-o clădire nouă, cu lumină naturală și facilități, chiar dacă asta a însemnat o chirie mai mare.

La deschidere nu avea certitudinea că modelul Yamaha va funcționa în România. Trebuia să construiască echipa, să explice metoda familiilor și să atragă suficienți elevi pentru a susține cheltuielile.

Cea mai dificilă decizie financiară a venit după numai șapte luni. Școala abia ajunsese să își acopere cheltuielile lunare, când a apărut posibilitatea extinderii cu o nouă sală, Sala Studio. Iar extinderea școlii a adus și cea mai dificilă decizie financiară:

„Cea mai dificilă decizie a fost extinderea cu Sala Studio, la șapte luni după deschidere. Abia ajunsesem să acoperim cheltuielile lunare în spațiul inițial. Trebuia să aleg: închiriez și amenajez acel spațiu atunci sau risc să îl preia altcineva și să pierd posibilitatea extinderii.

M-am întrebat dacă nu fac pasul prea repede. Decizia a pus presiune pe buget în lunile următoare, dar s-a dovedit o alegere foarte bună. Acum avem unde să organizăm spectacole și recitaluri, iar Clubul de Musical nici nu ar fi existat fără acest spațiu”, a mai povestit Andreea.

Andreea spune că profitabilitatea unei școli de muzică depinde de mai mulți factori. De exemplu, de chirie, tarife, numărul de cursuri individuale și de grup și cât de bine este ocupat orarul. Costurile fixe continuă și în vacanțe, când numărul elevilor care vin la cursuri este mai mic.

„Înainte de deschidere trebuie să estimezi realist câți elevi poți atrage și să ai resurse pentru perioada în care formezi grupele”, recomandă Andreea.

• În prezent ea lucrează cu aproximativ 20 de profesori colaboratori, iar cei care predau programele Yamaha participă de cel puțin două ori pe an la formări susținute de traineri Yamaha Music School Europe.

Licența internațională presupune respectarea standardelor educaționale Yamaha, dar îi permite Andreei să gestioneze businessul în funcție de piața locală și să dezvolte proiecte proprii. „Investiția locală în spațiu, dotări și dezvoltarea echipei este responsabilitatea mea ca operator”, a mai explicat Andreea.

Ce te învață 25 de ani de Amadeus despre antreprenoriat

Andreea nu a pornit în business fără experiență de management. În Amadeus s-a implicat de mulți ani și în negocieri, bugete, organizarea proiectelor și comunicare. Concertele și turneele au învățat-o să lucreze în echipă, să respecte termene și să găsească soluții atunci când lucrurile nu merg conform planului.

Dar o școală are un alt ritm. „Avem o echipă mult mai mare, sute de elevi și familiile lor, colaboratori, evenimente și o activitate zilnică de coordonat”, povestește în continuare ea.

Iar această schimbare trebuie făcută fără să renunțe la activitatea artistică. De altfel, și Amadeus a avut propriile provocări de-a lungul celor 25 de ani, fiecare dintre membrele trupei percepându-le în mod diferit.

• Pentru Andreea, una dintre cele mai mari a fost în 2008, când a devenit mamă și a trebuit să găsească un echilibru între familie și dezvoltarea formației.

Bianca Gavrilescu își amintește pandemia ca pe unul dintre cele mai grele momente. Fără concerte și într-o perioadă de nesiguranță pentru industria muzicală, cele patru artiste au găsit totuși o modalitate de a continua să creeze. Atunci a apărut albumul JOY, realizat împreună cu compozitorul Xenti Runceanu, fratele Andreei, și el profesor pentru elevii care urmează cursurile Yamaha Music School.

Pentru Laura Lăzărescu, dificultatea a fost să păstreze echilibrul dintre viața personală și cea profesională și unitatea formației, indiferent de schimbările din jur. „Amadeus este pentru mine o a doua familie și un loc în care am crescut ca om și ca artist”, spune ea.

Patricia Cimpoiașu vorbește și despre diferențele de viziune muzicală care au apărut de-a lungul timpului. Uneori, preferințele diferite au ajutat formația să își definească identitatea, alteori au creat momente dificile. Dar, spune ea, ceea ce le unește rămâne muzica. „Pentru mine, împlinirea vine când mă surprind, la fiecare concert, simțind același fior care îmi face pielea de găină. Atunci știu că tot efortul a meritat”, ne-a indicat Patricia.

O școală de muzică în care elevii să ajungă să-și formeze propriile trupe

Andreea își dorește ca Yamaha Music School să crească și în alte orașe din România, prin parteneriate cu oameni care cunosc comunitățile locale și care pot construi echipe de profesori.

„Îmi doresc ca experiența construită în București să contribuie la dezvoltarea modelului și în alte orașe, în colaborare cu Yamaha. Mă interesează parteneriate cu oameni care cunosc comunitatea locală, pot construi o echipă și au răbdarea și resursele necesare începutului. Cerere cu siguranță este, mai ales când tânjim după întâlniri autentice în afara ecranelor.

Cred că ne putem implica mai mult cu toții — școli de muzică, artiști, companii și instituții publice — pentru ca muzica să fie mai prezentă și mai accesibilă. Putem susține burse, organiza ateliere gratuite și crea ocazii în care oamenii să descopere un instrument.

Muzica poate aduce bucurie și alinare, poate lega prietenii și ne poate învăța să fim mai atenți și mai generoși unii cu alții. Nu trebuie să devenim muzicieni de profesie ca să avem toate acestea în viața noastră. Mi-aș dori să ne fie firesc să cântăm”, a indicat Andreea.

Dar extinderea nu înseamnă doar mai multe locații. În următorii ani, și-ar dori ca școala să aibă trupe formate din elevi, o orchestră și o comunitate în care oamenii continuă să cânte împreună și după ce termină cursurile.

„Copiii de astăzi pot deveni adolescenți care își fac propriile proiecte și, mai târziu, adulți care se întâlnesc să cânte cu prietenii”, e de părere Andreea.

„O parte din această comunitate există deja. Elevii și profesorii noștri se implică voluntar la evenimentele școlii. Îi încurajăm pe copii să le arate și altora ce au învățat, să explice, să ajute un începător. Descoperă că pot dărui ceva valoros chiar cu ceea ce știu acum. Pentru mine, și asta înseamnă educație”, spune Andreea.

Există, însă, și limite în accesul la educația muzicală. Pe lângă costul abonamentului, familiile trebuie să își permită instrumentele pentru ca elevii să-și poată continua pregătirea și acasă, și să găsească timp pentru drum și exercițiu.

• Andreea spune că lecțiile de grup pot reduce costurile și că un tratament fiscal mai favorabil pentru educația muzicală ar putea ajuta școlile să ajungă la mai multe familii. În prezent, cursurile sale sunt taxate cu TVA de 21%.

Așa cum ne-a spus deja, și-ar dori ca mai mulți copii să poată descoperi instrumentele muzicale și în școlile publice, iar companiile, artiștii și instituțiile să se implice în programre de burse, ateliere gratuite și alte proiecte de educație.

25 de ani de Amadeus

Anul acesta, cele patru membre Amadeus pregătesc pentru data de 21 noiembrie un concert aniversar la Sala Radio, prin care vor să spună povestea formației și să revină la momentele care le-au adus împreună.

• Bianca își dorește ca tinerii să înțeleagă că pot experimenta și își pot găsi propriul drum în muzică.

„Prin acest concert aniversar ne dorim să spunem povestea Amadeus, să arătăm cât am evoluat și să retrăim alături de publicul nostru drag cele mai frumoase emoții care ne-au adus până aici”.

Laura, care este, la rândul ei, profesoară pentru elevii Yamaha Music School, le spune elevilor să nu se compare cu ceilalți, să aibă încredere în ei și să nu renunțe atunci când ceva nu le iese din prima.

„La Sala Radio ne dorim ca publicul să simtă bucuria și pasiunea noastră și să regăsească în concert experiențele și emoțiile acestor ani. Copiii și tinerii pot vedea în noi cât de frumoasă poate fi o viață cu muzică, dar și anii de muncă și perseverență din spatele scenei”.

• Patricia le-ar transmite să nu își piardă niciodată bucuria de a cânta.

„Mi-ar plăcea ca tinerii să descopere frumusețea muzicii, libertatea și fantezia cu care poți călători prin lume datorită acestei meserii. Disciplina îi va ajuta să crească și le va deschide drumul către oamenii care vor să îi vadă și să îi asculte”.

• Iar Andreea se gândește la copilul de șapte ani care visa să cânte pe marile scene și să aibă o școală de muzică.

„La șapte ani visam să cânt pe marile scene și să am o școală de muzică. Totuși, aproape am refuzat Amadeus, fiindcă nu semăna cu ce îmi imaginasem! Am ajuns la visurile mele pe un traseu neașteptat. Unui copil i-aș spune să investească timp în ceea ce îl pasionează, să se înconjoare de oameni de la care poate învăța și să îndrăznească să viseze”.

Astăzi, după 25 de ani de Amadeus și doi ani de Yamaha Music School în România, cele două proiecte se întâlnesc într-o idee pe care Andreea încearcă să o transmită și elevilor ei: muzica nu trebuie să fie doar o profesie sau o competiție.

Poate fi ceva ce faci toată viața, alături de oameni cu care îți place să fii. „Mi-aș dori să ne fie firesc să cântăm”, mai spune Andreea Runceanu.

Vești din ecosistem

Pe lângă povestea Andreei Runceanu, a Yamaha Music School și a celorlalte membre din trupa Amadeus, vă mai lăsăm câteva vești scurte din ecosistemul nostru de startup-uri:

• Cum îți înființezi firma? Ce alegi - PFA sau SRL? Un material video semnat de echipa start-up.ro în care aflăm pe înțelesul nostru care ar fi cea mai bună variantă pentru a ne deschide propria firmă, dacă ne trebuie un contabil, câte coduri CAEN putem avea și ce acte depunem (și unde).

• Angelii Bravva au investit peste 200.000 de euro în ultimele 3 luni în startup-uri.

  Membrii rețelei de investitori Bravva Angels au participat în ultimele trei luni la rundele de investiții derulate de Solmag, EdNeos, Rayscape, Watergenics. Companiile au atras împreună finanțări în valoare totală de peste 220.000 de euro de la cei peste 50 de investitori activi din comunitatea Bravva Angels.

• Cum a reușit o investitoare româncă să deblocheze zeci de milioane de euro pentru un startup fondat de români în UK. Raluca Ragab a lucrat 14 ani la banca americană Goldman Sachs, iar acum este partener în cadrul fondului de investiții european Eurazeo Growth, cu o valoare țintă de 1 miliard de euro. Anul trecut ea a coordonat o finanțare de 100 de milioane de dolari obținută de startup-ul Dexory, fondat de 3 români, în Anglia. Într-un interviu pentru StartupCafe, Raluca Ragab a explicat dacă și cât a putut conta originea românească a antreprenorilor și a reprezentantului fondului de capital.

Google a lansat Gemini 4 Argon, iar cursa modelelor de top nu mai e în doi

Marți, 13 octombrie, Google a lansat public Gemini 4 Argon, modelul cu care spune că s-a întors în vârful cursei. Cu o zi înainte, Meta lansase Muse Wonder, primul său model de clasă frontier. În ultimele luni, discuția despre cele mai bune modele s-a purtat mai ales între OpenAI și Anthropic. Săptămâna asta, în aceeași cursă au intrat serios și ceilalți doi giganți.

Ce aduce Argon. Google a lansat modelul pentru abonații Google AI Pro și Ultra, în aplicația Gemini și în AI Mode din Search, iar dezvoltatorii și firmele îl pot folosi prin API. Compania spune că Argon „lucrează mai mult și mai insistent” la probleme complexe de știință, programare și sarcini de agent, adică poate duce singur o sarcină lungă de la cap la coadă. Prin API costă 2 dolari pe milion de tokeni la intrare și 10 la ieșire, până pe 30 noiembrie, după care prețul se dublează.

Ce îl face diferit. Artificial Analysis, firma independentă care trece toate modelele prin aceleași teste, l-a plasat la egalitate cu GPT-6 Astra, vârful OpenAI, pe indexul său de inteligență. Diferența apare la un test de cunoștințe cu întrebări grele. Din 100 de întrebări, GPT-6 Astra răspunde corect la 63, iar Argon doar la 50. Dar când nu știe răspunsul, GPT-6 Astra inventează unul în aproximativ jumătate din cazuri, pe când Argon o face doar în 15% și în rest recunoaște că nu știe. Socotit pe tot testul, asta înseamnă cam 19 răspunsuri greșite date cu încredere la GPT-6 Astra, față de 7-8 la Argon. Pentru cine folosește AI-ul la documente, contracte sau cifre, un model care spune „nu sunt sigur” poate valora mai mult decât unul care știe mai multe, dar ghicește când nu știe.

Meta intră în joc. Luni, 12 octombrie, Meta a lansat Muse Wonder și Muse Wonder Full, construite pentru agenți: țin minte contextul despre utilizator de la o conversație la alta și cer confirmare înainte de acțiunile importante. Potrivit Meta, varianta Full se clasează pe indexul Artificial Analysis imediat sub Claude Opus 5.5, deși comparația e făcută chiar de Meta. Deocamdată, modelul e disponibil prin API, la 4 dolari pe milion de tokeni la intrare și 20 la ieșire. Mai e disponibil în Muse Code, abonamentul de programare al Meta. În aplicația Muse ajunge „în curând”, întâi la abonați.

Pâlnia lui Karpathy. În aceeași săptămână, Andrej Karpathy, unul dintre fondatorii OpenAI, a descris o ruptură tot mai mare în felul în care vedem AI-ul. Aproximativ 6 miliarde de oameni aproape că nu l-au folosit. Între 1 și 2 miliarde îl folosesc ocazional, în varianta gratuită, ca pe un Google mai bun. Cam 20 de milioane de profesioniști, mai ales programatori, văd cum agenții termină în câteva ore proiecte care le luau săptămâni. Iar în vârf, circa 5.000 de oameni din laboratoare lucrează cu sisteme pe care publicul nu le-a văzut încă. Concluzia lui Karpathy: cu cât problema dată AI-ului e mai mare și mai grea, cu atât se vede mai bine ce poate face.

Ce contează pentru noi: nu mai există „cel mai bun model”, ci cel mai bun model pentru o anumită sarcină. Cu patru companii în vârf, prețurile scad și lansările vin mai des, dar clasamentele generale spun tot mai puțin. Un model e mai prudent, altul e mai bun la programare, altul ține minte mai mult. Testul care contează e cel pe sarcinile proprii: aceleași două-trei cereri din munca de zi cu zi, date mai multor modele, spun mai mult decât orice clasament.

Ce s-a mai întâmplat

• Facebook a lansat „Your algorithm”, un spațiu în care îi spui în cuvintele tale ce vrei să vezi mai mult sau mai puțin în Feed și Reels. Un model de limbaj interpretează ce scrii, iar recomandările se schimbă chiar în aceeași sesiune. Pentru creatori, asta înseamnă că oamenii pot exclude explicit tipuri întregi de conținut, nu doar postări.

• Google a adăugat în Circle to Search verificarea mesajelor suspecte pe Android: ții apăsat pe butonul Home, încercuiești SMS-ul și primești o analiză dacă pare țeapă, plus ce să faci mai departe. E genul de funcție pe care merită să o arăți părinților.

• OpenAI a actualizat extensia ChatGPT pentru Chrome: în modul Chat citește taburile deschise și răspunde folosind informații din toate, iar în modul Work poate completa formulare, trimite mesaje și descărca fișiere. Pentru că lucrează în conturile în care ești deja logat, acțiunile lui au consecințe reale.

• 404 Media a arătat cum funcționează reclamele din ChatGPT, după ce a cumpărat chiar el spații publicitare: advertiserii pot ținti utilizatorii după subiectul conversațiilor și după liste încărcate de emailuri sau numere de telefon. Pentru marketeri, e un canal nou cu audiențe personalizate; pentru utilizatori, un motiv să-și amintească faptul că ChatGPT are acum reclame.

• xAI a lansat Grok Voice 3.0, un model pentru agenți vocali care răspunde în sub o secundă. La Starlink, din cele circa 20.000 de apeluri zilnice la suport, aproximativ 70% sunt rezolvate fără niciun om, iar prin API costă 0,08 dolari pe minut.

• Character.AI a intrat în procedură de faliment, ca să-și vândă activele sub supravegherea instanței. Aplicația merge deocamdată normal, dar dacă până la începutul lui decembrie nu apare un cumpărător, va fi închisă. Cine are conversații de păstrat le poate exporta.

• Censys a publicat un raport care arată că infrastructura AI expusă public pe internet a crescut cu 63% în nouă luni. La n8n, una dintre cele mai folosite aplicații de automatizare, 76% dintre instalările a căror versiune a putut fi identificată au cel puțin o vulnerabilitate critică. Dacă ai n8n pe serverul tău, actualizează-l.

Ce am mai testat

OpenScreen

getopenscreen.com

Dacă faci tutoriale sau demo-uri de produs, știi diferența dintre o simplă înregistrare de ecran și una care arată profesionist, cu zoom pe click-uri și cursorul mărit. Aplicațiile care fac asta costă de regulă bani. Eu am dat acum mai bine de un an 65 de euro, plată unică, pe FocuSee. OpenScreen face exact aceleași lucruri, gratuit.

Înregistrezi ecranul, iar aplicația face singură zoom acolo unde dai click. Cursorul e salvat separat de imagine, așa că îi schimbi mărimea și stilul după înregistrare. Partea de AI sunt subtitrările: le face Whisper, un model de recunoaștere vocală care rulează direct pe calculatorul tău, fără să trimită nimic în cloud. Le poți corecta înainte de export. Are și cameră web cu fundal blurat, rame de dispozitiv, zone pe care le poți blura ca să ascunzi date sensibile și export în MP4 până la rezoluția originală sau în GIF. E open source, merge pe Windows, macOS și Linux și nu pune watermark.

Verdict: o alternativă serioasă la aplicațiile cu bani, de tipul Screen Studio sau FocuSee. Înainte să plătești pentru una dintre ele, încearc-o pe asta.

Preț: gratuit, fără abonament și fără funcții plătite.

Promptul productiv al săptămânii

BUSINESS ȘI STRATEGIE

Când e util: Când ai scris un contract, un buget, o ofertă sau o strategie și vrei să afli ce poate merge prost înainte să afle altcineva. Dacă ceri doar „ce părere ai?”, modelul tinde să te laude. Dacă ceri „găsește problemele”, îți dă o listă lungă în care riscurile reale se pierd printre cele imaginare. Promptul de mai jos îl pune în rolul unui consultant exigent, plătit să găsească problemele, dar care trebuie să le ordoneze după cât de mult contează.

Promptul:

De ce funcționează: Limita de șapte probleme și ordonarea după probabilitate și cost forțează modelul să aleagă, nu să înșire tot ce îi trece prin minte. Întrebarea „ce ar trebui să fie adevărat ca să conteze” separă riscurile care chiar te privesc de cele care sună doar alarmant. Iar interdicția de a rescrie te lasă să decizi tu ce schimbi, în loc să primești direct o versiune nouă, cu alte probleme.

Sfat: Rulează promptul într-un alt model decât cel care te-a ajutat să scrii materialul. Un model își găsește mai greu propriile greșeli, iar o a doua opinie de la ChatGPT, Claude sau Gemini prinde lucruri pe care primul le-a trecut cu vederea.

Promptul creativ al săptămânii

Când e util: Când vrei o ilustrație caldă, cu personaje care par cusute de mână din petice de material, fetru și fire de lână, ca în animațiile stop-motion. Cusăturile se văd, formele sunt ușor strâmbe, iar totul arată ca o jucărie lucrată cu migală. Merge pentru avatare, postări, felicitări sau coperți.

Cum funcționează: Copiezi promptul de mai jos în ChatGPT sau în Gemini și înlocuiești [SUBIECT] cu ce vrei să apară în scenă, de exemplu „o vulpe care merge pe bicicletă cu un coș de flori” sau „un astronaut așezat pe o semilună”. Atât ai de completat. Eu l-am testat în ChatGPT cu subiectul „un bărbat la laptop, fondatorul unei comunități de AI”, iar rezultatul e mai jos.

Promptul:

Sfat: Dacă vrei un personaj care seamănă cu tine, încarcă și o poză cu fața ta și adaugă la final „personajul seamănă cu persoana din fotografia atașată”. Iar dacă rezultatul iese prea neted, ca un desen animat obișnuit, cere „mai multe cusături la vedere și texturi de lână mai pronunțate”.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education, Google și Microsoft, fondator al comunității MentorAI. Selecția știrilor, verificarea surselor și direcția editorială îi aparțin, iar redactarea este făcută împreună cu Claude, asistentul AI de la Anthropic.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

Ai auzit asta de multe ori, nu?

Pentru noi, cei care trăim și muncim aici, dezbaterea despre „competitivitate” nu e abstractă. Contează dacă firmele europene țin pasul, pentru că din banii lor sunt plătite salariile. Dar ne interesează la fel de mult cât timp avem pentru familie, cât trăim și pe ce ne putem baza când ne îmbolnăvim.

Am pus cap la cap explicațiile câtorva economiști ca să înțelegem unde pierde Europa, ce merită să apărăm din viața de aici și cum putem rămâne relevanți fără să ne schimbăm radical felul în care trăim.

Povestea săptămânii

Antreprenorul Iulian Stanciu povestește, într-un interviu, despre o vizită în China, în fabrici și depozite. Spune că oamenii acolo lucrează câte 13 ore pe zi, 6 sau chiar 7 zile pe săptămână. Salariile sunt la jumătate față de cele din România, iar costul per operațiune ieșea de aproape zece ori mai mic. „Pe anumite lucruri pur și simplu nu putem fi competitivi”, susține Stanciu.

Pentru o fabrică din România sau din restul continentului, întrebarea e cum mai vinzi ceva când un competitor de pe alt continent face exact același lucru de zece ori mai ieftin?

Unde ne-o iau înainte America și China?

• China automatizează masiv: a instalat într-un singur an peste 354.000 de roboți industriali, circa 59% din toate instalările la nivel mondial, de aproape șase ori mai mult decât întreaga Uniune Europeană.

• America domină tehnologia și banii: Când vine vorba de AI și programe avansate, firmele americane fac legea. Editorialistul Martin Wolf de la Financial Times notează că noi doar folosim aceste aplicații, dar profitul se duce peste Ocean.

• Energia ne costă dublu: Fabricile europene plătesc pe electricitatea industrială de peste două ori mai mult decât cele din SUA sau China. Este un dezavantaj uriaș care umflă prețul final al produselor noastre.

• Cât producem într-o oră: China produce ieftin pentru că își pune oamenii să muncească enorm, pe bani puțini, iar America produce mult pentru că mizează pe tehnologie și lucrează, la rândul ei, ore mai lungi, cu mai puține pauze și concedii. O oră de muncă în SUA produce o valoare de aproape 82 de dolari, una în Europa ajunge la 71 de dolari, iar în China - 21 de dolari.

• Banii și puterea de cumpărare: Când tragem linie și ajustăm totul la costul real al vieții, un american are un venit mediu cu 39% mai mare decât un european. Asta înseamnă că economia SUA produce mai multă bogăție per locuitor. Totuși, Europa rămâne mult deasupra Chinei - un european are un venit real de peste 2,4 ori mai mare decât un cetățean chinez.

Unde câștigă Europa

Europa poate că nu inovează ca America și nu produce în ritmul amețitor al Chinei. Dar câștigă decisiv la un capitol esențial: felul în care ne trăim viața zi de zi.

• Avem mai mult timp liber: În UE se muncesc mai puține ore, în medie. Estimările OIM pentru 2025 indică aproximativ 32 de ore pe săptămână în UE, 36 în SUA și 45 în China. Media include munca part-time și efectul concediilor, nu descrie programul unui angajat cu normă întreagă. Diferența dintre UE și China depășește, totuși, 12 ore pe săptămână.

• Concediul e sfânt: În UE ai garantate prin lege cel puțin 4 săptămâni de concediu plătit pe an. În China minimul legal începe de la doar 5 zile, iar în SUA legea nici măcar nu obligă firmele să-ți ofere vreo zi liberă plătită.

• Trăim mai mult și mai liniștiți: Chiar dacă americanii au salarii mai mari, europenii trăiesc mai mult - speranța de viață în UE este de 81,5 ani, față de 79 de ani în SUA. În plus, orașele noastre sunt mult mai sigure: rata omuciderilor în SUA e de vreo patru ori mai mare decât în Franța sau Germania.

Cum ținem pasul fără să muncim 13 ore pe zi?

Fostul premier italian Enrico Letta atrage atenția că, în timp ce SUA și China operează pe piețe uriașe și unitare, Europa e blocată în 27 de piețe naționale separate pe energie, bani și telecomunicații. „Dacă avem 27 de piețe, vom fi o colonie a Wall Street”, avertizează el.

Soluția nu e să ne trimitem angajații în ture nesfârșite sau să renunțăm la concedii. Economiștii și experții ne arată că direcția corectă este alta:

• Să unim piața europeană: O companie de la noi ar trebui să poată crește și vinde la fel de ușor în toate cele 27 de țări, fără să se lovească de ziduri birocratice diferite la fiecare graniță.

• Să punem tehnologia la treabă: Trecerea treptată de la munca fizică grea la roboți și automatizare inteligente, cu oameni care controlează și programează utilajele.

• Energie mai ieftină și acces la bani: Fabricile europene au nevoie de facturi mai mici la curent și de un sistem financiar care să dea mai ușor bani tinerilor antreprenori și ideilor noi.

Graficul care explică tot

Când auzim că America lasă în urmă Europa, avem impresia că ne bate la absolut orice. În realitate, diferența vine, în mare parte, dintr-un singur domeniu: tehnologia.

O analiză Financial Times arată că americanii ne depășesc pentru că au un sector tech mult mai mare și companiile lor din domeniu au crescut mult mai rapid. Aceste două lucruri explică peste jumătate din diferența economică dintre noi și ei.

Și fostul șef al Băncii Centrale Europene Mario Draghi arată în raportul despre competitivitate că doar 4 din primele 50 de firme tech din lume sunt europene. Însă în restul economiei, adică în marea majoritate a afacerilor, Europa ține pasul cu America.

Cifra care contează

- 11%

Cu atât a scăzut producția de mașini din România în primele nouă luni din 2026, față de aceeași perioadă din 2025. Dacia produce acum cu 100 de mașini mai puțin pe zi (ajunge la circa 1.060), din cauza cererii mai slabe de pe piață. Miza depășește porțile fabricilor: industria auto susține aproximativ 220.000 de locuri de muncă și o treime din exporturile țării.

Iar scăderea producției de la noi nu e o întâmplare, ci efectul direct al concurenței pe care o face China. În urmă cu doar câțiva ani, mărcile chinezești abia contau pe piața europeană. Astăzi, mașinile lor au depășit deja 11% din totalul vânzărilor din Europa.

Mărcile chinezești rămân imbatabile la preț pentru că au lanțuri ieftine de furnizori și au pornit devreme în cursa electrificării. Ca idee, o fabrică de baterii se ridică în China de trei ori mai ieftin și mai repede decât în Germania.

Aici apare un paradox uriaș, care arată că Europa nu prea știe ce vrea. Pe de o parte, pune taxe de până la 45% ca să oprească mașinile chinezești. Pe de altă parte, le permite chineziilor să deschidă fabrici în Europa - BYD în Ungaria, Chery în Spania, XPeng în Austria.

Efectul de domino? Gigantii germani taie din personal și producție. Iar alții fac alianțe de avarie cu competitorii chinezi - Ford cu Geely, Nissan cu Chery sau Stellantis cu Dongfeng - doar ca să nu le rămână fabricile goale.

Ce nu vezi în titluri

O economie bogată poate lăsa mulți oameni în urmă

America are venituri medii mai mari, dar și o diferență mai mare între cetățeni. În SUA, 18% din populație trăiește sub pragul sărăciei relative, față de 10% în Uniunea Europeană.

Ce înseamnă asta? Sărăcia relativă arată câți oameni câștigă sub jumătate din venitul mediu din țara lor. Cifrele nu arată că un american aflat sub acest prag o duce mai rău decât un român în aceeași situație. Ne arată doar câți cetățeni rămân în urma standardului de viață din propria societate. Adică, economia americană generează mai multă bogăție, dar cea europeană o distribuie mai egal.

Trei lucruri care merită atenția ta

1. Listăm sau „nu ne vindem țara”?

Guvernul Luca Niculescu a inclus în programul de guvernare posibilitatea de a lista pachete minoritare la companii de stat, asta deși PSD a dat jos guvernul Bolojan exact pentru acest motiv. Social-democrații ne asigură că nu există nicio contradicție: se opun vânzării companiilor strategice profitabile, dar acceptă investitori la cele în dificultate.

2. Un bilet mai ieftin nu înseamnă un zbor mai puțin sigur

Un studiu recent care a analizat 20 de companii europene pe ultimii 10 ani arată că trei operatori low-cost sunt în top 5 la capitolul siguranță. Ryanair, de exemplu, e pe locul 2, depășind giganți ca Lufthansa sau Air France. Wizz Air e mai jos în clasament (locul 15), dar recuperează la tehnică: are cea mai tânără flotă de avioane, cu o medie sub 5 ani.

3. Hackerii pot ajunge și la frigider

Anthropic, compania din spatele Claude, avertizează că modelele AI ar putea ajunge în curând să se multiplice singure între aparate conectate la internet și slab protejate, precum televizoare sau electrocasnice inteligente.

Cine câștigă / Cine pierde

• Câștigătorul săptămânii: OMV Petrom

OMV Petrom a redevenit cea mai valoroasă companie de la Bursa de Valori București, cu 77,8 miliarde de lei, puțin peste Hidroelectrica. Principalul motor? Scumpirea petrolului la nivel global, care a tras în sus prețul acțiunilor companiei.

De ce contează: Ce e bine pentru companie și pentru acționarii ei nu e neapărat bine pentru restul lumii. Petrolul mai scump înseamnă profituri mari pe bursă, dar și prețuri mai mari în benzinării.

• Pierzătorul săptămânii: tinerii rămași pe dinafară

România are două regiuni pe primele locuri din UE la tineri care nici nu muncesc și nici nu învață: Sud-Vest Oltenia și Sud-Est. Aici, peste un sfert dintre tinerii de 15-29 de ani sunt în afara pieței, adică mai mult decât dublul mediei europene. Singura zonă din țară unde lucrurile stau ceva mai bine este București-Ilfov (11,9%).

De ce contează: Pentru tineri, o perioadă lungă fără școală și fără job înseamnă mai puține ocazii să învețe o meserie, să capete experiență și să câștige propriii bani. Mulți rămân astfel dependenți de părinți. Pentru economie e la fel de rău: companiile caută disperate oameni de angajat, în timp ce un sfert din tinerii din provincie rămân complet pe dinafară.

EconoMitul ediției

E o teză des repetată de cei care contestă avantajele aderării României la UE. Dar cifrele o contrazic.

De la aderare, salariul minim exprimat în euro a crescut de aproximativ șapte ori, de la 115 la 850 de euro. Iar PIB-ul pe locuitor a urcat de la 43% la 80% din media UE.

Unde s-au dus banii primiți de la UE?

• În infrastructură: autostrăzi, căi ferate modernizate, spitale, școli și grădinițe renovate. Rețeaua de autostrăzi a crescut de la aproximativ 200 km în 2007 la peste 1.400 km.

• În agricultură: peste 40 de miliarde de euro, dintre care 22 de miliarde în plăți directe către fermieri și peste 18 miliarde pentru sate, irigații și ferme modernizate.

• În oameni: burse Erasmus, pregătire profesională și recalificare. Apartenența la UE ne permite și să muncim, să studiem sau să facem stagii în alte țări membre.

Gândul cu care rămâi

Cu toții ne-am dori să trăim ca în Europa, să câștigăm ca în America și să cumpărăm la prețuri de China. Dar, dacă ținem la concedii, protecție socială și timp pentru noi, merită să judecăm succesul unei economii și după condițiile în care muncesc oamenii. Cel mai mic preț posibil nu poate fi singurul criteriu.

Europa are însă destule de reparat. Draghi propune să recuperăm la tehnologie și să obținem mai mult din fiecare oră de muncă, tocmai pentru a putea susține modelul social european. Letta cere să eliminăm barierele dintre țările UE, astfel încât firmele să găsească mai ușor finanțare și clienți în toată Uniunea.

De ce? Păi pentru că efectele ei nu se vor vedea neapărat în următoarele săptămâni, ci abia atunci când PSD va începe să împartă banii de la bugetul de stat.

Merită totuși să înțelegem întreaga imagine de ansamblu. Ilie Bolojan se joacă acum cu o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, își scoate partidul de la guvernare, renunță la accesul direct la putere și își asumă riscul unei revolte interne peste câteva luni, care deja mocnește în anumite zone ale partidului pe care Bolojan NU LE POATE CONTROLA.

Pe de altă parte, actualul președinte al PNL încearcă să rupă definitiv PNL de PSD după ultimii ani de guvernare comună și să construiască, din opoziție, un partid care să poată câștiga din nou încrederea electoratului de dreapta.

Eu cred că e o mișcare inteligentă strategic, dar extrem de periculoasă pentru un lider care trebuie să conducă un partid obișnuit deja să guverneze și ale cărui structuri locale s-au format, în bună măsură, în jurul exercitării puterii. Și în ultimii 7 ani s-au obișnuit cu puterea. Trebuie precizat acest lucru fără să ne ascundem după deget.

Bolojan a vrut să transmită azi că PNL nu e dispus să țină România blocată doar pentru a împiedica revenirea PSD la guvernare. Da, ăsta e un argument legitim, mai ales după cinci luni de criză guvernamentală generată de PSD și AUR.

Dar există și un cost pentru strategia lui Bolojan: liberalii vor contribui la instalarea unui Guvern dominat de PSD, fără să participe la luarea deciziilor și fără să poată controla direct felul în care vor fi cheltuiți banii publici. Iar electoratul lor nu face neapărat distincția clară dintre responsabilitatea unui vot de învestitură și responsabilitatea politică pentru ceea ce urmează dacă am mai fi stat mult în starea asta de provizorat politic ca țară, care afectează tot ma intens și NEGATIV economia, mediul de business și investițiile și nu în ultimul rând intensifică problemele sociale prin scăderea puterii de cumpărare la nivelul clasei de mijloc și în rândul românilor vulerabili.

Las aici în scris faptul că prima problemă serioasă pentru Ilie Bolojan, adică prima contestare care să atârne greu, va veni din teritoriu. De ce? Păi e simplu. În organizațiile județene nu contează atât de mult ideea de reformă, principiile politice sau necesitatea reconstrucției partidului, ci BANII. Lucrurile funcționează după alte reguli la Giurgiu, Cluj, Ilfov, Botoșani, Alba, Constanța sau Sălaj. Dar și în restul județelor.

Primarii liberali, la fel care cei din PSD, au nevoie de bani pentru investiții și mai ales pentru pomeni electorale și evenimente care să bucure propagandistic electoratul (precum Zilele Orașului), președinții de filiale și șefii de CJ-uri trebuie să mențină organizațiile active prin tot felul de alăcări bugetare, iar oamenii din comunitate care au susținut partidul ani întregi, mai ales liderii de business din județele controlate de liberali, se așteaptă să aibă în continuare acces la decizie și la contracte cu statul.

PSD va avea avantajul controlului asupra unor ministere importante, fiind la guvernare cu 11 miniștri, și posibilitatea de a influența prioritățile de finanțare ale Guvernului.

Primarii liberali vor urmări cu mare atenție (și mai ales invidie) distribuirea banilor pentru proiectele locale, investiții și dezvoltare, dar mai cu seamă ce primesc PSD-iștii din teritoriu de la București.

Iar dacă localitățile și județele conduse de PSD vor fi avantajate politic prin alocări bugetare (ceea ce se va și întâmpla), presiunea asupra conducerii centrale a PNL și pe Ilie Bolojan personal va crește considerabil.

Tocmai de aceea, modul în care vor fi repartizate fondurile publice va trebui urmărit foarte atent în următoarele două luni. Marian Neacșu e vicepremier în guvernul Luca Niculescu. Deci nu vă faceți probleme, PSD-iștii din teritoriu vor fi recompensați în următoarele luni pentru faptul că au avut răbdare în ultimele 5 luni de criză politică.

În plus, ar trebui să înțelegem din capul locului că nu trebuie exclus nici scenariul în care PSD va încerca să racoleze pentru 2028 primari și aleși locali liberali, folosindu-se de avantajul politic al guvernării și de promisiunea accesului la finanțare.

Racolările politice, ei bine, știm că nu reprezintă o noutate în România. Dar PSD va vorbi din poziția partidului care controlează resurse importante ale statului și care are instrumentele de negociere pe care opoziția liberală nu le deține. Deci riscul transformării banilor publici într-un instrument de fidelizare a aleșilor locali ESTE REAL.

Sursele politice cu care am vorbit în ultimele ore mi-au indicat că pentru PSD, slăbirea organizațiilor liberale acolo unde domină curentul bolojanist ESTE o miză politică importantă înaintea alegerilor din 2028.

Așa că primele luni din 2027 ar putea fi mult mai periculoase pentru Ilie Bolojan decât decizia de azi și votul pe care parlamentarii PNL îl vor da marți pentru învestirea noului guvern la care a pus umărul și președintele Nicușor Dan.

Firește, acum mulți liberali vor invoca interesul național, responsabilitatea politică și nevoia de stabilitate. Și nu mă refer aici la Bolojan, ci la alții din jurul său care bagă capul prin poză.

Însă după adoptarea bugetului pe 2027, discuția internă se va muta asupra pierderilor concrete suportate de organizațiile locale ale PNL. Atunci vor apărea nemulțumirile, reproșurile și, foarte probabil, tentative de contestare a actualei conduceri a PNL, dacă partidul nu va reuși să își păstreze oamenii și să le ofere o perspectivă credibilă de a rămâne susținători ai direcției bolojaniste.

Practic, Ilie Bolojan va trebui să demonstreze că poate conduce PNL și fără funcția de premier, fără miniștri și fără accesul la robinetul privilegiilor guvernamentale, de care, să nu fim ipocriți, liberalii s-au bucurat și în mandatul lui Bolojan, dar și în mandatele lui Ciucă, Ciolacu, Cîțu și Orban.

Există însă și o parte favorabilă a deciziei luate azi de Ilie Bolojan și conducerea PNL. După ani în care PNL a guvernat alături de PSD și a ajuns să plătească electoral pentru propriile compromisuri, opoziția îi oferă ocazia să-și reconstruiască identitatea politică. Probabil ultima!

Bolojan poate folosi această perioadă pentru a delimita clar partidul de social-democrați, pentru a promova oameni noi și pentru a recupera electoratul general (nu doar cel reformist/urban/educat) care a renunțat să mai vadă în liberali o alternativă.

Dar pentru asta trebuie să construiască o opoziție credibilă, cu proiecte și politici publice alternative la măsurile guvernului Luca Niculescu, nu doar cu atacuri la adresa PSD.

Deci, după aproape șapte ani la putere, PNL trebuie să demonstreze că mai știe să facă și opoziție. Și nu va fi ușor, pentru că se va lupta cu PSD di locul în care ultimii ani AUR a dominat discursul.

Cu aproape doi ani înaintea alegerilor parlamentare din 2028, miza lui Ilie Bolojan e, în opinia mea, e încercarea de a pregăti PNL pentru a deveni a doua forță politică din Parlament și pentru a depăși PSD la alegerile din 2028. E o ambiție dificilă, dar nu imposibilă. Pentru asta are nevoie de timp, disciplină internă și de capacitatea de a transforma nemulțumirea față de viitoarea guvernare într-un proiect politic convingător.

Bolojan nu poate duce însă singur această luptă. Oamenii care astăzi îl susțin în conducerea PNL vor trebui să rămână alături de el și atunci când rezultatele din sondaje nu vor arăta bine, când primarii vor reclama lipsa finanțărilor și când PSD va începe să își consolideze pozițiile în teritoriu.

Bolojan ar trebui să știe că politica românească postdecembristă a demonstrat de fiecare dată, FĂRĂ VREO EXCEPȚIE, că loialitatea față de lider rezistă cât timp acel lider poate oferi acces la putere. Bolojan va trebui să descopere cât valorează susținerea colegilor săi atunci când nu le va mai putea oferi acest lucru.

Cât despre restul partidelor…

UDMR se află într-o situație politică mai confortabilă decât liberalii. Kelemen Hunor a anunțat că maghiarii vor vota Guvernul Luca Niculescu. UDMR e un partid cu experiență politică, cu o rețea instituțională bine organizată și influentă și cu lideri obișnuiți să negocieze cu cei care dețin puterea, indiferent de culoarea, cazierul sau poziția acestora.

Pentru UDMR, prioritatea rămâne conservarea influenței politice și reprezentarea intereselor propriului electorat. Iar Kelemen Hunor știe să păstreze canalele de dialog deschise, fără să își asume neapărat toate costurile guvernării. Tocmai această flexibilitate a permis UDMR să rămână relevant în formule politice foarte diferite de-a lungul anilor. Practic, UDMR va fi la guvernare fără să fie la guvernare!

Nu același lucru putem spune despre USR, care intră într-o perioadă complicată odată cu trecerea în opoziție. USR-iștii au decis să voteze împotriva Guvernului Luca Niculescu, iar președintele partidului, Dominic Fritz, promite că va urmări fiecare „mișmaș” al noii puteri.

Numai că indignarea publică nu ține loc de strategie politică. Iar ideea asta nu prea e băgată în seamă de USR-iști. La momentul la care scriu aceste rânduri, Dominic Fritz continuă să beneficieze de sprijinul propriului partid, însă pierderea mandatului de primar al Municipiului Timișoara i-a afectat serios capacitatea de a exercita o influență politică directă în negocierile politice.

Cert e că USR merge alături de Bolojan și PNL în opoziție. Dar USR riscă să revină la vechiul său reflex simplist de opoziție, în care atacurile și denunțarea privilegiilor devin principalele instrumente de comunicare. Dacă nu reușește să construiască un proiect politic pentru 2028, cu figuri care să scoată partidul din zona de incertitudine în care se află acum, USR va face doar opoziție zgomotoasă și incapabilă să producă o alternativă credibilă de guvernare.

Există unii lideri din USR care își doresc acest lucru, adică partidul să aibă un scor de 8% până 10%, așa încât să reprezinte o jucărie de negociere și activitate politică pentru ei (a se citi gruprea controlată de Cristi Ghinea).

În realitate, viitorul USR este legat de supraviețuirea politică a lui Ilie Bolojan. Dacă acesta reușește să țină PNL unit și să reconstruiască partidul pentru alegerile din 2028, există perspectiva unui parteneriat politic între liberali și USR (chiar și fără o alianță electorală formală) care să sugereze o guvernare comună post-2028.

În schimb, dacă Bolojan pierde conducerea PNL, USR va avea de suferit, căci posibilitatea construirii unui pol reformist va dispărea. Deocamdată, Bolojan a câștigat votul conducerii partidului pentru a trimite PSD la guvernare. Urmează însă partea cea mai grea: să îi convingă pe liberali să rămână lângă el atunci când PSD va avea puterea și banii, iar PNL va trebui să trăiască din promisiunea că sacrificiul de astăzi se va transforma într-o victorie peste DOI fucking ANI.

Unii dintre liberalii cu care am vorbit spun că DOI ANI DE OPOZIȚIE trec repede. Doar că pentru un partid care s-a obișnuit să fie la putere, ar putea să pară o eternitate. Dar nu una frumoasă, să ne înțelegem, ci o eternitate fără bani și privilegii, care te va obliga să-i vezi aproape zilnic rânjetul de „te-am făcut, friere” de pe fața lui Sorin Grindeanu.

Însă acest rânjet al PSD-iștilor ar trebui privit cu prudență. De ce? Păi fix pentru că victoria politică în fața lui Bolojan (obținută cu ajutorul președintelui Nicușor Dan) este, deocamdată, una de moment.

PSD revine la Palatul Victoria, pune mâna pe ministere importante cu bani și, odată cu ele, pe toate avantajele pe care le oferă exercitarea puterii. Baronii locali care l-au vrut jos pe Bolojan vor avea din nou acces la ministere, la negocierile pentru alocările bugetare și la mecanismele prin care își pot consolida influența în teritoriu.

PSD-știi vor trebui să împace foamea de resurse a propriilor organizații cu obligația de a guverna o țară care nu-și mai permite să cheltuiască fără măsură. Iar fiecare decizie nepopulară luată de Guvernul Luca Niculescu va ajunge, într-o măsură sau alta, și pe nota de plată politică a PSD.

Asta va fi marea vulnerabilitate a PSD și a lui Sorin Grindeanu, una care vine din disprarea conducerii din Kiseleff de a avea acces la putere pentru ca baronii din teritoriu să nu migreze la AUR pentru alegerile din 2028.

Guvernarea îi poate ajuta pe PSD-iști să își consolideze organizațiile și să își fidelizeze aleșii locali, dar nu le garantează și recuperarea alegătorilor. Dacă problemele economice mai ales, dar și geopolitice, nu vor dispăra (și nu vor dispărea), AUR va avea grijă să transforme nemulțumirea publică în capital electoral, inclusiv în fiefurile social-democrate. Așa că victoria savurată zilele astea de Grindeanu și restul PSD-iștilor se poate transforma pe termen mai lung, adică în maxim doi ani, într-o victorie à la Pirus.

Mai exact, PSD riscă să piardă și mai mult din infleunța pe care o are chiar dacă are în buzunar din nou privilegiile guvernării, fără să-i mai stea în cale un zid ca Bolojan în calea prosperității rețelelor de sinecuri și interese. Totuși, Simion stă la pândă și rânjetul de azi al lui Grindeanu s-ar putea să fie efectiv, fără ca el să-și dea seama, nota de plată electorală a PSD la alegerile din 2028.

Săptămâna trecută vorbeam despre oamenii care ar trebui să apere România și despre timpul pe care statul îl pierde înainte să-i pregătească. Ei bine, zilele astea incidentele petrecute în Marea Neagră cu navele lovite de drone sau scufundate ne obligă să punem aceeași întrebare și în legătură cu echipamentele, comanda și intervenția: ce mijloc efectiv de apărare avem la dispoziție atunci când o amenințare ajunge în apele noastre teritoriale?

Decidenții politici nu se mai pot ascunde după deget, pentru că acum avem nave atacate în apele teritoriale românești, o navă scufundată în largul Bulgariei și marinari dispăruți. Avem, desigur, și discuții la Bruxelles (unde liderii UE s-au întâlnit pentru Consiliul European) despre consolidarea capacității de apărare europene. Între aceste două realități trebuie să funcționeze statul român. Iar cei care navighează, lucrează pe mare sau investesc aici au nevoie să afle CE și CINE îi protejează de un pericol până când vor forțele armate române vor avea noi sisteme de combatere a atacurilor inamice.

În ediția de astăzi a newsletterului FLANC vorbim și despre trei vulnerabilități pe careEuropa încă nu le-a rezolvat:

• Poți să ai cele mai performante drone, dar dacă depinzi de infrastructura de comunicații a altcuiva, regulile jocului se pot schimba peste noapte.

• Poți să ai fabrici de armament, oameni pregătiți și capacitate de producție, dar fără comenzi finanțate nu poți transforma tot acest potențial în echipamente livrate pe front.

• Și poți să ai armate europene pregătite să intervină, dar dacă liderii politici nu sunt capabili să ia o decizie, militarii nu pleacă nicăieri.

FIRST READ

Impotența statului român în apele sale teritoriale

Două nave comerciale au fost lovite în apele teritoriale românești. Ce face statul român într-o asemenea situație? În primul rând, salvează oamenii. Apoi stabilește ce s-a întâmplat, ia măsuri pentru protejarea celorlalte nave și explică public ce știe, ce nu știe și ce face mai departe.

Sunt patru responsabilități care trebuie asumate în paralel, nu una după alta. Sigur că o investigație poate dura zile sau săptămâni, dar asta nu înseamnă că autoritățile trebuie să aștepte rezultatul final ca să reacționeze, căci securitatea nu începe în momentul în care ai terminat de strâns toate informațiile, iar comunicarea publică nu e un premiu pe care cetățenii îl primesc la sfârșitul anchetei.

Să punem însă lucrurile în ordine, pentru că ne-am putea pierde în avalanșa de informații din ultimele 48 de ore.

Miercuri seară, 14 octombrie, nava comercială Yara J, sub pavilionul Insulelor Comore, a raportat o explozie în zona suprastructurii, în apele teritoriale ale României, în apropiere de Sulina. Agenția Română de Salvare a Vieții Omenești pe Mare (ARSVOM) a trimis o navă de intervenție. Ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță, a spus inițial că radarele MApN nu observaseră o dronă îndreptându-se spre navă.

Joi dimineață, o altă navă comercială, Wine Trader, sub pavilionul San Marino, a fost lovită la aproximativ 13 mile marine sud-est de Sulina. Potrivit informațiilor transmise prima dată de Reuters, cinci membri ai echipajului fuseseră salvați, iar alți șapte erau dați dispăruți.

Și, evident, nu vorbim despre un incident izolat, în caz că își imagina cineva acest lucru. Cu două zile înainte, pe 13 octombrie, nava HS Dignity se scufundase în largul coastelor Bulgariei. Deci avem trei incidente în Marea Neagră, în doar câteva zile, care ridică o întrebare cât se poate de serioasă:

Întrebat înaintea reuniunii Consiliului European de joi de la Bruxelles, de ce România nu a avut încă o reacție clară la incidentele din apele sale teritoriale, președintele Nicușor Dan a răspuns: „Au trecut relativ puține ore și vrem să avem toate datele. O să existe o reacție a statului român”.

Din declarația președintelui se poate înțelege foarte ușor că statul român trebuie mai întâi să termine de adunat toate informațiile și abia apoi să înceapă să reacționeze. Or, lucrurile nu funcționează așa atunci când discutăm despre securitate națională.

Evident că atribuirea unui atac cere probe. Nici președintele, nici ministrul Apărării nu trebuie să inventeze certitudini. Li se cere însă să explice ce știe statul român, ce măsuri a luat și cum îi protejează pe cei care navighează în apele noastre.

Mai concret spus, cred că ar fi trebuit să se organizeze o conferință de presă la Ministerul Apărăii sau președintele să vorbească mult mai aplicat la Bruxelles, iar în ambele situații ar fi trebuit să răspundă la câteva întrebări, fără însă să se dezvăluie informații care ar pune operațiunile în pericol:

• Ce avertizări au primit navele din zonă și prin ce mecanism sunt actualizate?

• Cine coordonează imaginea de ansamblu, atunci când sunt implicate simultan apărarea aeriană, autoritățile maritime și salvarea pe mare?

• Ce măsuri suplimentare sunt deja în vigoare pentru o navigație sigură în zonă și pentru protejarea infrastructurii critice?

Astea sunt doar câteva întrebări la care cetățenii au dreptul să primească un răspuns.

Ulterior, după discuția cu Mark Rutte și premierul bulgar Rumen Radev, președintele Nicușor Dan a vorbit despre necesitatea unor echipamente pentru noul tip de provocare. A anunțat și o discuție dedicată Mării Negre în Consiliul Nord-Atlantic.

Numai că diplomația nu poate ține locul pregătirii militare și nici al responsabilității politice. Iar de aici apar câteva întrebări la care statul român ar trebui să răspundă fără să se ascundă în spatele unor formulări generale.

Să fim însă corecți și în privința așteptărilor. România nu poate supraveghea și intercepta orice dronă, în orice moment și în orice punct al Mării Negre. Nicio țară, oricât de bine înarmată, nu poate garanta o protecție absolută. Dar nici nu putem transforma dimensiunea Mării Negre într-o scuză universală pentru tot ceea ce nu reușim să facem, căci nu discutăm despre obligația de a controla fiecare kilometru pătrat de mare. Discutăm despre capacitatea de a proteja zonele în care circulă nave comerciale, infrastructura strategică și oamenii care lucrează acolo.

Așa că trebuie să știm unde avem senzori, cât de repede identificăm o amenințare, cine transmite avertizarea, cine decide intervenția și, foarte important, cu ce mijloace intervenim?

Acum haideți să facem un expercițiu împreună. Gândiți-vă la un serviciu de pompieri. Ei bine, nimeni nu-i cere să garanteze că nu va mai izbucni vreodată un incendiu într-o localitate. Dar toată lumea se așteaptă ca acea bază, acel serviciu de pomperi, să aibă autospeciale, echipaje pregătite, proceduri clare și capacitatea de a interveni înainte ca un nou incendiu să producă pagube. Deci dacă izbucnește un incendiu, nu poți ieși public să explici doar că orașul este foarte mare și că aștepți să afli toate detaliile și apoi te deplasezi la locul incidentului să vezi cât de mari sunt flăcările și ce pagube a produs.

• Exact despre asta vorbim și în cazul securității maritime. Ar fi absurd să cerem acum să fie eliminate toate riscurile. Ne-am dori acest lucru, dar asta-i o ILUZIE. Vorbim efectiv de capacitatea statului de a anticipa aceste riscuri, de a le limita și de a reacționa atunci când ele se materializează.

Mai avem însă o problemă, despre care vorbim prea puțin: felul în care instituțiile comunică: Ministerul Apărării spune ceva, autoritățile maritime vin cu alte informații, președintele promite o reacție, iar publicul trebuie să adune singur toate aceste bucăți pentru a înțelege ce se întâmplă.

Și ce apare între timp? Speculații, interpretări, acuzații și un teren numai bun pentru propagandă. Ce încă nu au înțeles decidenții noștri politici e faptul că într-o situație de securitate, comunicarea publică nu mai e un exercițiu de imagine. Este efectiv parte a răspunsului instituțional. Și statul trebuie să vorbească suficient de clar încât oamenii să înțeleagă ce este confirmat, ce se investighează și ce măsuri au fost deja luate. Nu trebuie să știm totul, dar trebuie să putem face diferența dintre ceea ce știm și ceea ce presupunem.

De ce trebuie să primim informații și să putem face această diferență? Păi tocmai pentru faptul că încrederea în instituții nu se construiește cerându-le cetățenilor să aibă răbdare la nesfârșit. Se construiește inclusiv prin recunoașterea limitelor.

Mai exact: Nu am detectat o amenințare? Păi hai atunci să explicăm ce putem despre asta. Avem o vulnerabilitate? Păi hai să spunem ce măsuri luăm pentru a o reduce. Avem nevoie de sprijinul NATO? Păi hai să explicăm ce solicităm și de ce.

E mult mai responsabil ca un stat să-și recunoască limitele și să arate cum încearcă să le depășească decât să lase impresia că totul este sub control, până când apare următorul incident.

În aceeași cheie trebuie discutată și eventuala activare a Articolului 4 din Tratatul NATO. Să clarificăm un lucru, pentru că aici apar frecvent confuzii. Articolul 4 permite unui stat aliat să solicite consultări atunci când consideră că îi sunt amenințate securitatea, integritatea teritorială sau independența politică. Nu înseamnă că NATO intră în război, nu declanșează automat o operațiune militară și nu trebuie confundat cu Articolul 5. Este, în schimb, un mecanism prin care aliații pot evalua împreună o amenințare și pot discuta măsurile necesare.

Dar eu nu aș judeca reacția României doar după invocarea sau neinvocarea unui articol din tratatul NATO. M-ar interesa mai mult ce obținem concret după discuțiile cu Aliații. Mai multă supraveghere în Marea Neagră? Sisteme suplimentare de avertizare? O coordonare mai bună cu Bulgaria și ceilalți aliați la Marea Neagră? Mijloace militare care pot interveni rapid?

NU MAI SUNTEM ÎN MOMENTUL în care să ne intereseze organizarea de reuniuni, comunicatele de presă construite frumos în limbaj intituțional și ore întregi de discuții despre solidaritatea aliată. Dacă la final capacitatea de protecție rămâne aceeași, ce am rezolvat?

Expertul maritim ucrainean Andrii Klymenko, citat pe rețelele sociale de Anton Gerashchenko, a cerut desfășurarea unor forțe navale pentru protejarea culoarului Sulina–Constanța și a interpretat atacurile drept parte a unui război împotriva Uniunii Europene și NATO. Propunerea cred că merită discutată, cu toate limitele ei, căci o navă militară nu devine eficientă doar pentru că se află într-o zonă de risc. Contează ce poate face efectiv acolo și ce au în dotare.

• România vorbește de ani întregi despre importanța sa strategică la Marea Neagră. Suntem pe flancul estic al NATO, avem ieșire la mare, găzduim infrastructură aliată și dezvoltăm proiecte energetice importante. Toate acestea sunt adevărate. Numai că poziția geografică nu este o performanță a statului român. Este un avantaj strategic care vine la pachet cu responsabilități și riscuri. Iar relevanța noastră pentru NATO nu ne scutește de obligația de a investi în propriile capacități de apărare și de a le verifica permanent.

FIVE SIGNALS

1. Accesul Ucrainei la Starlink, restricționat peste noapte. Cazul Starshield arată cât valorează controlul asupra comunicațiilor

Informațiile despre o presupusă „oprire a Starlink” în Ucraina trebuie înțelese corect. Consilierul ucrainean Serhii Beskrestnov a semnalat că, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, serviciul militar Starshield a fost supus, fără avertisment, unei restricții de mobilitate. Concret, limita ar fi fost stabilită la aproximativ 160 km/h, ceea ce a perturbat unele misiuni. Nu vorbim, așadar, despre oprirea tuturor terminalelor Starlink din Ucraina, ci despre modificarea condițiilor în care poate funcționa un serviciu militar esențial. Și aici începe problema.

Pe 14 octombrie, Mykhailo Fedorov a anunțat restabilirea conectivității până la pragul respectiv și a cerut eliminarea completă a restricției pentru Starshield. Separat, Elon Musk a susținut că asemenea limitări sunt decise de guvernul american.

Ce trebuie să înțeleagă europenii din acest episod? Că poți să cumperi drone, să pregătești operatori și să investești milioane și zeci de milioane de euro în capacități militare, dar dacă infrastructura de comunicații depinde de altcineva, nu controlezi tu în totalitate misiunea.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să deții terminalele. Trebuie să știi cine controlează serviciul și ce alternative ai. Este ca și cum ai construi o fabrică ultramodernă, cu cele mai bune utilaje, dar ai depinde de un singur furnizor de energie. Dacă acesta întrerupe alimentarea, tehnologia din fabrică nu te mai ajută prea mult, căci ai nevoie de energie ca să produci în continuare. În ceea ce privește sectorul apărării, asemenea dependențe trebuie identificate și testate înainte de război, nu descoperite în mijlocul lui.

2. Un elicopter rus, 42 de secunde și riscul unei escaladări

Un elicopter militar rus a intrat luna trecută aproximativ 300 de metri în spațiul aerian al Poloniei și a rămas acolo 42 de secunde, potrivit autorităților de la Varșovia. 42 de secunde!

La prima vedere pare un incident minor prin durată. Numai că în apărarea aeriană tocmai asemenea intervale foarte scurte pot pune o presiune uriașă asupra celor care trebuie să ia decizii. Identifici aeronava, îi stabilești traiectoria, evaluezi amenințarea și decizi dacă intervii. Toate acestea, uneori, în mai puțin de un minut.

Nu avem suficiente informații pentru o asemenea concluzie. Dar incidentul arată una dintre cele mai complicate probleme pentru statele NATO de pe flancul estic: cum reacționezi suficient de repede încât să-ți protejezi teritoriul, fără să declanșezi o escaladare pornind de la o evaluare greșită?

Ce-i drept, nu rezolvi această dilemă promițând la televizor sau prim postări pe rețelele sociale că vei doborî automat orice aparat care îți încalcă spațiul aerian. O rezolvi prin supraveghere, proceduri exersate, comunicații rapide și comandanți care știu exact ce au de făcut în momentul în care apare o criză și mai ales un inamic în spațiul aerian.

3. Mașinile chinezești au o mare problemă de securitate

Presa norvegiană a documentat un contract prin care armata folosește automobile închiriate de la Hertz Norge, companie al cărei lanț de proprietate ajunge la grupul chinez Geely. Informația, publicată inițial în septembrie, a revenit în atenție odată cu acuzații potrivit cărora mașinile ar fi putut înregistra militari și coduri de acces.

Problema de securitate există însă independent de aceste acuzații și ține de felul în care tehnologia a transformat un automobil într-un sistem informatic conectat, capabil să colecteze și să transmită date despre poziție, trasee, imagini din jurul vehiculului sau comportamentul utilizatorilor. Într-o bază militară, asemenea informații pot deveni extrem de sensibile, pentru că pot dezvălui deplasări de personal, activități și chiar vulnerabilități ale unor obiective strategice. Iar riscul crește atunci când datele sunt stocate sau procesate prin infrastructuri asupra cărora armata nu are control.

Aici este problema pe care trebuie să o înțeleagă și armatele europene, inclusiv cea română: un automobil conectat nu mai poate fi tratat doar ca un mijloc de transport, ci și ca un potențial punct de acces la informații militare. Prin urmare, verificarea senzorilor, a conexiunilor și a modului în care sunt gestionate datele trebuie să devină parte din evaluarea oricărui contract. Altfel, economiile făcute la închirierea unor mașini pot costa incomparabil mai mult dacă prin ele ajung să fie expuse informații sensibile.

4. Un militar rănit nu este salvat doar pentru că există un plan de evacuare

Business Insider a relatat despre problemele sistemului american de îngrijire și evacuare a militarilor răniți în războiul cu Iranul. Printre deficiențele semnalate se numără protecția insuficientă a unor facilități medicale și dificultățile de coordonare a evacuărilor. Autoritățile militare americane contestă însă interpretarea potrivit căreia aceste probleme ar demonstra că siguranța militarilor a fost neglijată.

Dincolo de disputa americană, pentru România apare o întrebare foarte concretă despre care aproape orice general român activ sau în rezervă se ferește să vorbească: cât de pregătiți suntem să ne salvăm militarii după ce au fost răniți?

Evident, răspunsul trebuie să țină nu de condițiile ideale dintr-un exercițiu, ci de condițiile ce privesc o situație în care drumurile sunt atacate, comunicațiile sunt perturbate, iar elicopterul care ar trebui să preia răniții nu poate decola.

E important să fim atenți și la aceste detalii, că putem avea noi cele mai bune proceduri scrise. Dacă însă întregul sistem depinde de câteva condiții care dispar odată cu primul atac, avem o problemă serioasă.

Ce nu am văzut eu dezbătut deloc în spațiul public e faptul că investițiile în apărare nu se măsurpar și în câți oameni poți evacua în cazul unei confruntări, cât de repede îi poți trata și câte vieți poți salva. Ideea de fond din spatele acestei discuții e că pregătirea unei armate nu se termină când trimite militarul în misiune. Pregătirea asta include și capacitatea de a-l aduce înapoi în viață pe militar.

5. Inteligența artificială poate proiecta un motor. Dar cine garantează că funcționează?

Compania LEAP 71 și partenerii săi au prezentat XRA-2E5, un motor de rachetă proiectat cu ajutorul inteligenței artificiale și fabricat prin imprimare 3D din metal. Motorul dezvoltă o forță de împingere echivalentă cu aproximativ 20 de tone. Dar partea cu adevărat interesantă nu este motorul în sine, ci modul în care a fost creat.

În loc ca inginerii să proiecteze fiecare componentă prin metodele clasice, un sistem avansat de AI a generat proiectul pe baza unor reguli și calcule inginerești. Practic, inteligența artificială începe să schimbe nu doar felul în care lucrăm, ci și felul în care construim tehnologii complexe, de la motoare de rachetă până la echipamente militare.

Numai că una este ca AI să proiecteze un motor și alta este să demonstrezi că acel motor funcționează în condiții reale și poate fi produs în serie. Aici începe adevărata competiție industrială, inclusiv pentru Europa și România. AI-ul poate reduce considerabil timpul necesar dezvoltării unor produse, dar nu elimină nevoia de testare, certificare și producție. Iar avantajul pe viitor îl vor avea și cred că îl au deja companiile care reușesc să transforme rapid proiectele generate cu AI în echipamente sigure și funcționale. Na, până la urmă nu câștigă cine prezintă cel mai spectaculos proiect, ci cine reușește să-l și pună la treabă.

WHAT WE’RE HEARING

Industria avertizează că echipamentele nu apar după primul șoc

„O să ne trezim și noi când va curge sânge”, așa rezumă una dintre sursele din industria românească de apărare felul în care vede ritmul reacției instituționale la ce se întâplă în perioada asta în Marea Neagră. În continuarea avertismentului, sursa estimează că dotarea cu sistemele necesare ar mai putea dura patru–cinci ani, pentru că echipamentele relevante nu sunt disponibile imediat din stoc.

Sursele din industria de apărare se tem că incidentele ar putea fi începutul unei presiuni mai mari asupra economiei din Marea Neagră. Una dintre principalele îngrijorări privește Neptun Deep, proiectul prin care România vrea să exploateze gazele din Marea Neagră și să contribuie la reducerea dependenței regionale de gazele rusești, inclusiv în Ungaria.

Problema este că nici măcar nu trebuie să fie atacată efectiv o platformă pentru ca economia să sufere. Surse din domeniul energiei și din zona guvernamentală vorbesc deja despre îngrijorările contractorilor, despre asigurări și despre posibile costuri suplimentare. Mai exact, un asigurător poate cere mai mulți bani, un contractor poate solicita măsuri de protecție mai mari, iar anumite lucrări pot fi întârziate. Și de aici apare un efect în lanț.

Concret, dacă riscurile cresc, crește și costul de a face afaceri în Marea Neagră. Companiile trebuie să cheltuiască mai mult pentru securitate, transport și asigurări, iar aceste costuri ajung să fie incluse în prețul final al proiectelor. În cazul Neptun Deep, întârzierile sau cheltuielile suplimentare ar putea afecta inclusiv calendarul investițiilor și rentabilitatea exploatării gazelor.

Practic, o amenințare militară poate deveni o problemă economică fără ca Rusia să tragă un singur foc asupra infrastructurii energetice, sugerează sursele politice din industrai de apărare. Iar tocmai acesta este unul dintre riscurile pe care România trebuie să le ia în calcul atunci când discută despre protejarea investițiilor strategice din Marea Neagră.

RADAR ROMÂNIA

România vrea un comandament NATO la Marea Neagră

În discuțiile despre securitatea Mării Negre apar două inițiative: un centru de securitate maritimă, sprijinit la nivel european, și propunerea României pentru un comandament NATO în regiune. Primul ar putea ajuta la coordonarea civilă și la siguranța navigației, în timp ce al doilea ar avea un rol militar. Dar simpla înființare a unei noi structuri nu înseamnă automat mai multă securitate. Contează ce resurse primește, ce poate decide și cât de repede poate interveni.

Iar aici ar trebui să fie și obiectivul discuțiilor cu NATO și aliații de la Marea Neagră, Bulgaria și Turcia. Avem nevoie de schimb rapid de informații, proceduri comune și mijloace capabile să răspundă la amenințări, pentru că dronele și atacurile asupra navelor nu respectă granițele maritime. România nu are nevoie doar de încă un centru sau de încă un comandament pe hârtie, ci mai ales de un sistem în care informația ajunge repede la cei care trebuie să ia decizii.

Bulgaria propune oprirea atacurilor asupra navelor civile. Cine garantează respectarea acordului?

Premierul bulgar Rumen Radev a propus un moratoriu asupra atacurilor împotriva navelor civile din Marea Neagră. Este o inițiativă diplomatică importantă, dar care vine cu o problemă foarte concretă: cine garantează că un asemenea acord va fi respectat?

Răspunsul conteză foarte mult, pentru că una e ca statele să promită că nu vor ataca nave comerciale și alta e să existe un mecanism prin care încălcările pot fi identificate, documentate și atribuite celor responsabili. Fără verificare și consecințe, un acord riscă să rămână doar O ALTĂ declarație politică.

România și Bulgaria trebuie, așadar, să poată supraveghea mai bine traficul maritim din Marea Neagră, să documenteze incidentele și să prezinte dovezi credibile atunci când au loc atacuri. Dar măsurile de protecție nu pot depinde de succesul negocierilor. Diplomația poate reduce riscurile, însă nu poate înlocui capacitatea militară de a proteja navele. Iar până când un eventual acord va fi negociat și aplicat, traficul comercial din Marea Neagră trebuie să continue în condiții cât mai sigure, lucru care din păcate NU SE MAI ÎNTÂMPLĂ.

DEFENSE MONEY

Europa coboară în prioritățile Washingtonului și urcă în propria factură

DefenseRomania relatează că ambasadorul american la NATO, Matthew Whitaker, a plasat Europa pe locul al patrulea între prioritățile de securitate ale SUA, după teritoriul american, emisfera vestică și Indo-Pacific. Mesajul discutat la Varșovia se înscrie în ideea ca europenii să preia o parte mai mare din apărarea convențională.

Ei bine, e o veste proastă pentru noi, căci o asemenea ierarhie nu înseamnă automat dispariția garanției aliate. Înseamnă însă că guvernele europene trebuie să planifice și pentru situații în care capacitățile americane sunt angajate în altă parte sau vin în alt volum decât speră ele. Pentru România, dependența nu se măsoară numai în numărul militarilor americani prezenți aici. Contează și funcțiile pe care le asigură.

Supravegherea, comunicațiile și logistica pot fi mai greu de înlocuit decât sugerează o comparație între efective. Un batalion european suplimentar nu rezolvă de la sine lipsa informațiilor care îi permit să opereze. Bugetele trebuie construite pornind de la aceste lipsuri, nu doar de la presiunea de a anunța un procent mai mare din PIB.

Ucraina vrea să transforme capacitatea industrială în comenzi plătite

Tot potrivit DefenseRomania, mecanismul „Drone Deals” deschide exporturi controlate pentru producătorii ucraineni către state partenere, cu prioritate pentru nevoile armatei ucrainene. Motivul economic este diferența dintre ceea ce industria poate fabrica și ceea ce statul poate finanța.

Deci trebuie să reținem faptul că capacitatea industrială nu este sinonimă cu livrarea. Adică o fabrică poate avea oameni, utilaje și proiecte, dar fără un contract finanțat nu are automat și componentele necesare producției.

Pentru România, oportunitatea ar trebui analizată dincolo de cumpărarea unui lot de produse de la partenerii ucraineni. Un parteneriat util cu Kievul ar trebui să includă adaptarea produsului pe care îl cumpărăm, instruire și mentenanță, cu acces la observațiile utilizatorilor. Dar orice promisiune de transfer tehnologic trebuie verificată contractual: ce primești, ce poți modifica și ce poți produce efectiv aici?

Și mai există o condiție importantă: exportul și cooperarea trebuie să respecte prioritatea frontului ucrainean, căci nu ar avea sens ca europenii să-și întărească stocurile prin slăbirea țării care suportă agresiunea rusească.

+ Hanwha și US Army au prezentat XM1776 Mobile Tactical Cannon, derivat din K9 Mobile Howitzer. Contractul anunțat în august prevede șase prototipuri, cu opțiune pentru încă douăsprezece.

BATTLEFIELD

Un simulator de drone FPV poate reduce timpul și costurile de pregătire a militarilor

Remote Reaper: FPV Drone a ieșit din perioada de testare Early Access și a ajuns la versiunea 1.0. Dezvoltat și cu participarea unor piloți militari, simulatorul permite antrenamente în condiții meteo diferite, reproduce efectele războiului electronic și oferă posibilitatea de a modifica dronele și misiunile. Poate fi folosit inclusiv cu controlere FPV reale. Este disponibil pe Steam.

De ce este important acest simulator? Pentru că pregătirea unui operator de drone costă bani, timp și echipamente. Un simulator permite repetarea unor manevre fără să consumi sau să distrugi drone reale. Însă pregătirea pe calculator trebuie completată cu zboruri reale și exerciții coordonate de instructori pentru cineva care chiar vrea să se specializeze în pilotajul dronelor. Pentru România, soluția ar fi un program național care să combine cele două metode, să verifice periodic competențele operatorilor și să măsoare cât din pregătirea pe simulator se dovedește utilă în teren. În același timp, programele trebuie actualizate permanent, pentru că dronele, metodele de bruiaj și tacticile de pe front se schimbă foarte repede.

Ucraina și NATO testează AI pentru a anticipa atacurile cu drone

Ministerul ucrainean al Apărării a confirmat prezentarea a două modele dezvoltate împreună cu Comandamentul Aliat pentru Transformare al NATO, cu participarea JATEC. Primul, Model No. 13, folosește informații despre atacurile anterioare, condițiile meteo și situația de pe front pentru a estima unde, când și cu ce tipuri de drone ar putea ataca inamicul. Potrivit autorităților ucrainene, sistemul a fost testat pe date reale și este pregătit pentru integrarea în platformele militare de analiză.

Al doilea, Model No. 32, este destinat planificării operațiunilor de artilerie și analizează mijloacele disponibile și limitele impuse de situația militară, scrie Business Insider.

Schimbarea urmărită este trecerea de la observarea a ceea ce s-a întâmplat la anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla. Pentru comandant, o estimare bună poate permite folosirea mai atentă a resurselor. Dar o predicție făcută cu AI trebuie să vină cu limitele sale. Un procent de încredere fără explicația datelor și fără testarea erorilor poate crea o falsă siguranță. De aceea, înainte să introduci asemenea tehnologii într-o armată, trebuie să răspunzi la patru întrebări, după cum mi-a indicat un reprezentant al unei companii din industria românească apărării (care a vorbit sub condiția anonimatului):

1. Câte atacuri nu reușește să anticipeze și câte alarme false produce?

2. Ce se întâmplă când inamicul își schimbă modul de operare?

3. Poate comandantul să înțeleagă pe ce informații se bazează recomandarea?

4. Cine verifică rezultatul și cine își asumă decizia finală?

AI poate ajuta o armată să reacționeze mai repede. Dar viteza nu trebuie confundată cu precizia, iar un comandant nu poate transfera responsabilitatea unei decizii militare către un algoritm.

Roboții intră pe câmpul de luptă. Dar nu numărul lor va face diferența

Generalul în rezernvă și analistul militar Mick Ryan explică, într-o analiză despre viitorul luptei terestre, că roboții trebuie integrați în operațiunile militare alături de soldați și de echipamentele existente. Nu vorbim însă despre dispariția infanteriei, ci despre schimbarea modului în care oamenii și mașinile pot acționa împreună.

Mai pe scurt spus, roboții pot prelua misiuni periculoase, de la transportul muniției și evacuarea răniților până la recunoaștere și sprijin în luptă, reducând expunerea militarilor. Numai că eficiența lor depinde de integrarea în unitățile existente, de pregătirea operatorilor, de capacitatea de întreținere și de funcționarea în condiții de bruiaj sau pierdere a comunicațiilor.

THE DOCUMENT

Cum poate acționa Europa când NATO nu poate autoriza o operațiune

Raportul HCSS „How Europe can act when NATO cannot”, semnat de Pieter-Jan Vandoren și Davis Ellison, analizează o problemă tot mai importantă pentru securitatea europeană: ce se întâmplă dacă statele europene au forțele militare necesare pentru o intervenție, dar NATO nu reușește să ajungă la un acord politic pentru folosirea lor?

Numai că acest plan B trebuie pregătit din timp, cu reguli clare privind comanda militară, luarea deciziilor, resursele necesare și revenirea eventuală sub coordonarea NATO.

Problema este că una înseamnă să ai o armată pregătită și alta să ai capacitatea politică de a o trimite într-o operațiune. Europa poate dispune de militari, avioane și nave, dar dacă guvernele nu se înțeleg asupra intervenției, toate aceste resurse pot rămâne nefolosite. Și invers, liderii europeni pot cădea de acord că există o amenințare, dar fără o structură de comandă și fără mijloacele necesare, decizia politică nu se transformă automat într-o acțiune militară.

Pentru România, discuția este importantă și nu ar trebui privită automat ca o încercare de a slăbi NATO sau relația cu Statele Unite. O Europă capabilă să intervină și atunci când apar blocaje politice în Alianță poate contribui la o apărare mai puternică. Dar numai dacă asemenea mecanisme sunt compatibile cu NATO, au resurse reale și nu ajung să dubleze instituții care există deja, dar care nu dispun de suficiente capacități militare.

Un asemenea mecanism european trebuie evaluat în funcție de capacitatea lui de a răspunde amenințărilor din regiune, de contribuțiile militare și financiare pe care le-ar presupune pentru România și de sprijinul logistic, informațional și operațional disponibil. La fel de important este ca statele participante să stabilească dinainte cum acționează atunci când nu sunt de acord asupra riscului unei escaladări.

Iar toate aceste înțelegeri trebuie testate prin exerciții militare, nu lăsate doar în documente. Statele trebuie să știe cine poate lua o decizie, cât durează transmiterea ordinelor și cum continuă o operațiune dacă unul dintre participanți își reduce contribuția. Altfel, riscăm să construim încă un mecanism european care funcționează foarte bine pe hârtie, dar se blochează exact atunci când trebuie folosit.

Evident, raportul nu rezolvă toate aceste probleme, dar pune în discuție una dintre cele mai importante vulnerabilități ale apărării europene: poți să ai capacitate militară, dar dacă nu ai și un mecanism politic prin care să o folosești la timp, avantajul tău devine inutil.

Ce urmărim între 17 și 23 octombrie

• 20 octombrie (Operațiunea navală comună din Marea Neagră): se încheie a 12-a activare a grupării de combatere a minelor marine, la care participă România, Bulgaria și Turcia. Un test important pentru cooperarea navală regională.

• 16 octombrie (Consiliul European de la Bruxelles): Liderii UE discută apărarea europeană, atacurile hibride ale Rusiei și sprijinul pentru Ucraina. Urmărim ;i noi în FLANC ce decizii concrete apar pentru securitatea flancului estic și pentru întreaga Europă.

• 21–23 octombrie (Future Forces Forum la Praga): Unul dintre evenimentele europene dedicate tehnologiilor militare unde se va vorbi despre drone, AI, robotică și securitate cibernetică. Important de urmărit ce soluții noi propune industria europeană și cât de aproape sunt de utilizarea militară.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: Textul scris de cercetătoarea Antonia Pup ()

Asertivitate selectivă cu Antonia-Laura Pup

Șase observații după Forumul de securitate de la Varșovia

Am participat zilele acestea la conferința anuală de securitate de la Varșovia, la invitația Casimir Pulaski Foundation și a Academiei Europene de Diplomație…

Read more

10 days ago · 2 likes · Asertivitate selectivă cu A.P.

Ce să vezi: Interviul cu profesorul și expertul în Rusia, .

Ce să asculți: Can America’s Industrial Base Handle a Two-Front War? – The Last Line of Defense, CSIS

(Seth Jones discută cu Kathleen Hicks, fost adjunct al secretarului american al Apărării, despre una dintre marile probleme ale Pentagonului: capacitatea industriei americane de a susține simultan două conflicte majore).

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

În ultimele săptămâni am parcurs întreaga călătorie a unui startup: de la ideea din garaj și primele runde de finanțare, până la evaluări, pitch-uri, metrici de unit economics și recrutarea echipei de top. Astăzi vorbim despre unul dintre cele mai râvnit momente din viața multor fondatori: M&A-ul (Mergers & Acquisitions sau, pe românește, Fuziuni și Achiziții). Ce se întâmplă atunci când o corporație globală sau un gigant din tech bate la ușă și oferă un cec de zeci sau sute de milioane de euro pentru a-ți cumpăra compania?

De ce cumpără corporațiile mari startup-uri

Pentru un gigant cu miliarde de dolari în conturi (cum ar fi Google, Microsoft, Anthropic sau Databricks), cumpărarea unei firme mici este adesea o decizie strategică mult mai rațională decât construirea aceleiași tehnologii în interior.

Există trei mari motive pentru care un gigant decide să facă o achiziție:

1. Buy tech/product (cumpără tehnologie și brevete): startup-ul a dezvoltat o tehnologie unică sau un algoritm greu de replicat, iar corporația vrea să îl integreze direct în suita sa de produse fără a mai pierde timp, bani și aloca alte resurse încercând să aducă pe piață propria versiune (care s-ar putea nici să nu fie la fel de bună).

2. Buy market share/distribution (cumpără cotă de piață și clienți): startup-ul domină o anumită nișă sau o regiune geografică în care corporația nu reușește să pătrundă organic. Este mai ieftin să cumperi liderul segmentului decât să încerci o luptă cu el.

3. Acqui-hire (achiziție de talent): corporația nu vrea neapărat produsul în sine, ci echipa genială de ingineri și cercetători din spatele lui. Cumpără firma doar pentru a-i angaja la pachet pe creatorii ei.

Proba de foc: ce este due diligence?

Odată ce fondatorii și cumpărătorul bat palma preliminar și semnează un acord de intenție (LOI - Letter of Intent), începe cea mai stresantă etapă din viața unui antreprenor: due diligence.

Timp de 2 până la 6 luni, o armată de avocați, auditori financiari și experți tehnici ai cumpărătorului intră în camera de date (orice business care ajunge la momentul în care vrea să acceseze o investiție, sau să se vândă trebuie să aibă bine pus la punct un data room) a startup-ului și analizează absolut tot:

• juridic & IP: sunt toate brevetele și codurile sursă deținute legal de firmă? Au semnat toți clauze de cedare a drepturilor (inclusiv foști angajați sau freelanceri)? Sunt litigii cu vreo persoană sau alte companii?

• financiar & taxe: sunt cifrele din contabilitate cele reale? Există datorii ascunse sau litigii fiscale?

• tehnic: cât de curat este codul? Respectă normele de securitate cibernetică sau conține componente open-source problematice?

Trebuie să țineți cont de o realitate destul de dură care poate să apară în timpul procesului de due diligence: dacă cumpărătorul găsește ”schelete în dulap” în această fază, poate renegocia prețul în jos cu 30-50% sau poate anula tranzacția complet. Așa că, dacă luați în calcul o vânzare, faceți curat în firmă peste tot pe unde credeți (sau știți deja) că aveți probleme.

Earn-out & lock-up: banii nu vin toți într-o valiză

În filme, când un fondator își vinde firma, primește instant un cec uriaș și pleacă pe o insulă pustie. În viața reală, tranzacțiile de M&A sunt structurate mult mai complex și nu vine nimeni cu o valiză plină de bani sau cu un cec gigant în jurul căruia toată lumea își strânge mâna și face fotografii pentru social media.

• Cash vs. stock: o parte din achiziție se plătește în bani lichizi, iar o altă parte în acțiuni la compania care face achiziția.

• Earn-out: fondatorii primesc o parte din suma totală doar dacă startup-ul își atinge anumite ținte de performanță financiară în următorii 2–3 ani de la achiziție.

• Retention/lock-up: fondatorii și oamenii cheie sunt obligați prin contract să rămână în companie o perioadă determinată (de obicei 2–4 ani) pentru a asigura tranziția și integrarea produsului.

Contextul local: achizițiile din ecosistemul românesc

România are câteva tranzacții M&A-uri de succes în tech, care au demonstrat valoarea ingineriei locale pe scena globală. Menționăm două dintre cele mai interesante.

• Vector Watch & Fitbit (2017): cumpărarea startup-ului românesc care făcea smartwatch-uri Vector Watch de către gigantul american Fitbit a fost un exemplu clasic de achiziție de tehnologie și talent (echipa de la București a devenit un hub de R&D). Mai apoi, echipa a fost integrată în Google în momentul în care gigantul american a cumpărat, la rândul săul, Fitbit.

• SmartBill & Visma (2019): preluarea pachetului majoritar din platforma de gestiune și facturare SmartBill de către grupul norvegian Visma, demonstrează valoarea uriașă a produselor SaaS destinate pieței locale.

Jargon buster: data room

Definiție: un data room este un spațiu digital securizat (cum ar fi un folder criptat) unde startup-ul încarcă toate contractele, situațiile financiare, brevetele, structura cap table-ului și documentele corporative pentru a fi verificate de avocații cumpărătorului în faza de due diligence.

Resurse pentru săptămâna aceasta:

• De citit: Built to Sell: Creating a Business That Can Thrive Without You de John Warrillow. Este o carte scrisă sub formă de pildă de business despre cum să-ți structurezi compania încă de la început astfel încât să poată fi cumpărată ușor.

• De ascultat: podcast-urile M&A Science cu fondatori care au trecut printr-un M&A și povestesc deschis despre presiunea emoțională și birocratică înainte de semnarea unui astfel de contract de vânzare, cu profesioniști din domeniu, dar și cu reprezentanți ai firmelor care fac achiziții.

Vești din ecosistem

Una dintre cele mai importante vești din ecosistem de săptămâna aceasta vine de peste Ocean, are de-a face cu fondatori români și se pliază perfect pe tema pe care o avem în ediția de azi.

Achiziția Opaque Systems de către Anthropic, compania americană din spatele Claude, este o tranzacție importantă și pentru ecosistemul antreprenorial românesc, chiar dacă Opaque nu este un startup construit în România.

Compania a fost cofondată în 2021, în Statele Unite, de cercetătoarea româncă Raluca Ada Popa, profesor la University of California, Berkeley, alături de Ion Stoica, profesor la aceeași universitate și cofondator Databricks.

Opaque dezvoltă tehnologii care permit utilizarea datelor sensibile în sisteme AI fără compromiterea confidențialității și verificarea modului în care funcționează aceste sisteme.

Valoarea tranzacției cu Anthropic nu a fost comunicată, însă din perspectiva M&A, este un exemplu despre cum o tehnologie dezvoltată inițial într-un laborator universitar poate deveni o companie suficient de relevantă încât să atragă interesul unuia dintre cei mai importanți dezvoltatori de inteligență artificială.

Pentru fondatorii români, tranzacția arată și că un exit nu înseamnă neapărat vânzarea unei companii care a ajuns la venituri foarte mari sau a cucerit o piață întreagă.

Pentru startup-urile românești care dezvoltă tehnologii avansate, inclusiv în cybersecurity, AI sau infrastructură software, exemplul arată că un posibil traseu de creștere este construirea unei tehnologii greu de replicat, care poate deveni valoroasă pentru un jucător global.

Asta nu înseamnă însă că orice startup de deep tech va găsi un cumpărător, ci că valoarea unei companii nu se măsoară exclusiv prin veniturile sale curente.

Pentru România și Europa Centrală și de Est, achiziția are și o semnificație legată de talent și de capacitatea regiunii de a participa la dezvoltarea tehnologiilor globale.

Raluca Ada Popa și Ion Stoica sunt exemple de cercetători de origine română care au construit companii în ecosistemul american, beneficiind de accesul la universități, cercetare, capital și piețe internaționale.

Nu este, așadar, un exit al ecosistemului de startup-uri din România în sensul strict al cuvântului, dar este un exemplu relevant pentru discuția despre M&A: companiile mari cumpără nu doar acces la clienți și venituri, ci și proprietate intelectuală, expertiză și tehnologii de care au nevoie pentru următoarea etapă de dezvoltare.

Pentru ecosistemul local, întrebarea este cum putem crea mai multe condiții pentru ca asemenea tehnologii și companii să fie dezvoltate și din România, nu doar de români care construiesc în alte ecosisteme.

Ea a fost săptămâna trecută la București, acolo unde a urcat pe scena Impact SEE’26 și a vorbit cu Aman Dogra de la Financial Times despre ce este necesar pentru ca Europa să rămână în siguranță.

Am întrebat-o pe Magdalena Sobkowiak-Czarnecka ce lecție ar trebui să învățăm de la Polonia. „Nu aș îndrăzni niciodată să vă spun ce să faceți. Vă pot povesti doar ce am realizat noi în Polonia”, a spus aceasta. Iar ceea ce a realizat Polonia merită urmărit tocmai pentru că poate fi măsurat.

INTERVIUL INTEGRAL AICI: ⤵️

Mai concret spus, primul pas al guvernului polonez condus de Donald Tusk a fost să mute o parte mult mai mare din banii pentru apărare către producătorii polonezi.

Ei bine, ce au făcut poloezii e o decizie de politică industrială care transformă bugetul militar într-un motor pentru fabrici, ingineri și capacitate de producție care se vede apoi direct în propria economie.

Iar în ceea ce privește mecanismului SAFE, proporțiile sunt și mai ambițioase. Potrivit oficialului polonez, aproape 90% din cele peste 43 de miliarde de euro disponibile Poloniei vor fi investite în capacități naționale de apărare.

Explicația ei ar trebui ascultată atent și de către decidenții politici de la București: „Puterea unei țări nu ține doar de numărul de soldați pe care îi are și de echipamentul cu care sunt dotați, ci și de starea industriei sale naționale de apărare”, a mai precizat responsabila guvernului polonez pentru programul SAFE.

De ce contează ce zice? Păi pentru că într-un război mai lung, puterea unui stat stă fix în capacitatea de a înlocui, repara și adapta ceea ce a cumpărat sau are în dotare. Polonezii au înțeles acest lucru și acționează.

Vineri, pe 2 octombrie, în ediția nr. 5 a newsletterului pe apărare și securitate FLANC, am scris exact despre această ruptură: cât durează până când o lecție de pe front ajunge în dotarea armatei.

Iar războiul de agresiune al rușilor în Ucraina arată că un sistem performant astăzi poate fi bruiat sau depășit peste câteva luni. Drept urmare, industria locală devine importantă pentru că poate primi observația militarului, poate modifica soluția și o poate trimite înapoi în unitate înainte ca adversarul să-și schimbe din nou tactica.

Așa că în tot acest context, contractul semnat reprezintă doar începutul procesului. În schimb, viteza cu care sistemul poate evolua decide valoarea lui reală.

Am forțat totuși în acest interviu un subiect destul de dureros: Europa are o problemă de capital când vine vorba de investiții în companii din zona de securitate, tehnologie și apărare.

„Suntem foarte buni la crearea de start-up-uri, dar nu la a le menține în Europa pe măsură ce se extind”, recunoaște Magdalena Sobkowiak-Czarnecka.

Ea recunoaște că multe dintre companiile europene ajung să plece în Statele Unite tocmai în etapa în care prototipul trebuie transformat în produs.

Ce trebuie noi să reținem e că între un test reușit și prima comandă pentru acel produs militar există salarii, componente, certificări și luni în care o companie consumă bani fără să știe dacă statul va deveni vreodată clientul său. Iar în acele luni se pierd start-up-urile europene. Ei bine, acela e călcâiul lui Ahile pentru industrai europeană de apărare și acolo trebuie să ajungă finanțarea pentru propria securitate despre care guvernele vorbesc atât de mult.

Rațiunea ei și a guvernului polonez este simplă: „Războiul din Ucraina ne-a arătat că schimbările în domeniul capacităților de apărare se produc acum foarte rapid și start-up-urile sunt extrem de necesare pe această piață, cu noile lor tehnologii”.

În practică, pentru Magdalena Sobkowiak-Czarnecka, acest lucru înseamnă necesitatea menținerii dialogului dintre armată (utilizatorul final), ingineri și factorii de decizie, pentru a implementa eficient și la timp noile soluții în cadrul Forțelor Armate.

Rezultatele invocate de Magdalena Sobkowiak-Czarnecka arată și ce ar trebui măsurat. La sfârșitul lunii mai, Polonia a semnat cu propriile companii acorduri în valoare de 120 de miliarde de zloți, adică aproximativ 30 de miliarde de euro. „În cadrul celui mai mare grup, PGZ, veniturile nete s-au dublat, iar numărul locurilor de muncă a crescut cu 1.500. Și acesta este doar începutul”, spune ea.

Cu alte cuvinte, banii pentru apărare au început deja să producă venituri industriale, locuri de muncă și capacitate în țară.

Am întrebat-o pe Magdalena Sobkowiak-Czarnecka și dacă Europa s-ar putea apăra fără Statele Unite. „Facem parte din NATO, iar Statele Unite fac parte din NATO, așa că, desigur, suntem puternici împreună”, a răspuns diplomatic aceasta.

OpenAI a rezolvat sute de probleme de matematică. Terence Tao spune că asta poate strica matematica

Marți, 6 octombrie, OpenAI a publicat dintr-odată peste 700 de lucrări de matematică, cu soluții complete sau parțiale la peste 370 de probleme deschise, unele considerate de zeci de ani printre marile provocări ale domeniului. Toate au fost produse de un model intern, care nu a fost lansat public. Reacțiile matematicienilor au mers de la „cel mai important moment din istoria matematicii” până la „o demonstrație de putere”. Iar Terence Tao, unul dintre cei mai respectați matematicieni ai lumii, a răspuns cu o prelegere despre ce ar trebui să devină matematica de acum înainte.

Ce a publicat OpenAI. Compania a anunțat rezultatele pe GitHub, unde le-a grupat în 372 de familii de probleme. În timpul testelor, modelul a primit aproximativ 4.000 de probleme deschise, iar fiecare rezultat a consumat în medie echivalentul a trei ore de gândire în ChatGPT Pro. Marea majoritate au fost obținute cu aceeași procedură automată. Printre excepții se numără două lucrări legate de Problemele Mileniului, cele șapte probleme pentru care Clay Mathematics Institute oferă câte un milion de dolari: un rezultat despre funcția zeta a lui Riemann și o demonstrație a conjecturii Hodge pentru un caz particular. Cu o lună înainte, un model OpenAI propusese o soluție pentru ecuațiile Navier-Stokes, tot o Problemă a Mileniului. OpenAI recunoaște că rezultatele sunt „în stadii diferite de verificare”: aproximativ 42% au o demonstrație verificată de calculator, iar „unele dintre rezultatele neverificate ar putea avea probleme”. Până joi, compania retrăsese deja soluțiile la cel puțin trei probleme.

De ce tocmai matematica. O demonstrație e corectă sau nu e. Spre deosebire de un eseu sau de o strategie de business, rezultatul poate fi verificat, iar pentru o parte din demonstrații verificarea o face chiar un program, Lean, pe care nu îl impresionează un text convingător. Tao enumeră în prelegerea sa motivele pentru care matematica e un teren atât de potrivit pentru AI: există „un consens larg asupra a ceea ce înseamnă o demonstrație corectă și completă”, domeniul e digital, iar literatura lui e aproape în întregime online. Cu alte cuvinte, matematica nu e mai ușoară decât alte domenii. Doar că aici se vede imediat dacă AI-ul a reușit.

Entuziasm și suspiciune. Alex Kontorovich, profesor la Rutgers, a scris despre unul dintre rezultate că, „dacă l-ar fi obținut un om, ar fi fost o medalie Fields pe loc, fără discuție”. Paata Ivanisvili, de la UC Irvine, a rezumat-o așa: „Kakeya în 3D a câștigat o medalie Fields. Kakeya în 4D a fost rezolvată de AI”.

Daniel Litt, de la Universitatea din Toronto, crede că publicarea „e grozavă pentru matematică”, dar se teme că impresia că AI-ul „a rezolvat matematica” i-ar putea convinge pe finanțatori să taie banii pentru cercetare. De partea cealaltă, Álvaro Lozano-Robledo, de la Universitatea din Connecticut, s-a întrebat ce urmărește OpenAI publicând atât de mult deodată, în afară de „o uriașă cascadorie de PR”. Iar Tristan Buckmaster, de la NYU, se îndoiește că, la un asemenea volum, compania a verificat că nu a preluat munca altor matematicieni.

Declarația. A doua zi, Association for Human Mathematics, o asociație de matematicieni, a publicat o declarație dură, pe care Terence Tao a republicat-o pe blogul său. „Matematicienii nu au cerut ca această muncă să fie făcută”, scriu autorii. Ei resping ideea că publicarea face domeniul să avanseze și o descriu nu ca pe o contribuție științifică, ci ca pe „o demonstrație de putere”. Le cer colegilor să nu mai colaboreze cu OpenAI, iar publicului să privească acest mod de publicare „cu scepticismul cuvenit”. OpenAI spune că s-a consultat înainte cu Grupul consultativ pentru matematică și AI de la Institute for Advanced Study din Princeton. Grupul a numit discuțiile „constructive”, dar compania i-a urmat doar o parte din recomandări.

Răspunsul lui Tao. Vineri seara, la Caltech, Tao a ținut o prelegere publică pregătită de peste un an sub titlul „Machine Assisted Proof”. A schimbat-o mult din cauza evenimentelor recente, a numit-o „Math 2.0”, iar sâmbătă a publicat slide-urile. Ideea centrală: intrăm într-o „eră a abundenței demonstrațiilor”, iar asta schimbă regulile. Problemele deschise, spune Tao, nu sunt destinații, ci faruri: rostul lor e să ghideze explorarea, iar când sunt atinse prematur de unelte automate, se pierd drumurile pe care nu le mai parcurge nimeni. De aici concluzia lui cea mai dură: „optimizarea oarbă a rezolvării de probleme dăunează acum activ sănătății pe termen lung a matematicii”. Tao nu e împotriva AI-ului. Propune să fie folosit pentru explicații mai clare ale rezultatelor deja cunoscute, pentru biblioteci mari de demonstrații verificate și pentru a înțelege de ce o teoremă e adevărată, nu doar că e adevărată. Și pune o întrebare care depășește matematica: dacă un AI ar găsi un leac pentru cancer, verificat, n-am vrea totuși să existe măcar un om care să înțeleagă cum funcționează? Concluzia lui: principalul obstacol spre „Math 2.0” nu e tehnologia, ci imaginația.

Ce contează pentru noi: matematica e primul domeniu în care AI-ul produce rezultate noi la scară industrială, tocmai pentru că e cel mai ușor de verificat. Nu va fi ultimul. Programarea, analiza financiară, contabilitatea, orice activitate în care un rezultat poate fi verificat de un program merge pe același drum. Dezbaterea dintre matematicieni ne privește deci pe toți: când răspunsurile devin abundente și ieftine, valoarea se mută la cel care le înțelege, le verifică și știe ce întrebări merită puse. Un rezultat verificat nu e același lucru cu un rezultat înțeles.

Ce s-a mai întâmplat

• Isomorphic Labs, compania de descoperire de medicamente cu AI condusă de Demis Hassabis, negociază o nouă rundă de finanțare la o evaluare de 40-50 de miliarde de dolari, potrivit Bloomberg. Discuțiile sunt la început, iar în martie compania strânsese 2,1 miliarde de dolari. Isomorphic are parteneriate cu Eli Lilly, Novartis și Johnson & Johnson. Pentru o companie înființată în 2021, care nu are încă un medicament aprobat, evaluarea arată cât de mult cred investitorii că AI-ul poate scurta drumul unui medicament nou.

• OpenAI a anunțat că, în următoarele săptămâni, va marca cu un filigran invizibil textele generate de ChatGPT și Codex în Uniunea Europeană, pe toate abonamentele, ca să respecte AI Act. Semnalul e ascuns în alegerea cuvintelor, iar detectorul nu e public: îl primesc doar cercetători și organizații aprobate. Filigranul e însă fragil. Dacă înlocuiești un sfert din cuvinte cu sinonime, rata de detectare scade, în testele OpenAI, de la aproximativ 92% la 17%.

• OpenAI a adus GPT-6 în ChatGPT pentru toată lumea, cu o funcție numită Intelligent UI: răspunsurile pot conține grafice, butoane, formulare și mici calculatoare interactive, nu doar text. Abonații plătitori primesc GPT-6 Sol, iar cei cu cont gratuit sau Go primesc GPT-6 Luna.

• Anthropic a lansat Claude pentru Google Docs, Sheets și Slides, în beta, pe toate abonamentele plătite: un panou lateral care citește fișierul deschis și îl editează direct. În Docs propune modificări pe care le accepți sau le respingi, în Sheets scrie formule și tabele pivot, iar în Slides construiește slide-uri pe șablonul prezentării tale. Tot săptămâna asta a apărut în beta Claude Dashboards, care construiește grafice actualizate automat din datele firmei. Alături de el vine Claude Motion, care face animații explicative scurte, exportabile în MP4.

• Anthropic a lansat și Claude Haiku 5.5, cel mai mic și mai rapid model al său, la 0,10 dolari pe milion de tokeni la intrare, de zece ori mai puțin decât Haiku 4.5. La testul care măsoară cât de bine folosește un calculator, a urcat de la 15,7% la 72,4%. E gândit pentru sarcini repetitive, în volum mare: rezumate, clasificări, suport pentru clienți.

• Google a lansat Nano Banana 2.1, noua versiune a generatorului de imagini din Gemini, cu editare mai precisă, mai multe imagini de referință și personaje care rămân la fel de la o imagine la alta. E disponibil în aplicația Gemini, în Google AI Studio și în Flow.

• Mistral a prezentat Mistral Large 4, un model european cu aproximativ un trilion de parametri, antrenat de la zero în centrele de date ale companiei din Europa, pe date din peste 160 de limbi, inclusiv toate limbile oficiale ale UE. Modelul va fi publicat deschis la sfârșitul lunii, deci orice firmă îl va putea rula pe propriile servere.

• Formula 1 a arătat o reluare pe care nicio cameră n-ar fi putut-o filma. La Marele Premiu din Singapore, câștigat duminică de Max Verstappen, camera urmărește mașina lui prin pit lane și, fără nicio tăietură, ajunge în cockpit, chiar deasupra căștii. Începutul și finalul sunt filmări reale, iar mișcarea dintre ele pare generată cu AI, deși F1 nu a explicat ce tehnologie folosește. Nu e prima dată: în august, la Marele Premiu al Olandei, reluarea accidentului lui Verstappen a trecut la fel din camera de pe margine în cea de bord. Clipul de duminică a strâns peste 6 milioane de vizualizări, iar fanii sunt împărțiți: unii îl adoră, alții spun că o transmisie sportivă ar trebui să arate doar ce s-a întâmplat cu adevărat. Efectul se poate încerca în orice aplicație video cu AI care acceptă un cadru de start și unul de final, cum sunt Gemini Omni din Google Flow, Seedance sau Kling.

Ce recomand săptămâna asta

MentorAI

mentorai.ro

Săptămâna asta fac o excepție. MentorAI e comunitatea mea, așa că nu e un test, e o prezentare. E construită pe aceeași idee ca această rubrică: înainte să recomand o aplicație sau un prompt, îl încerc sau mă documentez, ca să nu pierzi tu timpul.

Ce primește concret un membru:

• trei call-uri live pe lună: două mini-cursuri de aproximativ o oră în weekend și o sesiune de Office Hours, în care vii cu întrebările tale. Mini-cursurile sunt înregistrate, ca să le poți urmări și mai târziu;

• prompturi testate, gata de copiat, fiecare cu explicația de ce funcționează;

• când apare o aplicație nouă care merită atenție, o încerc sau mă documentez și strâng ce spun cei care au folosit-o, ca să știi dacă merită încercată;

• conținut exclusiv: patru din cinci materiale nu ajung niciodată pe social media;

• o comunitate în care pui întrebări și primești răspuns de la mine sau de la ceilalți membri;

• MentorAI Ads MCP, un conector care leagă contul tău de Google Ads de Claude sau de ChatGPT. Îl întrebi în limba română de ce scade o campanie sau pe ce cuvinte cheie se pierd bani, iar el citește datele direct din cont. Conectorul doar citește: nu oprește campanii, nu schimbă bugete și nu cheltuie bani. Am explicat pas cu pas cum se instalează.

Pentru cine e: pentru oricine e curios de AI, indiferent de nivel. Dacă abia începi, ai pe cine întreba. Dacă îl folosești deja, găsești ce să încerci mai departe.

Preț: 25 de dolari + TVA pe lună (aproximativ 140 de lei), plătiți prin Skool. Primele 7 zile sunt gratuite: adaugi un card, dar nu ți se ia niciun ban în perioada de probă, iar dacă anulezi înainte să se termine, nu plătești nimic. E preț de fondator pentru primii 50 de membri; după aceea se dublează, dar cei care intră acum îl păstrează.

Promptul productiv al săptămânii

CREATIVITATE

Când e util: Când dai peste un subiect greu (un concept tehnic, un raport, o lege nouă) sau când AI-ul îți dă un răspuns lung pe care nu îl înțelegi până la capăt. Andrej Karpathy, unul dintre fondatorii OpenAI și fost șef de AI la Tesla, a scris la începutul lunii că vom petrece tot mai mult timp încercând să înțelegem ce produce AI-ul. Apoi a dat patru sfaturi, fiecare mai bun decât cel dinainte: nu ceri doar o explicație, ci o ceri într-un format care te ajută să o înțelegi.

Promptul 1, text clar:

Promptul 2, diagramă:

Promptul 3, pagină web interactivă:

Promptul 4, video explicativ:

De ce funcționează: ASD-STE100 e un limbaj simplificat, creat pentru manualele de mentenanță ale avioanelor, cu reguli stricte: propoziții scurte, diateză activă, o singură idee pe propoziție și același cuvânt pentru același lucru. E făcut pentru engleză, dar l-am testat în Claude pe un subiect greu, ecuațiile Navier-Stokes. Regulile funcționează la fel de bine în română: „Vâscozitatea este frecarea din interiorul fluidului. Mierea are vâscozitate mare. Apa are vâscozitate mică.” Diagrama și pagina interactivă merg mai departe, pentru că uneori formatul te ajută să înțelegi mai mult decât încă trei paragrafe. Iar video-ul, formatul pe care Karpathy pune cel mai mult preț, e în stilul 3Blue1Brown, un canal de YouTube cunoscut pentru animațiile de matematică. Poți cere o pagină sau un clip făcut pentru o singură explicație, ceva ce înainte n-ar fi meritat construit.

Sfat: Dacă textul în ASD-STE100 iese prea rigid, cere „80% ASD-STE100”, cum face Karpathy. Video-ul are nevoie de o aplicație care poate scrie și rula cod, cum sunt Claude Code sau Claude Cowork. Dacă vrei și voce peste animație, adaugă „cu narațiune în română”. Pentru asta e nevoie, de obicei, de un cont la un serviciu de voce, cum e ElevenLabs.

Promptul creativ al săptămânii

Când e util: Când ai o poză frumoasă de vacanță și vrei să faci din ea mai mult decât o poză. Ideea: fotografia continuă, spre partea de jos, într-o lume desenată pe hârtie, cu personaje minuscule și o replică scurtă scrisă de mână. Iese un poster vertical pe care îl poți printa, pune pe perete sau trimite cuiva care a fost acolo cu tine.

Cum funcționează: Încarci o fotografie cu un peisaj în ChatGPT sau în Gemini și dai promptul de mai jos. Merge cel mai bine cu peisaje în care un element coboară spre mijlocul cadrului: un drum, un mal, un râu, o rază de lumină. Folosește câte o singură fotografie odată. Modelul alege singur elementul pe care îl continuă, personajele și replica. Rezultatul de mai jos e al meu, dintr-o poză din vacanță.

Promptul:

Sfat: Dacă replica nu îți place, nu genera totul de la zero, cere doar „schimbă replica, păstrează restul imaginii exact la fel”. Iar dacă modelul modifică partea fotografică, adaugă la final „nu schimba nimic în jumătatea de sus a fotografiei”.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education, Google și Microsoft, fondator al comunității MentorAI. Selecția știrilor, verificarea surselor și direcția editorială îi aparțin, iar redactarea este făcută împreună cu Claude, asistentul AI de la Anthropic.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

„Ca să câștigi mai mult, trebuie să muncești mai mult”. Doar că tu muncești deja opt ore pe zi. Mai trebuie un job ca să-ți ajungă banii?

Problema e la tine, la firma care te plătește sau la economia în care lucrăm? De aici pornim: de la presiunea de a câștiga mai mult și de la cât depinde, de fapt, de noi. Cu AI-ul în peisaj, se schimbă și discuția despre ce merită să învățăm.

Povestea săptămânii

În podcastul „Friendly Fire” cu Vlad Petreanu și Moise Guran, CEO-ul BCR, Sergiu Manea, a spus ceva ce mi-a rămas în minte: pentru venituri mai mari, trebuie fie „să ne creștem competențele”, fie „să muncim mai mult, fizic vorbind”, inclusiv în afara jobului de bază.

Mi-a plăcut că a spus-o direct. Dar m-am gândit și cum sună asta pentru cineva care ajunge deja obosit acasă, iar banii tot nu-i ajung. În Franța, fostul premier Édouard Philippe și candidat la prezidențialele din 2027, a împins aceeași idee în dezbaterea publică: mai multă muncă pentru venituri mai mari, cu taxe și contribuții reduse pentru orele suplimentare.

Două declarații, aceeași întrebare: cât din venitul nostru putem rezolva prin efort propriu și cât depinde de firma și economia în care lucrăm?

„Muncești deja. De ce nu se simte?”

Față de 2020, salariile au crescut, în medie, mai mult decât prețurile. În 2023 și 2024 ne-am permis mai multe, dar în 2025 scumpirile au luat-o înaintea salariilor. Cele mai recente date din 2026 arată că puterea de cumpărare continuă să scadă față de anul trecut. Vorbim însă despre medii. Dacă salariul tău a rămas pe loc, iar cumpărăturile te costă mai mult, creșterile pe care le-au primit alții nu-ți plătesc ție facturile.

Într-un sondaj eJobs din septembrie, patru din zece angajatori spuneau că nu au putut crește salariile în 2026, iar alți trei din zece au dat măriri doar celor cu rezultate de top. Tu încerci să ții pasul cu prețurile, firma încearcă să țină cheltuielile în frâu. Și atunci începi să te întrebi dacă mai poți conta pe salariul de aici sau trebuie să cauți bani (și) în altă parte.

„Mai iau un job?”

Peste jumătate de milion de români au două sau mai multe contracte de muncă active. Un proiect suplimentar sau un al doilea job poate rezolva o cheltuială mare, un avans sau o perioadă mai grea. Dar dacă devine soluția permanentă pentru cheltuielile obișnuite, ai mutat problema din bani în timp. Ziua are tot 24 de ore. Nu poți adăuga ore la nesfârșit. Dacă ai nevoie permanent de două joburi pentru cheltuielile obișnuite, merită să cauți și o variantă mai bine plătită pentru munca de bază.

„Cum câștig mai bine în aceleași opt ore?”

Mai întâi întreabă-te cât valorează o oră din munca ta. Discuția nu mai este doar despre cât muncești, ci despre câtă valoare poate produce munca ta într-o oră și cât din acea valoare poate ajunge în salariu.

Începe cu ce știi deja și vezi cât plătesc alte firme pentru experiența și responsabilitățile tale. Poate ai motive să ceri o mărire sau să schimbi angajatorul. Dacă posturile mai bine plătite cer ceva ce încă nu știi, ai un motiv concret să înveți. Uită-te întâi la anunțuri, apoi la cursuri.

Pregătirea ta este însă doar o parte din răspuns. Importante sunt și investițiile. Economistul Tim Harford, editorialist la Financial Times, explică mecanismul printr-un exemplu simplu: poți fi un mecanic foarte bun, dar contează dacă atelierul îți pune la dispoziție un aparat de diagnosticare potrivit sau te lasă să te descurci. Competența ta contează. Dar contează și echipamentele, organizarea și comenzile firmei.

Cum faci ca ora ta să valoreze mai mult?

O parte ține de tine: să vezi cât plătește piața pentru experiența ta, să negociezi, să schimbi angajatorul sau să înveți o competență pentru care există cerere. Ideea nu este să aduni cursuri, ci să pornești de la joburile mai bine plătite și să vezi ce îți lipsește pentru a ajunge la ele.

AI-ul este doar un exemplu. Un studiu PwC din 2025 a găsit un avantaj salarial mediu de 56% pentru posturile care cer competențe AI, comparativ cu roluri similare care nu le cer. Nu este promisiunea unei măriri, dar arată că există angajatori dispuși să plătească aceste competențe.

De ce salariul mediu din statistică pare mai mare decât ceea ce vezi în jur? Pentru că, în realitate, 7 din 10 angajați din România câștigă sub media oficială. Explicația: câțiva oameni cu venituri foarte mari ridică media pentru toată lumea.

Cifra care contează:

−1,2%

Cu atât a scăzut productivitatea pe oră lucrată în România în trimestrul II din 2026, față de aceeași perioadă din 2025. A fost cea mai mare scădere din UE, unde media a crescut cu 0,8%, potrivit Eurostat. Mai simplu, economia a produs mai puțină valoare pentru fiecare oră lucrată.

Ce nu vezi în titluri

• Educația micșorează mult decalajul salarial, dar nu îl șterge

În România, femeile și bărbații cu facultate au venituri medii mai apropiate decât în multe dintre țările din grafic: diferența este de 5,8%. În Germania depășește 22%, iar în Ungaria ajunge la 29%.

Asta nu înseamnă că fiecare femeie cu facultate din România este plătită aproape la fel ca un coleg bărbat. OCDE compară veniturile medii ale femeilor și bărbaților cu același nivel de școală, care lucrează cu normă întreagă tot anul. Ei pot avea meserii diferite, pot lucra în domenii diferite sau pot ocupa funcții diferite.

La cei fără liceu sau o calificare echivalentă, imaginea se schimbă. În România, femeile din acest grup câștigă în medie cu 15,6% mai puțin decât bărbații. Aici decalajul este aproape de trei ori mai mare decât între cei cu studii superioare.

Trei lucruri care merită atenția ta

1. CriptoMania în România

Aproape 15% dintre români, adică aproape 3 milioane de oameni, investesc în cripto, potrivit ASF. Este o cifră uluitoare. Numărul lor e de nouă ori mai mare decât al celor care investesc la bursă.

2. Mai puține colete ieftine

În august, în România au ajuns aproximativ 695.000 de colete sub 150 de euro din afara UE, față de peste 2,5 milioane în martie. O scădere de 72%. Declinul se vedea încă din aprilie, dar reducerea s-a accentuat după introducerea taxei vamale europene, în iulie.

3. Seniorii sunt privilegiați. Unde mai învață juniorii?

Firmele care adoptă AI-ul angajează mai mulți oameni, dar cu o preferință clară: vor aproape exclusiv seniori, arată un studiu. Începătorii nu sunt dați afară, dar ajung să reprezinte o parte mai mică din echipe.

Cine câștigă / Cine pierde

• Câștigătorul săptămânii: Paramount Skydance

Paramount Skydance a finalizat achiziția Warner Bros. Discovery, într-o tranzacție de 110 miliarde de dolari, una dintre cele mai mari din istoria industriei media. Sub aceeași umbrelă ajung studiouri de film, televiziuni și platforme precum HBO Max și Paramount+.

De ce contează: Compania câștigă un catalog uriaș și mai multă putere la Hollywood. Pentru noi, rămâne de văzut dacă asta înseamnă filme și seriale mai bune sau doar abonamente mai scumpe.

• Pierzătorul săptămânii: industria auto din România

Dacia pune pauză. Chinezii câștigă teren.

Comenzile mai puține pentru Duster și Bigster au dus la oprirea producției la Mioveni, timp de două zile. Problemele se transmit și la furnizori: la Horse România, care produce motoare și cutii de viteze, două secții au oprit lucrul trei zile în septembrie.

De ce contează: mărcile chinezești și-au mărit de peste patru ori cota de piață în România. Iar România și Polonia sunt printre țările din regiune cele mai expuse concurenței chineze, potrivit Băncii Mondiale: vindem în străinătate multe dintre aceleași tipuri de produse.

EconoMitul ediției

„Inteligența artificială ne fură joburile”

Pe bune?

Unele joburi vor dispărea, altele vor apărea. World Economic Forum estimează 92 de milioane de locuri de muncă pierdute și 170 de milioane create până în 2030. Cifrele includ mai multe schimbări din economie, nu doar AI-ul. Iar un post nou nu îl ajută automat pe cel rămas fără serviciu: poate cere altă pregătire sau poate fi în altă țară.

Pentru firme, AI-ul poate însemna timp și bani economisiți. Pentru tine, poate prelua o parte din sarcini, dar poate schimba și ce trebuie să știi ca să rămâi căutat. Nu trebuie să te faci programator ca să începi. Poți testa AI-ul pe un document public, o idee sau o sarcină repetitivă. Vezi dacă rezultatul e corect și dacă, după verificări, chiar ai câștigat timp.

Gândul cu care rămâi

Când banii nu ajung, ne gândim ce am mai putea face: un curs, un proiect în plus, câteva ore de muncă seara. Uneori chiar asta ajută. Dar nu fiecare problemă salarială se rezolvă prin și mai mult efort. Uneori limita este competența; alteori, angajatorul, investiția sau tehnologia. Întrebarea utilă nu este doar „cât mai pot munci?”, ci „ce ar face ca munca pe care o fac deja să valoreze mai mult?”

Astăzi vreau să vorbim despre faptul că România pierde timp de pregătire militară în timp ce politicienii negociază deja de peste 5 luni formarea noului guvern. Un general al Armatei Române a mărturisit public zilele trecute că programul destinat tinerilor nu a putut începe pentru că Guvernul nu a adoptat actele necesare. Între timp, rezerva operațională a Armatei a ajuns la o medie de vârstă de 48 de ani. Iar consecința se măsoară în oameni care ar fi putut intra la instrucție și încă așteaptă.

În ediția trecută a FLANC am urmărit cât durează până când o lecție de pe front ajunge în dotarea unei armate și devine parte efectivă a ecosistemului de apărare și securitate național. Săptămâna asta vreau să ne uităm și spre o problemă care începe mai devreme: cine va folosi echipamentele, cât de bine este pregătit acel militar și cine îl înlocuiește.

FIRST READ

Criza politică pe care o traversăm de peste 5 luni începe să aibă un cost militar concret pe care militarii nu se feresc să-l mai indice public. Iar una din vocile care nu s-au sfiit să facă asta a fost zilele trecute cea a generalului-maior Mircea Gologan, conducătorul exercițiului MOBEX 2026 pe zona București și Ilfov. El a declarat că programul de pregătire militară de bază pentru tineri nu a putut fi inițiat din cauza neadoptării actelor necesare aplicării Legii 5/2026. Această lege modifică și completează Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare.

Generalul-maior Gologan spune că programul „nu a putut fi inițiat datorită inabilității Guvernului de a adopta actele juridice subsecvente legii cinci din 2026”. Ei bine, această formulare semnalează fără vreun menajament existența unui blocaj între dorința facotrului militar de a construi securitate națională și ambițiile factorului politic de a deține puterea.

Problema e cu atât mai gravă cu cât România își permite tot mai puțin luxul de a pierde timpul, având în vedere războiul de la graniță și amenințările tot mai dese și evidente pe care le face Rusia prin penetrarea spațiului aerian cu drone și provocările pe care le desfășoară în Marea Neagră.

Drept urmare, în vreme ce politicienii noștri cei de toate zilele vorbesc aproape zilnic despre securitatea națională, adevărul e că tot ei nu reușesc să pună în aplicare nici măcar legislația deja adoptată. Iar aici se vede, de fapt, cât valorează discursurile despre întărirea apărării României.

Fără să ne ascundem după eget, cred că putem să fim de acord cu faptul că incapacitatea statului român de a-și pune în mișcare propriile mecanisme de apărare începe să semene tot mai mult cu o vulnerabilitate pe care ne-o producem singuri.

În plus, dincolo această problemă a întârzierii, avem una și mai mare. Datele despre rezerva operațională prezentate de MApN în contextul exercițiului MOBEX indică o vârstă medie de 48 de ani pe ceea ce înseamnă rezerva operațională a României. Vorbim despre rezerva destinată completării forțelor armate, formată din oameni care au făcut armata și au practic pregătire militară.

Evident, cifra asta de 48 de ani nu descrie vârsta medie a militarilor activi și nici a tuturor românilor care ar putea fi chemați vreodată sub arme. Asta trebuie precizt foarte clar. Mai mult, un om de 48 de ani poate fi un militar foarte bun și poate avea experiență de comandă, competențe tehnice sau o disciplină pe care un recrut abia începe să o dobândească.

Problema e însă că un sistem de apărare are nevoie de generații care se succed. Iar o medie ridicată, adică îmbătrânită, la o rezervă insuficient alimentată cu oameni noi, arată că înlocuirea trebuie accelerată. Altfel, aceiași oameni înaintează în vârstă, iar statul se apropie de momentul în care va trebui să-i înlocuiască pe cei mai mulți într-un interval scurt. Întrebarea de 1.000 de puncte e cu cine?

În tot acest context contează și ce s-a întâmplat între terminarea serviciului militar și următoarea chemare la unitate. De ce? Păi pregătirea de acum două sau trei decenii nu poate fi considerată suficientă pentru echipamentele militare și amenințările de astăzi.

Mai concret spus, familiarizarea cu o armă, capacitatea de a lucra într-o echipă și reacția la un ordin trebuie întreținute. Iar aptitudinea pentru o anumită misiune trebuie evaluată individual, prin cerințele acelei misiuni.

La MOBEX București–Ilfov, organizat între 5 și 12 octombrie, sunt chemați aproximativ 10.000 de rezerviști, potrivit surselor MApN. Participarea fiecăruia durează o zi. Exercițiul verifică procedurile și permite secvențe de pregătire.

MApN îl prezintă ca pe o activitate planificată și notează, ca să fie clar pentru toată lumea, că NU ESTE un anunț de intrare în război, așa cum ar crede propagandiștii așa-zis suveraniști.

Totuși, MOBEX București–Ilfov nici nu poate fi folosit drept dovadă că un om care a trecut o zi prin poligon e pregătit pentru toate cerințele unei mobilizări reale de luptă.

De ce? Păi pentru că o astfel de zi poate arăta dacă ordinul de chemare a ajuns la el, dacă omul s-a prezentat la unitate, dacă evidențele sunt corecte și unde apar dificultățile. Valoarea exercițiului depinde însă de ce urmează după constatare. Problemele identificate trebuie să producă alte sesiuni de instruire, actualizarea evidențelor și corectarea procedurilor. Ar fi o eroare să numărăm prezențele și să tratăm restul drept rezolvat, după cum mi-a indicat o sursă din cadrul Statului Major al Armatei Române.

Tocmai de aceea programul pentru tineri la care a făcut referire generalul-maior Gologan răspunde nevoii de a aduce oameni noi în acest sistem. Legea 5 din 9 ianuarie 2026 permite cetățenilor români, femei și bărbați între 18 și 35 de ani, care îndeplinesc condițiile legale, să solicite pregătire militară de bază pe bază de voluntariat, pentru o durată de până la patru luni. Categoria este cea de soldat sau gradat voluntar în termen. Merită precizat, fiindcă programul nu trebuie confundat cu recrutarea militarilor profesioniști sau cu toate formele de rezervă voluntară.

Cum arată totuși situația?

Păi avem o lege publicată în ianuarie care ar fi trebuit să oblige instituțiile la o pregătire administrativă pe măsura urgenței pe care o invocă. În octombrie, generalul care conduce exercițiul de mobilizare reclamă totuși că mecanismul încă nu a pornit. Așa că Guvernul trebuie să spună ce acte lipsesc, unde s-au oprit și când poate începe prima serie.

Atenție, însă, că o explicație generală despre situația politică nu este suficientă pentru cei care trebuie să organizeze efectiv instruirea. Ce trebuie să înțeleagă decidenții politici e că timpul pierdut nu se recuperează automat printr-o sesiune mai mare de instruire. Unitățile au nevoie de instructori, locuri de cazare, echipament și fonduri. Un nou guvern poate debloca decizia, dar nu poate comprima fără limită procesul prin care un civil învață să lucreze într-o structură militară și să se pregătească de luptă.

Iar în ceea ce privește îmbătrânirea rezervei militare, realitate e că asta e o problemă acumulată în ani, pe măsură ce generațiile cu serviciu militar în spate au înaintat în vârstă și guvernele care au condus țara nu au construit alternativele.

FIVE SIGNALS

1. Ucraina contestă pe teren povestea victoriei inevitabile a Rusiei

Rusia încearcă de luni bune să convingă Occidentul că victoria sa în Ucraina este doar o chestiune de timp. Numai că realitatea de pe front continuă să-i încurce socotelile lui Vladimir Putin. Potrivit New York Times, forțele ucrainene au reușit să recucerească teritorii în nordul Donbasului și să perturbe planurile rusești de încercuire a orașelor încă apărate de Kiev. Operațiunea Vivaldi a contribuit la aceste rezultate, iar evaluările Black Bird Group indică inclusiv pierderi teritoriale nete pentru Rusia în luna septembrie. Asta în condițiile în care armata rusă continuă să exercite o presiune uriașă în alte sectoare ale frontului.

Dincolo de câțiva kilometri câștigați sau pierduți, aici se joacă și o bătălie politică importantă. Kremlinul are nevoie ca europenii și americanii să ajungă la concluzia că Ucraina nu mai poate rezista. Din acel moment, fiecare nou pachet de ajutor militar devine mai greu de justificat, iar Putin poate negocia de pe poziția unui învingător înainte să fi câștigat efectiv războiul. Tocmai de aceea, capacitatea ucrainenilor de a le strica rușilor planurile contează enorm în tot ceea ce înseamnă imaginea mai mare a războiului și implicațiile sale geopolitice.

Sigur că aceste succese locale nu schimbă peste noapte raportul de forțe. Ucraina are în continuare nevoie de militari, muniție și echipamente, iar Rusia dispune de resurse considerabile. Dar pentru capitalele europene aliate Kievului există o lecție de care ar trebui să țină mai mult cont, anume că sprijinul militar acordat la timp poate schimba inclusiv poziția de negociere a Kievului. Ar fi o eroare strategică ca rețelele de propagandă ale Kremlinului să fie lăsate să convingă populația occidentală că o victorie rusească este inevitabilă în Ucraina, în timp ce armata ucraineană demonstrează pe teren că lucrurile sunt mai complicate și extrem de diferite de această narațiune falsă.

2. Germania își pune sateliții să supravegheze flancul estic. România ar trebui să fie foarte atentă

Germania începe să trateze tot mai serios o vulnerabilitate a apărării europene: capacitatea de a vedea ce face adversarul înainte să fie prea târziu. Pe 6 octombrie, Rheinmetall a anunțat că armata germană are acces direct la mai mulți sateliți radar dedicați, prin programul SPOCK 1.

Bundeswehr poate solicita independent observații din spațiu, iar principala misiune este protejarea brigăzii germane desfășurate în Lituania și supravegherea flancului estic al NATO. Sateliții sunt operați de Rheinmetall–ICEYE, iar compania germană pregătește și o capacitate industrială de producție la Neuss, unde vrea să fabrice anual câteva zeci de aparate.

Concret, sateliții radar pot observa terenul inclusiv noaptea și prin nori, ceea ce înseamnă că mișcările militare pot fi urmărite în condiții în care sateliții optici sunt limitați. Dar adevăratul avantaj este controlul asupra informației. Armata germană poate solicita observații în funcție de propriile nevoi operaționale, fără să depindă exclusiv de prioritățile altcuiva. Iar într-un conflict în care situația se poate schimba de la o oră la alta, accesul rapid la informații devine parte a capacității de luptă.

Ar trebui și noi, aici în România, să discutăm mult mai serios despre cine poate solicita asemenea observații, să zicem în Marea Neagră, și mai ales cât de repede ajung informațiile la militarii români și cât de bine sunt integrate în procesul de decizie pentru a combate o amenințare. Fără astfel de informații atât de esențiale, obținute la timp, și cele mai scumpe echipamente pe care le achiziționăm prin programul SAFE își pierd o parte importantă din valoare.

3. Letonia a înțeles că nu poți trimite avioane de luptă după fiecare dronă rusească

Letonia încearcă să rezolve una dintre problemele care au devenit tot mai apăsătoare pentru NATO: cum aperi o frontieră expusă permanent dronelor fără să consumi resurse militare disproporționat de scumpe. Conform Business Insider, autoritățile letone construiesc un sistem automatizat de apărare antidronă de-a lungul frontierei estice, inspirat inclusiv din experiența Ucrainei.

Obiectivul e ca dronele ostile să poată fi detectate și interceptate prin mijloace locale, înainte să fie necesară mobilizarea avioanelor de luptă ale NATO. Evident, deocamdată vorbim despre un proiect în dezvoltare, nu despre o frontieră deja acoperită integral cu un astfel de scut.

Ce merită totuși atenția noastră e că letonii au înțeles o problemă pe care războiul din Ucraina a făcut-o imposibil de ignorat. Rusia poate folosi drone relativ ieftine pentru a provoca reacții militare costisitoare, pentru a testa apărarea adversarului și pentru a consuma resurse. Fix ceea ce ni se întmplă și nouă cu dornele care ne intră în spațiul nostru aerian.

Și dacă fiecare incident obligă NATO să ridice de la sol avioane de luptă, Moscova reușește să impună practic un cost important chiar și atunci când nu provoacă pagube. Soluția presupune practic o apărare organizată pe mai multe niveluri, în care senzorii, sistemele de interceptare și militarii care iau deciziile funcționează împreună.

Armata Română și mai ales guvernul de la București ar trebui să urmărească foarte atent acest model, căci am avut suficiente incidente cu drone în apropierea graniței și suficiente discuții despre capacitatea noastră de reacție încât să ne găndim și nou la o astfel de soluție.

4. Ucrainenii lovesc un centru de date Yandex. Războiul ajunge și la infrastructura economiei digitale rusești

Războiul începe să atingă tot mai vizibil și infrastructura în baza căreia funcționează economia digitală a Rusiei. Un centru de date Yandex din regiunea Riazan și-a suspendat operațiunile în urma unui atac cu drone și a unui incendiu, scrie HotNews, care citează Reuters și compania. Yandex susține că principalele servicii pentru consumatori nu au fost afectate.

Deocamdată, amploarea pagubelor și consecințele operaționale ale atacului nu sunt pe deplin cunoscute, dar incidentul merită urmărit pentru ceea ce spune despre extinderea vulnerabilităților Rusiei.

Noi suntem obișnuiți să vorbim despre războiul economic în termeni de sancțiuni, exporturi de petrol sau capacitate industrială. Numai că economia digitală are nevoie de infrastructură fizică, de energie electrică, de servere, de centre de date și de rețele de comunicații. Iar toate acestea pot deveni ținte. Firește, poți avea copii de siguranță pentru milioane de utilizatori, dar dacă infrastructura care trebuie să preia serviciile nu funcționează, continuitatea operațiunilor poate fi afectată serios. Și adversarul, dacă știe asta, are un mare avantaj atunci când își desfășoară atacul.

Dacă e să fim sinceri cu noi înșine atunci când vorbim despre securitate și apărare, episodul ăsta ar trebui să fie încă un argument pentru o discuție mult mai aplicată despre protecția infrastructurii critice pe care o are România. Mai exact, rețelele electrice și sistemele de comunicații nu mai pot fi privite separat atunci când evaluăm riscurile de securitate.

5. NATO caută arme mai ieftine, care pot fi produse în număr mare. Industria de apărare trebuie să țină pasul

Una dintre marile lecții ale războiului din Ucraina începe să schimbe și modul în care NATO se uită la înzestrare. Alianța este interesată de arme de atac care pot fi produse în cantități mari, la costuri suportabile și care pot continua să funcționeze inclusiv în condiții de bruiaj electronic. Business Insider relatează despre o competiție NATO câștigată, potrivit companiei cehe LPP, de drona MTS-40, deja utilizată de Ucraina.

Sistemul folosește navigație optică și are un preț declarat de aproximativ 90.000 de dolari. Printre scenariile urmărite în competiție se numără și perturbarea operațiunilor unui aerodrom advers. Asta nu înseamnă însă că NATO a semnat automat un contract de achiziție pentru întreaga Alianță.

Semnalul transmis industriei e totuși important. Armatele europene încep să pună tot mai mult accent pe capacitatea de a susține un conflict de durată. Iar aici contează enorm cât de repede poți fabrica un sistem, cât costă să-l folosești, cât de ușor poți înlocui echipamentele pierdute și dacă producătorul poate livra sute sau mii de unități.

Ucraina e exemplul cel mai bun în acest sens, pentru că a demonstrat că avantajul militar se construiește și prin capacitatea de a adapta rapid tehnologia și de a o produce la scară mare.

Dacă vrem să fim relevanți în această nouă piață europeană, trebuie să putem dezvolta, testa și produce echipamente într-un ritm compatibil cu realitatea războiului modern. Asta trebuie să înțeleagă statul român atunci când vorbește despre sprijinul pe care îl are pentru industrai de apărare românească. Iar când vine vorba de prețul de achiziție, acesta rămâne important, dar la fel de importante sunt performanța în condiții reale și capacitatea de a reface rapid stocurile. Pentru că un conflict de uzură nu așteaptă după procedurile de achiziție și nici după promisiunile politicienilor că industria românească va fi revitalizată.

WHAT WE’RE HEARING

UE se pregătește în liniște pentru un scenariu de coșmar al unui atac hibrid cu mai multe victime

La Bruxelles, scenariul unui atac hibrid care ar putea ucide cetățeni europeni a ajuns în discuții restrânse între ambasadorii celor 27 de state. POLITICO Europe relatează că pregătirile privesc intervenția de urgență, sprijinul financiar și comunicarea instituțiilor. Diplomații citați vorbesc și despre divergențe privind rolul UE și riscul suprapunerii cu NATO.

Problema nu e că europenii pregătesc asemenea scenarii. Ar fi iresponsabil să le ignore. Problema apare dacă procedurile rămân neclare până în ziua în care există victime. Ori riscul ăsta există, ținând cont de stufoasa birocrație europeană.

Statele europene afectate trebuie să gestioneze intervenția și ancheta în cazul unei situații de criză cu victime, în timp ce partenerii trebuie să decidă ce sprijin oferă și cum răspund, mai ales prin ce mijloace. Aceste procese se desfășoară simultan și pot fi încetinite de instituții care așteaptă unele după altele apropbări peste aprobări.

Oana Lungescu, fostă purtătoare de cuvânt a NATO, a vorbit cu jurnaliștii de la Politico Europe și susține împărțirea sarcinilor între dimensiunea militară și răspunsul civil. Pentru România, această împărțire trebuie tradusă în proceduri naționale. Adică cine cere ajutor, cine centralizează informația și cine comunică public trebuie stabilit înainte de incident, cu exerciții care verifică dacă sistemul funcționează.

În paralel, Julianne Smith, fosta ambasadoare a SUA la ONU în mandatul lui Joe Biden, argumentează într-o analiză pentru Foreign Affairs că răspunsul occidental la campania hibridă a Rusiei este insuficient.

Prezentarea analizei de către Universitatea Yale rezumă critica ei: tratarea sabotajelor și atacurilor unul câte unul nu produce descurajarea necesară. Ideea ăsta cred că merită pusă lângă pregătirile de la Bruxelles, fiindcă reacția după incident și prevenirea următorului incident sunt responsabilități diferite.

Pe scurt, o anchetă bună poate identifica autorii. Descurajarea cere însă ca statul care organizează asemenea operațiuni să se aștepte la consecințe. Iar forma lor depinde de probe și de deciziile aliaților. Nu există un răspuns automat valabil pentru toate cazurile, dar absența unui mecanism credibil de reacție îi permite adversarului să continue să testeze limitele.

RADAR ROMÂNIA

Se împute treaba în Marea Neagră

Doi marinari au murit, iar 11 au fost salvați după incidentul din 5 octombrie în care nava Royad Mammadov a fost lovită de o dronă și s-a scufundat, potrivit HotNews, care citează bilanțul MAI. Nava, deținută de o companie turcească, naviga sub pavilion Saint Kitts și Nevis. Intervenția a mobilizat mijloace românești de salvare pe mare și din aer.

Locul incidentului contează foarte mult pentru noi, căci relatările îl plasează în afara apelor teritoriale românești, în apropierea zonei platformelor OMV Petrom. Compania a precizat că platforma sa Pescăruș funcționa normal și că siguranța personalului și operațiunile nu au fost afectate.

De reținut că incidentul s-a produs în ziua unei întâlniri la Palatul Cotroceni între președintele Nicușor Dan și o delegație a OMV Petrom.

În aceeași zi, un proiectil ajuns lângă punctul de trecere a frontierei a lovit, după ricoșeu, un autobuz și a avariat cabina de control într-o localitate din Republica Moldova. Un polițist de frontieră a fost rănit. Mediafax și G4Media, citând Poliția de Frontieră a Republicii Moldova, au relatat suspendarea activității punctului în urma incidentului produs pe fondul atacurilor rusești asupra infrastructurii ucrainene.

Cele două cazuri, împreună, arată cât de repede războiul poate întrerupe activități civile din vecinătatea noastră. Așa că pentru decidenții politici de la București, protecția Mării Negre trebuie legată de continuitatea transporturilor, de cooperarea cu Republica Moldova și mai ales de capacitatea de a gestiona simultan mai multe urgențe. Un plan care funcționează numai când apare un singur incident este insuficient pentru regiunea în care trăim. Asta trebuie să înțelegem cu toții, dar mai ales cei care au responsabilitatea deciziei.

DEFENSE MONEY

Anduril pune 6,6 miliarde de dolari în ecuația producției de submarine

Defense One relatează că Anduril (compania americană de tehnologie militară specializată în dezvoltarea de sisteme autonome avansate) va construi Arsenal-2 pentru producția de componente destinate submarinelor americane din clasa Virginia, într-un proiect de până la 6,6 miliarde de dolari.

Structura anunțată cuprinde 3,7 miliarde din partea companiei și un contract al US Navy de până la 2,9 miliarde. Plățile sunt legate de performanța producției.

Începerea operațiunilor este prevăzută pentru 2030, iar creșterea de aproximativ 15% a producției de submarine este un obiectiv, nu un rezultat deja obținut. Fabrica ar urma să folosească linii reconfigurabile și software pentru organizarea producției și trasabilitatea lucrărilor.

Proiectul mută discuția despre tehnologia militară spre capacitatea de a executa, documenta și certifica activități industriale dificile, căci un submarin suplimentar depinde și de furnizorii care pot elimina blocajele din construcție.

Lecția pentru România const în faptul că capitalul privat și comenzile publice pot susține o extindere, dar rezultatul trebuie urmărit până la componentele acceptate de beneficiar. Software-ul poate ajuta fabrica, însă specialiștii care execută și verifică lucrările rămân esențiali.

Tomahawk arată cât costă anii pierduți înaintea unei comenzi

În analiza sa despre achiziția germană, Fabian Hoffmann (cercetător în cadrul Programului Transatlantic de Apărare și Securitate din cadrul Centrului pentru Analiza Politicilor Europene - CEPA) examinează alocarea planificată de aproape 3,4 miliarde de euro pentru Tomahawk și sistemele terestre Typhon. Vânzarea însă nu era formalizată, dar Hoffmann estimează că suma ar putea acoperi aproximativ 400 de rachete, împreună cu lansatoare, instruire și sprijin.

Calendarul este partea cea mai incomodă. Scenariul de bază al lui Fabian Hoffmann plasează începutul livrărilor cel mai devreme în 2031 și completarea lor în jurul lui 2035. Sunt estimări condiționate de producție, prioritățile americane și evoluția variantei dorite. Ei bine, o capacitate cerută pentru un risc apropiat poate ajunge prea târziu pentru intervalul în care lipsa ei este cea mai periculoasă.

Achiziția unei arme sofisticate cere, așadar, o justificare care include data disponibilității. Iar pentru decidenții politici și militari români, lecția acestui deal constă în faptul că contractele trebuie privite împreună cu măsurile care acoperă perioada de așteptare. De ce? Păi pentru că alocarea banilor într-un buget nu îi oferă imediat comandantului mijlocul de care are nevoie pentru a construi real un ecocsistem de apărare și securitate.

STRILA leagă banii germani de experiența ucraineană

Aerospace & Defence descrie sprijinul german pentru producția interceptoarelor STRILA, dezvoltate în cooperarea dintre Quantum Systems și WIY Drones. Programul include furnizarea a 15.000 de interceptoare.

Modelul industrial merită urmărit, inclusiv de mediul privat românesc din zona de apărare, căci finanțarea și capacitatea de producție sunt conectate la observațiile militarilor care folosesc sistemele. Iar pentru o companie românească, participarea la un asemenea circuit poate conta mai mult decât o demonstrație izolată. Are nevoie de acces la utilizator, de capacitatea de a modifica produsul și de comenzi care susțin fabricația. Politica industrială trebuie să permită aceste legături, cu reguli clare și rezultate verificabile. Doar așa știm ce cumpărăm și cât de eficient e produsul.

BATTLEFIELD

Protecția sateliților începe să conteze direct pentru militarii de la sol

Europa începe să înțeleagă că următorul mare test al capacității sale de apărare s-ar putea da la sute de kilometri deasupra Pământului. Iar aici vulnerabilitățile sunt mult mai mari decât ne place să recunoaștem.

Comisar european pentru Apărare și Spațiu, Andrius Kubilius, avertizează asupra amenințărilor rusești și chineze la adresa infrastructurii spațiale europene, într-un interviu pentru The Times. Avertismentul său privește inclusiv capacitatea Europei de a-și proteja sateliții și de a-i înlocui rapid în cazul în care aceștia sunt scoși din funcțiune. Iar pentru asta este nevoie și de o industrie europeană capabilă să lanseze mai multe echipamente în spațiu, fără să depindă permanent de alte puteri.

Problema este cât se poate de concretă. Armatele moderne depind de sateliți pentru comunicații, navigație, supraveghere și coordonarea operațiunilor militare. De la militarii aflați în prima linie până la comandamentele care planifică o operațiune, informațiile transmise prin infrastructura spațială pot face diferența între o decizie luată la timp și una care vine prea târziu.

Rusia și China cunosc foarte bine aceste dependențe și dezvoltă capabilități pentru a le exploata. Un satelit poate fi perturbat electronic, atacat cibernetic sau chiar distrus fizic. Iar efectele unui asemenea atac s-ar putea vedea imediat la sol, acolo unde militarii ar putea rămâne fără comunicații sigure sau fără informațiile de care au nevoie pentru a identifica mișcările adversarului.

Aici se află, de fapt, una dintre marile probleme strategice ale Europei. Am investit enorm în sisteme militare sofisticate, dar o parte dintre ele depind de infrastructuri pe care adversarii încearcă să le facă vulnerabile. Poți avea avioane de ultimă generație, rachete cu rază lungă de acțiune și unități militare bine echipate. Dacă pierzi accesul la serviciile care le permit să comunice, să se orienteze și să primească informații actualizate, capacitatea de a le folosi eficient poate fi serios afectată. Tocmai de aceea, securitatea spațială a devenit o componentă directă a apărării militare europene.

Iar pentru România, subiectul ar trebui să fie mult mai prezent în discuțiile despre înzestrare și pregătirea armatei. Vorbim despre consolidarea flancului estic, despre apărarea Mării Negre și despre capacitatea de a rezista unui eventual atac, dar trebuie să ne punem foarte serios și problema continuității comunicațiilor și a accesului la informații dacă infrastructura satelitară este perturbată.

Exercițiile militare ar trebui să testeze inclusiv asemenea scenarii, iar investițiile trebuie să includă soluții de rezervă. Pentru că într-un război real adversarul va încerca să lovească exact acolo unde dependențele noastre sunt cele mai mari. Iar momentul în care descoperim că nu mai avem suficiente alternative nu ar trebui să fie cel în care începe atacul. Asta sugerează orice manual uzual de pregătire în fața atacului inamic. Deci ar cam trebui să știe acest lucru decidenții militari, care ar trebui să pună mai multă presiune pe decidenții politici.

Vivaldi obligă armatele să studieze pregătirea unei ofensive

Într-un război în care Rusia continuă să arunce resurse uriașe pentru a cuceri teritorii, ucrainenii reușesc să demonstreze că o armată aflată sub presiune poate să preia inițiativa și să-i dea adversarului planurile peste cap.

Operațiunea Vivaldi, desfășurată de Corpul 3 de Armată ucrainean în sectorul Lîman, este unul dintre cele mai interesante exemple de adaptare militară din ultimele luni. Iar analiza publicată pe 4 octombrie de generalul australian în rezervă Mick Ryan explică de ce această operațiune merită studiată mult dincolo de frontul ucrainean.

Potrivit datelor comunicate de Corpul 3, forțele ucrainene ar fi recucerit 176 de kilometri pătrați, ar fi provocat peste 5.000 de pierderi în rândul forțelor ruse și ar fi capturat 250 de militari. Cifrele privind teritoriul recuperat diferă însă între surse și trebuie tratate ca atare.

Din punct de vedere militar, rezultatele sunt importante pentru că operațiunea a perturbat planurile Rusiei de a încercui pozițiile ucrainene din zona Sloviansk–Kramatorsk, una dintre cele mai importante linii defensive pe care Kievul le mai controlează în regiunea Donețk.

Dar mie mi se pare și mai relevant felul în care ucrainenii au ajuns aici. Președintele Volodimir Zelenski a explicat că militarii săi intenționau să desfășoare această ofensivă încă de anul trecut, numai că pregătirile nu erau suficient de avansate. Au amânat operațiunea, au continuat să pregătească forțele și au revenit atunci când au considerat că pot obține rezultate mai bune, cu pierderi mai mici.

Ei bine, asta e o decizie care spune multe despre importanța disciplinei în planificarea militară, mai ales într-un război în care presiunea politică pentru rezultate rapide poate împinge comandanții spre decizii costisitoare.

Un alt element important este folosirea sistemelor fără echipaj, inclusiv a roboților tereștri, alături de unitățile militare convenționale. Ucrainenii încearcă să compenseze lipsa de personal printr-o integrare tot mai bună a tehnologiei în operațiunile de luptă. Asta presupune însă mai mult decât achiziția unor drone sau a unor platforme robotizate.

Militarii trebuie să învețe să lucreze cu ele, comandanții să înțeleagă unde pot fi folosite eficient, iar unitățile să-și adapteze permanent procedurile. Zelenski a evidențiat tocmai rolul roboților de luptă în reducerea expunerii militarilor. Și aici se vede cât de mult s-a schimbat războiul în ultimii ani.

Pentru armatele occidentale, inclusiv pentru Armata Română, lecția operațiunii Vivaldi ar trebui să fie una cât se poate de serioasă. Este relativ simplu să urmărești imaginile cu o dronă care lovește un blindat sau cu un robot care execută o misiune în apropierea frontului.

Mult mai greu este să înțelegi cum au fost pregătiți oamenii care operează aceste sisteme, cum au colaborat unitățile și câte proceduri au trebuit schimbate până când tehnologia a început să producă rezultate. Iar această parte a războiului este probabil cea mai importantă pentru instituțiile militare care încearcă să învețe din experiența Ucrainei. Pentru că poți cumpăra echipamente moderne, dar nu poți cumpăra peste noapte experiența de luptă și capacitatea unei organizații de a se adapta.

Mai este însă o problemă pe care Mick Ryan o subliniază și care nu trebuie ignorată. Ucraina nu dispune de suficiente resurse umane pentru a repeta asemenea operațiuni pe întreaga lungime a frontului. Succesul din sectorul Lîman trebuie consolidat, iar continuarea ofensivei va necesita infanterie, muniție și alte sisteme robotizate.

Ar trebui să ne intereseze cât de repede poate Armata Română să introducă o tehnologie nouă în unități, cât durează pregătirea militarilor și dacă lecțiile unui exercițiu ajung să schimbe efectiv modul în care se desfășoară următorul. De ce? Păi pentru că operațiunea Vivaldi arată și cât de mult contează să ai comandanți capabili să recunoască atunci când o operațiune nu este suficient pregătită și să o regândească înainte de a trimite oamenii în luptă.

Cred că aici este una dintre cele mai importante concluzii pentru România. O armată modernă se construiește și prin capacitatea de a învăța, de a corecta greșeli și de a transforma experiența în proceduri care funcționează pe teren.

O armă nouă cere timp de instruire

România se pregătește să renunțe la o parte din armamentul individual de concepție sovietică și să treacă la arme moderne, compatibile cu standardele NATO. Este o schimbare așteptată de foarte mulți ani și absolut necesară pentru o armată care ar trebui să fie capabilă să lupte alături de aliații săi.

Numai că în spatele contractelor de achiziție și al discuțiilor despre industria națională de apărare există o problemă despre care vorbim mult prea puțin: pregătirea efectivă a militarilor care vor folosi aceste arme. Pentru că poți să înlocuiești relativ repede o armă din dotare, odată ce ai semnat contractul și ai primit livrările. Schimbarea modului în care militarii sunt instruiți, în care trag și în care își folosesc echipamentul în luptă este un proces mult mai complicat.

General-locotenentul american în rezervă John Deedrick, fost militar în structurile americane de operațiuni speciale și în prezent consilier al companiei SIG Sauer, explică foarte bine această problemă într-un interviu acordat DefenseRomania. Trecerea de la armele din familia AK la sisteme de generație nouă presupune inclusiv o schimbare a modului în care militarii învață să tragă. Noile arme pot avea sisteme optice mai performante, o bătaie eficace diferită și caracteristici balistice care schimbă posibilitățile de angajare a țintelor. Deedrick dă exemplul puștii americane M7, care utilizează muniție de 6,8 mm, și insistă asupra faptului că militarii au nevoie de timp pentru a înțelege și exploata capacitățile echipamentului primit.

E important să precizăm că generalul american vorbește și din poziția unui consultant al SIG Sauer, companie interesată de contractele de înzestrare ale României. Potrivit DefenseRomania, există discuții privind furnizarea de armament individual modern, inclusiv prin mecanismul european SAFE, și posibilitatea implicării industriei românești de la Cugir.

Așadar, declarațiile sale trebuie citite și în acest context comercial. Dar argumentul privind instruirea rămâne unul solid, indiferent cine va câștiga viitoarele contracte. Pentru că o armată nu devine mai performantă doar prin schimbarea producătorului înscris pe echipamente.

O achiziție de armament trebuie să includă de la început și costul pregătirii militarilor. Vorbim despre muniție pentru antrenamente, suficient timp petrecut în poligoane, instructori pregătiți pentru noile sisteme, mentenanță și proceduri actualizate. Toate astea înseamnă bani, timp și o organizare militară capabilă să susțină tranziția. Dacă bugetezi doar echipamentele și tratezi instruirea ca pe o cheltuială pe care o rezolvi ulterior, riști să ai militari dotați modern, dar insuficient pregătiți să valorifice ceea ce au primit.

THE DOCUMENT

Teoria victoriei trebuie susținută de forțe disponibile

Un document elaborat sub coordonarea generalului american Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR), prezintă o posibilă abordare prin care Alianța ar putea respinge un atac rusesc și împiedica forțele Moscovei să ocupe și să consolideze poziții pe teritoriul NATO. Potrivit Bloomberg, proiectul poartă numele de „Teoria victoriei” și ar urma să fie prezentat pe 12 octombrie, în Polonia. Este important de precizat că vorbim despre un concept aflat în pregătire, ale cărui detalii publice sunt încă limitate, și nu despre un plan operațional NATO prezentat integral.

Din informațiile apărute până acum, direcția este una care ține cont de lecțiile războiului din Ucraina. Forțele convenționale ar urma să fie integrate mult mai strâns cu dronele, sistemele autonome și tehnologiile asistate de inteligență artificială.

Concret, obiectivul este ca o eventuală ofensivă rusească să fie identificată și contracarată suficient de repede încât trupele atacante să nu reușească să-și consolideze câștigurile teritoriale. Pentru NATO, asta e o provocare militară majoră. Rusia a demonstrat în Ucraina că este dispusă să suporte pierderi enorme și să continue operațiunile de uzură. În același timp, armata rusă a învățat să folosească dronele și războiul electronic la o scară pe care multe armate occidentale încă încearcă să o integreze în propriile doctrine.

Numai că între o strategie care arată convingător într-un document și capacitatea reală de a o executa există o distanță pe care politicienii europeni au ignorat-o prea mult timp. Poți construi scenarii militare, poți integra inteligența artificială în procesul de analiză și poți calcula cât de repede ar trebui să reacționeze unitățile aliate. Dar toate acestea depind, în cele din urmă, de existența unor forțe disponibile, cu personal suficient, muniție, echipamente funcționale și capacitatea logistică de a susține operațiuni prelungite.

Ce trebuie cu toții să înțelegem e că un batalion care apare într-un plan militar nu devine automat pregătit de luptă doar pentru că este trecut într-un document. Iar o rezervă militară insuficient pregătită nu poate fi transformată peste noapte într-o forță capabilă să intre într-un conflict de mare intensitate.

Mai există însă o problemă pe care europenii încep să o recunoască tot mai deschis: ritmul în care tehnologiile noi ajung să fie folosite de armată. Pe 6 octombrie, Agenția Europeană de Apărare (EDA) a avertizat că testarea și evaluarea echipamentelor militare riscă să devină unul dintre blocajele modernizării europene.

Avem companii care dezvoltă sisteme noi, avem guverne care promit accelerarea achizițiilor, dar capacitățile de testare sunt limitate, specialiștii nu sunt suficienți, iar procedurile diferă de la un stat la altul. Rețeaua europeană DTEB reunește peste 400 de capabilități de testare și evaluare, iar EDA încearcă să încurajeze cooperarea și recunoașterea reciprocă a rezultatelor, inclusiv în domeniul munițiilor.

Aici se vede una dintre contradicțiile pe care industria europeană de apărare trebuie să le rezolve. Cerem companiilor să producă mai repede, să inoveze și să adapteze tehnologia la lecțiile frontului ucrainean, dar instituțiile responsabile de verificarea și autorizarea echipamentelor nu funcționează întotdeauna în același ritm.

Sigur că standardele de siguranță și testarea serioasă sunt indispensabile. Nimeni nu-și poate permite să trimită militari în luptă cu sisteme care nu au fost evaluate corespunzător. Dar asta nu justifică proceduri inutile, capacități insuficiente sau situații în care mai multe state europene repetă aceleași verificări fără să poată valorifica rezultatele partenerilor.

Iar lecția pentru România este cât se poate de clară. Dacă vrem să dezvoltăm o industrie națională de apărare relevantă și să atragem investiții în drone, muniții și alte tehnologii militare, trebuie să discutăm și despre poligoanele de testare, infrastructura de evaluare, specialiștii disponibili și timpul necesar certificării.

Nu e suficient să anunțăm fabrici, parteneriate și investiții dacă sistemele produse nu pot ajunge suficient de repede în dotarea militarilor. Tocmai aici ar trebui să conteze cooperarea europeană: să folosim infrastructura comună, să recunoaștem rezultatele testelor atunci când standardele permit și să reducem întârzierile care nu aduc niciun beneficiu operațional.

Ce urmărim între 9 și 16 octombrie

• 9–12 octombrie (MOBEX București–Ilfov): Exercițiul de mobilizare organizat de MApN se încheie pe 12 octombrie, după o săptămână în care rezerviștii au fost chemați în unități militare pentru verificarea pregătirii. Urmărim bilanțul exercițiului și, mai ales, ce ne spune acesta despre capacitatea reală a României de a-și mobiliza rezerva într-o criză.

• 12–13 octombrie (Warsaw Security Forum în Polonia): La Varșovia, generalul Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, urmează să prezinte public conceptul prin care NATO ar putea respinge și învinge o ofensivă rusească. La forum sunt așteptați peste 2.500 de participanți, inclusiv Donald Tusk, Radosław Sikorski și conducerea militară aliată. Urmărim ce loc vor avea dronele, inteligența artificială și apărarea flancului estic în noua abordare strategică.

• 13 octombrie (exercițiul nuclear Steadfast Noon din Italia): Alianța lansează exercițiul anual de descurajare nucleară, cu participarea a 17 state. Nu vor fi utilizate arme nucleare reale. Exercițiul are loc într-un climat în care amenințările nucleare ale Moscovei continuă să pună presiune asupra securității europene.

• 15–16 octombrie (Consiliul European de la Bruxelles): Liderii UE se reunesc pentru a discuta inclusiv securitatea și apărarea europeană, pe baza evaluărilor privind capacitatea statelor membre de a răspunde amenințărilor. Pe agendă se află consolidarea flancului estic, protejarea frontierelor și accelerarea pregătirii militare.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: How the KGB Ran Its Agents, publicat de Foreign Office, newsletterul juranistului american Michael Weiss. Aici se prezintă în limba engleză un manual KGB din 1970, cu introducere și traducere de Pavel Basiladze. Materialul este pentru abonați și reprezintă o sursă istorică utilă pentru studierea instituției, fără a o transforma într-o explicație automată a fiecărei operațiuni contemporane desfășurată de Rusia lui Putin.

Ce să vezi: NATO Allies Test Drone Defences at Sea, un material video publicat de NATO pe 1 octombrie, despre exercițiul Dynamic Guard 2026 din Marea Mediterană. Nave militare din Grecia, Italia și Turcia au testat capacitatea de a răspunde atacurilor cu drone, rachete și aeronave, inclusiv în condiții de război electronic. Merită urmărit pentru că arată cât de mult s-a schimbat apărarea navală și cât de importantă a devenit protejarea navelor împotriva unor amenințări care pot perturba inclusiv comunicațiile. O lecție relevantă și pentru România, care are de apărat un spațiu maritim tot mai expus

Ce să asculți: The Air War Over Ukraine and Russia, o conversație între analistul militar Michael Kofman și Justin Bronk, expert în putere aeriană la RUSI, publicată în seria The Russia Contingency de la War on the Rocks. Cei doi analizează evoluția războiului aerian dintre Rusia și Ucraina, campaniile de lovituri la distanță și rolul aviației într-un conflict în care dronele și sistemele antiaeriene schimbă permanent regulile jocului. Este o discuție utilă pentru a înțelege de ce superioritatea aeriană rămâne atât de greu de obținut și ce lecții ar trebui să învețe armatele NATO.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Cristian Cristea, cofondator și General Manager al Spitalului Veterinar Pet Stuff, spune că schimbarea s-a produs treptat, dar a devenit mult mai vizibilă în ultimii 6-7 ani.

S-au schimbat și medicii veterinari. Investesc mai mult în pregătire, tehnologie și construirea unor echipe cu specializări diferite. Iar în jurul animalelor de companie s-au dezvoltat industrii întregi, de la hrană și produse farmaceutice la tehnologie.

Pet tuff este unul dintre business-urile care au crescut odată cu această transformare. Astăzi, spitalul are peste 80 de angajați, dintre care peste 60 sunt personal medical și aproximativ 48-50 sunt medici veterinari. Anual, aici ajung între 18.000 și 20.000 de pacienți unici.

Business-ul a încheiat 2025 cu venituri de aproximativ 15 milioane de lei, iar pentru 2026 estimează 20 de milioane de lei, ceea ce ar însemna o creștere de aproximativ 33%.

Dar, spune Cristian, în spatele medicinei trebuie să existe și un business care funcționează. „Calitatea medicală are nevoie de o structură de business sănătoasă în spate”, mai indică acesta.

Ce înseamnă, de fapt, un spital veterinar

Diferența dintre un cabinet veterinar și un spital nu ține doar de dimensiune. Un spital veterinar care funcționează non-stop are o organizare pe care Cristian o compară cu cea a unui spital pentru oameni: departamente diferite, laborator, imagistică, chirurgie, anestezie, internare și terapie intensivă. Iar toate trebuie să funcționeze împreună 24 de ore din 24, 365 de zile pe an.

În cazul unei operații de urgență, de exemplu, nu este suficient să existe un chirurg. Pet Stuff trebuie să poată mobiliza un anestezist și doi chirurgi, pe lângă echipa aflată deja de gardă. În spatele operației sunt investigațiile, stabilizarea pacientului, anestezia, intervenția propriu-zisă și monitorizarea postoperatorie.

O noapte obișnuită poate însemna până la 15-20 de pacienți. Aproximativ 20-30% dintre cazuri sunt urgențe majore: traumatisme, hemoragii, dificultăți respiratorii, intoxicații, blocaje urinare sau dilatații și torsiuni gastrice. Unele ajung direct în chirurgie.

În spital rămân peste noapte între trei și șase oameni, dintre care doi până la patru medici. În același timp în care primesc urgențele, ei continuă tratamentul și monitorizarea animalelor deja internate.

„Prioritatea o stabilește gravitatea cazului, iar îngrijirea trebuie să continue pentru fiecare pacient până dimineața și după schimbarea turei”, explică Cristian.

Cât costă să construiești un spital pentru animale

Cristian estimează că un spital veterinar construit astăzi de la zero și dotat pentru medicină complexă ar necesita o investiție de 4-6 milioane de euro, în funcție de dimensiune, spațiu și numărul de pacienți pe care îi poate primi. Iar investiția inițială este doar începutul.

Pet Stuff are costuri de funcționare de aproximativ 1-1,3 milioane de lei în fiecare lună. Printre cele mai scumpe echipamente se numără CT-ul și RMN-ul, dar costul lor nu se oprește la achiziție. Există mentenanță, service, consumabile și oameni care trebuie pregătiți să lucreze cu ele.

Spitalul veterinar este acum în proces de implementare și autorizare a unui CT și a unui fluoroscop și vrea să adauge un RMN în următorii doi ani. Până atunci, colaborează pentru aceste investigații cu alte spitale și parteneri.

De ce ni se pare scumpă medicina veterinară?

Pentru proprietarul unui animal, toate costurile sistemului devin vizibile atunci când primește factura.

Spre deosebire de medicina umană, unde o parte din servicii sunt acoperite prin sistemul public de sănătate, familia suportă de regulă direct costurile tratamentului veterinar. Există asigurări pentru animale, dar, atunci când cazul nu este acoperit de o poliță, proprietarul plătește intervenția. Iar o operație nu înseamnă doar timpul chirurgului.

„O operație presupune chirurgi, anestezist, personal de suport, investigații, medicamente, materiale sterile și monitorizare. Într-un spital non-stop, trebuie să susții disponibilitatea acestor resurse inclusiv noaptea și de sărbători”, mai explică acesta.

Cristian crede că există chiar servicii veterinare care sunt subevaluate în România. Dă ca exemple consultația, monitorizarea continuă și disponibilitatea pentru urgențe.

Problema este mai vizibilă în orașele mici, unde puterea de cumpărare și numărul de pacienți pun presiune asupra tarifelor. Dar un preț prea mic are și alte consecințe: poate însemna salarii insuficiente, oameni suprasolicitați sau investiții amânate.

150.000 de lei pentru formarea unui medic

Una dintre cele mai mari investiții ale unui asemenea business nu este însă într-un aparat, ci în oameni.

Fondatorul Pet Stuff estimează că un medic veterinar debutant are nevoie de 12-18 luni de pregătire structurată înainte să poată gestiona autonom cazurile corespunzătoare competențelor sale.

Costul pentru companie ajunge la aproximativ 100.000-150.000 de lei pentru fiecare medic, dacă sunt incluse timpul de lucru, mentoratul, cursurile și celelalte resurse alocate pregătirii.

„Ca antreprenor, trebuie să ai răbdare cu acest proces. Ca lider, trebuie să construiești un mediu în care oamenii să poată învăța, să ceară ajutor și să își dorească să rămână”, spune Cristian. Iar acesta poate deveni și unul dintre factorii care limitează viteza cu care businessul se poate extinde.

AI-ul intră și în cabinetul veterinar

Tehnologia schimbă între timp și felul în care lucrează medicii. Pet Stuff folosește deja instrumente de inteligență artificială în sistemul prin care gestionează pacienții și documentează fișele medicale, dar și ca suport pentru diagnosticul de laborator, citologie și interpretarea analizelor biochimice și hematologice. Rezultatele sunt evaluate apoi de medic pentru fiecare pacient.

Cristian se așteaptă ca în următorii cinci ani AI-ul să aibă un rol tot mai important și în interpretarea investigațiilor imagistice, de la radiologie și ecografie până la CT și RMN.

Următoarele spitale Pet Stuff

Planurile de dezvoltare merg acum dincolo de spitalul actual. Pet Stuff este principala unitate a grupului LuxVet România, iar Cristian spune că obiectivul pentru următorii doi ani este dezvoltarea unui nou spital în nordul Bucureștiului și a încă unuia într-un oraș universitar, cel mai probabil Cluj.

Dar dacă investiția într-un spital nou poate fi calculată în milioane de euro, ritmul în care poate fi construită o rețea depinde de o resursă mai greu de multiplicat: oamenii.

„Ritmul extinderii va depinde în primul rând de oameni: de capacitatea noastră de a-i forma, de a-i aduce împreună și de a crește alături de ei”, ne explică Cristian.

Într-un business în care un medic are nevoie de până la un an și jumătate pentru a ajunge la autonomie, iar o echipă completă trebuie să fie disponibilă și la trei dimineața, extinderea nu înseamnă doar să deschizi încă un spațiu și să cumperi aparatura.

Înseamnă să poți construi încă o echipă care să țină spitalul deschis și atunci când cei mai mulți dintre noi dorm liniștiți alături de animăluțele noastre de companie. Așa este și în cazul unui startup. La început, acesta nu este nimic mai mult decât o idee și o mână de oameni adunați în jurul ei. De obicei într-un apartament, iar dacă aveți noroc (și ceva bani puși deoparte), într-un spațiu de coworking.

Banii de la investitori vin și dispar, tehnologia se schimbă de la un an la altul, însă echipa este singurul lucru pe care ar trebui să te bazezi și să fie o constantă.

Dacă vrei să construiești ceva grandios, nu căuta oameni care caută doar un job de la 9 la 5. Caută oameni care vor să rezolve o problemă imposibilă și oferă-le spațiul, încrederea și miza financiară pentru a o face.

Săptămâna trecută am explicat ce se întâmplă în spatele cifrelor și am văzut de ce unit economics este testul suprem de supraviețuire pentru un business.

Dar oricât de bună ar fi matematica din Excel sau viziunea dintr-un deck, ideile nu se scriu singure, iar codul, ori produsul hardware nu se livrează prin magie.

Startup-urile au nevoie de oameni excepționali. Însă cum poate o echipă de 3 fondatori, cu câteva zeci de mii de euro în cont, să recruteze un inginer de top sau un om de vânzări excepțional curtat de corporații cu salarii de câteva mii de euro pe lună, mașină de serviciu și asigurări private?

Trei pârghii prin care un startup bate o corporație

O corporație oferă siguranță (sau ceva mai multă siguranță), predictibilitate, un program clasic de muncă și pachete salariale cu destul de multe beneficii. Un startup la început de drum oferă câteva lucruri pe care o structură rigidă nu le poate cumpăra ușor.

1. Misiune și impact direct: într-o corporație cu 5.000 de angajați, ești un mic pion pe tablă. Munca ta s-ar putea să nu fie observată și, în niciun caz apreciată. Într-un startup de 10 oameni, linia de cod pe care o scrii marți este lansată în producție joi și folosită de mii de clienți vineri. Impactul pe care-l creezi este vizibil și imediat.

2. Autonomie și viteză: zero birocrație, zero board-uri care se întrunesc o dată pe lună și care ar trebui să-ți aprobe un buget, o nevoie, ceva, orice. Dacă ai o idee bună dimineața, o poți testa după-amiaza.

3. Câștig financiar prin ESOP: așa cum am văzut într-o ediție anterioară în care am povestit despre ESOP, startup-ul oferă o bucată din plăcinta sa. Un salariu mai mic la început este compensat de posibilitatea reală de a câștiga sute de mii de euro la un viitor exit sau IPO.

Regula de aur: adu alături oameni mai deștepți decât tine

Una dintre cele mai mari capcane în care cad fondatorii la început de drum este să angajeze executanți obedienți sau oameni de nivel mediu, doar pentru a păstra controlul absolut

Oamenii de top caută autonomie, provocări grele și colegi de la care au ce învăța. Iar rolul fondatorului nu ar trebui să fie acela de a le spune oamenilor de top cum să își facă treaba, ci să le ofere direcția, resursele necesare pentru a ajunge la acea viziune finală și să nu stea în drumul lor.

Cultura nu înseamnă o masă de ping-pong sau bere joia

Dacă ai văzut vreun film despre Google sau serialul Silicon Valley, poți trăi cu impresia că o cultură de start-up înseamnă un birou cool, fotolii puf, o masă de foosball și fructe la birou.

Acestea sunt doar niște beneficii de suprafață, ajută echipa să se simtă mai bine când lucrează de la birou. Însă cultura reală de startup vine din modul în care echipa ia decizii când fondatorii nu sunt în cameră.

Ea este definită de transparență în modul în care se comunică eșecurile, cifrele din cont și riscurile, de toleranță la greșeli (evident, care nu distrug startup-ul) – dacă cineva încearcă o abordare nouă și eșuează, este pedepsit sau este încurajat să extragă învățămintele și să meargă mai departe? Și nu îl ultimul rând, de standarde de execuție, adică ce comportamente sunt tolerate și ce performanță este recompensată.

Contextul local: de la mentalitatea de outsourcing la cultura de produs propriu

În România, piața de IT și tehnologie a fost dominată ani de zile de companiile de servicii și outsourcing. Acolo, cultura se rezumă de multe ori la bife operaționale precum numărul de ore prestate pentru un client extern.

Schimbarea majoră adusă de startup-urile tech locale este trecerea la mentalitatea de proprietar de produs. Developerii și inginerii români nu mai vor să fie doar executanți pentru proiectele altora, ci caută tot mai mult să construiască valoare pe care să o dețină prin ESOP și autonomie.

Jargon buster: equity cliff & vesting (din perspectiva angajaților)

Definiție: instrumentul contractual prin care startup-ul se protejează atunci când recrutează oameni de top. Dacă un angajat primește 1% din firmă prin ESOP, acțiunile i se deblochează treptat în 4 ani (vesting), cu o perioadă de testare de 1 an (cliff). Dacă pleacă după 6 luni, nu ia nimic din firmă.

Resurse pentru săptămâna aceasta:

• De citit: Powerful: Building a Culture of Freedom and Responsibility de Patty McCord (fostă Chief Talent Officer la Netflix). Este cartea care explică celebrul Netflix Culture Deck, cum construiești o echipă formată exclusiv din profesioniști de top.

• De ascultat: Episoadele din Masters of Scale în care fondatorii povestesc despre cum au reușit să construiască o cultură în startup-urile lor și să aducă echipe în jurul aceleiași viziuni.

Am stat de vorbă cu el despre faptul că diferența e, în genere, foarte simplă: lobby-ul încearcă să convingă. Traficul de influență încearcă să cumpere. „Când, în loc să vrei să convingi, vrei să cumperi, poți deja să consideri că ai trecut în zona toxică”, a mai spus Alina Popescu.

Concret, Public Affairs, tradus sec prin „afaceri publice”, înseamnă în realitate gestionarea relației dintre o companie și stat. De la administrația locală până la Guvern, Parlament sau instituții centrale. Evident, nu este însă doar despre cine pe cine cunoaște și cine răspunde la telefon.

„De departe, cea mai mare pondere o are pregătirea. Interacțiunea directă cu politicianul nu este cel mai relevant lucru în munca asta”, explică Alin.

El sugerează că trebuie să înțelegi cine decide, când decide, ce presiuni are, ce poate fi schimbat și, uneori, de ce o companie ar trebui să renunțe la o bătălie. „Un specialist real este cel care reușește să înțeleagă care bătălii trebuie cu adevărat câștigate și să le aleagă în mod strategic”, a mai indicat Alin Popescu.

Iar aici cred că e partea pe care o vedem mai rar din exterior. Companiile și statul vorbesc limbi diferite și privesc timpul diferit. Cum? Păi un director de companie, spre exemplu, lucrează cu investiții, randamente și KPI-uri. Pe e altă parte, un politician privește inevitabil și către următorul ciclu electoral. Drept urmare, rolul omului de Public Affairs este să construiască o punte între cele două lumi.

Alin Popescu numește acest exercițiu drept „o formă de diplomație privată”. Mai exact, companiile care vor să rămână ani sau decenii într-o țară au nevoie de oameni care să le explice politica acelei țări, iar decidenții au nevoie să înțeleagă efectele economice ale propriilor hotărâri. „Cele mai bune politici publice din punct de vedere economic apar la intersecția dintre aceste două viziuni”, explică Alin Popescu.

Numai că negocierea dintre stat și capital are o limită pe care politica românească a testat-o de mai multe ori. Iar aici Alin formulează una dintre ideile centrale ale discuției pe care am avut-o cu el: „Capitalul, mai ales la nivel mare, nu are pașaport”.

Adică o companie globală nu rămâne într-o țară pentru că un politician este convins că nu are unde să plece. „Ea se va duce întotdeauna acolo unde randamentul dintre risc și oportunitate este cel mai bun pentru ea”, ține să indice Alin Popescu, iar ceea ce spune mai mult ca sigur e un adevăr incomod într-o dezbatere politică în care sună mult mai bine să spui că statul trebuie pur și simplu să ceară mai mult. Dar o investiție pe hârtie și o investiție care chiar se întâmplă sunt două lucruri diferite.

Exemplul cel mai clar e ExxonMobil și Neptun Deep. Ăsta e probabil unul dintre cele mai bune studii de caz pentru felul în care România a învățat această lecție. În perioada confruntării dintre compania americană și statul român, în era Liviu Dragnea, circula inclusiv ideea că „câinele nu pleacă de la măcelărie”, își amintește Alin.

Ideea decidenților politici români de la acea vreme era că odată ce un investitor a băgat bani și a descoperit o oportunitate uriașă în plan local, nu mai are cum să plece. Numai că o companie precum ExxonMobil operează într-un portofoliu global. „România poate să nu reprezinte nici măcar o pagină din acel portofoliu, ci un colțișor din ea”, a mai spus Alin Popescu. Iar dacă acel colțișor devine mai puțin atractiv decât alte investiții aflate pe masă, capitalul poate pleca din țară. Exact pentru că nu are pașaport. Și exact asta s-a întâmplat. A plecat!

Asta nu înseamnă că statul trebuie să accepte orice condiție pusă de un investitor. Dimpotrivă. Interesul României este să obțină cât mai mult din propriile resurse. Problema apare când victoria politică de azi produce o pierdere economică mâine.

„Un contract care pe hârtie arată foarte bine astăzi pentru România, dar care la finalul zilei nu securizează investiția este, de fapt, un contract pe care l-ai ratat ca țară”, spune Alin Popescu. Tot el indică faptul că negocierea sănătoasă stă tocmai în această zonă de echilibru: statul trebuie să maximizeze beneficiul public fără să transforme mediul de investiții într-un joc în care regulile se schimbă în timpul partidei.

Iar două cuvinte revin constant când vorbești cu marile companii, spune Alin Popescu: stabilitate și predictibilitate. „Dacă nu oferi aceste lucruri, este foarte greu, foarte greu pentru o investiție de calibru să se poată materializa”, a mai indicat acesta.

Când a venit vorba fix despre Neptun Deep, el a spus că un asemenea proiect înseamnă investiții pe zeci de ani, infrastructură, securitate energetică, alte companii atrase în jurul lui și capacitatea României de a demonstra că poate administra proiecte strategice pe termen lung. Alin însă evită formula foarte folosită în spațiul public cum că gazul extras de la Neptun Deep ne-ar genera „independență energetică” ca țară și preferă „reziliență energetică”. E o diferență importantă, căci într-o economie europeană interconectată nu câștigi izolând resursa, ci folosind-o inteligent pentru a avea mai multă siguranță și mai multă putere economică.

Există însă și o responsabilitate enormă de partea celui care reprezintă compania, căci Public Affairs nu ar trebui să însemne să spui „DA” oricărei cereri venite de la cel care te plătește.

„Cred că este foarte important ca un specialist să poată spune nu”, spune Alin Popescu. Și merge chiar mai departe: „Aș refuza o poveste în care nu aș crede cu adevărat”.

Dacă un business este fundamental nociv sau dacă o cerere, deși legală, nu poate fi apărată în raport cu datele economice de pe masă, omul care reprezintă compania trebuie să aibă capacitatea să se ridice și să spună că acea bătălie nu merită purtată. Altfel nu mai vorbim despre consultanță, ci despre executarea oarbă a unui interes.

Peste toată această industrie vine acum inteligența artificială. Analiza legislativă, monitorizarea declarațiilor, identificarea actorilor relevanți și chiar construirea argumentelor pot fi automatizate într-o măsură tot mai mare. Alin crede că „cele mai avansate modele sunt deja foarte aproape să depășească puterea de anticipare a omului de rând” și că o parte consistentă a consultanței poate ajunge în zona AI.

Dar există ceva ce algoritmul încă nu poate extrage dintr-o bază de date: relația construită în ani cu un om care îți răspunde la telefon și îți spune sincer ce urmează. Tocmai de aceea, paradoxal, creșterea AI ar putea face contactele reale și mai valoroase. „Doar cei din piață care vor avea cu adevărat contacte, care vor putea să discute rapid și personal cu decidenți vor păstra un avantaj”, este de părere Alin.

Luca Niculescu este a patra nominalizare făcută de Nicușor Dan pentru funcția de premier și în același timp expresia clară a unui crize prelungite la care a pus umărul și președintele, nu doar partidele politice, după cum el însuși a recunoscut în interviul pe care mi l-a acordat la ONU.

Deci, în timp ce partidele și-au apărat pozițiile și și-au blocat reciproc propunerile care nu le erau favorabile în aceste cinci luni de criză politică, cerând în același timp responsabilitate de la ceilalți, românii au fost cei care au suportat consecințele. Prin prețuri crescute, prin instabilitatea fiscal-bugetară, prin impredictibilitate pentru mediul de business și cel investițional și prin blocaje reale de politici ce țin de securitate, infrastructură, educație și sănătate.

Acum, președintele propune un om cu reputație foarte bună, experiență în negociere și multă răbdare, căruia îi revine misiunea extrem de grea să negocieze cu aceeași lideri politici care nu au ajuns la niciun compromis în ultimele cinci luni.

Nominalizarea în persoana lui Luca Niculescu, evident, e menită să treacă. Însă prețul politic al trecerii ei abia începe să fie negociat.

Luca Niculescu este un diplomat excepțional, unul dintre cei mai buni pe care îi avem. A avut un mandat activ la Paris ca ambasador și a gestionat serios dosarul aderării României la OCDE, care presupune să obții rezultate de la instituții adesea incapabile să lucreze împreună.

Înțelege nuanțele și știe sensul compromisului, tocmai de aceea, desemnarea lui obligă la o discuție mai incomodă decât aprecierile despre biografia sa: câtă autoritate sunt dispuși să îi lase cei care îi vor da voturile în Parlament?

Răspunsul e vital pentru desfășurarea jocului politic, căci un premier fără partid poate fi acceptat mai ușor și pentru că fiecare speră să îl poată condiționa ulterior.

Luca Niculescu intră de azi în aceste negocieri politice cu propria credibilitate. Separat, partidele politice cărora le cere votul au avantajul voturilor și vor pune pe masă pretențiile. Iar dezechilibrul îi poate marca întregul mandat lui Luca Niculescu.

Am scris aseară, la cald, că Nicușor Dan a aruncat prosopul. Și îmi păstrez evaluarea: după trei desemnări eșuate, președintele a recurs la un diplomat căruia îi cere să obțină acordul politic pe care el însuși nu l-a putut construi. Dimpotrivă, l-a făcut și mai irealizabil după nominalizarea Adrian Veștea.

Există totuși o logică în alegerea unui om capabil să discute cu toți. Problema pentru președintele Nicușor Dan e că există însă și riscul ca urgența instalării unui guvern să lase în plan secund întrebarea esențială a negocierilor care au început deja: cine va decide în acest nou guvern?

La modul foarte concret, numirea lui Luca Niculescu nu îl lasă pe președinte fără răspundere și nici nu transformă automat partidele în parteneri de bună-credință care vor să rezolve criza politică.

Nicușor Dan trebuie să contribuie la obținerea unui sprijin politic asumat. Altfel, îi încredințează unui om respectabil un mandat în care ceilalți pot impune condiții, pot bloca decizii și, la primul cost electoral, pot pretinde că guvernarea nu le aparține. Ceea ce, las aici ÎN SCRIS, asta vor și face, indiferent de culoarea politică!

E important să citim printre rânduri și primele reacții ale PSD și PNL după nominalizare:

Reacția lui Sorin Grindeanu merită citită dincolo de indignarea afișată. Șeful PSD a acuzat că se sfidează matematica parlamentară și a amintit că partidul său a câștigat alegerile. Grindeanu a avertizat că nu va da voturi în alb pentru guvernul Luca Niculescu.

În același mesaj, însă, a anunțat că PSD va analiza propunerea și îi va cere premierului desemnat să prezinte echipa și măsurile economice. Așadar, PSD-iștii își păstrează negocierea deschisă, iar sursele politice indică că obiectivul lor e să reușească să controleze acest guvern așa cum au controlat în trecut guvernul Cioloș, prin interpuși mascați sau prin blocaj în eșaloanele inferioare din ministere și agenții guvernamentale.

Mai pe scurt spus, PSD încearcă să transforme ponderea sa parlamentară în influență asupra viitorului cabinet și negociază portofolii, numiri și decizii. Iar tonul dur are și el rolul său de teatru, căci îi permite lui Grindeanu să intre în discuțiile politice pretinzând că face o concesie importantă atunci când acceptă să susțină un premier care nu vine din partidul său.

Firește, pentru Sorin Grindeanu e și un avantaj personal că nu a fost el desemnat de Nicușor Dan. De ce? Păi pentru că o eventuală nominalizare a sa l-ar fi obligat să demonstreze că poate strânge voturile pe care le invocă atât de des.

Cu PNL și USR ostile unei guvernări cu PSD, riscul unui eșec la votul în Parlament era evident. Așa că desemnarea lui Luca Niculescu îl scutește de acest test pe șeful PSD și îi permite să negocieze fără să poarte, deocamdată, răspunderea directă a formării guvernului.

Atenție, însă, că nici PNL nu a oferit un cec în alb. Mesajul transmis de unul dintre liderii liberali, Ionel Bogdan, a fost prudent. Acesta a indicat că PNL va discuta cu premierul desemnat, va analiza programul de guvernare, prioritățile și echipa, apoi va decide ce va face la votul din parlament.

Ei bine, această formulare lasă loc unei negocieri și evită un refuz care ar putea fi pus în seama liberalilor dacă blocajul continuă. Cu câteva ore mai devreme, Ilie Bolojan reafirma luni, după consultările de la Palatul Cotroceni, că PNL va intra în opoziție dacă PSD participă la guvernare. Cele două poziții trebuie însă citite împreună. De ce?

Păi pentru că liberalii păstrează deschis dialogul cu Luca Niculescu, dar mențin o condiție care limitează serios formulele disponibile de guvernare. Iar pentru premierul desemnat, fiecare discuție despre programul de guvernare va fi însoțită de disputa privind cine intră în cabinet și cine îl poate controla.

Poziția USR a fost exprimată de președintele partidului, Dominic Fritz, care a susținut, după consultările de la Palatul Cotroceni, ideea organizării de alegeri anticipate și a exclus un guvern cu miniștri PSD sau controlat de PSD. Aici liberalii și USR-iștii merg în tandem, iar abordarea lor îngustează posibilitatea unui compromis în care partidele propun în negocierea cu premierul desemnat oameni fără carnet de partid, apoi îi prezintă drept independenți.

Ce vreau eu să spun e că un cabinet alcătuit din persoane fără afiliere politică ar putea oferi o ieșire din actuala confruntare publică între cele două blocuri (PSD vs PNL-USR), dar ar avea în continuare nevoie de voturile Parlamentului. Iar cei care dau voturile vor avea așteptări, condiții și mai ales capacitatea de a retrage sprijinul.

Dacă ne uităm fără emoție și afinități la toate partidele, fiecare își definește poziția prin excluderea celuilalt, în timp ce propriile responsabilități pentru criză sunt împinse în plan secund. DA, evident că există motive reale de neîncredere, iar încălcarea unor angajamente nu poate fi trecută cu vederea doar fiindcă situația a devenit urgentă. Mă refer aici mai ales la lipsa de încredere a PNL în PSD.

Dar, după cinci luni fără guvern cu puteri depline, repetarea incompatibilităților trebuie însoțită și de o propunere care poate funcționa. Iar misiunea grea a premierului desemnat e că va avea de negociat cu lideri politic care vor simultan influență, protecție electorală și distanță față de costurile guvernării.

Răbdarea lui Luca Niculescu poate ajuta la acest capitol. Doar că nu poate suplini decizia politică a liderilor politici de a accepta un acord și consecințele sale mai ales pentru procentele lor electorale.

Avertismentul zilei vine de la Alinei Mungiu-Pippidi, care vorbește într-un interviu pentru HotNews despre riscul unui „Dacian Cioloș 2.0”, indicând tocmai vulnerabilitatea premierului fără partid.

Comparația doamnei Mungiu-Pippidi e utilă dacă ne uităm la raportul dintre competență și putere, căci un șef de guvern poate avea credibilitate europeană și intenții bune, dar o autoritate limitată asupra celor de care îi depinde în modul cel mai cinic și realist cu putință scaunul executiv.

La fel ca la precedentul moment, cel al guvernării Cioloș, și acum diverse rețele descentralizate ale SISTEMULUI deja mișună în jurul premierului desemnat și așteaptă să-și exercite controlul prin propriile zone de influență.

Luca Niculescu trebuie să fie atent la acest lucru și să negocieze de la început cine răspunde pentru miniștri, cum se rezolvă conflictele și ce angajamente își asumă partidele care îi dau votul.

De asemenea, premierul desemnat ar face bine să nu se bazeze doar pe promisiunea președintelui Nicușor Dan că îi va ține spatele, dacă o asemenea promisiune i-a fost făcută. De ce? Păi istoria ultimilor ani ne-a arătat că sprijinul unui președinte se poate subția repede când guvernarea începe să coste electoral foarte mult, iar premierul ajunge să încaseze nemulțumirea publică.

Așa că Luca Niculescu are nevoie de angajamente politice asumate deschis și de autoritate asupra propriei echipe. O asigurare primită de la Cotroceni nu îi garantează nici voturile din Parlament, nici libertatea de a schimba un ministru protejat de partid. Mai ales, nu îi garantează că președintele va rămâne alături de el când deciziile dificile vor produce proteste, influențe politice toxice și chiar de natură penală pe anumite dosare politice, decizii sau legi ori cereri de demisie sau apeluri de demitere.

• Riscul pe care Luca Niculescu și l-a asumat prin acceptarea acestei desemnări constă în posibilitatea de a ajunge pentru Nicușor Dan ceea ce au fost pe rând Orban, Cîțu și Ciucă pentru Klaus Iohannis, adică premieri utili cât timp serveau calculele de la Cotroceni, de care președintele se putea desprinde când costul susținerii devenea prea mare.

Fără un sprijin negociat serios și o autoritate reală în actul guvernării, riscă pentru premierul desemnat e să își distrugă reputația într-o guvernare în care alții impun deciziile, apoi să fie sacrificat pentru a le permite acelorași oameni să anunțe un nou început și că ei rezolvă problemele pe care tot ei le-au semănat.

Cu alte cuvinte, marile promisiuni ar trebui tratate cu reținere în următoarele zile. Realitatea e că un guvern născut dintr-un acord fragil va avea dificultăți să facă simultan reforme ample care sunt necesare pentru stabilitatea economică (dar nu doar tăieri, ci și investiții) și să schimbe fundamental anumite problematici, precum sistemul de taxare ori reforma administrativ-teritorială sau digitalizarea reală a ANAF și destructurarea marilor evazioniști + curățare Portului Constanța.

• Pe problemele astea își dispută de ani întregi conflictele rețele de influență din interiorul și din afara partidelor, fie că e vorba de PNL sau PSD, ori după caz: AUR, USR și UDMR.

Asta nu înseamnă că premierul desemnat trebuie să renunțe la orice ambiție de a avea o guvernare care să producă schimbări reale, nu doar management operațional care să nu deranjeze partidele din comoda așteptare a alegerilor din 2028.

Premierul desemnat are nevoie de un mandat precis, cu priorități pe care majoritatea politică din Parlament care îl votează acceptă să le susțină inclusiv atunci când apar costurile politice. Rectificarea bugetară, pregătirea bugetului pentru 2027 și predictibilitatea deciziilor economice pot constitui un asemenea acord minim. Dar astea reprezintă doar începutul.

Valoarea puterii de guvernare a premierului desemnat Luca Niculescu va depinde de măsurile concrete cu impact pe termen mai lung și de disponibilitatea partidelor de a le vota după ce negocierile pentru funcții se închide și vom vedea cu ce echipă pleacă acest guvern de la linia de start.

Ce va trebuie să facă Luca Niculescu dacă va fi votat? Păi va trebui să mențină o majoritate suficient de coerentă pentru ca guvernul să poată decide și să asigure un control credibil asupra finanțelor publice. Problema e că cele două obligații se pot ciocni chiar de la prima măsură dificilă adoptată de guvern.

PSD probabil va cere cheltuieli suplimentare, PNL probabil va refuza să sprijine o astfel de măsură, iar premierul Luca Niculescu va trebui să prezinte un buget care se împace ambele tabere sau să construiască o alternativă la dispută.

Nașpa în tot acest context e că și dacă sunt convenite reguli înaintea învestiturii, ele pot fi încălcate. Buna tradițe a politicii românești ne-a arătat acest lucru de mai multe ori. Așa că riscul pe care eu îl văd cel mai clar legat de acest guvern e că fiecare decizie ar putea deveni o negociere pentru supraviețuirea cabinetului. Iar România ar continua astfel să trăiască într-un provizorat politic, chiar și cu un guvern care are formal puteri depline.

Și spun asta uitându-mă la pozițiile partidelor și citind printre rânduri. PSD spune explicit că vrea schimbarea politicilor asociate lui Bolojan, cerând în același timp menținerea țintelor de deficit. Această combinație trebuie explicată în cifre prin ce măsuri sunt eliminate, ce venituri le înlocuiesc, ce cheltuieli sunt reduse și cine suportă ajustarea. Altfel, e doar populism cum PSD știe să livreze pentru public.

Deci, testul lui Luca Niculescu începe cu puterea efectivă pe care o va avea în guvernul său. Contează în aceste zile mai ales la ce zice NU, adică ce poate refuza, dar și cum negociază astfel încât să poată interveni rapid când un membru al cabinetului (posibil susținut formal sau informal de un partid) nu își face treaba.

Nicușor Dan nu are doar responsabilitatea desemnării. Are și responsabilitatea de a spune publice ce așteată în mod realist de la premierul desemnat și cu ce e pregătit să îl susțină. Dar ar trebui să se pună focus pe politici și măsuri, nu pe generalități. Aceeași responsabilitate o au și partidele politice, de la Grindeanu la Bolojan și Kelemen Hunor. Vor trebui să spună public ce îi cer lui Luca Niculescu și ce sunt pregătiți să susțină pentru ce cost. Luca Niculescu are nevoie să ceară de la toți garanții politice clare înainte de a-și pune numele pe o guvernare ale cărei decizii vor fi luate foarte probabil în Kiseleff nr 10, Modrogan nr 1 sau la Palatul Cotroceni (dacă nu primește aceste garanții în scris și asumate public în fața poporului).

OpenAI a lansat agenți care nu se opresc niciodată. În aceeași săptămână și-a oprit propriile modele

Marți, 29 septembrie, la conferința anuală pentru dezvoltatori, OpenAI a prezentat cel mai ambițios produs de până acum: agenți care lucrează pentru noi zi și noapte, fără să le mai dăm comenzi una câte una. În aceeași săptămână, aceeași companie și-a oprit cele mai puternice modele, a renunțat la o lansare din motive de siguranță și a pierdut unul dintre oamenii care îi scriau rapoartele de siguranță. Rareori se văd atât de clar, în câteva zile, ambele fețe ale cursei.

Ce s-a lansat. Vedeta DevDay 2026 s-a numit Dots, răspunsul OpenAI la Muse de la Meta și la Grok Bot de la xAI. OpenAI a prezentat agenți care rulează permanent pe un calculator propriu în cloud, cu browser și acces la peste 4.000 de aplicații. Nu așteaptă întrebări, ci urmăresc un obiectiv: monitorizează feedbackul clienților, refac o analiză când apar date noi, pregătesc materialele unei lansări și le actualizează când se schimbă ceva. Comunicarea cu ei se face prin mesaje sau apeluri, din ChatGPT, Slack sau Teams, iar utilizatorul stabilește ce au voie să facă singuri, ce trebuie aprobat și ce nu au voie să facă niciodată. Pe lângă Dots, OpenAI a anunțat peste 20 de noutăți, printre care un abonament nou de 500 de dolari pe lună și GPT-6.1 Sol, un model apropiat de vârful GPT-6 Astra la o cincime din preț.

Doar că nu și în Europa. Dots „nu va ajunge deocamdată la utilizatorii Pro din Spațiul Economic European, Elveția și Marea Britanie”, a precizat OpenAI, fără să explice de ce. Nu e un caz izolat: nici agentul Muse de la Meta, nici Siri AI pe iPhone nu au ajuns în Uniunea Europeană. Pentru prima dată, o întreagă categorie de produse AI, agenții personali, e lansată ocolind Europa, cel mai probabil din cauza regulilor despre date personale și transparență.

În paralel, OpenAI a tras frâna. Cu câteva zile înainte de DevDay, compania a oprit rularea celor mai puternice modele ale sale, a doua pauză în mai puțin de trei luni. Motivul: pe 20 septembrie, un agent aflat în testare a găsit o portiță în izolarea în care lucra și a trimis întrebări unui chatbot de pe internet. Sistemele de monitorizare l-au observat în 15 minute, dar oprirea automată nu a funcționat, iar agentul a mai rulat două ore și jumătate. În ajunul conferinței, OpenAI a anulat lansarea GPT-6.1 Astra, după ce modelul nu a trecut testele interne privind respectarea limitelor stabilite de utilizator. Iar joi s-a despărțit de trei cercetători din echipa de siguranță, acuzați că au trimis informații interne unei organizații externe de siguranță AI.

Și o demisie. David Robinson a lucrat trei ani și jumătate la OpenAI și a coordonat rapoartele de siguranță pentru 12 lansări de modele. Sâmbătă a publicat în The Atlantic textul în care își explică plecarea: „Timpul încercărilor și erorilor s-a terminat.” Argumentul lui e că metoda OpenAI, lansezi și repari pe parcurs, „garantează eșecuri periodice, iar amploarea acestor eșecuri crește”. Robinson cere reguli de siguranță ca în aviație sau în centralele nucleare și spune că nu a întâlnit la OpenAI niciun coleg cu experiență în astfel de domenii. Răspunsul companiei: „Ne asigurăm că modelele noastre nu devin mai capabile decât putem gestiona și securiza în siguranță, iar atunci când trebuie să încetinim, oprim antrenarea sau amânăm modelele.”

Ce contează pentru noi: agenții care lucrează singuri, cu acces la e-mail, documente și aplicații, sunt următorul mare pas al AI-ului: de la asistentul care răspunde la întrebări la cel care face treaba în locul nostru. Săptămâna asta a arătat de ce e și cel mai delicat. Un chatbot care greșește dă un răspuns prost; un agent care greșește face ceva în lumea reală. Faptul că Europa primește aceste produse mai târziu poate fi citit în două feluri: ca o întârziere care ne costă competitivitate sau ca un timp de așteptare în care alții descoperă problemele înaintea noastră. Ce e sigur e că, pentru cei care construiesc agenții, întrebarea nu mai e dacă vor greși, ci cât de repede îi pot opri atunci când o fac.

Ce s-a mai întâmplat

• Donald Trump a semnat un ordin executiv prin care instituțiile federale americane nu mai spun „inteligență artificială”, ci „Super Intelligence”, prescurtat SI. Explicația lui: „Când spui inteligență artificială, e artificială. Asta e inteligență extremă, superioară.” Legile și contractele existente rămân neschimbate. În aceeași zi, la Casa Albă, Elon Musk, Mark Zuckerberg, Sundar Pichai, Jensen Huang, Dario Amodei și Greg Brockman de la OpenAI au semnat un acord de siguranță. Companiile promit verificări interne ale modelelor, un audit extern și supravegherea lor de către un comitet independent din consiliul de administrație. Trump l-a numit „obligatoriu moral”: nu e o lege și nu prevede nicio sancțiune pentru compania care nu îl respectă.

• Google a anunțat Gemini 4 Argon, noul său model de vârf, gândit pentru sarcini lungi și complexe: programare, analize juridice și financiare, securitate cibernetică. Poate scrie răspunsuri de până la un milion de tokeni, de peste 15 ori mai mult decât predecesorul. Deocamdată îl primesc doar echipe de securitate verificate; dezvoltatorii, firmele și publicul larg vor avea acces treptat.

• Anthropic a lansat Claude Sonnet 5.5, modelul de mijloc al familiei, la același preț ca predecesorul, dar cu peste 30% mai rapid și până la 30% mai ieftin pe sarcină. Pe unele teste de programare îl depășește chiar pe Opus 5.5, lansat cu o săptămână înainte, deci pentru multe sarcini de zi cu zi nu mai e nevoie de modelul cel mare.

• Tavus a prezentat Griffin, un AI care vorbește în apeluri video, ascultă în timp ce vorbește și reacționează la expresiile feței. Într-un test cu apeluri de un minut, 26 din 54 de participanți au crezut că vorbesc cu un om. Compania nu îl lansează public până nu finalizează măsurile de siguranță, tocmai pentru că realismul îl face ușor de folosit în înșelătorii.

• ElevenLabs a lansat Eleven v4, cele mai expresive voci ale sale, în peste 90 de limbi, cu clonarea vocii pornind de la doar zece secunde de înregistrare. Varianta Turbo răspunde în aproximativ 150 de milisecunde, suficient pentru conversații fără pauze ciudate.

• Google închide pe 17 noiembrie asistenții personalizați Gems din Gemini și îi transformă automat în Skills, pe care îi chemi scriind / în conversație. Nu trebuie să faci nimic, dar merită verificat după migrare dacă se comportă la fel.

Ce am mai testat

Ideogram 4.5

ideogram.ai

Oricine a editat o imagine cu AI de mai multe ori la rând cunoaște problema: schimbi culoarea unui tricou, apoi fundalul, apoi un text, iar la fiecare pas imaginea se „topește” puțin. Fețele se schimbă subtil, culorile alunecă, texturile se pierd. Pe X circulă teste în care, în ChatGPT, cel mai bun generator de imagini în acest moment, imaginea originală e vizibil stricată după câteva zeci de editări succesive.

Ideogram 4.5 a fost construit exact pentru asta: editare precisă, în care modifici doar elementul pe care îl ceri, iar restul imaginii rămâne neatins. Din ce am testat eu, funcția face ce promite. Poți schimba de 50 de ori culoarea tricoului dintr-o poză, iar restul imaginii rămâne neafectat. Lucrează și pe imagini mari fără să le micșoreze și poate modifica textul de pe ele, de exemplu ca să traduci o firmă sau un afiș. Pentru un magazin online care vrea același produs în zece culori sau pentru o reclamă adaptată pe mai multe piețe, e diferența dintre o variantă folosibilă și una refăcută de la zero.

Verdict: aplicația de ținut aproape atunci când vrei să schimbi un singur lucru într-o imagine și să nu atingi nimic altceva.

Preț: plan gratuit cu credite săptămânale; funcțiile de editare cer de regulă credite prioritare, incluse în abonamentele plătite de la 15 dolari pe lună (cu plata anuală).

Promptul productiv al săptămânii

ANALIZĂ DATE

Când e util: Când încarci un tabel în ChatGPT, Claude sau Gemini (vânzări, comenzi, rezultate de campanie, un export din contabilitate) și vrei răspunsuri pe care să te poți baza. Problema obișnuită nu e că modelul nu știe să calculeze, ci că înțelege greșit ce cauți sau completează cu presupuneri acolo unde datele tac. Promptul de mai jos combină două tehnici care au circulat săptămâna asta în comunitatea AI: îl pui întâi să reformuleze ce crede că vrei, apoi îi interzici să ghicească.

Promptul:

De ce funcționează: Reformularea scopului e o verificare ieftină: dacă modelul a înțeles greșit întrebarea, afli din prima frază, nu după o analiză lungă și inutilă. Interdicția de a ghici contează mai mult decât pare: într-un test publicat săptămâna asta pe GPT-6.1 Sol, o singură instrucțiune de acest tip a redus vizibil numărul de afirmații inventate. Iar cererea de a indica sursa fiecărei cifre te lasă să verifici în câteva secunde orice rezultat care ți se pare suspect.

Sfat: Dacă datele conțin nume de clienți sau alte informații personale, înlocuiește-le înainte de încărcare cu etichete precum [CLIENT_1] sau [CLIENT_2] și cere-i modelului să le păstreze exact așa în răspuns. Analiza rămâne la fel de bună, iar datele reale nu ajung în conversație.

Promptul creativ al săptămânii

Când e util: Când vrei o imagine cu tine care arată ca un obiect de colecție, nu ca o poză. Ideea: încarci un portret, iar modelul te transformă în personajul principal al unui timbru poștal vintage, ilustrat în stilul gravurilor de pe timbrele de altădată, cu chenarul zimțat, valoarea nominală și ștampila de rigoare. Merge pentru avatar, pentru o felicitare sau pentru o postare care îi face pe oameni să se oprească din scroll.

Cum funcționează: Încarci o poză clară cu fața ta în ChatGPT și dai promptul de mai jos, completând doar ocupația sau pasiunea ta. Recomand ChatGPT pentru că poate genera imaginea cu fundal transparent: primești timbrul gata decupat, pe care îl folosești apoi unde vrei. Modelul decide singur decorul și detaliile din jurul portretului. Rezultatul de mai jos e al meu.

Promptul:

Sfat: Dacă portretul iese prea modern, adaugă la final „culori decolorate, ca un timbru păstrat 50 de ani într-un album”. Iar pentru o serie întreagă, cere în continuare aceeași persoană în trei timbre cu valori diferite, ca o emisiune filatelică cu tema vieții tale.

Această rubrică este scrisă de Claudiu Mihai Ciobanu, specialist în AI Generativ, formator autorizat ANC, cu certificări de la MIT Professional Education, Google și Microsoft, fondator al comunității MentorAI. Selecția știrilor, verificarea surselor și direcția editorială îi aparțin, iar redactarea este făcută împreună cu Claude, asistentul AI de la Anthropic.

Ediția de marțea trecută se citește aici: ⤵️

• 56% au răspuns: euro. De atunci, proporția a mai crescut. Nu pentru că România ar fi adoptat între timp moneda europeană. N-a făcut-o. Dar pentru tranzacțiile mari, euro a devenit de ani buni un fel de limbă comună.

România nu a adoptat euro oficial. Dar o parte importantă din economie îl folosește deja ca reper mental pentru prețuri, economii, contracte și tranzacții.

De aceea, cursul nu este doar o poveste despre cei care au valută. Este și despre cei care n-au niciun euro în cont, dar cumpără într-o economie care gândește din ce în ce mai des în euro.

În ediția de astăzi vorbim despre noul record al euro, despre ce înseamnă el pentru banii tăi și de ce am ajuns să calculăm atâtea prețuri în euro, deși ne primim salariul în lei.

Povestea săptămânii

Prețul caselor se discută în euro. Mașinile se compară în euro. Chiriile, leasingurile sau anumite contracte se raportează frecvent tot la euro. Iar când spunem că un apartament „costă 120.000”, aproape nimeni nu mai întreabă „120.000 de ce?”.

Și mai este ceva mai greu de măsurat, dar ușor de observat: euro a devenit reperul mental al românilor pentru valoare.

Mult timp, am putut aproape să uităm de asta. Cursul leu/euro s-a mișcat atât de puțin încât pentru mulți părea doar un număr pe care îl mai vedeai din când în când la bancă sau la casa de schimb.

Când euro se mișca cu câțiva bani într-un an, era ușor să-l tratezi ca pe un decor. Acum, după o depreciere mai rapidă, decorul s-a mișcat și el: de la 5,09 lei pentru un euro la sfârșitul lui aprilie, la 5,34 lei la începutul lui octombrie. Aproape 5% în mai puțin de șase luni.

Nu pare enorm. Dar dacă ai de cumpărat 1.000 de euro, diferența dintre 5,09 și 5,34 înseamnă încă 250 de lei. La 10.000 de euro, sunt 2.500 de lei. La un apartament, un avans sau un leasing, suma începe să doară.

Leul a fost lovit din plin de instabilitatea politică și a început să piardă teren odată cu moțiunea de cenzură din primăvară împotriva guvernului. Căderea executivului și blocajul prelungit în numirea unui nou premier au accentuat rapid devalorizarea.

Rezervele valutare ale Băncii Naționale au scăzut cu aproape 5 miliarde de euro doar în luna septembrie. BNR nu a confirmat oficial că a folosit acești bani pentru a susține leul. Totuși, în lumea financiară, o scădere atât de abruptă a tras imediat un semnal de alarmă.

A fost momentul în care mulți investitori au început să renunțe la activele în monedă națională: au închis depozite în lei, au vândut acțiuni de pe Bursa de Valori București și au schimbat banii în euro. Această cerere bruscă de valută a tras leul în jos.

Toate aceste mișcări de pe piețele financiare lasă rece o mare parte a populației. Cei mai mulți dintre noi își primesc salariul în lei și cumpără tot în lei. Mulți cred că afectați sunt doar cei cu credite în valută.

Totuși, poți să fii plătit exclusiv în lei, să n-ai niciun credit în euro și să nu fi cumpărat valută de luni întregi și tot simți cursul. Cel mai simplu se vede la lucrurile mari. Un apartament de 100.000 de euro costa 500.000 de lei la un curs de 5 lei. La 5,30 lei, același apartament înseamnă 530.000 de lei. Aceeași casă. Cu 30.000 de lei mai mult.

Și nu trebuie să cumperi o casă ca să apară diferența. Există leasinguri, abonamente și contracte în care prețul este stabilit în euro, iar factura vine în lei. Când cursul urcă, urcă și suma pe care o scoți din cont.

Gândește-te doar că, dacă ai plăți lunare legate de euro de 500 de euro, la salariul mediu net de acum, muncești o săptămână pe an doar ca să acoperi diferența de curs.

• Euro ajunge și la raft

Aici legătura e mai puțin vizibilă. România cumpără foarte multe lucruri din afară, iar euro este folosit în aproximativ 65% din importurile de bunuri și 72% din cele de servicii.

Importatorul cumpără în euro și vinde în lei. Dacă pentru același euro trebuie să dea mai mulți lei, costul lui crește. Nu înseamnă că orice mișcare de curs apare a doua zi pe eticheta din supermarket. Dar o depreciere a leului poate pune presiune în timp pe prețurile din economie. Așa cum nota și FMI într-o analiză dedicată României, deprecierea leului alimentează direct inflația generală.

Altfel spus: nu trebuie să cumperi euro ca să plătești, indirect, un euro mai scump. Îl plătești pentru mașina importată, în noul telefon pe care vrei să ți-l iei, în abonamentul de telefonie sau de internet și, în general, în toate serviciile și produsele ale căror costuri pornesc din zona euro.

Mai întâi trebuie să existe o decizie politică limpede și o strategie credibilă pentru adoptare. Țara trebuie să îndeplinească criteriile economice și juridice de convergență înainte ca euro să poată deveni moneda oficială.

Apoi vine partea mai dificilă: să convingi societatea că merită schimbul. Adoptarea euro înseamnă avantaje foarte concrete: dispare riscul de curs între leu și euro, dispar costurile de conversie, iar veniturile și multe dintre obligațiile noastre ar fi în aceeași monedă.

Dar vine și cu o schimbare importantă: România nu ar mai avea propria politică monetară. Dobânzile-cheie și politica monetară ar fi stabilite de BCE pentru întreaga zonă euro, nu separat pentru economia românească.

Pentru unii, acesta este un cost acceptabil pentru stabilitatea și integrarea mai profundă în zona euro. Pentru alții, poate fi percepută ca o „cedare de suveranitate”.

Până când vom ajunge acolo, căci mai e un drum lung de parcurs, rămâne un exercițiu util de făcut în propriul buget: să ne uităm atent la contractele și planurile noastre financiare. În ce monedă este fixată suma, la ce curs se face conversia și din ce venit o plătim, în lei sau în valută? De multe ori, răspunsul la aceste întrebări arată exact cât de expuși suntem la următoarea mișcare a cursului.

Graficul care explică tot

În septembrie 2008, înainte de falimentul Lehman Brothers, o sută de euro valora 360 de lei. Criza financiară a schimbat rapid calculele: leul s-a depreciat, iar cursul a urcat spre 4,20 lei. Au urmat ani cu mișcări mai mici, în care leul a fost una dintre cele mai stabile monede din regiune.

În cartea Economia pe înțelesul tuturor, economistul Lucian Anghel amintește pragurile de curs care păreau cândva imposibil de atins și explică de ce nu ar trebui să spunem niciodată „de atât nu va trece”. În plus, el atrage atenția că perioada de acalmie s-a încheiat: de acum încolo, trebuie să ne obișnuim cu oscilații mult mai mari ale leului decât variațiile mici din ultimul deceniu.

Cifra care contează

Aceasta este suma pe care românii o au acum în conturi și depozite bancare în valută, arată datele BNR. În urmă cu zece ani, aveau doar 13 miliarde de euro. Practic, economiile în valută ale populației s-au dublat într-un singur deceniu.

Totuși, dincolo de cifra spectaculoasă, există un detaliu esențial: valuta reprezenta aproximativ 37% din banii populației în bănci în 2016, iar astăzi ponderea este de 36%. În paralel cu economiile în euro, au crescut la fel de mult și cele în lei. Asta arată că suma mai mare nu înseamnă o fugă masivă de moneda națională, ci mai degrabă o creștere generală a veniturilor și o dorință firească de a diversifica banii strânși.

Ce nu vezi în titluri

PNRR s-a încheiat. Dar ce facem cu restul miliardelor?

După PNRR, tentația e să rămânem cu impresia că „s-au terminat banii europeni”. Nu s-au terminat, România are în continuare la dispoziție aproximativ 31 de miliarde de euro prin fondurile structurale și de coeziune pentru perioada 2021-2027. La jumătatea lui 2026, absorbția efectivă era însă de aproximativ 25%, potrivit Consiliului Fiscal.

Pentru că nu e suficient să ai bani alocați. Trebuie să-i transformi în proiecte terminate. În apă și canalizare. În școli. În transport public.

Fondurile nerambursabile nu acoperă chiar 100% din cheltuieli, pentru că România trebuie să vină și ea cu o cofinanțare. Totuși, ele plătesc cea mai mare parte din investiții fără să adauge întreaga factură la datoria publică.

3 lucruri care merită atenția ta

1. România a scăpat de „junk”. Deocamdată

S&P a păstrat România în categoria investment grade. În contextul deficitului mare, al tensiunilor politice și al blocajelor bugetare, faptul că ratingul nu a fost tăiat contează foarte mult. Dar perspectiva rămâne negativă. Asta înseamnă că agenția nu spune că problemele s-au rezolvat, ci că România mai are încă timp să le corecteze.

2. Statul îți dă o dobândă mai bună. Pentru el, asta e vestea proastă

Noua ediție Fidelis arată cât de scump a devenit să convingi oamenii să împrumute statul. În septembrie, titlurile obișnuite în lei ofereau 6,30% la doi ani și 7,50% la zece ani. În octombrie, au urcat la 6,60%, respectiv 7,75%. În euro, dobânda la trei ani a crescut de la 4% la 4,50%, iar cea la zece ani de la 6,30% la 6,60%.

Pentru cel care cumpără titlurile, randamentul mai mare sună bine. Pentru buget, înseamnă exact invers: statul trebuie să promită mai mult ca să atragă aceiași bani. La Tezaur, dobânzile au rămas deocamdată la 6,5%-7,5%, în funcție de maturitate.

3. G7 deschide robinetul. Se ieftinesc carburanții?

Țările G7 au anunțat că vor elibera până la 100 de milioane de barili de petrol și motorină din rezervele strategice, în următoarele patru luni. Vor să reducă presiunea asupra prețurilor, într-un moment în care crizele internaționale perturbă aprovizionarea.

Cine câștigă / Cine pierde

• Câștigătorul săptămânii: mașinile chinezești

În primele nouă luni din 2026, mărcile chinezești au ajuns la o cotă de piață de 13% în România, un salt uriaș de la doar 3% în aceeași perioadă din 2025. Iar brandul chinezesc BYD a lăsat în urmă nume grele precum Volkswagen sau Renault la înmatriculările de mașini noi, în septembrie, și a urcat direct pe locul patru în topul preferințelor.

• Pierzătorul săptămânii: statul român (și noi toți)

Banii s-au scumpit masiv peste tot. Dacă până și America, reperul banilor din lumea asta, a ajuns să plătească dobânzi de peste 5% ca să se împrumute, restul țărilor intră într-o rundă dură de supraviețuire financiară.

În acest peisaj global tot mai complicat, România se împrumută la dobânzi de junk, chiar dacă a scăpat momentan de o retrogradare. Ca să convingă investitorii străini să cumpere titluri românești, statul este obligat să ofere dobânzi uriașe, de 7,6%. Este cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană.

EconoMitul ediției

„Schimb lei în euro și scap de inflația din România”

Pe bune?

Dacă acum cinci ani schimbai 50.000 de lei în euro, primeai în jur de 10.130 de euro. Dacă îi țineai într-un depozit, astăzi ai avea aproximativ 10.835 de euro. Transformați înapoi în lei la cursul de azi, înseamnă vreo 58.000 de lei. Câștig pe linie, nu?

Nu chiar. În acești cinci ani, inflația din România a fost de aproape 55%. Asta înseamnă că lucrurile pe care le cumpărai atunci cu 50.000 de lei costă astăzi în jur de 77.000 de lei. Ai mai mulți euro în cont. Ai și mai mulți lei pe hârtie. Dar cumperi mai puțin decât cumpărai acum cinci ani.

Euro este excelent dacă ai de făcut plăți direct în valută: o vacanță, chiria, o rată sau o achiziție mare. Te protejează de scăderea leului, dar nu te scapă de scumpirile generale din magazine. În plus, fiecare schimb valutar vine cu propriul cost: diferența dintre cursul de cumpărare și cel de vânzare îți mănâncă din start o bucată din bani.

Gândul cu care rămâi

România nu a adoptat euro în mod oficial, dar trăim de ani buni într-o „euroizare” neoficială: o economie care calculează, vinde și economisește în euro, chiar dacă salariul vine tot în lei. De aceea, discuția despre trecerea la euro pornește dintr-o realitate pe care o trăim deja în fiecare zi.

Până la o eventuală adoptare oficială, rămâne o întrebare esențială: cum ne facem planurile când venitul este într-o monedă, iar o parte dintre cheltuieli în alta?

Și asta ne-a făcut pe noi, ca jurnaliști, să-l înțelegem mai bine. Asta a fost pornirea în baza căreia am lansat MentorAI News of the Week, alături de Claudiu Mihai Ciobanu, un newsletter săptămânal în care explicăm ce se întâmplă în industria AI și mai ales cât de multe se intensifică această cursă a dezvoltării de sisteme bazate pe inteligență artificială.

În meseria asta de jurnalist contează foarte mult cum ajungi la un răspuns, pe ce se sprijină și cine și-l asumă. Un text poate să sune impecabil și să fie greșit, tocmai de aceea, mă interesează ce putem face cu AI fără să renunțăm la discernământul pentru care oamenii ne citesc.

De aceea, noi săptămânal ne uităm la trendurile și schimbarea din domeniul AI, pentru că vrem să înțelegem unde ne ajută, ce merită învățat cu ajutorul AI și de la AI și ce riscăm să pierdem atunci când îi încredințăm prea ușor propria judecată și muncă.

Evenimentul îl aduce pentru prima dată în România pe Mo Gawdat, fost Chief Business Officer la Google X, alături de antreprenori și specialiști în tehnologie, filosofie și psihologie.

Pentru publicul Explicativ, cred că acest eveniment poate să fie un loc onest în care se pot auzi discuții fără menajamente despre felul în care vom munci, vom conduce afaceri și vom lua decizii nu mai departe de următorii 5 ani, într-o lume în care o parte tot mai mare dintre sarcini vor fi delegate unor sisteme AI.

Premieră pentru România

Mo Gawdat, autorul cărții „Scary Smart”, este invitatul principal al ediției. Intervenția sa de o oră pe scena IQ Digital Summit Bucharest, de la ora 11:45-12:45, va aborda pregătirea oamenilor și a organizațiilor pentru dezvoltarea inteligenței artificiale, potrivit organizatorilor.

E o temă care ar trebui să ne preocupe pe toți mult mai mult, inclusiv pe politicieni, căci nu știm în acest moment dacă avem capacitatea să înțelegem ce adoptăm și consecințele folosirii acestor instrumente.

De aceea, experiența lui Mo Gawdat la Google X oferă un punct de plecare pentru o discuție mai largă care trebuie purtată în spațiul public, în care predicțiile spectaculoase trebuie însoțite de argumente și de explicații despre alegerile pe care le putem face acum.

IQ Digital Summit Bucharest ține o zi întreagă, de la ora 09:00 la 17:30, iar dacă ne uităm pe program o să observăm că prima parte a zilei privește schimbările de ansamblu și locul României în această economie.

Riaz Shah, profesor la Hult International Business School și fost lider global EY, va vorbi foarte probabil despre conducerea oamenilor prin transformarea tehnologică.

Ăsta e un subiect pe care orice manager de companie îl poate recunoaște și pe care nu-l poate evita, pentru că știe că poate cumpăra acces la o aplicație într-un minut, însă unei echipe trebuie să-i explici de ce îi schimbi felul de lucru, ce aștepți de la ea și cum o ajuți să învețe. Mai concret spus, oamenii au nevoie de timp și de răspunsuri, inclusiv când conducerea se grăbește să adopte niște sisteme pentru a maximiza eficiența și profitul.

Sergiu Manea, CEO BCR, va aborda pe scena IQ Digital Summit Bucharest legătura dintre AI, energie și schimbările geopolitice, cu accent pe oportunitățile României. E una din discuțiile pe care personal chiar vreau să le aud, căci sunt curios să văd cum se poziționează un director de bancă în raport cu macro-realitățile prin care trece țara și cum va arăta economia noastră în următorii ani.

Pe Sergiu Manea l-am mai urmărit în intervenții publice și cred că va continua să abordeze ideea că pe lângă faptul că e ok să vorbim despre talentul tehnic al românilor, trebuie să discutăm la fel de serios și despre condițiile în care acest talent poate construi companii aici, pe plan local, poate atrage capital și poate genera produse pe care să le cumpere și alții în extern.

Radu Georgescu, de la Gecad Ventures și SeedBlink, va aduce și el cel mai probabil în discuție ambiția de a construi din România afaceri care pot concura internațional. Adică va pune accent pe scalare. Sunt sigur că pentru antreprenorii aflați la început, discuțiile vor fi interesante, căci una din mizele evenimentului e să se înțeleagă cum treci de la o idee curajoasă la o companie care își poate face loc pe o piață unde ambiția trebuie susținută de rezultate.

Lucian Despoiu, de la Impactum, va aduce cu siguranță perspectiva extinderii în Asia de Sud-Est. Pentru un fondator de companie, o astfel de perspectivă va fi foarte utilă, mai ales dacă are în plan foarte curând să se extindă și se va lovi de dificultățile reale ale expansiunii.

După-amiaza e dedicată aplicațiilor concrete, iar Andi Petreanu, cofondator RoAI Alliance, va încerca să separe promisiunile din jurul AI de ceea ce funcționează deja. E un moment care merită atenția celor care au un buget de administrat și trebuie să decidă în ce investesc.

Foarte probabil cine va asista la această discuție va înțelege mai clar faptul că o demonstrație reușită îți poate stârni curiozitatea, însă ca să introduci un instrument AI în activitatea zilnică, trebuie să știi cât de des greșește, cine verifică rezultatele și dacă timpul economisit justifică investiția.

Discuția despre impredictibilitatea pe piața forței de muncă va fi condusă de Bogdan Putinică, fondator Outcome1 AI și fost CEO Microsoft România, Virgil Tornoreanu, autorul cărții „The Centaur Economy”, Diana Stafie, de la Future Station, și Paul Olteanu, de la Mind Architect și ADN Vocațional. Sub titlul „Economia Centaurului”, sesiunea urmărește colaborarea dintre oameni și AI. Pentru cei din sală, miza va fi probabil foarte personală, căci mulți se vor întreba ce mai trebuie să învețe, cum li se schimbă profesia și cât control vor avea asupra acestei schimbări CARE A ÎNCEPUT DEJA!

Nancy Rademaker cred că va vorbi despre un scenariu care îi privește direct pe cei care vând produse și servicii: clientul ar putea trimite un agent AI să compare ofertele și să aleagă în numele său.

Finalul zilei aduce o dezbatere în format Oxbridge despre perspectiva ca dezvoltarea AI să conducă spre o eră a abundenței. Andrei Pitiș și Beniamin Mincu vor susține moțiunea, iar Mihnea Măruță și Paul Olteanu vor argumenta împotriva ei.

Șerban Pitic va modera și arbitra confruntarea, iar publicul va vota înainte și după. Îmi place ideea de a vedea dacă un argument poate schimba o convingere, mai ales într-un subiect în care entuziasmul și teama lasă uneori prea puțin loc pentru îndoială. Și abia aștept să-l ascult din nou pe Mihnea Măruță. Vă recomand textul lui DESPRE LUMEA ÎN CARE MURIM!

În program avem și show, ca să ne destindem ceva ce AI-ul încă nu poate face în mod autentic. Iar de program se vor ocupa băieții de la Divertis, cu un moment care combină prezența pe scenă și propriile avatare AI.

Îmi place că vor fi și ei acolo, căci umorul depinde de context, de moment și de relația cu oamenii din fața ta, ceva pentru care AI-ul încă nu e antrenat. Va fi interesant de văzut ce adaugă avatarul și cât din reacția sălii rămâne legată de omul pe care îl cunoaște.

Ca jurnalist, mă interesează în primul rând ce se întâmplă cu încrederea, căci un răspuns fluent din partea unui agent AI poate să te convingă înainte să apuci să-i verifici sursa. Iar comoditatea poate deveni obiceiul de a nu mai verifica deloc. De aceea mă duc la IQ Digital, căci vreau să asist la niște discuții incomode despre lumea din jurul nostru și să pun întrebări.

În aproape cinci ani, IQ Digital a trecut prin 8 orașe, a adus pe scenă 177 de speakeri și a strâns peste 6.300 de participanți în săli, plus milioane de vizualizări ale materialelor educative puse gratuit la dispoziția publicului după fiecare ediție.

Astăzi vreau să încep acest newsletter cu ideea că o armată poate cumpăra o tehnologie nouă, însă poate continua să reacționeze prea târziu în fața unui ataca. De ce? Păi pentru că e suficient ca lecția unui militar să putrezescă într-un raport, modificarea cerută să aștepte aprobări birocratice care nu țin pasul cu realitatea războiului și astfel echipamentul îmbunătățit să ajungă în unitate după ce adversarul a schimbat deja tactica. Ei bine, toate aceste detalii (care întărzie acțiunea) se plătesc în război cu vieți omenești.

Săptămâna asta urmărim cine încearcă să reducă distanța dintre operațiuni și industrie. Pentagonul pregătește deja o structură pentru războiul autonom, deschide mecanisme de cumpărare pentru tehnologii counter-drone și îi aduce pe Elon Musk și Palmer Luckey (confondator Anduril Industries) la aceeași masă în discuția despre viitorul războiului. Între timp, Europa se chinuie încă cu finanțarea, producția și livrarea de capacități de luptă.

Iar pentru o țară ca România, toate aceste provocări și probleme cer mai mult decât interes. Avem nevoie de achiziții care să poată fi corectate după ce sunt testate, de companii care să poată produce și de militari ale căror observații să ajungă la cei care decid bugetul de achiziții pentru securitatea națională. Ideea de „fast following”, dezvoltată de generalul în rezervă și analistul militar Mick Ryan pe 30 septembrie, ne oferă un punct bun de plecare.

FIRST READ

Cât durează până când o lecție de pe front ajunge în dotare

România nu-și permite să trateze fiecare soluție militară ca pe un proiect care trebuie reinventat de la zero. Avem un război de agresiune al rușilor la graniță și avem obligația să înțelegem ce funcționează acolo, ce poate fi adaptat aici și cât durează până când ajunge efectiv la militarii noștri. Evident, așteptarea are și ea un cost, chiar dacă nu apare separat în buget.

În textul publicat pe 30 septembrie în Futura Doctrina, generalul în rezervă Mick Ryan explică conceptul de „fast following”. Ce presupune acesta? Foarte pe scurt, observarea unei inovații, preluarea ei și introducerea rapidă a unei versiuni îmbunătățite.

Cel mai important lucru de înțeles în noua realitate a războiului din 2026 e că avantajul celui care inventează ceva poate fi temporar. Pe front, însă, adversarul vede rezultatul și încearcă imediat să-l reproducă sau să-l neutralizeze. Deci ciclurile de adaptare pot coborî la săptămâni și, uneori, chiar la câteva zile.

Generalul Ryan arată în analiza sa că se preiau și tactici sau structuri organizaționale, nu numai arme. Așa că el recomandă o legătură permanentă între utilizatori, industrie și achiziții, studierea sistematică a conflictelor și recompensarea militarilor care adaptează soluții.

Generalul Ryan avertizează însă asupra copierii fără context, sugerând că o tehnologie trebuie evaluată în raport cu geografia, misiunea și adversarul propriei armate. În plus, cercetarea originală trebuie păstrată alături de această capacitate de preluare rapidă.

Pentru noi, ca țară, implicația este foarte concretă, căci o delegație a MApN, să zicem, care se întoarce din Ucraina cu observații utile ar trebui să poată declanșa un test. Testul ar trebui să aibă și un responsabil, un buget și o unitate care va folosi rezultatul. Altfel, lecția poate fi corectă și totuși inutilă.

Trebuie totuși făcută o distincție. Un film cu o dronă care lovește o țintă dovedește că acea lovitură a reușit. Pentru o achiziție avem nevoie și de rata eșecurilor, de condițiile meteo, de bruiaj, de disponibilitatea pieselor și de timpul necesar instruirii. Iar statul român, prin instituțiile sale, trebuie să ceară aceste date înainte să transforme o demonstrație spectaculoasă într-o comandă mare de achiziție.

Am vorbit săptpmâna asta cu o sursă din industria națională a apărării, care mi-a comunicat că în cazul conceptului de „fast following” România ar trebui să înceapă cu o disciplină simplă a testelor. Practic, militarii formulează problema, mai multe companii încearcă să o rezolve, iar evaluarea se face în condiții suficient de dure încât să apară limitele.

Evaluarea trebuie să fie obiectivă, mi-a mai indicat sursa din industria de apărare. Mai exact, Compania care eșuează la primul test trebuie să poată reveni cu o modificare, iar compania care reușește trebuie să afle ce urmează, cine poate cumpăra și în ce cantitate. Doar așa poți construi o relație utilă între armată și industrie.

Un raport al Henry Jackson Society, semnat de Barak Seener, adaugă o condiție instituțională foarte iportantă la discuția pe care noi azi o deschidem în FLANC: observațiile din operațiuni trebuie tratate ca resursă strategică, iar software-ul ca o capabilitate care continuă să se dezvolte.

Raportul insistă asupra legăturii dintre autoritate, responsabilitate și rezultat. Deci, mai clar spus, cine răspunde de o capabilitate trebuie să poată influența și cerințele, și resursele, și renunțarea la un program care nu livrează.

Aplicat la România, asta ar schimba inclusiv felul în care negociem contractele. De ce? Păi pentru un sistem care depinde de software, recepția unei versiuni nu poate încheia discuția despre performanță. Trebuie stabilite actualizările, accesul la datele necesare evaluării și condițiile în care poți integra un senzor sau un interceptor de la alt furnizor. E fundamental acest lucru, căci o cerință peste care s-a sărit prea devreme poate obliga armata să cumpere apoi exact versiunea pe care testele au arătat că trebuie s-o schimbe.

În toată acestă discuție, nici producția locală nu ar trebui judecată numai după locul în care se montează ultima piesă. Contează ce putem repara, ce putem modifica și ce componente putem procura atunci când livrările externe întârzie.

Ca să fie clar pentru toată lumea, o companie românească poate avea valoare militară tocmai pentru că rezolvă repede o problemă mică și frecventă. Statul trebuie să poată cumpăra și astfel de soluții, fără să le oblige să aștepte un program uriaș.

Viteza cere însă control serios. Iar într-un mecanism de achiziție rapidă, rezultatele testelor trebuie păstrate, deciziile motivate, iar performanța verificată după livrare. Altfel, simplificarea procedurilor poate deveni doar o cale mai scurtă spre același furnizor preferat. Competiția trebuie să continue și după prima comandă, mai ales când tehnologia se schimbă atât de repede ca în ziua de azi.

Sugestia sursei cu care am vorbit e ca MApN să publice pentru câteva programe pilot timpul dintre identificarea unei nevoi, primul test, prima comandă și utilizarea în unitate. Evident, a precizat sursa cu care am vorbit, publicarea informațiilor de către MApN să se facă fără detalii care expun operațiuni sau vulnerabilități.

De ce? Tocmai pentru că în momentul în care un militar semnalează că soluția nu mai funcționează, instituția trebuie să poată răspunde înainte ca aceeași problemă să producă următoarea pierdere.

FIVE SIGNALS

1. Washingtonul discută viitorul NATO într-un cerc tot mai mic

Când americanii încep să discute viitorul NATO, contează nu doar ce se spune în încăpere, ci și cine primește invitația să participe. POLITICO relatează, pe baza discuțiilor cu diplomați implicați în pregătirile întâlnirii, că Marea Britanie, Franța și statele baltice au rămas în afara unei reuniuni care urmează să aibă loc în Polonia, coordonată de Elbridge Colby, subsecretarul pentru politica de apărare a SUA și unul din oamenii cei mai importanți ai Pentagonului.

Întâlnirea e descrisă ca un format restrâns, inițiat de Washington, în care se discută însă exact subiectul care interesează pe toată lumea: cum ar trebui să arate Alianța în anii următori.

Și aici apare problema, căci e greu să vorbești despre apărarea Europei fără două dintre puterile sale nucleare, Franța și Marea Britanie. La fel de greu este să discuți despre descurajarea Rusiei fără baltici, state care trăiesc amenințarea rusă la câteva sute de kilometri de propriile capitale.

Nu știm încă de ce au fost alese aceste state și nu există suficiente date pentru a transforma absența lor într-o presupusă „pedeapsă” politică. Dar selecția ne spune ceva important: o parte dintre conversațiile care pregătesc deciziile mari de politică externă și securitate în NATO se poartă deja înainte ca acestea să ajungă în sălile oficiale și în comunicatele de presă.

Aici ar trebui să fie atent și Bucureștiul, căci nici România nu a fost invitată. Iar ata arată că putem repeta la nesfârșit că suntem un pilon important pe flancul estic al NATO și că Marea Neagră este o zonă strategică. Relevanța reală începe însă când ești căutat pentru discuții și când, odată ajuns la masa unde ele se poartă, ai ceva concret de pus pe ea: capacități de apărare, infrastructură, industrie, idei și bani.

2. Șeful Pentagonului reduce conducerea militară și amplifică presiunea politică

Pete Hegseth a reafirmat reducerea conducerii militare. Breaking Defense consemnează că secretarul american al Apărării a invocat plecarea a circa 10% dintre generali și amirali și reducerea suplimentară cu 10% a posturilor. Sunt categorii diferite, atenție, căci formula „20%” trebuie citită cu această precizare.

Reducerea unui aparat militar supradimensionat nu este, prin ea însăși, o problemă. O armată poate avea prea multe niveluri de comandă, prea multe aprobări și prea multă distanță între omul care identifică o problemă și cel care poate pune bani pentru rezolvarea ei. Dacă Hegseth elimină verigi inutile și mută decizia mai aproape de unități, rezultatul poate fi măsurat.

Dar exact aici trebuie pus testul. De ce? Păi pentru că nu contează câți generali au plecat, ci câte decizii se iau mai repede, dacă lanțul de comandă funcționează mai bine și, mai ales, dacă militarii pot raporta o problemă fără să calculeze mai întâi costul politic al mesajului. The Guardian documentează și retorica ostilă diversității a lui Pete Hegseth, sugeând că insultele adresate unor categorii de oameni nu ne spun nimic despre aceste rezultate. Iar o armată căreia i se cere să învețe repede are nevoie mai ales de oameni care pot spune că ceva nu funcționează și să nu se teamă că spun asta.

3. Project Meridian

Elon Musk, fondatorul Anduril Palmer Luckey și fostul președinte al Camerei Reprezentanților Newt Gingrich vor participa la conducerea Project Meridian, potrivit relatării DefenseScoop despre anunțul de la Baza Corpului Pușcașilor Marini Quantico din Virginia.

Acesta e noul proiect prin care Departamentul american al Apărării vrea să identifice tehnologiile, domeniile și vulnerabilitățile care vor modela războiul următoarelor decenii. Memorandumul de constituire stabilește că raportul final ar trebui să ajungă pe masa Pentagonului până pe 28 ianuarie 2027.

Ideea are logică. Dacă industria privată dezvoltă sateliți, inteligență artificială, drone și software într-un ritm pe care birocrația militară îl urmărește cu dificultate, ar fi absurd ca Pentagonul să ignore exact oamenii care construiesc aceste tehnologii.

Dar nu trebuie eliminată din discuți partea incomodă. Musk și Luckey nu sunt consultanți dezinteresați care privesc piața de la distanță. Conduc companii care vând sau pot vinde tehnologie guvernului american. Când oamenii care ajută la definirea viitorului războiului sunt și oameni care pot câștiga contracte din acel viitor, regulile privind conflictele de interese, accesul la informații și concurența trebuie să fie foarte clare.

Project Meridian poate să ajute armata americană și chiar NATO. Dar succesul lui nu se va măsura prin numele spectaculoase aduse la masă, ci prin calitatea recomandărilor și prin felul în care Pentagonul separă expertiza de interesul comercial. Momentan, Pentagonul nu a explicat public cum păstrează concurența și independența evaluării.

4. Pentagonul vrea un comandament pentru războiul autonom

Dronele nu mai sunt o anexă a războiului. Pentagonul încearcă să le dea propria arhitectură de comandă. Planul se numește AUTOWARCOM (Autonomous Warfare Command): o structură de patru stele, cu autoritate dedicată extinderii sistemelor autonome și robotice în forțele americane.

Până la construcția efectivă a comandamentului, Pentagonul pornește Project Agincourt, condus de șeful Defense Innovation Unit, Owen West, împreună cu Max Strasiser. Ținta anunțată este octombrie 2027, dar pentru noua structură va fi nevoie și de sprijinul Congresului.

Partea care merită urmărită nu e însă noua organigramă. Pentagonul are suficiente organigrame. Miza este dacă reușește, în sfârșit, să-i pună pe omul din teren, pe inginer și pe cel care ține bugetul în aceeași conversație.

Aici se joacă, de fapt, viteza. Militarul vede primul că o soluție nu mai funcționează. Inginerul poate să o schimbe. Dar între cei doi intră, de multe ori, luni de aprobări, achiziții și proceduri. În Ucraina, lunile astea pot însemna deja o generație tehnologică pierdută.

Asta este și lecția mai importantă a războiului de lângă noi. Nu există drona-minune și nici sistemul care rămâne bun ani întregi doar pentru că a fost bun într-un test. Adversarul vede, învață, bruiază, schimbă tactica și te obligă să vii cu versiunea următoare.

De aceea AUTOWARCOM merită urmărit și de la București. Nu ca model de copiat cu totul, ci ca test. De ce? Păi dacă americanii reușesc să scurteze drumul dintre front, laborator și contract, au rezolvat una dintre cele mai grele probleme ale apărării moderne.

5. Incidentul Flydubai arată cât de repede poate ceda sentimentul de siguranță

Zborul FZ1073 de la Dubai spre Tel Aviv ar fi trebuit să fie încă o cursă obișnuită. În câteva zeci de secunde s-a transformat însă într-unul dintre cele mai grave incidente de securitate aeriană din ultimii ani.

Compania Flydubai a confirmat o altercație în cockpit, devierea avionului către Tabuk, în Arabia Saudită, și aterizarea în siguranță. Informațiile apărute ulterior au făcut însă incidentul mult mai grav decât sugerau primele comunicate. Reuters relatează, citând autoritățile israeliene și mărturii ale pasagerilor, că un copilot l-ar fi atacat pe comandant și ar fi încercat să provoace prăbușirea aeronavei.

Pasageri și membri ai echipajului au intervenit, iar după ce atacatorul a fost imobilizat, doi piloți Flydubai aflați la bord au preluat aeronava și au dus-o în siguranță la sol, la Tabuk. Anchetele continuă, iar autoritățile din Emiratele Arabe Unite încearcă să stabilească inclusiv motivația și eventualele pregătiri anterioare.

De aici începe ancheta care contează ;i cele mai importante întrebări: Cum a funcționat verificarea personalului? Ce semnale puteau fi observate? Ce proceduri au existat atunci când comandantul nu a mai putut controla aeronava? Și cât de repede poate industria aviatică adapta procedurile fără să transforme fiecare pilot într-un suspect?

Flydubai și autoritățile trebuie lăsate să stabilească faptele până la capăt. Dar incidentul oferă deja o lecție de securitate mai largă: poți construi bariere excelente împotriva amenințării externe și să rămâi totuși vulnerabil dacă nu testezi suficient scenariul în care problema apare chiar din interiorul sistemului.

WHAT WE’RE HEARING

Startup-urile de apărare trebuie să poată ajunge până la producție

Săptămâna asta am participat la Bruxelles, la ASPEN EUROPEAN STRATEGIC FORUM, unde a fost prezentat și un raport al Aspen Institute Italia furnizat pentru această ediție și intitulat „The Nexus of Economic Security and the Economics of Security”. El va fi făcut public în perioada următoare. Eu însă am avut ocazia să-l citesc înainte și să descopăr că ideea care leagă contribuțiile autorilor constă în faptul că dependențele economice, tehnologia și finanțarea condiționează libertatea de acțiune a statelor.

Expertele Claudia Schmucker și Stormy-Annika Mildner descriu diferența dintre accentul american pe folosirea puterii economice ca instrument de presiune și accentul european pe reziliență și reducerea dependențelor. Pentru europeni, asta înseamnă că un parteneriat politic solid trebuie completat cu opțiuni industriale. Mai concret spus, poți fi aliat și totuși să ai nevoie de alternative atunci când accesul la o tehnologie sau la o piață devine instrument de negociere.

În contribuția sa, economistul german Daniel Gros critică finanțarea birocratică a inovării și sprijinul care favorizează îmbunătățirile companiilor deja consacrate. El susține finanțarea mai flexibilă a ideilor și dezvoltarea capitalului de risc. Mai clar spus, un credit bancar poate finanța extinderea unei producții cunoscute. Pentru o tehnologie nouă, fără venituri previzibile, investitorul trebuie să accepte un risc pe care creditul obișnuit îl gestionează greu.

Aici discuția despre startup-urile de apărare devine incomodă pentru guverne, iar raportul Aspen o scoate în evidență. Cerem inovare, dar compania trebuie să plătească ingineri, componente și teste înainte să știe dacă va exista o comandă.

Iar o demonstrație reușită la un test poate deschide o ușă, însă nu și plătește salariile până la semnarea unui contract. Raportul indică faptul că o politică industrială serioasă trebuie să acopere și acest interval.

Istoricul Julian Lindley-French și Robbie Boyd (lider senior al Grupului de Dezvoltare a Băncii de Securitate și Reziliență în Apărare) propun, în același raport, un „Lend-Lease 2” și un rol pentru Defence, Security and Resilience Bank în mobilizarea finanțării pe termen lung și a garanțiilor pentru industrie, inclusiv IMM-uri. Sunt propuneri de arhitectură financiară. Textul nu trebuie citit ca o dovadă că orice companie românească are deja la dispoziție aceste produse sau condiții.

Pentru România, însă, e necesar ca o companie care a trecut un test militar să poată explica unei bănci sau unui investitor cum ajunge la venituri. Are nevoie de o perspectivă credibilă a cererii, de condiții de plată și de posibilitatea unei comenzi limitate pentru validare. Iar statul român nu trebuie să promită succesul fiecărei companii. Trebuie să facă traseul suficient de clar încât capitalul să poată evalua riscul.

Altfel, riscăm să finanțăm prezentarea unui prototip și să pierdem compania înainte să poată efecitv produce. Iar apoi vom cumpăra din străinătate o soluție asemănătoare și vom explica, din nou, că industria locală nu era pregătită. Când, de fapt, pregătirea ei depinde și de felul în care statul își organizează cererea.

Raportul Aspen mai indică ceva: Europa are o problemă și mai mare decât lipsa banilor pentru câteva startup-uri bune. Mai exact, încă produce prea puțin din tehnologiile de care începe să depindă securitatea ei.

Iar aici lucrurile sunt destul de clare, căci poți inventa câte mecanisme de protecție vrei, dar dacă procesoarele, capacitatea de calcul, anumite componente sau infrastructura digitală vin în continuare din afara Europei, autonomia rămâne limitată exact în momentul în care ai nevoie de ea. Raportul Aspen pune degetul pe rană aici și spune că securitatea economică nu înseamnă doar să te aperi de dependențe, ci să reconstruiești capacitatea de a produce.

În ceea ce privește industria națională de apărare, noi nu avem nevoie să producem tot, dar trebuie să știm unde putem deveni greu de înlocuit: o componentă, un senzor, software, mentenanță, integrare sau capacitate de producție rapidă.

Acolo începe relevanța industrială, pentru că într-o criză nu te ajută foarte mult că ai avut un startup bun într-un accelerator european dacă, atunci când apare comanda, compania nu are capitalul, oamenii sau linia de producție ca să livreze. Exact ruptura dintre idee, finanțare și producție, pe care le tratăm noi în această ediție FLANC, este una dintre problemele pe care raportul Aspen încearcă să le pună pe masă.

RADAR ROMÂNIA

Merops și locul nostru în proiectele europene

Business Insider relatează că România și Polonia au cumpărat și desfășurat sisteme Merops după incursiunile rusești din 2025. Publicația indică un cost de aproximativ 15.000 de dolari pentru interceptor și cel puțin șase state care au cumpărat sau pregătesc achiziția sistemului. Prețul interceptorului nu reprezintă costul întregului sistem, care include și detectarea, lansarea și controlul.

În ceea ce ne privește pe noi ca stat, achiziția trebuie evaluată prin acoperirea oferită și funcționarea în ansamblul apărării aeriene. Mai exact, trebuie să știm unde îl punem în arhitectura de apărare aeriană și cât de repede poate reacționa când apare o amenințare, căci un interceptor bun nu rezolvă mare lucru dacă informația ajunge târziu, dacă operatorul nu are imaginea completă sau dacă sistemele nu vorbesc între ele.

MApN poate păstra secretul asupra pozițiilor și vulnerabilităților, dar ar trebui să poată explica public dacă Merops este testat, integrat și folosit împreună cu restul capabilităților, căci simplul fapt că apare un nume nou în inventarul ecosistemului național de securitate și apărar nu înseamnă că problema dronelor care ne penetrează spațiul aerian a fost rezolvată.

O oportunitate imediată pentru companiile europene din zona de apărare este consultarea industriei semnalată de Aerospace & Defence, deschisă până la 18 octombrie și realizată de Comisia Europeană. Pasul întâi e trimiterea unui e-mail la adresa JRC-DEFENCE-DATA@ec.europa.eu pentru solicitarea accesului.

Companiile românești pot pune în discuție blocaje documentate, de la finanțarea testelor până la accesul în lanțurile de furnizare. Participarea nu garantează bani, dar oferă o cale de a formula nevoile înainte de conturarea instrumentelor. Deci, dacă ai o problemă reală cu finanțarea testelor, certificarea, accesul la furnizori sau intrarea într-un lanț european de producție, acum este momentul să o documentezi.

DEFENSE MONEY

Plafonul de 7 miliarde și comenzile care trebuie să urmeze

Armata SUA a anunțat pe 29 septembrie zece contracte-cadru pentru counter-UAS, cu plafoane însumate de 4,15 miliarde de dolari. Acestea acoperă detectarea și neutralizarea dronelor. Mecanismul permite comenzi ulterioare, în funcție de nevoi. Deci valoarea maximă a contractelor nu este o factură deja achitată.

Defense One precizează că la atribuirea noilor contracte erau angajate circa 50 de milioane de dolari. Plafonul mai larg al programului ajunge la 7 miliarde. Diferența este importantă: una este suma maximă pe care sistemul o poate absorbi, alta sunt comenzile reale care pleacă spre companii.

Și exact aici începe partea interesantă. Americanii încearcă să construiască o piață în care să poată cumpăra repede sisteme anti-dronă fără să rămână blocați ani întregi cu un singur furnizor. Armata vorbește despre arhitectură deschisă, competiție și posibilitatea de a schimba componente dacă apare ceva mai bun. Mai ee românește, spus, dacă un senzor nu mai face față, nu vrei să schimbi tot sistemul. Dacă apare un interceptor mai bun, vrei să-l poți integra fără să ceri voie companiei care ți-a vândut restul. Asta face până la urmă ca un întreg sistem să evolueze, nu să rămână blocat în proceduri.

Un produs bun trebuie să găsească și biroul care îl poate cumpăra

În Defense Business Brief din 30 septembrie, responsabilul financiar al Pentagonului, Jules Hurst, spune că acceptarea produsului de către militari este necesară, dar insuficientă. Mai clar spus, o companie trebuie să găsească biroul care deține bugetul, să înțeleagă ciclul achizițiilor și să arate că poate fabrica ce spune că poate face. În plus, Jules Hurst indică faptul că oamenii cu experiență în producție și în relația cu administrația contează.

Sfatul este util și pentru companiile românești. Un prototip apreciat de militari poate rămâne fără cumpărător dacă nimeni nu a fost legat de o nevoie finanțată. Iar promisiunea producției trebuie verificată înainte de contract: furnizori, componente disponibile, personal și capacitatea de a crește volumul. Statul are responsabilitatea de a simplifica accesul, însă compania are responsabilitatea de a demonstra că poate livra ce zice că poate face.

O rachetă continuă să îmbătrânească în depozit

Mai există un cost despre care se vorbește prea puțin: ce se întâmplă cu echipamentul după ce l-ai cumpărat.

Aerospace & Defence urmărește trecerea spre mentenanța bazată pe starea reală a muniției. Există și o sursă primară pentru această direcție: MBDA explică rolul senzorilor interni ai MICA NG în monitorizarea muniției pe durata vieții și reducerea cerințelor de mentenanță. Este afirmația producătorului, care trebuie verificată prin performanța în exploatare.

Pentru cumpărător, implicația depășește racheta. Trebuie să poată afla ce este disponibil pentru folosire, ce necesită intervenție și cât durează înlocuirea unei componente. De ce? Păi pentru că o piesă ieșită din producție sau un furnizor unic poate ține un echipament pe loc. Costul achiziției trebuie citit însă împreună cu obligațiile de mentenanță, stocurile și accesul la soluții alternative.

Deci prețul de cumpărare spune doar o parte din poveste. Un sistem este cu adevărat bun dacă știi câte rachete sunt disponibile azi pe stoc, ce trebuie reparat, cât durează reparația și dacă ai acces la componente când ai nevoie de ele.

BATTLEFIELD

Lecții din Ucraina

Corpul al Treilea Armată al Ucrainei a anunțat folosirea dronelor grele pentru a transporta roboți tereștri de atac la peste zece kilometri în spatele liniilor rusești, în Operațiunea Vivaldi. Postarea unității este sursa primară, iar UNITED24 prezintă declarațiile și imaginile. Rezultatele revendicate aparțin părții ucrainene.

Lecția utilă pentru o armată care urmărește inovația este combinarea unor sisteme pentru o misiune nouă. Evaluarea trebuie să stabilească însă cât de repetabilă este soluția și în ce condiții cedează. Un succes filmat poate justifica un test. Pentru adoptare, însă, militarii trebuie să știe și câte încercări au eșuat și ce limite au transportul, controlul și terenul. La fel de relevantă este relatarea oficială a corpului despre comunicațiile de rezervă.

Unitatea susține că a păstrat legătura când Starlink a căzut, prin canale pregătite anterior. Cifrele de performanță sunt ale unității. Ce cred însă că merită reținut e că o operație care depinde de o rețea trebuie să exerseze și pierderea ei. Mai concret, sistemul de rezervă trebuie să fie disponibil înainte să se întrerupă cel principal.

Operatorii trebuie să știe și să repare drona

Armata britanică a anunțat un program universitar dedicat dronelor, cu începere din această toamnă. Pregătirea urmărește inclusiv construirea, repararea și îmbunătățirea sistemelor. Merită urmărit împreună cu testele militare, pentru că o capabilitate se menține prin oameni care înțeleg ce au în față și pot interveni când apar probleme.

E vitală pregătirea din timp în acest domeniu, căci o dronă reparabilă în unitate poate reveni repede în serviciu. Totuși, pentru una care iese din serviciu la fiecare defecțiune, timpul de transport și așteptarea pieselor devin parte din disponibilitatea militară pe care o are acea armată.

Programul DARPA

Programul It’s About Time al DARPA urmărește producția la scară mare a ceasurilor optice și integrarea lor în platforme militare. Comunicatul agenției americane din 6 august descrie provocările de miniaturizare, rezistență și fabricație. Miza programului include sincronizarea și funcționarea în medii în care GPS-ul nu este disponibil. Firește, un ceas nu produce singur o poziție, dar poate contribui la sisteme mai puțin dependente de semnalul satelitar. Iar pentru cumpărătorii militari, criteriul decisiv va fi cât de bine funcționează tehnologia integrată în platformă, la un cost și într-un volum sustenabile.

Radarul fotonic

Aerospace & Defence a scris în 24 septembrie despre tehnologia fotonică în sistemele radar. O lucrare de cercetare despre distribuirea optică a semnalului între componentele unui radar oferă baza tehnică.

Pe scurt, nu vorbim despre un radar care „vede” ținta cu lumină. Antena continuă să emită și să primească unde radio, ca la un radar clasic. Diferența este în interiorul sistemului: o parte din semnale pot fi transportate și procesate prin fibră optică, folosind lumină, în locul unor trasee electrice convenționale.

De ce contează tehnologia asta? Pentru că astfel poți lega mai ușor mai mulți senzori aflați la distanță, poți muta volume mari de date rapid și poți construi un radar mai distribuit. În loc să ai totul concentrat într-un singur punct, poți avea mai multe elemente care lucrează împreună și trimit informația către același sistem de procesare.

Dar aici trebuie separată cercetarea de capabilitatea militară reală. Faptul că tehnologia funcționează într-un laborator sau într-un demonstrator nu înseamnă automat că mâine poți cumpăra un radar fotonic gata de pus pe front.

Întrebările serioase la care trebuie să rpsăundă această tehnologie se rezumă la cât rezistă pe o platformă militară, dacă funcționează sub bruiaj, dacă se poate repara ușor, dacă poate fi produs la scară largă și dacă se integrează cu sistemele deja existente?

THE DOCUMENT

O flotă trebuie să poată fi reparată în timpul războiului

„Defending Europe at Sea: Naval Power Needs Industrial Strength”, de Chris Kremidas-Courtney și Mihai Chihaia, este documentul EPC al acestei ediții FLANC. Argumentul central al raportului este că puterea navală depinde de industria care poate susține flota pe toată durata conflictului.

Autorii descriu presiunea exercitată de drone, arme de precizie și atacuri asupra infrastructurii submarine. O navă mare și sofisticată trebuie să poată funcționa într-un mediu cu amenințări ieftine și numeroase. Apărarea trebuie să acopere și cablurile, conductele, instalațiile offshore și porturile de care depinde economia.

Raportul insistă asupra libertății de a repara și modifica sistemele. Dependența de furnizori din afara Europei poate limita accesul la componente, tehnologie sau autorizări. Achiziția trebuie să asigure capacitatea de adaptare pe durata exploatării, inclusiv accesul tehnic necesar actualizării senzorilor și contramăsurilor.

România, dacă vrea să-și consolideze securitatea navală, ar trebui să folosească acest criteriu în evaluarea oricărei investiții navale: cât timp poate continua misiunea când apar pierderi sau defecțiuni și ce intervenții pot fi făcute aproape de zona operațională. Mai exact, un șantier capabil să readucă o navă în serviciu are valoare directă pentru apărare. La fel are și o companie care poate modifica repede o componentă după observațiile echipajului.

Autorii raportului recomandă ca timpul de livrare și disponibilitatea operațională să fie criterii explicite, susținute de piese, personal și reparații. Cer și transmiterea regulată a observațiilor echipajelor către producători.

Raportul susține și combinarea platformelor cu echipaj cu sisteme aeriene, de suprafață și subacvatice fără echipaj. Pentru infrastructura critică, propune monitorizare comună, senzori și capacitate de intervenție, conectate cu eforturile NATO. Prioritatea este ca sistemele să lucreze împreună și să poată fi testate cu utilizatorii lor.

Decidenții politici de la București ar trebui să citească acest document cu o listă de nevoi industriale lângă ei care să aibă în vedere capacitatea de reparație, accesul la date și interfețe, instruirea echipajelor și continuitatea componentelor.

Fiecare dintre aceste direcții trebuie să aibă alocați bani și un responsabil în programul de achiziție, căci o navă recepționată poate arăta bine în bilanț armamentului din dotare, dar valoarea ei militară se vede în zilele în care rămâne disponibilă pentru misiune, în cazul nostru, pentru protejarea infrastructurii critice de la Neptun Deep în Marea Neagră.

Ce urmărim între 2 și 9 octombrie

• 5–12 octombrie - MOBEX 2026 pentru București–Ilfov : MApN începe exercițiul de mobilizare destinat verificării pregătirii populației și rezervei pentru apărare. O parte dintre rezerviștii din București și Ilfov vor fi chemați pentru o zi la unități militare. E probabil cel mai important eveniment național de urmărit săptămâna viitoare, pentru că testează ceva despre care România vorbește mult și verifică rar la vedere: cât de bine funcționează sistemul rezerviștilor și mobilizarea în practică.

• 6–8 octombrie - NATO CBRN Defence COE Annual Conference la Praga: Centrul NATO pentru apărare chimică, biologică, radiologică și nucleară organizează conferința anuală și, în paralel, reuniunea dedicată detectării și identificării amenințărilor CBRN.

• 8 octombrie - Apex Europe 2026: este programată o discuție despre cum poate NATO să preia modelul ucrainean de adaptare rapidă între militar și industrie.

• 8–9 octombrie: University of Pennsylvania găzduiește o conferință dedicată cadrului etic și juridic pentru AI militar, arme autonome și robotică pe câmpul de luptă.

• 9 octombrie - Flaming Shield ’26 la Kaunas: Lituania deschide un demo day și hackathon de tehnologie pentru apărarea spațiului aerian, cu demonstrații live, cyber și space

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: The Defence of Europe in a New Era realizat de Institutul Internațional pentru Studii Strategice din Londra (IISS). Pe scurt, IISS arată că europenii cheltuie semnificativ mai mult pentru apărare decât în 2022 și alocă o parte tot mai mare din bugete pentru achiziții și cercetare. Dar banii nu rezolvă automat problema: rămân goluri de capabilități, producție și disponibilitate operațională. Cu alte cuvinte, Europa a început să cumpere, însă încă trebuie să demonstreze că poate construi o forță care funcționează împreună și poate susține un război lung.

Ce să vezi: Timothy Snyder în conversație cu Anne Applebaum. Discuția pornește de la Statele Unite, dar devine repede una despre putere, oligarhie, instituții și felul în care schimbările politice interne pot modifica politica externă. Applebaum și Snyder discută inclusiv ideea că rețelele economice și politice nu se mai opresc la granițele statelor și că un model de guvernare poate fi „exportat” prin bani, influență și alianțe.

Ce să asculți: Silicon Valley Is Late: D3’s Eveline Buchatskiy on Ukraine’s Defense Tech Boom, din Ukraine Military History Podcast. Este despre ce se întâmplă când startup-urile, capitalul și militarii lucrează în ritmul frontului. Ucraina a ajuns, practic, unul dintre cele mai dure laboratoare de defense-tech din lume.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.