Săptămâna trecută vorbeam despre oamenii care ar trebui să apere România și despre timpul pe care statul îl pierde înainte să-i pregătească. Ei bine, zilele astea incidentele petrecute în Marea Neagră cu navele lovite de drone sau scufundate ne obligă să punem aceeași întrebare și în legătură cu echipamentele, comanda și intervenția: ce mijloc efectiv de apărare avem la dispoziție atunci când o amenințare ajunge în apele noastre teritoriale?

Decidenții politici nu se mai pot ascunde după deget, pentru că acum avem nave atacate în apele teritoriale românești, o navă scufundată în largul Bulgariei și marinari dispăruți. Avem, desigur, și discuții la Bruxelles (unde liderii UE s-au întâlnit pentru Consiliul European) despre consolidarea capacității de apărare europene. Între aceste două realități trebuie să funcționeze statul român. Iar cei care navighează, lucrează pe mare sau investesc aici au nevoie să afle CE și CINE îi protejează de un pericol până când vor forțele armate române vor avea noi sisteme de combatere a atacurilor inamice.

În ediția de astăzi a newsletterului FLANC vorbim și despre trei vulnerabilități pe careEuropa încă nu le-a rezolvat:

• Poți să ai cele mai performante drone, dar dacă depinzi de infrastructura de comunicații a altcuiva, regulile jocului se pot schimba peste noapte.

• Poți să ai fabrici de armament, oameni pregătiți și capacitate de producție, dar fără comenzi finanțate nu poți transforma tot acest potențial în echipamente livrate pe front.

• Și poți să ai armate europene pregătite să intervină, dar dacă liderii politici nu sunt capabili să ia o decizie, militarii nu pleacă nicăieri.

FIRST READ

Impotența statului român în apele sale teritoriale

Două nave comerciale au fost lovite în apele teritoriale românești. Ce face statul român într-o asemenea situație? În primul rând, salvează oamenii. Apoi stabilește ce s-a întâmplat, ia măsuri pentru protejarea celorlalte nave și explică public ce știe, ce nu știe și ce face mai departe.

Sunt patru responsabilități care trebuie asumate în paralel, nu una după alta. Sigur că o investigație poate dura zile sau săptămâni, dar asta nu înseamnă că autoritățile trebuie să aștepte rezultatul final ca să reacționeze, căci securitatea nu începe în momentul în care ai terminat de strâns toate informațiile, iar comunicarea publică nu e un premiu pe care cetățenii îl primesc la sfârșitul anchetei.

Să punem însă lucrurile în ordine, pentru că ne-am putea pierde în avalanșa de informații din ultimele 48 de ore.

Miercuri seară, 14 octombrie, nava comercială Yara J, sub pavilionul Insulelor Comore, a raportat o explozie în zona suprastructurii, în apele teritoriale ale României, în apropiere de Sulina. Agenția Română de Salvare a Vieții Omenești pe Mare (ARSVOM) a trimis o navă de intervenție. Ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță, a spus inițial că radarele MApN nu observaseră o dronă îndreptându-se spre navă.

Joi dimineață, o altă navă comercială, Wine Trader, sub pavilionul San Marino, a fost lovită la aproximativ 13 mile marine sud-est de Sulina. Potrivit informațiilor transmise prima dată de Reuters, cinci membri ai echipajului fuseseră salvați, iar alți șapte erau dați dispăruți.

Și, evident, nu vorbim despre un incident izolat, în caz că își imagina cineva acest lucru. Cu două zile înainte, pe 13 octombrie, nava HS Dignity se scufundase în largul coastelor Bulgariei. Deci avem trei incidente în Marea Neagră, în doar câteva zile, care ridică o întrebare cât se poate de serioasă:

Întrebat înaintea reuniunii Consiliului European de joi de la Bruxelles, de ce România nu a avut încă o reacție clară la incidentele din apele sale teritoriale, președintele Nicușor Dan a răspuns: „Au trecut relativ puține ore și vrem să avem toate datele. O să existe o reacție a statului român”.

Din declarația președintelui se poate înțelege foarte ușor că statul român trebuie mai întâi să termine de adunat toate informațiile și abia apoi să înceapă să reacționeze. Or, lucrurile nu funcționează așa atunci când discutăm despre securitate națională.

Evident că atribuirea unui atac cere probe. Nici președintele, nici ministrul Apărării nu trebuie să inventeze certitudini. Li se cere însă să explice ce știe statul român, ce măsuri a luat și cum îi protejează pe cei care navighează în apele noastre.

Mai concret spus, cred că ar fi trebuit să se organizeze o conferință de presă la Ministerul Apărăii sau președintele să vorbească mult mai aplicat la Bruxelles, iar în ambele situații ar fi trebuit să răspundă la câteva întrebări, fără însă să se dezvăluie informații care ar pune operațiunile în pericol:

• Ce avertizări au primit navele din zonă și prin ce mecanism sunt actualizate?

• Cine coordonează imaginea de ansamblu, atunci când sunt implicate simultan apărarea aeriană, autoritățile maritime și salvarea pe mare?

• Ce măsuri suplimentare sunt deja în vigoare pentru o navigație sigură în zonă și pentru protejarea infrastructurii critice?

Astea sunt doar câteva întrebări la care cetățenii au dreptul să primească un răspuns.

Ulterior, după discuția cu Mark Rutte și premierul bulgar Rumen Radev, președintele Nicușor Dan a vorbit despre necesitatea unor echipamente pentru noul tip de provocare. A anunțat și o discuție dedicată Mării Negre în Consiliul Nord-Atlantic.

Numai că diplomația nu poate ține locul pregătirii militare și nici al responsabilității politice. Iar de aici apar câteva întrebări la care statul român ar trebui să răspundă fără să se ascundă în spatele unor formulări generale.

Să fim însă corecți și în privința așteptărilor. România nu poate supraveghea și intercepta orice dronă, în orice moment și în orice punct al Mării Negre. Nicio țară, oricât de bine înarmată, nu poate garanta o protecție absolută. Dar nici nu putem transforma dimensiunea Mării Negre într-o scuză universală pentru tot ceea ce nu reușim să facem, căci nu discutăm despre obligația de a controla fiecare kilometru pătrat de mare. Discutăm despre capacitatea de a proteja zonele în care circulă nave comerciale, infrastructura strategică și oamenii care lucrează acolo.

Așa că trebuie să știm unde avem senzori, cât de repede identificăm o amenințare, cine transmite avertizarea, cine decide intervenția și, foarte important, cu ce mijloace intervenim?

Acum haideți să facem un expercițiu împreună. Gândiți-vă la un serviciu de pompieri. Ei bine, nimeni nu-i cere să garanteze că nu va mai izbucni vreodată un incendiu într-o localitate. Dar toată lumea se așteaptă ca acea bază, acel serviciu de pomperi, să aibă autospeciale, echipaje pregătite, proceduri clare și capacitatea de a interveni înainte ca un nou incendiu să producă pagube. Deci dacă izbucnește un incendiu, nu poți ieși public să explici doar că orașul este foarte mare și că aștepți să afli toate detaliile și apoi te deplasezi la locul incidentului să vezi cât de mari sunt flăcările și ce pagube a produs.

• Exact despre asta vorbim și în cazul securității maritime. Ar fi absurd să cerem acum să fie eliminate toate riscurile. Ne-am dori acest lucru, dar asta-i o ILUZIE. Vorbim efectiv de capacitatea statului de a anticipa aceste riscuri, de a le limita și de a reacționa atunci când ele se materializează.

Mai avem însă o problemă, despre care vorbim prea puțin: felul în care instituțiile comunică: Ministerul Apărării spune ceva, autoritățile maritime vin cu alte informații, președintele promite o reacție, iar publicul trebuie să adune singur toate aceste bucăți pentru a înțelege ce se întâmplă.

Și ce apare între timp? Speculații, interpretări, acuzații și un teren numai bun pentru propagandă. Ce încă nu au înțeles decidenții noștri politici e faptul că într-o situație de securitate, comunicarea publică nu mai e un exercițiu de imagine. Este efectiv parte a răspunsului instituțional. Și statul trebuie să vorbească suficient de clar încât oamenii să înțeleagă ce este confirmat, ce se investighează și ce măsuri au fost deja luate. Nu trebuie să știm totul, dar trebuie să putem face diferența dintre ceea ce știm și ceea ce presupunem.

De ce trebuie să primim informații și să putem face această diferență? Păi tocmai pentru faptul că încrederea în instituții nu se construiește cerându-le cetățenilor să aibă răbdare la nesfârșit. Se construiește inclusiv prin recunoașterea limitelor.

Mai exact: Nu am detectat o amenințare? Păi hai atunci să explicăm ce putem despre asta. Avem o vulnerabilitate? Păi hai să spunem ce măsuri luăm pentru a o reduce. Avem nevoie de sprijinul NATO? Păi hai să explicăm ce solicităm și de ce.

E mult mai responsabil ca un stat să-și recunoască limitele și să arate cum încearcă să le depășească decât să lase impresia că totul este sub control, până când apare următorul incident.

În aceeași cheie trebuie discutată și eventuala activare a Articolului 4 din Tratatul NATO. Să clarificăm un lucru, pentru că aici apar frecvent confuzii. Articolul 4 permite unui stat aliat să solicite consultări atunci când consideră că îi sunt amenințate securitatea, integritatea teritorială sau independența politică. Nu înseamnă că NATO intră în război, nu declanșează automat o operațiune militară și nu trebuie confundat cu Articolul 5. Este, în schimb, un mecanism prin care aliații pot evalua împreună o amenințare și pot discuta măsurile necesare.

Dar eu nu aș judeca reacția României doar după invocarea sau neinvocarea unui articol din tratatul NATO. M-ar interesa mai mult ce obținem concret după discuțiile cu Aliații. Mai multă supraveghere în Marea Neagră? Sisteme suplimentare de avertizare? O coordonare mai bună cu Bulgaria și ceilalți aliați la Marea Neagră? Mijloace militare care pot interveni rapid?

NU MAI SUNTEM ÎN MOMENTUL în care să ne intereseze organizarea de reuniuni, comunicatele de presă construite frumos în limbaj intituțional și ore întregi de discuții despre solidaritatea aliată. Dacă la final capacitatea de protecție rămâne aceeași, ce am rezolvat?

Expertul maritim ucrainean Andrii Klymenko, citat pe rețelele sociale de Anton Gerashchenko, a cerut desfășurarea unor forțe navale pentru protejarea culoarului Sulina–Constanța și a interpretat atacurile drept parte a unui război împotriva Uniunii Europene și NATO. Propunerea cred că merită discutată, cu toate limitele ei, căci o navă militară nu devine eficientă doar pentru că se află într-o zonă de risc. Contează ce poate face efectiv acolo și ce au în dotare.

• România vorbește de ani întregi despre importanța sa strategică la Marea Neagră. Suntem pe flancul estic al NATO, avem ieșire la mare, găzduim infrastructură aliată și dezvoltăm proiecte energetice importante. Toate acestea sunt adevărate. Numai că poziția geografică nu este o performanță a statului român. Este un avantaj strategic care vine la pachet cu responsabilități și riscuri. Iar relevanța noastră pentru NATO nu ne scutește de obligația de a investi în propriile capacități de apărare și de a le verifica permanent.

FIVE SIGNALS

1. Accesul Ucrainei la Starlink, restricționat peste noapte. Cazul Starshield arată cât valorează controlul asupra comunicațiilor

Informațiile despre o presupusă „oprire a Starlink” în Ucraina trebuie înțelese corect. Consilierul ucrainean Serhii Beskrestnov a semnalat că, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, serviciul militar Starshield a fost supus, fără avertisment, unei restricții de mobilitate. Concret, limita ar fi fost stabilită la aproximativ 160 km/h, ceea ce a perturbat unele misiuni. Nu vorbim, așadar, despre oprirea tuturor terminalelor Starlink din Ucraina, ci despre modificarea condițiilor în care poate funcționa un serviciu militar esențial. Și aici începe problema.

Pe 14 octombrie, Mykhailo Fedorov a anunțat restabilirea conectivității până la pragul respectiv și a cerut eliminarea completă a restricției pentru Starshield. Separat, Elon Musk a susținut că asemenea limitări sunt decise de guvernul american.

Ce trebuie să înțeleagă europenii din acest episod? Că poți să cumperi drone, să pregătești operatori și să investești milioane și zeci de milioane de euro în capacități militare, dar dacă infrastructura de comunicații depinde de altcineva, nu controlezi tu în totalitate misiunea.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să deții terminalele. Trebuie să știi cine controlează serviciul și ce alternative ai. Este ca și cum ai construi o fabrică ultramodernă, cu cele mai bune utilaje, dar ai depinde de un singur furnizor de energie. Dacă acesta întrerupe alimentarea, tehnologia din fabrică nu te mai ajută prea mult, căci ai nevoie de energie ca să produci în continuare. În ceea ce privește sectorul apărării, asemenea dependențe trebuie identificate și testate înainte de război, nu descoperite în mijlocul lui.

2. Un elicopter rus, 42 de secunde și riscul unei escaladări

Un elicopter militar rus a intrat luna trecută aproximativ 300 de metri în spațiul aerian al Poloniei și a rămas acolo 42 de secunde, potrivit autorităților de la Varșovia. 42 de secunde!

La prima vedere pare un incident minor prin durată. Numai că în apărarea aeriană tocmai asemenea intervale foarte scurte pot pune o presiune uriașă asupra celor care trebuie să ia decizii. Identifici aeronava, îi stabilești traiectoria, evaluezi amenințarea și decizi dacă intervii. Toate acestea, uneori, în mai puțin de un minut.

Nu avem suficiente informații pentru o asemenea concluzie. Dar incidentul arată una dintre cele mai complicate probleme pentru statele NATO de pe flancul estic: cum reacționezi suficient de repede încât să-ți protejezi teritoriul, fără să declanșezi o escaladare pornind de la o evaluare greșită?

Ce-i drept, nu rezolvi această dilemă promițând la televizor sau prim postări pe rețelele sociale că vei doborî automat orice aparat care îți încalcă spațiul aerian. O rezolvi prin supraveghere, proceduri exersate, comunicații rapide și comandanți care știu exact ce au de făcut în momentul în care apare o criză și mai ales un inamic în spațiul aerian.

3. Mașinile chinezești au o mare problemă de securitate

Presa norvegiană a documentat un contract prin care armata folosește automobile închiriate de la Hertz Norge, companie al cărei lanț de proprietate ajunge la grupul chinez Geely. Informația, publicată inițial în septembrie, a revenit în atenție odată cu acuzații potrivit cărora mașinile ar fi putut înregistra militari și coduri de acces.

Problema de securitate există însă independent de aceste acuzații și ține de felul în care tehnologia a transformat un automobil într-un sistem informatic conectat, capabil să colecteze și să transmită date despre poziție, trasee, imagini din jurul vehiculului sau comportamentul utilizatorilor. Într-o bază militară, asemenea informații pot deveni extrem de sensibile, pentru că pot dezvălui deplasări de personal, activități și chiar vulnerabilități ale unor obiective strategice. Iar riscul crește atunci când datele sunt stocate sau procesate prin infrastructuri asupra cărora armata nu are control.

Aici este problema pe care trebuie să o înțeleagă și armatele europene, inclusiv cea română: un automobil conectat nu mai poate fi tratat doar ca un mijloc de transport, ci și ca un potențial punct de acces la informații militare. Prin urmare, verificarea senzorilor, a conexiunilor și a modului în care sunt gestionate datele trebuie să devină parte din evaluarea oricărui contract. Altfel, economiile făcute la închirierea unor mașini pot costa incomparabil mai mult dacă prin ele ajung să fie expuse informații sensibile.

4. Un militar rănit nu este salvat doar pentru că există un plan de evacuare

Business Insider a relatat despre problemele sistemului american de îngrijire și evacuare a militarilor răniți în războiul cu Iranul. Printre deficiențele semnalate se numără protecția insuficientă a unor facilități medicale și dificultățile de coordonare a evacuărilor. Autoritățile militare americane contestă însă interpretarea potrivit căreia aceste probleme ar demonstra că siguranța militarilor a fost neglijată.

Dincolo de disputa americană, pentru România apare o întrebare foarte concretă despre care aproape orice general român activ sau în rezervă se ferește să vorbească: cât de pregătiți suntem să ne salvăm militarii după ce au fost răniți?

Evident, răspunsul trebuie să țină nu de condițiile ideale dintr-un exercițiu, ci de condițiile ce privesc o situație în care drumurile sunt atacate, comunicațiile sunt perturbate, iar elicopterul care ar trebui să preia răniții nu poate decola.

E important să fim atenți și la aceste detalii, că putem avea noi cele mai bune proceduri scrise. Dacă însă întregul sistem depinde de câteva condiții care dispar odată cu primul atac, avem o problemă serioasă.

Ce nu am văzut eu dezbătut deloc în spațiul public e faptul că investițiile în apărare nu se măsurpar și în câți oameni poți evacua în cazul unei confruntări, cât de repede îi poți trata și câte vieți poți salva. Ideea de fond din spatele acestei discuții e că pregătirea unei armate nu se termină când trimite militarul în misiune. Pregătirea asta include și capacitatea de a-l aduce înapoi în viață pe militar.

5. Inteligența artificială poate proiecta un motor. Dar cine garantează că funcționează?

Compania LEAP 71 și partenerii săi au prezentat XRA-2E5, un motor de rachetă proiectat cu ajutorul inteligenței artificiale și fabricat prin imprimare 3D din metal. Motorul dezvoltă o forță de împingere echivalentă cu aproximativ 20 de tone. Dar partea cu adevărat interesantă nu este motorul în sine, ci modul în care a fost creat.

În loc ca inginerii să proiecteze fiecare componentă prin metodele clasice, un sistem avansat de AI a generat proiectul pe baza unor reguli și calcule inginerești. Practic, inteligența artificială începe să schimbe nu doar felul în care lucrăm, ci și felul în care construim tehnologii complexe, de la motoare de rachetă până la echipamente militare.

Numai că una este ca AI să proiecteze un motor și alta este să demonstrezi că acel motor funcționează în condiții reale și poate fi produs în serie. Aici începe adevărata competiție industrială, inclusiv pentru Europa și România. AI-ul poate reduce considerabil timpul necesar dezvoltării unor produse, dar nu elimină nevoia de testare, certificare și producție. Iar avantajul pe viitor îl vor avea și cred că îl au deja companiile care reușesc să transforme rapid proiectele generate cu AI în echipamente sigure și funcționale. Na, până la urmă nu câștigă cine prezintă cel mai spectaculos proiect, ci cine reușește să-l și pună la treabă.

WHAT WE’RE HEARING

Industria avertizează că echipamentele nu apar după primul șoc

„O să ne trezim și noi când va curge sânge”, așa rezumă una dintre sursele din industria românească de apărare felul în care vede ritmul reacției instituționale la ce se întâplă în perioada asta în Marea Neagră. În continuarea avertismentului, sursa estimează că dotarea cu sistemele necesare ar mai putea dura patru–cinci ani, pentru că echipamentele relevante nu sunt disponibile imediat din stoc.

Sursele din industria de apărare se tem că incidentele ar putea fi începutul unei presiuni mai mari asupra economiei din Marea Neagră. Una dintre principalele îngrijorări privește Neptun Deep, proiectul prin care România vrea să exploateze gazele din Marea Neagră și să contribuie la reducerea dependenței regionale de gazele rusești, inclusiv în Ungaria.

Problema este că nici măcar nu trebuie să fie atacată efectiv o platformă pentru ca economia să sufere. Surse din domeniul energiei și din zona guvernamentală vorbesc deja despre îngrijorările contractorilor, despre asigurări și despre posibile costuri suplimentare. Mai exact, un asigurător poate cere mai mulți bani, un contractor poate solicita măsuri de protecție mai mari, iar anumite lucrări pot fi întârziate. Și de aici apare un efect în lanț.

Concret, dacă riscurile cresc, crește și costul de a face afaceri în Marea Neagră. Companiile trebuie să cheltuiască mai mult pentru securitate, transport și asigurări, iar aceste costuri ajung să fie incluse în prețul final al proiectelor. În cazul Neptun Deep, întârzierile sau cheltuielile suplimentare ar putea afecta inclusiv calendarul investițiilor și rentabilitatea exploatării gazelor.

Practic, o amenințare militară poate deveni o problemă economică fără ca Rusia să tragă un singur foc asupra infrastructurii energetice, sugerează sursele politice din industrai de apărare. Iar tocmai acesta este unul dintre riscurile pe care România trebuie să le ia în calcul atunci când discută despre protejarea investițiilor strategice din Marea Neagră.

RADAR ROMÂNIA

România vrea un comandament NATO la Marea Neagră

În discuțiile despre securitatea Mării Negre apar două inițiative: un centru de securitate maritimă, sprijinit la nivel european, și propunerea României pentru un comandament NATO în regiune. Primul ar putea ajuta la coordonarea civilă și la siguranța navigației, în timp ce al doilea ar avea un rol militar. Dar simpla înființare a unei noi structuri nu înseamnă automat mai multă securitate. Contează ce resurse primește, ce poate decide și cât de repede poate interveni.

Iar aici ar trebui să fie și obiectivul discuțiilor cu NATO și aliații de la Marea Neagră, Bulgaria și Turcia. Avem nevoie de schimb rapid de informații, proceduri comune și mijloace capabile să răspundă la amenințări, pentru că dronele și atacurile asupra navelor nu respectă granițele maritime. România nu are nevoie doar de încă un centru sau de încă un comandament pe hârtie, ci mai ales de un sistem în care informația ajunge repede la cei care trebuie să ia decizii.

Bulgaria propune oprirea atacurilor asupra navelor civile. Cine garantează respectarea acordului?

Premierul bulgar Rumen Radev a propus un moratoriu asupra atacurilor împotriva navelor civile din Marea Neagră. Este o inițiativă diplomatică importantă, dar care vine cu o problemă foarte concretă: cine garantează că un asemenea acord va fi respectat?

Răspunsul conteză foarte mult, pentru că una e ca statele să promită că nu vor ataca nave comerciale și alta e să existe un mecanism prin care încălcările pot fi identificate, documentate și atribuite celor responsabili. Fără verificare și consecințe, un acord riscă să rămână doar O ALTĂ declarație politică.

România și Bulgaria trebuie, așadar, să poată supraveghea mai bine traficul maritim din Marea Neagră, să documenteze incidentele și să prezinte dovezi credibile atunci când au loc atacuri. Dar măsurile de protecție nu pot depinde de succesul negocierilor. Diplomația poate reduce riscurile, însă nu poate înlocui capacitatea militară de a proteja navele. Iar până când un eventual acord va fi negociat și aplicat, traficul comercial din Marea Neagră trebuie să continue în condiții cât mai sigure, lucru care din păcate NU SE MAI ÎNTÂMPLĂ.

DEFENSE MONEY

Europa coboară în prioritățile Washingtonului și urcă în propria factură

DefenseRomania relatează că ambasadorul american la NATO, Matthew Whitaker, a plasat Europa pe locul al patrulea între prioritățile de securitate ale SUA, după teritoriul american, emisfera vestică și Indo-Pacific. Mesajul discutat la Varșovia se înscrie în ideea ca europenii să preia o parte mai mare din apărarea convențională.

Ei bine, e o veste proastă pentru noi, căci o asemenea ierarhie nu înseamnă automat dispariția garanției aliate. Înseamnă însă că guvernele europene trebuie să planifice și pentru situații în care capacitățile americane sunt angajate în altă parte sau vin în alt volum decât speră ele. Pentru România, dependența nu se măsoară numai în numărul militarilor americani prezenți aici. Contează și funcțiile pe care le asigură.

Supravegherea, comunicațiile și logistica pot fi mai greu de înlocuit decât sugerează o comparație între efective. Un batalion european suplimentar nu rezolvă de la sine lipsa informațiilor care îi permit să opereze. Bugetele trebuie construite pornind de la aceste lipsuri, nu doar de la presiunea de a anunța un procent mai mare din PIB.

Ucraina vrea să transforme capacitatea industrială în comenzi plătite

Tot potrivit DefenseRomania, mecanismul „Drone Deals” deschide exporturi controlate pentru producătorii ucraineni către state partenere, cu prioritate pentru nevoile armatei ucrainene. Motivul economic este diferența dintre ceea ce industria poate fabrica și ceea ce statul poate finanța.

Deci trebuie să reținem faptul că capacitatea industrială nu este sinonimă cu livrarea. Adică o fabrică poate avea oameni, utilaje și proiecte, dar fără un contract finanțat nu are automat și componentele necesare producției.

Pentru România, oportunitatea ar trebui analizată dincolo de cumpărarea unui lot de produse de la partenerii ucraineni. Un parteneriat util cu Kievul ar trebui să includă adaptarea produsului pe care îl cumpărăm, instruire și mentenanță, cu acces la observațiile utilizatorilor. Dar orice promisiune de transfer tehnologic trebuie verificată contractual: ce primești, ce poți modifica și ce poți produce efectiv aici?

Și mai există o condiție importantă: exportul și cooperarea trebuie să respecte prioritatea frontului ucrainean, căci nu ar avea sens ca europenii să-și întărească stocurile prin slăbirea țării care suportă agresiunea rusească.

+ Hanwha și US Army au prezentat XM1776 Mobile Tactical Cannon, derivat din K9 Mobile Howitzer. Contractul anunțat în august prevede șase prototipuri, cu opțiune pentru încă douăsprezece.

BATTLEFIELD

Un simulator de drone FPV poate reduce timpul și costurile de pregătire a militarilor

Remote Reaper: FPV Drone a ieșit din perioada de testare Early Access și a ajuns la versiunea 1.0. Dezvoltat și cu participarea unor piloți militari, simulatorul permite antrenamente în condiții meteo diferite, reproduce efectele războiului electronic și oferă posibilitatea de a modifica dronele și misiunile. Poate fi folosit inclusiv cu controlere FPV reale. Este disponibil pe Steam.

De ce este important acest simulator? Pentru că pregătirea unui operator de drone costă bani, timp și echipamente. Un simulator permite repetarea unor manevre fără să consumi sau să distrugi drone reale. Însă pregătirea pe calculator trebuie completată cu zboruri reale și exerciții coordonate de instructori pentru cineva care chiar vrea să se specializeze în pilotajul dronelor. Pentru România, soluția ar fi un program național care să combine cele două metode, să verifice periodic competențele operatorilor și să măsoare cât din pregătirea pe simulator se dovedește utilă în teren. În același timp, programele trebuie actualizate permanent, pentru că dronele, metodele de bruiaj și tacticile de pe front se schimbă foarte repede.

Ucraina și NATO testează AI pentru a anticipa atacurile cu drone

Ministerul ucrainean al Apărării a confirmat prezentarea a două modele dezvoltate împreună cu Comandamentul Aliat pentru Transformare al NATO, cu participarea JATEC. Primul, Model No. 13, folosește informații despre atacurile anterioare, condițiile meteo și situația de pe front pentru a estima unde, când și cu ce tipuri de drone ar putea ataca inamicul. Potrivit autorităților ucrainene, sistemul a fost testat pe date reale și este pregătit pentru integrarea în platformele militare de analiză.

Al doilea, Model No. 32, este destinat planificării operațiunilor de artilerie și analizează mijloacele disponibile și limitele impuse de situația militară, scrie Business Insider.

Schimbarea urmărită este trecerea de la observarea a ceea ce s-a întâmplat la anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla. Pentru comandant, o estimare bună poate permite folosirea mai atentă a resurselor. Dar o predicție făcută cu AI trebuie să vină cu limitele sale. Un procent de încredere fără explicația datelor și fără testarea erorilor poate crea o falsă siguranță. De aceea, înainte să introduci asemenea tehnologii într-o armată, trebuie să răspunzi la patru întrebări, după cum mi-a indicat un reprezentant al unei companii din industria românească apărării (care a vorbit sub condiția anonimatului):

1. Câte atacuri nu reușește să anticipeze și câte alarme false produce?

2. Ce se întâmplă când inamicul își schimbă modul de operare?

3. Poate comandantul să înțeleagă pe ce informații se bazează recomandarea?

4. Cine verifică rezultatul și cine își asumă decizia finală?

AI poate ajuta o armată să reacționeze mai repede. Dar viteza nu trebuie confundată cu precizia, iar un comandant nu poate transfera responsabilitatea unei decizii militare către un algoritm.

Roboții intră pe câmpul de luptă. Dar nu numărul lor va face diferența

Generalul în rezernvă și analistul militar Mick Ryan explică, într-o analiză despre viitorul luptei terestre, că roboții trebuie integrați în operațiunile militare alături de soldați și de echipamentele existente. Nu vorbim însă despre dispariția infanteriei, ci despre schimbarea modului în care oamenii și mașinile pot acționa împreună.

Mai pe scurt spus, roboții pot prelua misiuni periculoase, de la transportul muniției și evacuarea răniților până la recunoaștere și sprijin în luptă, reducând expunerea militarilor. Numai că eficiența lor depinde de integrarea în unitățile existente, de pregătirea operatorilor, de capacitatea de întreținere și de funcționarea în condiții de bruiaj sau pierdere a comunicațiilor.

THE DOCUMENT

Cum poate acționa Europa când NATO nu poate autoriza o operațiune

Raportul HCSS „How Europe can act when NATO cannot”, semnat de Pieter-Jan Vandoren și Davis Ellison, analizează o problemă tot mai importantă pentru securitatea europeană: ce se întâmplă dacă statele europene au forțele militare necesare pentru o intervenție, dar NATO nu reușește să ajungă la un acord politic pentru folosirea lor?

Numai că acest plan B trebuie pregătit din timp, cu reguli clare privind comanda militară, luarea deciziilor, resursele necesare și revenirea eventuală sub coordonarea NATO.

Problema este că una înseamnă să ai o armată pregătită și alta să ai capacitatea politică de a o trimite într-o operațiune. Europa poate dispune de militari, avioane și nave, dar dacă guvernele nu se înțeleg asupra intervenției, toate aceste resurse pot rămâne nefolosite. Și invers, liderii europeni pot cădea de acord că există o amenințare, dar fără o structură de comandă și fără mijloacele necesare, decizia politică nu se transformă automat într-o acțiune militară.

Pentru România, discuția este importantă și nu ar trebui privită automat ca o încercare de a slăbi NATO sau relația cu Statele Unite. O Europă capabilă să intervină și atunci când apar blocaje politice în Alianță poate contribui la o apărare mai puternică. Dar numai dacă asemenea mecanisme sunt compatibile cu NATO, au resurse reale și nu ajung să dubleze instituții care există deja, dar care nu dispun de suficiente capacități militare.

Un asemenea mecanism european trebuie evaluat în funcție de capacitatea lui de a răspunde amenințărilor din regiune, de contribuțiile militare și financiare pe care le-ar presupune pentru România și de sprijinul logistic, informațional și operațional disponibil. La fel de important este ca statele participante să stabilească dinainte cum acționează atunci când nu sunt de acord asupra riscului unei escaladări.

Iar toate aceste înțelegeri trebuie testate prin exerciții militare, nu lăsate doar în documente. Statele trebuie să știe cine poate lua o decizie, cât durează transmiterea ordinelor și cum continuă o operațiune dacă unul dintre participanți își reduce contribuția. Altfel, riscăm să construim încă un mecanism european care funcționează foarte bine pe hârtie, dar se blochează exact atunci când trebuie folosit.

Evident, raportul nu rezolvă toate aceste probleme, dar pune în discuție una dintre cele mai importante vulnerabilități ale apărării europene: poți să ai capacitate militară, dar dacă nu ai și un mecanism politic prin care să o folosești la timp, avantajul tău devine inutil.

Ce urmărim între 17 și 23 octombrie

• 20 octombrie (Operațiunea navală comună din Marea Neagră): se încheie a 12-a activare a grupării de combatere a minelor marine, la care participă România, Bulgaria și Turcia. Un test important pentru cooperarea navală regională.

• 16 octombrie (Consiliul European de la Bruxelles): Liderii UE discută apărarea europeană, atacurile hibride ale Rusiei și sprijinul pentru Ucraina. Urmărim ;i noi în FLANC ce decizii concrete apar pentru securitatea flancului estic și pentru întreaga Europă.

• 21–23 octombrie (Future Forces Forum la Praga): Unul dintre evenimentele europene dedicate tehnologiilor militare unde se va vorbi despre drone, AI, robotică și securitate cibernetică. Important de urmărit ce soluții noi propune industria europeană și cât de aproape sunt de utilizarea militară.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: Textul scris de cercetătoarea Antonia Pup ()

Asertivitate selectivă cu Antonia-Laura Pup

Șase observații după Forumul de securitate de la Varșovia

Am participat zilele acestea la conferința anuală de securitate de la Varșovia, la invitația Casimir Pulaski Foundation și a Academiei Europene de Diplomație…

Read more

6 days ago · 2 likes · Asertivitate selectivă cu A.P.

Ce să vezi: Interviul cu profesorul și expertul în Rusia, .

Ce să asculți: Can America’s Industrial Base Handle a Two-Front War? – The Last Line of Defense, CSIS

(Seth Jones discută cu Kathleen Hicks, fost adjunct al secretarului american al Apărării, despre una dintre marile probleme ale Pentagonului: capacitatea industriei americane de a susține simultan două conflicte majore).

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Astăzi vreau să vorbim despre faptul că România pierde timp de pregătire militară în timp ce politicienii negociază deja de peste 5 luni formarea noului guvern. Un general al Armatei Române a mărturisit public zilele trecute că programul destinat tinerilor nu a putut începe pentru că Guvernul nu a adoptat actele necesare. Între timp, rezerva operațională a Armatei a ajuns la o medie de vârstă de 48 de ani. Iar consecința se măsoară în oameni care ar fi putut intra la instrucție și încă așteaptă.

În ediția trecută a FLANC am urmărit cât durează până când o lecție de pe front ajunge în dotarea unei armate și devine parte efectivă a ecosistemului de apărare și securitate național. Săptămâna asta vreau să ne uităm și spre o problemă care începe mai devreme: cine va folosi echipamentele, cât de bine este pregătit acel militar și cine îl înlocuiește.

FIRST READ

Criza politică pe care o traversăm de peste 5 luni începe să aibă un cost militar concret pe care militarii nu se feresc să-l mai indice public. Iar una din vocile care nu s-au sfiit să facă asta a fost zilele trecute cea a generalului-maior Mircea Gologan, conducătorul exercițiului MOBEX 2026 pe zona București și Ilfov. El a declarat că programul de pregătire militară de bază pentru tineri nu a putut fi inițiat din cauza neadoptării actelor necesare aplicării Legii 5/2026. Această lege modifică și completează Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare.

Generalul-maior Gologan spune că programul „nu a putut fi inițiat datorită inabilității Guvernului de a adopta actele juridice subsecvente legii cinci din 2026”. Ei bine, această formulare semnalează fără vreun menajament existența unui blocaj între dorința facotrului militar de a construi securitate națională și ambițiile factorului politic de a deține puterea.

Problema e cu atât mai gravă cu cât România își permite tot mai puțin luxul de a pierde timpul, având în vedere războiul de la graniță și amenințările tot mai dese și evidente pe care le face Rusia prin penetrarea spațiului aerian cu drone și provocările pe care le desfășoară în Marea Neagră.

Drept urmare, în vreme ce politicienii noștri cei de toate zilele vorbesc aproape zilnic despre securitatea națională, adevărul e că tot ei nu reușesc să pună în aplicare nici măcar legislația deja adoptată. Iar aici se vede, de fapt, cât valorează discursurile despre întărirea apărării României.

Fără să ne ascundem după eget, cred că putem să fim de acord cu faptul că incapacitatea statului român de a-și pune în mișcare propriile mecanisme de apărare începe să semene tot mai mult cu o vulnerabilitate pe care ne-o producem singuri.

În plus, dincolo această problemă a întârzierii, avem una și mai mare. Datele despre rezerva operațională prezentate de MApN în contextul exercițiului MOBEX indică o vârstă medie de 48 de ani pe ceea ce înseamnă rezerva operațională a României. Vorbim despre rezerva destinată completării forțelor armate, formată din oameni care au făcut armata și au practic pregătire militară.

Evident, cifra asta de 48 de ani nu descrie vârsta medie a militarilor activi și nici a tuturor românilor care ar putea fi chemați vreodată sub arme. Asta trebuie precizt foarte clar. Mai mult, un om de 48 de ani poate fi un militar foarte bun și poate avea experiență de comandă, competențe tehnice sau o disciplină pe care un recrut abia începe să o dobândească.

Problema e însă că un sistem de apărare are nevoie de generații care se succed. Iar o medie ridicată, adică îmbătrânită, la o rezervă insuficient alimentată cu oameni noi, arată că înlocuirea trebuie accelerată. Altfel, aceiași oameni înaintează în vârstă, iar statul se apropie de momentul în care va trebui să-i înlocuiască pe cei mai mulți într-un interval scurt. Întrebarea de 1.000 de puncte e cu cine?

În tot acest context contează și ce s-a întâmplat între terminarea serviciului militar și următoarea chemare la unitate. De ce? Păi pregătirea de acum două sau trei decenii nu poate fi considerată suficientă pentru echipamentele militare și amenințările de astăzi.

Mai concret spus, familiarizarea cu o armă, capacitatea de a lucra într-o echipă și reacția la un ordin trebuie întreținute. Iar aptitudinea pentru o anumită misiune trebuie evaluată individual, prin cerințele acelei misiuni.

La MOBEX București–Ilfov, organizat între 5 și 12 octombrie, sunt chemați aproximativ 10.000 de rezerviști, potrivit surselor MApN. Participarea fiecăruia durează o zi. Exercițiul verifică procedurile și permite secvențe de pregătire.

MApN îl prezintă ca pe o activitate planificată și notează, ca să fie clar pentru toată lumea, că NU ESTE un anunț de intrare în război, așa cum ar crede propagandiștii așa-zis suveraniști.

Totuși, MOBEX București–Ilfov nici nu poate fi folosit drept dovadă că un om care a trecut o zi prin poligon e pregătit pentru toate cerințele unei mobilizări reale de luptă.

De ce? Păi pentru că o astfel de zi poate arăta dacă ordinul de chemare a ajuns la el, dacă omul s-a prezentat la unitate, dacă evidențele sunt corecte și unde apar dificultățile. Valoarea exercițiului depinde însă de ce urmează după constatare. Problemele identificate trebuie să producă alte sesiuni de instruire, actualizarea evidențelor și corectarea procedurilor. Ar fi o eroare să numărăm prezențele și să tratăm restul drept rezolvat, după cum mi-a indicat o sursă din cadrul Statului Major al Armatei Române.

Tocmai de aceea programul pentru tineri la care a făcut referire generalul-maior Gologan răspunde nevoii de a aduce oameni noi în acest sistem. Legea 5 din 9 ianuarie 2026 permite cetățenilor români, femei și bărbați între 18 și 35 de ani, care îndeplinesc condițiile legale, să solicite pregătire militară de bază pe bază de voluntariat, pentru o durată de până la patru luni. Categoria este cea de soldat sau gradat voluntar în termen. Merită precizat, fiindcă programul nu trebuie confundat cu recrutarea militarilor profesioniști sau cu toate formele de rezervă voluntară.

Cum arată totuși situația?

Păi avem o lege publicată în ianuarie care ar fi trebuit să oblige instituțiile la o pregătire administrativă pe măsura urgenței pe care o invocă. În octombrie, generalul care conduce exercițiul de mobilizare reclamă totuși că mecanismul încă nu a pornit. Așa că Guvernul trebuie să spună ce acte lipsesc, unde s-au oprit și când poate începe prima serie.

Atenție, însă, că o explicație generală despre situația politică nu este suficientă pentru cei care trebuie să organizeze efectiv instruirea. Ce trebuie să înțeleagă decidenții politici e că timpul pierdut nu se recuperează automat printr-o sesiune mai mare de instruire. Unitățile au nevoie de instructori, locuri de cazare, echipament și fonduri. Un nou guvern poate debloca decizia, dar nu poate comprima fără limită procesul prin care un civil învață să lucreze într-o structură militară și să se pregătească de luptă.

Iar în ceea ce privește îmbătrânirea rezervei militare, realitate e că asta e o problemă acumulată în ani, pe măsură ce generațiile cu serviciu militar în spate au înaintat în vârstă și guvernele care au condus țara nu au construit alternativele.

FIVE SIGNALS

1. Ucraina contestă pe teren povestea victoriei inevitabile a Rusiei

Rusia încearcă de luni bune să convingă Occidentul că victoria sa în Ucraina este doar o chestiune de timp. Numai că realitatea de pe front continuă să-i încurce socotelile lui Vladimir Putin. Potrivit New York Times, forțele ucrainene au reușit să recucerească teritorii în nordul Donbasului și să perturbe planurile rusești de încercuire a orașelor încă apărate de Kiev. Operațiunea Vivaldi a contribuit la aceste rezultate, iar evaluările Black Bird Group indică inclusiv pierderi teritoriale nete pentru Rusia în luna septembrie. Asta în condițiile în care armata rusă continuă să exercite o presiune uriașă în alte sectoare ale frontului.

Dincolo de câțiva kilometri câștigați sau pierduți, aici se joacă și o bătălie politică importantă. Kremlinul are nevoie ca europenii și americanii să ajungă la concluzia că Ucraina nu mai poate rezista. Din acel moment, fiecare nou pachet de ajutor militar devine mai greu de justificat, iar Putin poate negocia de pe poziția unui învingător înainte să fi câștigat efectiv războiul. Tocmai de aceea, capacitatea ucrainenilor de a le strica rușilor planurile contează enorm în tot ceea ce înseamnă imaginea mai mare a războiului și implicațiile sale geopolitice.

Sigur că aceste succese locale nu schimbă peste noapte raportul de forțe. Ucraina are în continuare nevoie de militari, muniție și echipamente, iar Rusia dispune de resurse considerabile. Dar pentru capitalele europene aliate Kievului există o lecție de care ar trebui să țină mai mult cont, anume că sprijinul militar acordat la timp poate schimba inclusiv poziția de negociere a Kievului. Ar fi o eroare strategică ca rețelele de propagandă ale Kremlinului să fie lăsate să convingă populația occidentală că o victorie rusească este inevitabilă în Ucraina, în timp ce armata ucraineană demonstrează pe teren că lucrurile sunt mai complicate și extrem de diferite de această narațiune falsă.

2. Germania își pune sateliții să supravegheze flancul estic. România ar trebui să fie foarte atentă

Germania începe să trateze tot mai serios o vulnerabilitate a apărării europene: capacitatea de a vedea ce face adversarul înainte să fie prea târziu. Pe 6 octombrie, Rheinmetall a anunțat că armata germană are acces direct la mai mulți sateliți radar dedicați, prin programul SPOCK 1.

Bundeswehr poate solicita independent observații din spațiu, iar principala misiune este protejarea brigăzii germane desfășurate în Lituania și supravegherea flancului estic al NATO. Sateliții sunt operați de Rheinmetall–ICEYE, iar compania germană pregătește și o capacitate industrială de producție la Neuss, unde vrea să fabrice anual câteva zeci de aparate.

Concret, sateliții radar pot observa terenul inclusiv noaptea și prin nori, ceea ce înseamnă că mișcările militare pot fi urmărite în condiții în care sateliții optici sunt limitați. Dar adevăratul avantaj este controlul asupra informației. Armata germană poate solicita observații în funcție de propriile nevoi operaționale, fără să depindă exclusiv de prioritățile altcuiva. Iar într-un conflict în care situația se poate schimba de la o oră la alta, accesul rapid la informații devine parte a capacității de luptă.

Ar trebui și noi, aici în România, să discutăm mult mai serios despre cine poate solicita asemenea observații, să zicem în Marea Neagră, și mai ales cât de repede ajung informațiile la militarii români și cât de bine sunt integrate în procesul de decizie pentru a combate o amenințare. Fără astfel de informații atât de esențiale, obținute la timp, și cele mai scumpe echipamente pe care le achiziționăm prin programul SAFE își pierd o parte importantă din valoare.

3. Letonia a înțeles că nu poți trimite avioane de luptă după fiecare dronă rusească

Letonia încearcă să rezolve una dintre problemele care au devenit tot mai apăsătoare pentru NATO: cum aperi o frontieră expusă permanent dronelor fără să consumi resurse militare disproporționat de scumpe. Conform Business Insider, autoritățile letone construiesc un sistem automatizat de apărare antidronă de-a lungul frontierei estice, inspirat inclusiv din experiența Ucrainei.

Obiectivul e ca dronele ostile să poată fi detectate și interceptate prin mijloace locale, înainte să fie necesară mobilizarea avioanelor de luptă ale NATO. Evident, deocamdată vorbim despre un proiect în dezvoltare, nu despre o frontieră deja acoperită integral cu un astfel de scut.

Ce merită totuși atenția noastră e că letonii au înțeles o problemă pe care războiul din Ucraina a făcut-o imposibil de ignorat. Rusia poate folosi drone relativ ieftine pentru a provoca reacții militare costisitoare, pentru a testa apărarea adversarului și pentru a consuma resurse. Fix ceea ce ni se întmplă și nouă cu dornele care ne intră în spațiul nostru aerian.

Și dacă fiecare incident obligă NATO să ridice de la sol avioane de luptă, Moscova reușește să impună practic un cost important chiar și atunci când nu provoacă pagube. Soluția presupune practic o apărare organizată pe mai multe niveluri, în care senzorii, sistemele de interceptare și militarii care iau deciziile funcționează împreună.

Armata Română și mai ales guvernul de la București ar trebui să urmărească foarte atent acest model, căci am avut suficiente incidente cu drone în apropierea graniței și suficiente discuții despre capacitatea noastră de reacție încât să ne găndim și nou la o astfel de soluție.

4. Ucrainenii lovesc un centru de date Yandex. Războiul ajunge și la infrastructura economiei digitale rusești

Războiul începe să atingă tot mai vizibil și infrastructura în baza căreia funcționează economia digitală a Rusiei. Un centru de date Yandex din regiunea Riazan și-a suspendat operațiunile în urma unui atac cu drone și a unui incendiu, scrie HotNews, care citează Reuters și compania. Yandex susține că principalele servicii pentru consumatori nu au fost afectate.

Deocamdată, amploarea pagubelor și consecințele operaționale ale atacului nu sunt pe deplin cunoscute, dar incidentul merită urmărit pentru ceea ce spune despre extinderea vulnerabilităților Rusiei.

Noi suntem obișnuiți să vorbim despre războiul economic în termeni de sancțiuni, exporturi de petrol sau capacitate industrială. Numai că economia digitală are nevoie de infrastructură fizică, de energie electrică, de servere, de centre de date și de rețele de comunicații. Iar toate acestea pot deveni ținte. Firește, poți avea copii de siguranță pentru milioane de utilizatori, dar dacă infrastructura care trebuie să preia serviciile nu funcționează, continuitatea operațiunilor poate fi afectată serios. Și adversarul, dacă știe asta, are un mare avantaj atunci când își desfășoară atacul.

Dacă e să fim sinceri cu noi înșine atunci când vorbim despre securitate și apărare, episodul ăsta ar trebui să fie încă un argument pentru o discuție mult mai aplicată despre protecția infrastructurii critice pe care o are România. Mai exact, rețelele electrice și sistemele de comunicații nu mai pot fi privite separat atunci când evaluăm riscurile de securitate.

5. NATO caută arme mai ieftine, care pot fi produse în număr mare. Industria de apărare trebuie să țină pasul

Una dintre marile lecții ale războiului din Ucraina începe să schimbe și modul în care NATO se uită la înzestrare. Alianța este interesată de arme de atac care pot fi produse în cantități mari, la costuri suportabile și care pot continua să funcționeze inclusiv în condiții de bruiaj electronic. Business Insider relatează despre o competiție NATO câștigată, potrivit companiei cehe LPP, de drona MTS-40, deja utilizată de Ucraina.

Sistemul folosește navigație optică și are un preț declarat de aproximativ 90.000 de dolari. Printre scenariile urmărite în competiție se numără și perturbarea operațiunilor unui aerodrom advers. Asta nu înseamnă însă că NATO a semnat automat un contract de achiziție pentru întreaga Alianță.

Semnalul transmis industriei e totuși important. Armatele europene încep să pună tot mai mult accent pe capacitatea de a susține un conflict de durată. Iar aici contează enorm cât de repede poți fabrica un sistem, cât costă să-l folosești, cât de ușor poți înlocui echipamentele pierdute și dacă producătorul poate livra sute sau mii de unități.

Ucraina e exemplul cel mai bun în acest sens, pentru că a demonstrat că avantajul militar se construiește și prin capacitatea de a adapta rapid tehnologia și de a o produce la scară mare.

Dacă vrem să fim relevanți în această nouă piață europeană, trebuie să putem dezvolta, testa și produce echipamente într-un ritm compatibil cu realitatea războiului modern. Asta trebuie să înțeleagă statul român atunci când vorbește despre sprijinul pe care îl are pentru industrai de apărare românească. Iar când vine vorba de prețul de achiziție, acesta rămâne important, dar la fel de importante sunt performanța în condiții reale și capacitatea de a reface rapid stocurile. Pentru că un conflict de uzură nu așteaptă după procedurile de achiziție și nici după promisiunile politicienilor că industria românească va fi revitalizată.

WHAT WE’RE HEARING

UE se pregătește în liniște pentru un scenariu de coșmar al unui atac hibrid cu mai multe victime

La Bruxelles, scenariul unui atac hibrid care ar putea ucide cetățeni europeni a ajuns în discuții restrânse între ambasadorii celor 27 de state. POLITICO Europe relatează că pregătirile privesc intervenția de urgență, sprijinul financiar și comunicarea instituțiilor. Diplomații citați vorbesc și despre divergențe privind rolul UE și riscul suprapunerii cu NATO.

Problema nu e că europenii pregătesc asemenea scenarii. Ar fi iresponsabil să le ignore. Problema apare dacă procedurile rămân neclare până în ziua în care există victime. Ori riscul ăsta există, ținând cont de stufoasa birocrație europeană.

Statele europene afectate trebuie să gestioneze intervenția și ancheta în cazul unei situații de criză cu victime, în timp ce partenerii trebuie să decidă ce sprijin oferă și cum răspund, mai ales prin ce mijloace. Aceste procese se desfășoară simultan și pot fi încetinite de instituții care așteaptă unele după altele apropbări peste aprobări.

Oana Lungescu, fostă purtătoare de cuvânt a NATO, a vorbit cu jurnaliștii de la Politico Europe și susține împărțirea sarcinilor între dimensiunea militară și răspunsul civil. Pentru România, această împărțire trebuie tradusă în proceduri naționale. Adică cine cere ajutor, cine centralizează informația și cine comunică public trebuie stabilit înainte de incident, cu exerciții care verifică dacă sistemul funcționează.

În paralel, Julianne Smith, fosta ambasadoare a SUA la ONU în mandatul lui Joe Biden, argumentează într-o analiză pentru Foreign Affairs că răspunsul occidental la campania hibridă a Rusiei este insuficient.

Prezentarea analizei de către Universitatea Yale rezumă critica ei: tratarea sabotajelor și atacurilor unul câte unul nu produce descurajarea necesară. Ideea ăsta cred că merită pusă lângă pregătirile de la Bruxelles, fiindcă reacția după incident și prevenirea următorului incident sunt responsabilități diferite.

Pe scurt, o anchetă bună poate identifica autorii. Descurajarea cere însă ca statul care organizează asemenea operațiuni să se aștepte la consecințe. Iar forma lor depinde de probe și de deciziile aliaților. Nu există un răspuns automat valabil pentru toate cazurile, dar absența unui mecanism credibil de reacție îi permite adversarului să continue să testeze limitele.

RADAR ROMÂNIA

Se împute treaba în Marea Neagră

Doi marinari au murit, iar 11 au fost salvați după incidentul din 5 octombrie în care nava Royad Mammadov a fost lovită de o dronă și s-a scufundat, potrivit HotNews, care citează bilanțul MAI. Nava, deținută de o companie turcească, naviga sub pavilion Saint Kitts și Nevis. Intervenția a mobilizat mijloace românești de salvare pe mare și din aer.

Locul incidentului contează foarte mult pentru noi, căci relatările îl plasează în afara apelor teritoriale românești, în apropierea zonei platformelor OMV Petrom. Compania a precizat că platforma sa Pescăruș funcționa normal și că siguranța personalului și operațiunile nu au fost afectate.

De reținut că incidentul s-a produs în ziua unei întâlniri la Palatul Cotroceni între președintele Nicușor Dan și o delegație a OMV Petrom.

În aceeași zi, un proiectil ajuns lângă punctul de trecere a frontierei a lovit, după ricoșeu, un autobuz și a avariat cabina de control într-o localitate din Republica Moldova. Un polițist de frontieră a fost rănit. Mediafax și G4Media, citând Poliția de Frontieră a Republicii Moldova, au relatat suspendarea activității punctului în urma incidentului produs pe fondul atacurilor rusești asupra infrastructurii ucrainene.

Cele două cazuri, împreună, arată cât de repede războiul poate întrerupe activități civile din vecinătatea noastră. Așa că pentru decidenții politici de la București, protecția Mării Negre trebuie legată de continuitatea transporturilor, de cooperarea cu Republica Moldova și mai ales de capacitatea de a gestiona simultan mai multe urgențe. Un plan care funcționează numai când apare un singur incident este insuficient pentru regiunea în care trăim. Asta trebuie să înțelegem cu toții, dar mai ales cei care au responsabilitatea deciziei.

DEFENSE MONEY

Anduril pune 6,6 miliarde de dolari în ecuația producției de submarine

Defense One relatează că Anduril (compania americană de tehnologie militară specializată în dezvoltarea de sisteme autonome avansate) va construi Arsenal-2 pentru producția de componente destinate submarinelor americane din clasa Virginia, într-un proiect de până la 6,6 miliarde de dolari.

Structura anunțată cuprinde 3,7 miliarde din partea companiei și un contract al US Navy de până la 2,9 miliarde. Plățile sunt legate de performanța producției.

Începerea operațiunilor este prevăzută pentru 2030, iar creșterea de aproximativ 15% a producției de submarine este un obiectiv, nu un rezultat deja obținut. Fabrica ar urma să folosească linii reconfigurabile și software pentru organizarea producției și trasabilitatea lucrărilor.

Proiectul mută discuția despre tehnologia militară spre capacitatea de a executa, documenta și certifica activități industriale dificile, căci un submarin suplimentar depinde și de furnizorii care pot elimina blocajele din construcție.

Lecția pentru România const în faptul că capitalul privat și comenzile publice pot susține o extindere, dar rezultatul trebuie urmărit până la componentele acceptate de beneficiar. Software-ul poate ajuta fabrica, însă specialiștii care execută și verifică lucrările rămân esențiali.

Tomahawk arată cât costă anii pierduți înaintea unei comenzi

În analiza sa despre achiziția germană, Fabian Hoffmann (cercetător în cadrul Programului Transatlantic de Apărare și Securitate din cadrul Centrului pentru Analiza Politicilor Europene - CEPA) examinează alocarea planificată de aproape 3,4 miliarde de euro pentru Tomahawk și sistemele terestre Typhon. Vânzarea însă nu era formalizată, dar Hoffmann estimează că suma ar putea acoperi aproximativ 400 de rachete, împreună cu lansatoare, instruire și sprijin.

Calendarul este partea cea mai incomodă. Scenariul de bază al lui Fabian Hoffmann plasează începutul livrărilor cel mai devreme în 2031 și completarea lor în jurul lui 2035. Sunt estimări condiționate de producție, prioritățile americane și evoluția variantei dorite. Ei bine, o capacitate cerută pentru un risc apropiat poate ajunge prea târziu pentru intervalul în care lipsa ei este cea mai periculoasă.

Achiziția unei arme sofisticate cere, așadar, o justificare care include data disponibilității. Iar pentru decidenții politici și militari români, lecția acestui deal constă în faptul că contractele trebuie privite împreună cu măsurile care acoperă perioada de așteptare. De ce? Păi pentru că alocarea banilor într-un buget nu îi oferă imediat comandantului mijlocul de care are nevoie pentru a construi real un ecocsistem de apărare și securitate.

STRILA leagă banii germani de experiența ucraineană

Aerospace & Defence descrie sprijinul german pentru producția interceptoarelor STRILA, dezvoltate în cooperarea dintre Quantum Systems și WIY Drones. Programul include furnizarea a 15.000 de interceptoare.

Modelul industrial merită urmărit, inclusiv de mediul privat românesc din zona de apărare, căci finanțarea și capacitatea de producție sunt conectate la observațiile militarilor care folosesc sistemele. Iar pentru o companie românească, participarea la un asemenea circuit poate conta mai mult decât o demonstrație izolată. Are nevoie de acces la utilizator, de capacitatea de a modifica produsul și de comenzi care susțin fabricația. Politica industrială trebuie să permită aceste legături, cu reguli clare și rezultate verificabile. Doar așa știm ce cumpărăm și cât de eficient e produsul.

BATTLEFIELD

Protecția sateliților începe să conteze direct pentru militarii de la sol

Europa începe să înțeleagă că următorul mare test al capacității sale de apărare s-ar putea da la sute de kilometri deasupra Pământului. Iar aici vulnerabilitățile sunt mult mai mari decât ne place să recunoaștem.

Comisar european pentru Apărare și Spațiu, Andrius Kubilius, avertizează asupra amenințărilor rusești și chineze la adresa infrastructurii spațiale europene, într-un interviu pentru The Times. Avertismentul său privește inclusiv capacitatea Europei de a-și proteja sateliții și de a-i înlocui rapid în cazul în care aceștia sunt scoși din funcțiune. Iar pentru asta este nevoie și de o industrie europeană capabilă să lanseze mai multe echipamente în spațiu, fără să depindă permanent de alte puteri.

Problema este cât se poate de concretă. Armatele moderne depind de sateliți pentru comunicații, navigație, supraveghere și coordonarea operațiunilor militare. De la militarii aflați în prima linie până la comandamentele care planifică o operațiune, informațiile transmise prin infrastructura spațială pot face diferența între o decizie luată la timp și una care vine prea târziu.

Rusia și China cunosc foarte bine aceste dependențe și dezvoltă capabilități pentru a le exploata. Un satelit poate fi perturbat electronic, atacat cibernetic sau chiar distrus fizic. Iar efectele unui asemenea atac s-ar putea vedea imediat la sol, acolo unde militarii ar putea rămâne fără comunicații sigure sau fără informațiile de care au nevoie pentru a identifica mișcările adversarului.

Aici se află, de fapt, una dintre marile probleme strategice ale Europei. Am investit enorm în sisteme militare sofisticate, dar o parte dintre ele depind de infrastructuri pe care adversarii încearcă să le facă vulnerabile. Poți avea avioane de ultimă generație, rachete cu rază lungă de acțiune și unități militare bine echipate. Dacă pierzi accesul la serviciile care le permit să comunice, să se orienteze și să primească informații actualizate, capacitatea de a le folosi eficient poate fi serios afectată. Tocmai de aceea, securitatea spațială a devenit o componentă directă a apărării militare europene.

Iar pentru România, subiectul ar trebui să fie mult mai prezent în discuțiile despre înzestrare și pregătirea armatei. Vorbim despre consolidarea flancului estic, despre apărarea Mării Negre și despre capacitatea de a rezista unui eventual atac, dar trebuie să ne punem foarte serios și problema continuității comunicațiilor și a accesului la informații dacă infrastructura satelitară este perturbată.

Exercițiile militare ar trebui să testeze inclusiv asemenea scenarii, iar investițiile trebuie să includă soluții de rezervă. Pentru că într-un război real adversarul va încerca să lovească exact acolo unde dependențele noastre sunt cele mai mari. Iar momentul în care descoperim că nu mai avem suficiente alternative nu ar trebui să fie cel în care începe atacul. Asta sugerează orice manual uzual de pregătire în fața atacului inamic. Deci ar cam trebui să știe acest lucru decidenții militari, care ar trebui să pună mai multă presiune pe decidenții politici.

Vivaldi obligă armatele să studieze pregătirea unei ofensive

Într-un război în care Rusia continuă să arunce resurse uriașe pentru a cuceri teritorii, ucrainenii reușesc să demonstreze că o armată aflată sub presiune poate să preia inițiativa și să-i dea adversarului planurile peste cap.

Operațiunea Vivaldi, desfășurată de Corpul 3 de Armată ucrainean în sectorul Lîman, este unul dintre cele mai interesante exemple de adaptare militară din ultimele luni. Iar analiza publicată pe 4 octombrie de generalul australian în rezervă Mick Ryan explică de ce această operațiune merită studiată mult dincolo de frontul ucrainean.

Potrivit datelor comunicate de Corpul 3, forțele ucrainene ar fi recucerit 176 de kilometri pătrați, ar fi provocat peste 5.000 de pierderi în rândul forțelor ruse și ar fi capturat 250 de militari. Cifrele privind teritoriul recuperat diferă însă între surse și trebuie tratate ca atare.

Din punct de vedere militar, rezultatele sunt importante pentru că operațiunea a perturbat planurile Rusiei de a încercui pozițiile ucrainene din zona Sloviansk–Kramatorsk, una dintre cele mai importante linii defensive pe care Kievul le mai controlează în regiunea Donețk.

Dar mie mi se pare și mai relevant felul în care ucrainenii au ajuns aici. Președintele Volodimir Zelenski a explicat că militarii săi intenționau să desfășoare această ofensivă încă de anul trecut, numai că pregătirile nu erau suficient de avansate. Au amânat operațiunea, au continuat să pregătească forțele și au revenit atunci când au considerat că pot obține rezultate mai bune, cu pierderi mai mici.

Ei bine, asta e o decizie care spune multe despre importanța disciplinei în planificarea militară, mai ales într-un război în care presiunea politică pentru rezultate rapide poate împinge comandanții spre decizii costisitoare.

Un alt element important este folosirea sistemelor fără echipaj, inclusiv a roboților tereștri, alături de unitățile militare convenționale. Ucrainenii încearcă să compenseze lipsa de personal printr-o integrare tot mai bună a tehnologiei în operațiunile de luptă. Asta presupune însă mai mult decât achiziția unor drone sau a unor platforme robotizate.

Militarii trebuie să învețe să lucreze cu ele, comandanții să înțeleagă unde pot fi folosite eficient, iar unitățile să-și adapteze permanent procedurile. Zelenski a evidențiat tocmai rolul roboților de luptă în reducerea expunerii militarilor. Și aici se vede cât de mult s-a schimbat războiul în ultimii ani.

Pentru armatele occidentale, inclusiv pentru Armata Română, lecția operațiunii Vivaldi ar trebui să fie una cât se poate de serioasă. Este relativ simplu să urmărești imaginile cu o dronă care lovește un blindat sau cu un robot care execută o misiune în apropierea frontului.

Mult mai greu este să înțelegi cum au fost pregătiți oamenii care operează aceste sisteme, cum au colaborat unitățile și câte proceduri au trebuit schimbate până când tehnologia a început să producă rezultate. Iar această parte a războiului este probabil cea mai importantă pentru instituțiile militare care încearcă să învețe din experiența Ucrainei. Pentru că poți cumpăra echipamente moderne, dar nu poți cumpăra peste noapte experiența de luptă și capacitatea unei organizații de a se adapta.

Mai este însă o problemă pe care Mick Ryan o subliniază și care nu trebuie ignorată. Ucraina nu dispune de suficiente resurse umane pentru a repeta asemenea operațiuni pe întreaga lungime a frontului. Succesul din sectorul Lîman trebuie consolidat, iar continuarea ofensivei va necesita infanterie, muniție și alte sisteme robotizate.

Ar trebui să ne intereseze cât de repede poate Armata Română să introducă o tehnologie nouă în unități, cât durează pregătirea militarilor și dacă lecțiile unui exercițiu ajung să schimbe efectiv modul în care se desfășoară următorul. De ce? Păi pentru că operațiunea Vivaldi arată și cât de mult contează să ai comandanți capabili să recunoască atunci când o operațiune nu este suficient pregătită și să o regândească înainte de a trimite oamenii în luptă.

Cred că aici este una dintre cele mai importante concluzii pentru România. O armată modernă se construiește și prin capacitatea de a învăța, de a corecta greșeli și de a transforma experiența în proceduri care funcționează pe teren.

O armă nouă cere timp de instruire

România se pregătește să renunțe la o parte din armamentul individual de concepție sovietică și să treacă la arme moderne, compatibile cu standardele NATO. Este o schimbare așteptată de foarte mulți ani și absolut necesară pentru o armată care ar trebui să fie capabilă să lupte alături de aliații săi.

Numai că în spatele contractelor de achiziție și al discuțiilor despre industria națională de apărare există o problemă despre care vorbim mult prea puțin: pregătirea efectivă a militarilor care vor folosi aceste arme. Pentru că poți să înlocuiești relativ repede o armă din dotare, odată ce ai semnat contractul și ai primit livrările. Schimbarea modului în care militarii sunt instruiți, în care trag și în care își folosesc echipamentul în luptă este un proces mult mai complicat.

General-locotenentul american în rezervă John Deedrick, fost militar în structurile americane de operațiuni speciale și în prezent consilier al companiei SIG Sauer, explică foarte bine această problemă într-un interviu acordat DefenseRomania. Trecerea de la armele din familia AK la sisteme de generație nouă presupune inclusiv o schimbare a modului în care militarii învață să tragă. Noile arme pot avea sisteme optice mai performante, o bătaie eficace diferită și caracteristici balistice care schimbă posibilitățile de angajare a țintelor. Deedrick dă exemplul puștii americane M7, care utilizează muniție de 6,8 mm, și insistă asupra faptului că militarii au nevoie de timp pentru a înțelege și exploata capacitățile echipamentului primit.

E important să precizăm că generalul american vorbește și din poziția unui consultant al SIG Sauer, companie interesată de contractele de înzestrare ale României. Potrivit DefenseRomania, există discuții privind furnizarea de armament individual modern, inclusiv prin mecanismul european SAFE, și posibilitatea implicării industriei românești de la Cugir.

Așadar, declarațiile sale trebuie citite și în acest context comercial. Dar argumentul privind instruirea rămâne unul solid, indiferent cine va câștiga viitoarele contracte. Pentru că o armată nu devine mai performantă doar prin schimbarea producătorului înscris pe echipamente.

O achiziție de armament trebuie să includă de la început și costul pregătirii militarilor. Vorbim despre muniție pentru antrenamente, suficient timp petrecut în poligoane, instructori pregătiți pentru noile sisteme, mentenanță și proceduri actualizate. Toate astea înseamnă bani, timp și o organizare militară capabilă să susțină tranziția. Dacă bugetezi doar echipamentele și tratezi instruirea ca pe o cheltuială pe care o rezolvi ulterior, riști să ai militari dotați modern, dar insuficient pregătiți să valorifice ceea ce au primit.

THE DOCUMENT

Teoria victoriei trebuie susținută de forțe disponibile

Un document elaborat sub coordonarea generalului american Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR), prezintă o posibilă abordare prin care Alianța ar putea respinge un atac rusesc și împiedica forțele Moscovei să ocupe și să consolideze poziții pe teritoriul NATO. Potrivit Bloomberg, proiectul poartă numele de „Teoria victoriei” și ar urma să fie prezentat pe 12 octombrie, în Polonia. Este important de precizat că vorbim despre un concept aflat în pregătire, ale cărui detalii publice sunt încă limitate, și nu despre un plan operațional NATO prezentat integral.

Din informațiile apărute până acum, direcția este una care ține cont de lecțiile războiului din Ucraina. Forțele convenționale ar urma să fie integrate mult mai strâns cu dronele, sistemele autonome și tehnologiile asistate de inteligență artificială.

Concret, obiectivul este ca o eventuală ofensivă rusească să fie identificată și contracarată suficient de repede încât trupele atacante să nu reușească să-și consolideze câștigurile teritoriale. Pentru NATO, asta e o provocare militară majoră. Rusia a demonstrat în Ucraina că este dispusă să suporte pierderi enorme și să continue operațiunile de uzură. În același timp, armata rusă a învățat să folosească dronele și războiul electronic la o scară pe care multe armate occidentale încă încearcă să o integreze în propriile doctrine.

Numai că între o strategie care arată convingător într-un document și capacitatea reală de a o executa există o distanță pe care politicienii europeni au ignorat-o prea mult timp. Poți construi scenarii militare, poți integra inteligența artificială în procesul de analiză și poți calcula cât de repede ar trebui să reacționeze unitățile aliate. Dar toate acestea depind, în cele din urmă, de existența unor forțe disponibile, cu personal suficient, muniție, echipamente funcționale și capacitatea logistică de a susține operațiuni prelungite.

Ce trebuie cu toții să înțelegem e că un batalion care apare într-un plan militar nu devine automat pregătit de luptă doar pentru că este trecut într-un document. Iar o rezervă militară insuficient pregătită nu poate fi transformată peste noapte într-o forță capabilă să intre într-un conflict de mare intensitate.

Mai există însă o problemă pe care europenii încep să o recunoască tot mai deschis: ritmul în care tehnologiile noi ajung să fie folosite de armată. Pe 6 octombrie, Agenția Europeană de Apărare (EDA) a avertizat că testarea și evaluarea echipamentelor militare riscă să devină unul dintre blocajele modernizării europene.

Avem companii care dezvoltă sisteme noi, avem guverne care promit accelerarea achizițiilor, dar capacitățile de testare sunt limitate, specialiștii nu sunt suficienți, iar procedurile diferă de la un stat la altul. Rețeaua europeană DTEB reunește peste 400 de capabilități de testare și evaluare, iar EDA încearcă să încurajeze cooperarea și recunoașterea reciprocă a rezultatelor, inclusiv în domeniul munițiilor.

Aici se vede una dintre contradicțiile pe care industria europeană de apărare trebuie să le rezolve. Cerem companiilor să producă mai repede, să inoveze și să adapteze tehnologia la lecțiile frontului ucrainean, dar instituțiile responsabile de verificarea și autorizarea echipamentelor nu funcționează întotdeauna în același ritm.

Sigur că standardele de siguranță și testarea serioasă sunt indispensabile. Nimeni nu-și poate permite să trimită militari în luptă cu sisteme care nu au fost evaluate corespunzător. Dar asta nu justifică proceduri inutile, capacități insuficiente sau situații în care mai multe state europene repetă aceleași verificări fără să poată valorifica rezultatele partenerilor.

Iar lecția pentru România este cât se poate de clară. Dacă vrem să dezvoltăm o industrie națională de apărare relevantă și să atragem investiții în drone, muniții și alte tehnologii militare, trebuie să discutăm și despre poligoanele de testare, infrastructura de evaluare, specialiștii disponibili și timpul necesar certificării.

Nu e suficient să anunțăm fabrici, parteneriate și investiții dacă sistemele produse nu pot ajunge suficient de repede în dotarea militarilor. Tocmai aici ar trebui să conteze cooperarea europeană: să folosim infrastructura comună, să recunoaștem rezultatele testelor atunci când standardele permit și să reducem întârzierile care nu aduc niciun beneficiu operațional.

Ce urmărim între 9 și 16 octombrie

• 9–12 octombrie (MOBEX București–Ilfov): Exercițiul de mobilizare organizat de MApN se încheie pe 12 octombrie, după o săptămână în care rezerviștii au fost chemați în unități militare pentru verificarea pregătirii. Urmărim bilanțul exercițiului și, mai ales, ce ne spune acesta despre capacitatea reală a României de a-și mobiliza rezerva într-o criză.

• 12–13 octombrie (Warsaw Security Forum în Polonia): La Varșovia, generalul Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, urmează să prezinte public conceptul prin care NATO ar putea respinge și învinge o ofensivă rusească. La forum sunt așteptați peste 2.500 de participanți, inclusiv Donald Tusk, Radosław Sikorski și conducerea militară aliată. Urmărim ce loc vor avea dronele, inteligența artificială și apărarea flancului estic în noua abordare strategică.

• 13 octombrie (exercițiul nuclear Steadfast Noon din Italia): Alianța lansează exercițiul anual de descurajare nucleară, cu participarea a 17 state. Nu vor fi utilizate arme nucleare reale. Exercițiul are loc într-un climat în care amenințările nucleare ale Moscovei continuă să pună presiune asupra securității europene.

• 15–16 octombrie (Consiliul European de la Bruxelles): Liderii UE se reunesc pentru a discuta inclusiv securitatea și apărarea europeană, pe baza evaluărilor privind capacitatea statelor membre de a răspunde amenințărilor. Pe agendă se află consolidarea flancului estic, protejarea frontierelor și accelerarea pregătirii militare.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: How the KGB Ran Its Agents, publicat de Foreign Office, newsletterul juranistului american Michael Weiss. Aici se prezintă în limba engleză un manual KGB din 1970, cu introducere și traducere de Pavel Basiladze. Materialul este pentru abonați și reprezintă o sursă istorică utilă pentru studierea instituției, fără a o transforma într-o explicație automată a fiecărei operațiuni contemporane desfășurată de Rusia lui Putin.

Ce să vezi: NATO Allies Test Drone Defences at Sea, un material video publicat de NATO pe 1 octombrie, despre exercițiul Dynamic Guard 2026 din Marea Mediterană. Nave militare din Grecia, Italia și Turcia au testat capacitatea de a răspunde atacurilor cu drone, rachete și aeronave, inclusiv în condiții de război electronic. Merită urmărit pentru că arată cât de mult s-a schimbat apărarea navală și cât de importantă a devenit protejarea navelor împotriva unor amenințări care pot perturba inclusiv comunicațiile. O lecție relevantă și pentru România, care are de apărat un spațiu maritim tot mai expus

Ce să asculți: The Air War Over Ukraine and Russia, o conversație între analistul militar Michael Kofman și Justin Bronk, expert în putere aeriană la RUSI, publicată în seria The Russia Contingency de la War on the Rocks. Cei doi analizează evoluția războiului aerian dintre Rusia și Ucraina, campaniile de lovituri la distanță și rolul aviației într-un conflict în care dronele și sistemele antiaeriene schimbă permanent regulile jocului. Este o discuție utilă pentru a înțelege de ce superioritatea aeriană rămâne atât de greu de obținut și ce lecții ar trebui să învețe armatele NATO.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Astăzi vreau să încep acest newsletter cu ideea că o armată poate cumpăra o tehnologie nouă, însă poate continua să reacționeze prea târziu în fața unui ataca. De ce? Păi pentru că e suficient ca lecția unui militar să putrezescă într-un raport, modificarea cerută să aștepte aprobări birocratice care nu țin pasul cu realitatea războiului și astfel echipamentul îmbunătățit să ajungă în unitate după ce adversarul a schimbat deja tactica. Ei bine, toate aceste detalii (care întărzie acțiunea) se plătesc în război cu vieți omenești.

Săptămâna asta urmărim cine încearcă să reducă distanța dintre operațiuni și industrie. Pentagonul pregătește deja o structură pentru războiul autonom, deschide mecanisme de cumpărare pentru tehnologii counter-drone și îi aduce pe Elon Musk și Palmer Luckey (confondator Anduril Industries) la aceeași masă în discuția despre viitorul războiului. Între timp, Europa se chinuie încă cu finanțarea, producția și livrarea de capacități de luptă.

Iar pentru o țară ca România, toate aceste provocări și probleme cer mai mult decât interes. Avem nevoie de achiziții care să poată fi corectate după ce sunt testate, de companii care să poată produce și de militari ale căror observații să ajungă la cei care decid bugetul de achiziții pentru securitatea națională. Ideea de „fast following”, dezvoltată de generalul în rezervă și analistul militar Mick Ryan pe 30 septembrie, ne oferă un punct bun de plecare.

FIRST READ

Cât durează până când o lecție de pe front ajunge în dotare

România nu-și permite să trateze fiecare soluție militară ca pe un proiect care trebuie reinventat de la zero. Avem un război de agresiune al rușilor la graniță și avem obligația să înțelegem ce funcționează acolo, ce poate fi adaptat aici și cât durează până când ajunge efectiv la militarii noștri. Evident, așteptarea are și ea un cost, chiar dacă nu apare separat în buget.

În textul publicat pe 30 septembrie în Futura Doctrina, generalul în rezervă Mick Ryan explică conceptul de „fast following”. Ce presupune acesta? Foarte pe scurt, observarea unei inovații, preluarea ei și introducerea rapidă a unei versiuni îmbunătățite.

Cel mai important lucru de înțeles în noua realitate a războiului din 2026 e că avantajul celui care inventează ceva poate fi temporar. Pe front, însă, adversarul vede rezultatul și încearcă imediat să-l reproducă sau să-l neutralizeze. Deci ciclurile de adaptare pot coborî la săptămâni și, uneori, chiar la câteva zile.

Generalul Ryan arată în analiza sa că se preiau și tactici sau structuri organizaționale, nu numai arme. Așa că el recomandă o legătură permanentă între utilizatori, industrie și achiziții, studierea sistematică a conflictelor și recompensarea militarilor care adaptează soluții.

Generalul Ryan avertizează însă asupra copierii fără context, sugerând că o tehnologie trebuie evaluată în raport cu geografia, misiunea și adversarul propriei armate. În plus, cercetarea originală trebuie păstrată alături de această capacitate de preluare rapidă.

Pentru noi, ca țară, implicația este foarte concretă, căci o delegație a MApN, să zicem, care se întoarce din Ucraina cu observații utile ar trebui să poată declanșa un test. Testul ar trebui să aibă și un responsabil, un buget și o unitate care va folosi rezultatul. Altfel, lecția poate fi corectă și totuși inutilă.

Trebuie totuși făcută o distincție. Un film cu o dronă care lovește o țintă dovedește că acea lovitură a reușit. Pentru o achiziție avem nevoie și de rata eșecurilor, de condițiile meteo, de bruiaj, de disponibilitatea pieselor și de timpul necesar instruirii. Iar statul român, prin instituțiile sale, trebuie să ceară aceste date înainte să transforme o demonstrație spectaculoasă într-o comandă mare de achiziție.

Am vorbit săptpmâna asta cu o sursă din industria națională a apărării, care mi-a comunicat că în cazul conceptului de „fast following” România ar trebui să înceapă cu o disciplină simplă a testelor. Practic, militarii formulează problema, mai multe companii încearcă să o rezolve, iar evaluarea se face în condiții suficient de dure încât să apară limitele.

Evaluarea trebuie să fie obiectivă, mi-a mai indicat sursa din industria de apărare. Mai exact, Compania care eșuează la primul test trebuie să poată reveni cu o modificare, iar compania care reușește trebuie să afle ce urmează, cine poate cumpăra și în ce cantitate. Doar așa poți construi o relație utilă între armată și industrie.

Un raport al Henry Jackson Society, semnat de Barak Seener, adaugă o condiție instituțională foarte iportantă la discuția pe care noi azi o deschidem în FLANC: observațiile din operațiuni trebuie tratate ca resursă strategică, iar software-ul ca o capabilitate care continuă să se dezvolte.

Raportul insistă asupra legăturii dintre autoritate, responsabilitate și rezultat. Deci, mai clar spus, cine răspunde de o capabilitate trebuie să poată influența și cerințele, și resursele, și renunțarea la un program care nu livrează.

Aplicat la România, asta ar schimba inclusiv felul în care negociem contractele. De ce? Păi pentru un sistem care depinde de software, recepția unei versiuni nu poate încheia discuția despre performanță. Trebuie stabilite actualizările, accesul la datele necesare evaluării și condițiile în care poți integra un senzor sau un interceptor de la alt furnizor. E fundamental acest lucru, căci o cerință peste care s-a sărit prea devreme poate obliga armata să cumpere apoi exact versiunea pe care testele au arătat că trebuie s-o schimbe.

În toată acestă discuție, nici producția locală nu ar trebui judecată numai după locul în care se montează ultima piesă. Contează ce putem repara, ce putem modifica și ce componente putem procura atunci când livrările externe întârzie.

Ca să fie clar pentru toată lumea, o companie românească poate avea valoare militară tocmai pentru că rezolvă repede o problemă mică și frecventă. Statul trebuie să poată cumpăra și astfel de soluții, fără să le oblige să aștepte un program uriaș.

Viteza cere însă control serios. Iar într-un mecanism de achiziție rapidă, rezultatele testelor trebuie păstrate, deciziile motivate, iar performanța verificată după livrare. Altfel, simplificarea procedurilor poate deveni doar o cale mai scurtă spre același furnizor preferat. Competiția trebuie să continue și după prima comandă, mai ales când tehnologia se schimbă atât de repede ca în ziua de azi.

Sugestia sursei cu care am vorbit e ca MApN să publice pentru câteva programe pilot timpul dintre identificarea unei nevoi, primul test, prima comandă și utilizarea în unitate. Evident, a precizat sursa cu care am vorbit, publicarea informațiilor de către MApN să se facă fără detalii care expun operațiuni sau vulnerabilități.

De ce? Tocmai pentru că în momentul în care un militar semnalează că soluția nu mai funcționează, instituția trebuie să poată răspunde înainte ca aceeași problemă să producă următoarea pierdere.

FIVE SIGNALS

1. Washingtonul discută viitorul NATO într-un cerc tot mai mic

Când americanii încep să discute viitorul NATO, contează nu doar ce se spune în încăpere, ci și cine primește invitația să participe. POLITICO relatează, pe baza discuțiilor cu diplomați implicați în pregătirile întâlnirii, că Marea Britanie, Franța și statele baltice au rămas în afara unei reuniuni care urmează să aibă loc în Polonia, coordonată de Elbridge Colby, subsecretarul pentru politica de apărare a SUA și unul din oamenii cei mai importanți ai Pentagonului.

Întâlnirea e descrisă ca un format restrâns, inițiat de Washington, în care se discută însă exact subiectul care interesează pe toată lumea: cum ar trebui să arate Alianța în anii următori.

Și aici apare problema, căci e greu să vorbești despre apărarea Europei fără două dintre puterile sale nucleare, Franța și Marea Britanie. La fel de greu este să discuți despre descurajarea Rusiei fără baltici, state care trăiesc amenințarea rusă la câteva sute de kilometri de propriile capitale.

Nu știm încă de ce au fost alese aceste state și nu există suficiente date pentru a transforma absența lor într-o presupusă „pedeapsă” politică. Dar selecția ne spune ceva important: o parte dintre conversațiile care pregătesc deciziile mari de politică externă și securitate în NATO se poartă deja înainte ca acestea să ajungă în sălile oficiale și în comunicatele de presă.

Aici ar trebui să fie atent și Bucureștiul, căci nici România nu a fost invitată. Iar ata arată că putem repeta la nesfârșit că suntem un pilon important pe flancul estic al NATO și că Marea Neagră este o zonă strategică. Relevanța reală începe însă când ești căutat pentru discuții și când, odată ajuns la masa unde ele se poartă, ai ceva concret de pus pe ea: capacități de apărare, infrastructură, industrie, idei și bani.

2. Șeful Pentagonului reduce conducerea militară și amplifică presiunea politică

Pete Hegseth a reafirmat reducerea conducerii militare. Breaking Defense consemnează că secretarul american al Apărării a invocat plecarea a circa 10% dintre generali și amirali și reducerea suplimentară cu 10% a posturilor. Sunt categorii diferite, atenție, căci formula „20%” trebuie citită cu această precizare.

Reducerea unui aparat militar supradimensionat nu este, prin ea însăși, o problemă. O armată poate avea prea multe niveluri de comandă, prea multe aprobări și prea multă distanță între omul care identifică o problemă și cel care poate pune bani pentru rezolvarea ei. Dacă Hegseth elimină verigi inutile și mută decizia mai aproape de unități, rezultatul poate fi măsurat.

Dar exact aici trebuie pus testul. De ce? Păi pentru că nu contează câți generali au plecat, ci câte decizii se iau mai repede, dacă lanțul de comandă funcționează mai bine și, mai ales, dacă militarii pot raporta o problemă fără să calculeze mai întâi costul politic al mesajului. The Guardian documentează și retorica ostilă diversității a lui Pete Hegseth, sugeând că insultele adresate unor categorii de oameni nu ne spun nimic despre aceste rezultate. Iar o armată căreia i se cere să învețe repede are nevoie mai ales de oameni care pot spune că ceva nu funcționează și să nu se teamă că spun asta.

3. Project Meridian

Elon Musk, fondatorul Anduril Palmer Luckey și fostul președinte al Camerei Reprezentanților Newt Gingrich vor participa la conducerea Project Meridian, potrivit relatării DefenseScoop despre anunțul de la Baza Corpului Pușcașilor Marini Quantico din Virginia.

Acesta e noul proiect prin care Departamentul american al Apărării vrea să identifice tehnologiile, domeniile și vulnerabilitățile care vor modela războiul următoarelor decenii. Memorandumul de constituire stabilește că raportul final ar trebui să ajungă pe masa Pentagonului până pe 28 ianuarie 2027.

Ideea are logică. Dacă industria privată dezvoltă sateliți, inteligență artificială, drone și software într-un ritm pe care birocrația militară îl urmărește cu dificultate, ar fi absurd ca Pentagonul să ignore exact oamenii care construiesc aceste tehnologii.

Dar nu trebuie eliminată din discuți partea incomodă. Musk și Luckey nu sunt consultanți dezinteresați care privesc piața de la distanță. Conduc companii care vând sau pot vinde tehnologie guvernului american. Când oamenii care ajută la definirea viitorului războiului sunt și oameni care pot câștiga contracte din acel viitor, regulile privind conflictele de interese, accesul la informații și concurența trebuie să fie foarte clare.

Project Meridian poate să ajute armata americană și chiar NATO. Dar succesul lui nu se va măsura prin numele spectaculoase aduse la masă, ci prin calitatea recomandărilor și prin felul în care Pentagonul separă expertiza de interesul comercial. Momentan, Pentagonul nu a explicat public cum păstrează concurența și independența evaluării.

4. Pentagonul vrea un comandament pentru războiul autonom

Dronele nu mai sunt o anexă a războiului. Pentagonul încearcă să le dea propria arhitectură de comandă. Planul se numește AUTOWARCOM (Autonomous Warfare Command): o structură de patru stele, cu autoritate dedicată extinderii sistemelor autonome și robotice în forțele americane.

Până la construcția efectivă a comandamentului, Pentagonul pornește Project Agincourt, condus de șeful Defense Innovation Unit, Owen West, împreună cu Max Strasiser. Ținta anunțată este octombrie 2027, dar pentru noua structură va fi nevoie și de sprijinul Congresului.

Partea care merită urmărită nu e însă noua organigramă. Pentagonul are suficiente organigrame. Miza este dacă reușește, în sfârșit, să-i pună pe omul din teren, pe inginer și pe cel care ține bugetul în aceeași conversație.

Aici se joacă, de fapt, viteza. Militarul vede primul că o soluție nu mai funcționează. Inginerul poate să o schimbe. Dar între cei doi intră, de multe ori, luni de aprobări, achiziții și proceduri. În Ucraina, lunile astea pot însemna deja o generație tehnologică pierdută.

Asta este și lecția mai importantă a războiului de lângă noi. Nu există drona-minune și nici sistemul care rămâne bun ani întregi doar pentru că a fost bun într-un test. Adversarul vede, învață, bruiază, schimbă tactica și te obligă să vii cu versiunea următoare.

De aceea AUTOWARCOM merită urmărit și de la București. Nu ca model de copiat cu totul, ci ca test. De ce? Păi dacă americanii reușesc să scurteze drumul dintre front, laborator și contract, au rezolvat una dintre cele mai grele probleme ale apărării moderne.

5. Incidentul Flydubai arată cât de repede poate ceda sentimentul de siguranță

Zborul FZ1073 de la Dubai spre Tel Aviv ar fi trebuit să fie încă o cursă obișnuită. În câteva zeci de secunde s-a transformat însă într-unul dintre cele mai grave incidente de securitate aeriană din ultimii ani.

Compania Flydubai a confirmat o altercație în cockpit, devierea avionului către Tabuk, în Arabia Saudită, și aterizarea în siguranță. Informațiile apărute ulterior au făcut însă incidentul mult mai grav decât sugerau primele comunicate. Reuters relatează, citând autoritățile israeliene și mărturii ale pasagerilor, că un copilot l-ar fi atacat pe comandant și ar fi încercat să provoace prăbușirea aeronavei.

Pasageri și membri ai echipajului au intervenit, iar după ce atacatorul a fost imobilizat, doi piloți Flydubai aflați la bord au preluat aeronava și au dus-o în siguranță la sol, la Tabuk. Anchetele continuă, iar autoritățile din Emiratele Arabe Unite încearcă să stabilească inclusiv motivația și eventualele pregătiri anterioare.

De aici începe ancheta care contează ;i cele mai importante întrebări: Cum a funcționat verificarea personalului? Ce semnale puteau fi observate? Ce proceduri au existat atunci când comandantul nu a mai putut controla aeronava? Și cât de repede poate industria aviatică adapta procedurile fără să transforme fiecare pilot într-un suspect?

Flydubai și autoritățile trebuie lăsate să stabilească faptele până la capăt. Dar incidentul oferă deja o lecție de securitate mai largă: poți construi bariere excelente împotriva amenințării externe și să rămâi totuși vulnerabil dacă nu testezi suficient scenariul în care problema apare chiar din interiorul sistemului.

WHAT WE’RE HEARING

Startup-urile de apărare trebuie să poată ajunge până la producție

Săptămâna asta am participat la Bruxelles, la ASPEN EUROPEAN STRATEGIC FORUM, unde a fost prezentat și un raport al Aspen Institute Italia furnizat pentru această ediție și intitulat „The Nexus of Economic Security and the Economics of Security”. El va fi făcut public în perioada următoare. Eu însă am avut ocazia să-l citesc înainte și să descopăr că ideea care leagă contribuțiile autorilor constă în faptul că dependențele economice, tehnologia și finanțarea condiționează libertatea de acțiune a statelor.

Expertele Claudia Schmucker și Stormy-Annika Mildner descriu diferența dintre accentul american pe folosirea puterii economice ca instrument de presiune și accentul european pe reziliență și reducerea dependențelor. Pentru europeni, asta înseamnă că un parteneriat politic solid trebuie completat cu opțiuni industriale. Mai concret spus, poți fi aliat și totuși să ai nevoie de alternative atunci când accesul la o tehnologie sau la o piață devine instrument de negociere.

În contribuția sa, economistul german Daniel Gros critică finanțarea birocratică a inovării și sprijinul care favorizează îmbunătățirile companiilor deja consacrate. El susține finanțarea mai flexibilă a ideilor și dezvoltarea capitalului de risc. Mai clar spus, un credit bancar poate finanța extinderea unei producții cunoscute. Pentru o tehnologie nouă, fără venituri previzibile, investitorul trebuie să accepte un risc pe care creditul obișnuit îl gestionează greu.

Aici discuția despre startup-urile de apărare devine incomodă pentru guverne, iar raportul Aspen o scoate în evidență. Cerem inovare, dar compania trebuie să plătească ingineri, componente și teste înainte să știe dacă va exista o comandă.

Iar o demonstrație reușită la un test poate deschide o ușă, însă nu și plătește salariile până la semnarea unui contract. Raportul indică faptul că o politică industrială serioasă trebuie să acopere și acest interval.

Istoricul Julian Lindley-French și Robbie Boyd (lider senior al Grupului de Dezvoltare a Băncii de Securitate și Reziliență în Apărare) propun, în același raport, un „Lend-Lease 2” și un rol pentru Defence, Security and Resilience Bank în mobilizarea finanțării pe termen lung și a garanțiilor pentru industrie, inclusiv IMM-uri. Sunt propuneri de arhitectură financiară. Textul nu trebuie citit ca o dovadă că orice companie românească are deja la dispoziție aceste produse sau condiții.

Pentru România, însă, e necesar ca o companie care a trecut un test militar să poată explica unei bănci sau unui investitor cum ajunge la venituri. Are nevoie de o perspectivă credibilă a cererii, de condiții de plată și de posibilitatea unei comenzi limitate pentru validare. Iar statul român nu trebuie să promită succesul fiecărei companii. Trebuie să facă traseul suficient de clar încât capitalul să poată evalua riscul.

Altfel, riscăm să finanțăm prezentarea unui prototip și să pierdem compania înainte să poată efecitv produce. Iar apoi vom cumpăra din străinătate o soluție asemănătoare și vom explica, din nou, că industria locală nu era pregătită. Când, de fapt, pregătirea ei depinde și de felul în care statul își organizează cererea.

Raportul Aspen mai indică ceva: Europa are o problemă și mai mare decât lipsa banilor pentru câteva startup-uri bune. Mai exact, încă produce prea puțin din tehnologiile de care începe să depindă securitatea ei.

Iar aici lucrurile sunt destul de clare, căci poți inventa câte mecanisme de protecție vrei, dar dacă procesoarele, capacitatea de calcul, anumite componente sau infrastructura digitală vin în continuare din afara Europei, autonomia rămâne limitată exact în momentul în care ai nevoie de ea. Raportul Aspen pune degetul pe rană aici și spune că securitatea economică nu înseamnă doar să te aperi de dependențe, ci să reconstruiești capacitatea de a produce.

În ceea ce privește industria națională de apărare, noi nu avem nevoie să producem tot, dar trebuie să știm unde putem deveni greu de înlocuit: o componentă, un senzor, software, mentenanță, integrare sau capacitate de producție rapidă.

Acolo începe relevanța industrială, pentru că într-o criză nu te ajută foarte mult că ai avut un startup bun într-un accelerator european dacă, atunci când apare comanda, compania nu are capitalul, oamenii sau linia de producție ca să livreze. Exact ruptura dintre idee, finanțare și producție, pe care le tratăm noi în această ediție FLANC, este una dintre problemele pe care raportul Aspen încearcă să le pună pe masă.

RADAR ROMÂNIA

Merops și locul nostru în proiectele europene

Business Insider relatează că România și Polonia au cumpărat și desfășurat sisteme Merops după incursiunile rusești din 2025. Publicația indică un cost de aproximativ 15.000 de dolari pentru interceptor și cel puțin șase state care au cumpărat sau pregătesc achiziția sistemului. Prețul interceptorului nu reprezintă costul întregului sistem, care include și detectarea, lansarea și controlul.

În ceea ce ne privește pe noi ca stat, achiziția trebuie evaluată prin acoperirea oferită și funcționarea în ansamblul apărării aeriene. Mai exact, trebuie să știm unde îl punem în arhitectura de apărare aeriană și cât de repede poate reacționa când apare o amenințare, căci un interceptor bun nu rezolvă mare lucru dacă informația ajunge târziu, dacă operatorul nu are imaginea completă sau dacă sistemele nu vorbesc între ele.

MApN poate păstra secretul asupra pozițiilor și vulnerabilităților, dar ar trebui să poată explica public dacă Merops este testat, integrat și folosit împreună cu restul capabilităților, căci simplul fapt că apare un nume nou în inventarul ecosistemului național de securitate și apărar nu înseamnă că problema dronelor care ne penetrează spațiul aerian a fost rezolvată.

O oportunitate imediată pentru companiile europene din zona de apărare este consultarea industriei semnalată de Aerospace & Defence, deschisă până la 18 octombrie și realizată de Comisia Europeană. Pasul întâi e trimiterea unui e-mail la adresa JRC-DEFENCE-DATA@ec.europa.eu pentru solicitarea accesului.

Companiile românești pot pune în discuție blocaje documentate, de la finanțarea testelor până la accesul în lanțurile de furnizare. Participarea nu garantează bani, dar oferă o cale de a formula nevoile înainte de conturarea instrumentelor. Deci, dacă ai o problemă reală cu finanțarea testelor, certificarea, accesul la furnizori sau intrarea într-un lanț european de producție, acum este momentul să o documentezi.

DEFENSE MONEY

Plafonul de 7 miliarde și comenzile care trebuie să urmeze

Armata SUA a anunțat pe 29 septembrie zece contracte-cadru pentru counter-UAS, cu plafoane însumate de 4,15 miliarde de dolari. Acestea acoperă detectarea și neutralizarea dronelor. Mecanismul permite comenzi ulterioare, în funcție de nevoi. Deci valoarea maximă a contractelor nu este o factură deja achitată.

Defense One precizează că la atribuirea noilor contracte erau angajate circa 50 de milioane de dolari. Plafonul mai larg al programului ajunge la 7 miliarde. Diferența este importantă: una este suma maximă pe care sistemul o poate absorbi, alta sunt comenzile reale care pleacă spre companii.

Și exact aici începe partea interesantă. Americanii încearcă să construiască o piață în care să poată cumpăra repede sisteme anti-dronă fără să rămână blocați ani întregi cu un singur furnizor. Armata vorbește despre arhitectură deschisă, competiție și posibilitatea de a schimba componente dacă apare ceva mai bun. Mai ee românește, spus, dacă un senzor nu mai face față, nu vrei să schimbi tot sistemul. Dacă apare un interceptor mai bun, vrei să-l poți integra fără să ceri voie companiei care ți-a vândut restul. Asta face până la urmă ca un întreg sistem să evolueze, nu să rămână blocat în proceduri.

Un produs bun trebuie să găsească și biroul care îl poate cumpăra

În Defense Business Brief din 30 septembrie, responsabilul financiar al Pentagonului, Jules Hurst, spune că acceptarea produsului de către militari este necesară, dar insuficientă. Mai clar spus, o companie trebuie să găsească biroul care deține bugetul, să înțeleagă ciclul achizițiilor și să arate că poate fabrica ce spune că poate face. În plus, Jules Hurst indică faptul că oamenii cu experiență în producție și în relația cu administrația contează.

Sfatul este util și pentru companiile românești. Un prototip apreciat de militari poate rămâne fără cumpărător dacă nimeni nu a fost legat de o nevoie finanțată. Iar promisiunea producției trebuie verificată înainte de contract: furnizori, componente disponibile, personal și capacitatea de a crește volumul. Statul are responsabilitatea de a simplifica accesul, însă compania are responsabilitatea de a demonstra că poate livra ce zice că poate face.

O rachetă continuă să îmbătrânească în depozit

Mai există un cost despre care se vorbește prea puțin: ce se întâmplă cu echipamentul după ce l-ai cumpărat.

Aerospace & Defence urmărește trecerea spre mentenanța bazată pe starea reală a muniției. Există și o sursă primară pentru această direcție: MBDA explică rolul senzorilor interni ai MICA NG în monitorizarea muniției pe durata vieții și reducerea cerințelor de mentenanță. Este afirmația producătorului, care trebuie verificată prin performanța în exploatare.

Pentru cumpărător, implicația depășește racheta. Trebuie să poată afla ce este disponibil pentru folosire, ce necesită intervenție și cât durează înlocuirea unei componente. De ce? Păi pentru că o piesă ieșită din producție sau un furnizor unic poate ține un echipament pe loc. Costul achiziției trebuie citit însă împreună cu obligațiile de mentenanță, stocurile și accesul la soluții alternative.

Deci prețul de cumpărare spune doar o parte din poveste. Un sistem este cu adevărat bun dacă știi câte rachete sunt disponibile azi pe stoc, ce trebuie reparat, cât durează reparația și dacă ai acces la componente când ai nevoie de ele.

BATTLEFIELD

Lecții din Ucraina

Corpul al Treilea Armată al Ucrainei a anunțat folosirea dronelor grele pentru a transporta roboți tereștri de atac la peste zece kilometri în spatele liniilor rusești, în Operațiunea Vivaldi. Postarea unității este sursa primară, iar UNITED24 prezintă declarațiile și imaginile. Rezultatele revendicate aparțin părții ucrainene.

Lecția utilă pentru o armată care urmărește inovația este combinarea unor sisteme pentru o misiune nouă. Evaluarea trebuie să stabilească însă cât de repetabilă este soluția și în ce condiții cedează. Un succes filmat poate justifica un test. Pentru adoptare, însă, militarii trebuie să știe și câte încercări au eșuat și ce limite au transportul, controlul și terenul. La fel de relevantă este relatarea oficială a corpului despre comunicațiile de rezervă.

Unitatea susține că a păstrat legătura când Starlink a căzut, prin canale pregătite anterior. Cifrele de performanță sunt ale unității. Ce cred însă că merită reținut e că o operație care depinde de o rețea trebuie să exerseze și pierderea ei. Mai concret, sistemul de rezervă trebuie să fie disponibil înainte să se întrerupă cel principal.

Operatorii trebuie să știe și să repare drona

Armata britanică a anunțat un program universitar dedicat dronelor, cu începere din această toamnă. Pregătirea urmărește inclusiv construirea, repararea și îmbunătățirea sistemelor. Merită urmărit împreună cu testele militare, pentru că o capabilitate se menține prin oameni care înțeleg ce au în față și pot interveni când apar probleme.

E vitală pregătirea din timp în acest domeniu, căci o dronă reparabilă în unitate poate reveni repede în serviciu. Totuși, pentru una care iese din serviciu la fiecare defecțiune, timpul de transport și așteptarea pieselor devin parte din disponibilitatea militară pe care o are acea armată.

Programul DARPA

Programul It’s About Time al DARPA urmărește producția la scară mare a ceasurilor optice și integrarea lor în platforme militare. Comunicatul agenției americane din 6 august descrie provocările de miniaturizare, rezistență și fabricație. Miza programului include sincronizarea și funcționarea în medii în care GPS-ul nu este disponibil. Firește, un ceas nu produce singur o poziție, dar poate contribui la sisteme mai puțin dependente de semnalul satelitar. Iar pentru cumpărătorii militari, criteriul decisiv va fi cât de bine funcționează tehnologia integrată în platformă, la un cost și într-un volum sustenabile.

Radarul fotonic

Aerospace & Defence a scris în 24 septembrie despre tehnologia fotonică în sistemele radar. O lucrare de cercetare despre distribuirea optică a semnalului între componentele unui radar oferă baza tehnică.

Pe scurt, nu vorbim despre un radar care „vede” ținta cu lumină. Antena continuă să emită și să primească unde radio, ca la un radar clasic. Diferența este în interiorul sistemului: o parte din semnale pot fi transportate și procesate prin fibră optică, folosind lumină, în locul unor trasee electrice convenționale.

De ce contează tehnologia asta? Pentru că astfel poți lega mai ușor mai mulți senzori aflați la distanță, poți muta volume mari de date rapid și poți construi un radar mai distribuit. În loc să ai totul concentrat într-un singur punct, poți avea mai multe elemente care lucrează împreună și trimit informația către același sistem de procesare.

Dar aici trebuie separată cercetarea de capabilitatea militară reală. Faptul că tehnologia funcționează într-un laborator sau într-un demonstrator nu înseamnă automat că mâine poți cumpăra un radar fotonic gata de pus pe front.

Întrebările serioase la care trebuie să rpsăundă această tehnologie se rezumă la cât rezistă pe o platformă militară, dacă funcționează sub bruiaj, dacă se poate repara ușor, dacă poate fi produs la scară largă și dacă se integrează cu sistemele deja existente?

THE DOCUMENT

O flotă trebuie să poată fi reparată în timpul războiului

„Defending Europe at Sea: Naval Power Needs Industrial Strength”, de Chris Kremidas-Courtney și Mihai Chihaia, este documentul EPC al acestei ediții FLANC. Argumentul central al raportului este că puterea navală depinde de industria care poate susține flota pe toată durata conflictului.

Autorii descriu presiunea exercitată de drone, arme de precizie și atacuri asupra infrastructurii submarine. O navă mare și sofisticată trebuie să poată funcționa într-un mediu cu amenințări ieftine și numeroase. Apărarea trebuie să acopere și cablurile, conductele, instalațiile offshore și porturile de care depinde economia.

Raportul insistă asupra libertății de a repara și modifica sistemele. Dependența de furnizori din afara Europei poate limita accesul la componente, tehnologie sau autorizări. Achiziția trebuie să asigure capacitatea de adaptare pe durata exploatării, inclusiv accesul tehnic necesar actualizării senzorilor și contramăsurilor.

România, dacă vrea să-și consolideze securitatea navală, ar trebui să folosească acest criteriu în evaluarea oricărei investiții navale: cât timp poate continua misiunea când apar pierderi sau defecțiuni și ce intervenții pot fi făcute aproape de zona operațională. Mai exact, un șantier capabil să readucă o navă în serviciu are valoare directă pentru apărare. La fel are și o companie care poate modifica repede o componentă după observațiile echipajului.

Autorii raportului recomandă ca timpul de livrare și disponibilitatea operațională să fie criterii explicite, susținute de piese, personal și reparații. Cer și transmiterea regulată a observațiilor echipajelor către producători.

Raportul susține și combinarea platformelor cu echipaj cu sisteme aeriene, de suprafață și subacvatice fără echipaj. Pentru infrastructura critică, propune monitorizare comună, senzori și capacitate de intervenție, conectate cu eforturile NATO. Prioritatea este ca sistemele să lucreze împreună și să poată fi testate cu utilizatorii lor.

Decidenții politici de la București ar trebui să citească acest document cu o listă de nevoi industriale lângă ei care să aibă în vedere capacitatea de reparație, accesul la date și interfețe, instruirea echipajelor și continuitatea componentelor.

Fiecare dintre aceste direcții trebuie să aibă alocați bani și un responsabil în programul de achiziție, căci o navă recepționată poate arăta bine în bilanț armamentului din dotare, dar valoarea ei militară se vede în zilele în care rămâne disponibilă pentru misiune, în cazul nostru, pentru protejarea infrastructurii critice de la Neptun Deep în Marea Neagră.

Ce urmărim între 2 și 9 octombrie

• 5–12 octombrie - MOBEX 2026 pentru București–Ilfov : MApN începe exercițiul de mobilizare destinat verificării pregătirii populației și rezervei pentru apărare. O parte dintre rezerviștii din București și Ilfov vor fi chemați pentru o zi la unități militare. E probabil cel mai important eveniment național de urmărit săptămâna viitoare, pentru că testează ceva despre care România vorbește mult și verifică rar la vedere: cât de bine funcționează sistemul rezerviștilor și mobilizarea în practică.

• 6–8 octombrie - NATO CBRN Defence COE Annual Conference la Praga: Centrul NATO pentru apărare chimică, biologică, radiologică și nucleară organizează conferința anuală și, în paralel, reuniunea dedicată detectării și identificării amenințărilor CBRN.

• 8 octombrie - Apex Europe 2026: este programată o discuție despre cum poate NATO să preia modelul ucrainean de adaptare rapidă între militar și industrie.

• 8–9 octombrie: University of Pennsylvania găzduiește o conferință dedicată cadrului etic și juridic pentru AI militar, arme autonome și robotică pe câmpul de luptă.

• 9 octombrie - Flaming Shield ’26 la Kaunas: Lituania deschide un demo day și hackathon de tehnologie pentru apărarea spațiului aerian, cu demonstrații live, cyber și space

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: The Defence of Europe in a New Era realizat de Institutul Internațional pentru Studii Strategice din Londra (IISS). Pe scurt, IISS arată că europenii cheltuie semnificativ mai mult pentru apărare decât în 2022 și alocă o parte tot mai mare din bugete pentru achiziții și cercetare. Dar banii nu rezolvă automat problema: rămân goluri de capabilități, producție și disponibilitate operațională. Cu alte cuvinte, Europa a început să cumpere, însă încă trebuie să demonstreze că poate construi o forță care funcționează împreună și poate susține un război lung.

Ce să vezi: Timothy Snyder în conversație cu Anne Applebaum. Discuția pornește de la Statele Unite, dar devine repede una despre putere, oligarhie, instituții și felul în care schimbările politice interne pot modifica politica externă. Applebaum și Snyder discută inclusiv ideea că rețelele economice și politice nu se mai opresc la granițele statelor și că un model de guvernare poate fi „exportat” prin bani, influență și alianțe.

Ce să asculți: Silicon Valley Is Late: D3’s Eveline Buchatskiy on Ukraine’s Defense Tech Boom, din Ukraine Military History Podcast. Este despre ce se întâmplă când startup-urile, capitalul și militarii lucrează în ritmul frontului. Ucraina a ajuns, practic, unul dintre cele mai dure laboratoare de defense-tech din lume.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Îți scriu de la Adunarea Generală a ONU, într-o săptămână în care se discută despre pace, despre limitele Rusiei în războiul de agresiune pe care îl poartă împotriva Ucrainei și despre cine va controla inteligența artificială.

În România, dimineața de joi a început cu o nouă dronă prăbușită în Suceava. Iar incidentul indică faptul că e foarte important să ne uităm ce legătură există între declarațiile de aici de la ONU și siguranța oamenilor de acasă, dar și ce decizii trebuie luate pentru a preveni mai bine astfel de situații.

La New York se dezbate zilele acestea inclusiv puterea asupra tehnologiilor care vor influența războaiele următoare. Sam Altman, CEO-ul OpenAI, a vorbit în Consiliul de Securitate despre controlul uman asupra AI. Separat, reprezentantul Administrației Trump a transmis mesajul că Statele Unite insistă asupra autorității naționale.

Între timp, Ucraina cere ca Rusia să fie privată de veniturile care-i permit să continue războiul. Fiecare dintre aceste discuții purtate în marja Adunării Generale a ONU din această toamnă ajunge, până la urmă, la aceeași problemă: cine poate impune o limită și ce se întâmplă când ea este încălcată?

FIRST READ

Cine poate pune limite inteligenței artificiale

Zilele astea, la ONU, una din cele mai așteptate prezența a fost cea a CEO-ului, OpenAI, Sam Altman, în Consiliul de Securitate al ONU. Ea merită privită cu atenție, căci arată că nu doar statele sunt acum responsabile să discute despre război și sancțiuni, ci responsabilitatea e împrțită cu mediul privat. Iar Altman, din poziția de director de companie în sectorul AI, vorbește despre riscul pierderii controlului asupra unei tehnologii pe care propria industrie o dezvoltă.

E legitim să facă asta? Eu zic că da, căci are expertiza necesară să explice pericolul, dar are și un interes comercial clar în felul în care guvernele decid să-l gestioneze. Ambele lucruri trebuie ținute în minte.

În intervenția sa din 23 septembrie, Altman a descris două riscuri majore: sisteme care depășesc capacitatea oamenilor de a le controla și concentrarea unei puteri excesive în mâinile câtorva actori.

Creatorul ChatGPT a cerut standarde comune pentru evaluarea capacităților și a riscurilor în sectorul AI, raportarea rapidă a incidentelor și schimburi sigure de informații despre vulnerabilități. În plus, a susținut și că deciziile esențiale trebuie să treacă prin instituții democratice, intenție care merită salutată.

Iar pentru că acesta e un newsletter de securitate și apărare, spun foarte clar că dezbaterea la care a participat Altman are și o dimensiune militară imediată. ONU discută de mai mulți ani despre folosirea AI în conflicte, atacuri cibernetice și riscul slăbirii controlului uman asupra armelor.

Ei bine, acum s-a dorit să vorbească mai clar, prin dezbaterea de miercuri, despre momentul actual. De ce? Păi pentru că trăim un timp în care sistemele oferă recomandări într-un ritm tot mai rapid și un om trebuie să poată verifica informația la fel de rapid și să oprească o decizie care poate să fie posibil greșită. Viteza poate fi un avantaj militar, dar poate deveni și o presiune de a acționa înainte să înțelegi suficient ce se întâmplă.

Merită reținut ce înseamnă asta concret. Adică, un guvern care cumpără un sistem AI pentru a-și consolida infrastructura critică trebuie să poată afla cum a fost testat, ce limite are și cine răspunde când greșește.

De ce sunt importante aceste aspecte? Păi pentru că promisiunea furnizorului că produsul este sigur nu rezolvă problema. Nici prestigiul companiei nu poate face acest lucru. În sectorul apărării, după cum bine știm, o eroare poate ajunge foarte repede dintr-un calcul într-o decizie cu urmări ireversibile care să însemne efectiv pierderi de vieți omenști și riscuri foarte mari de colaps economic și socio-securitar.

Poziția americană în dezbaterea despre AI de la ONU a pus însă o limită politică discuției. Michael Kratsios, directorul biroului pentru știință și tehnologie al Casei Albe, a apărat păstrarea suveranității naționale asupra reglementării.

The Next Web a consemnat poziția SUA și respingerea unor noi structuri de guvernanță globală, indicând faptul că americanii consideră că cooperarea între state și transferul autorității către o instituție internațională sunt două angajamente diferite.

Ei bine, în tot acest context există spațiu pentru reguli tehnice comune. Dar apare o întrebare foarte importantă. Cine are dreptul să constate că un sistem este prea periculos și cine primește acces la dovezi?

În plus, fiecare stat are propria sa raportare la modul în care își crează securitatea și e necesar să ne întrebăm cât ar accepta o mare putere să-și limiteze dezvoltarea dacă suspectează că adversarul continuă cursa dezvoltării în sectorul AI.

Pentru România, discuția de miercuri de la ONU are deja consecințe practice. De ce? Păi pentru că dacă integrăm AI în administrație și în apărare, vom depinde de infrastructură, modele și actualizări pe care adesea le controlează alții, niște privați.

De aceea, orice contract semnat de guvernul României cu o astfel de companie care dezvoltă AI trebuie să prevadă accesul la date, posibilitatea verificării și continuitatea serviciilor într-o criză. Altfel, statul cumpără un instrument pe care nu-l poate evalua suficient și ajunge să-și descopere dependențele exact când are mai mare nevoie de el.

ONU rămâne locul în care toate aceste probleme ajung, măcar pentru câteva ore, la aceeași masă. Problema mai mare e că între a spune că ești de acord cu o regulă și a accepta ca acea regulă să te și limiteze există o distanță enormă. Iar zilele astea se vede foarte bine acest lucru la New York. Al Jazeera are o analiză foarte bună despre criza prin care trece ONU, o organizație cu bani tot mai puțini, relevanță pusă sub semnul întrebării și, poate cel mai grav, un sistem instituțional care se blochează exact atunci când marile puteri nu mai vor să joace după aceleași reguli.

În cazul inteligenței artificiale, contradicția este și mai vizibilă. ONU încearcă să aducă statele spre niște reguli comune într-un moment în care fiecare mare putere vede AI și ca pe un avantaj strategic pe care nu vrea să-l cedeze. Toată lumea a vorbit zilele astea, aici la New york, despre siguranță, control și responsabilitate. Mult mai puțini sunt însă cei dispuși să accepte ca altcineva să le verifice sistemele, să le impună limite sau să le spună când au mers prea departe.

Cu ce rămânem după aceste discursuri? Să nu ne facem iluzii, că nici cu proceduri de raportare, nici cu evaluări verificabile și nici cu oameni despre care să știm că au autoritatea de a interveni. O reuniune în Consiliul de Securitate nu produce automat niciuna dintre ele. Dar arată că marile companii de tehnologie au ajuns suficient de influente încât statele trebuie să negocieze cu ele o parte din condițiile propriei securități. Iar când se întâmplă asta, discuția despre AI nu mai este doar despre tehnologie, ci este mai ales despre cine va avea puterea să decidă într-un viitor mai apropiat decât ne putem imagina.

FIVE SIGNALS

1. Polonia investighează un incendiu de la o stație Starlink

Miercuri seară, un incendiu a izbucnit la o stație terestră Starlink din centrul Poloniei și a afectat atât alimentarea electrică, cât și generatorul de rezervă. Vicepremierul polonez Krzysztof Gawkowski a ridicat public ipoteza sabotajului și a spus că incidentul a perturbat accesul la internet, inclusiv pentru armata ucraineană. Joi, sistemele funcționau din nou.

Incidentul arată ceva foarte simplu despre un sistem pe care tindem să-l privim ca fiind „în spațiu”. Starlink tot de infrastructura de la sol depinde. Adică de curent, de generatoare, de cabluri și de oameni care păzesc niște puncte fizice care pot fi atacate, incendiate sau scoase din funcțiune.

Iar pentru Ucraina diferența dintre „merge” și „nu merge” nu se măsoară doar în viteza internetului. Câteva minute fără comunicații pot însemna drone care nu mai primesc date, unități care pierd legătura și operațiuni deja pornite care intră în ceață. De aceea, lecția acestui incident nu e doar despre Starlink. E despre cât de rezistentă este infrastructura din spatele tehnologiei atunci când cineva încearcă, deliberat sau nu, să o saoteze sau chiar să o distrugă.

2. Acordul pentru Groenlanda extinde prezența militară americană

SUA, Danemarca și Groenlanda au semnat, pe 22 septembrie, la New York, un acord care împinge și mai mult Arctica în centrul competiției militare. Associated Press scrie despre extinderea activităților de la Pituffik și despre două noi zone de apărare, la Narsarsuaq și Mestersvig. Pe scurt, Washingtonul obține spațiu pentru o prezență militară mai mare în Arctica.

Aeronavele americane pot, de asemenea, „să survoleze și să aterizeze în orice teritoriu din Groenlanda”, stipulează acordul, inclusiv în apele teritoriale. Danemarca și Groenlanda au fost, de asemenea, de acord „să analizeze cererile de înființare a unor instalații militare fără echipaj uman în Groenlanda, în afara zonelor de apărare, prin proceduri accelerate de aprobare guvernamentală.”

În ceea ce Trump a prezentat drept o victorie a sa, acordul este explicit în privința unui lucru care oricum era considerat deja adevărat, menționând că „niciunui stat care nu este membru NATO nu i se va permite să își înființeze propriile instalații militare cu sau fără echipaj uman în Groenlanda și nici nu i se va permite o prezență persistentă a forțelor militare în Groenlanda, cu excepția cazului în care Părțile convin altfel”.

The Guardian scrie că există, de asemenea, o altă prevedere conform căreia nicio investiție provenită de la o țară care nu este membră sau parteneră NATO nu ar trebui să aibă voie „să dețină controlul, o influență semnificativă sau acces la informații nepublice care ar putea constitui o amenințare la adresa securității naționale sau a ordinii publice.”

Acest paragraf va fi văzut de SUA ca o încercare de a combate orice interes din partea Chinei sau a Rusiei. O altă parte a acordului vorbește, de asemenea, despre colaborarea pentru combaterea amenințării spionajului.

Acordul nu are o dată de expirare și, în mod curios, ia în considerare scenarii viitoare potențial relevante, cum ar fi o eventuală independență a Groenlandei. Textul precizează că o Groenlandă independentă ar trebui „să fie de acord să rămână în NATO” și să continue toate aranjamentele convenite prin tratat.

3. Guvernul de la Londra pregătește un centru pentru apărarea informațională

În discursul de la ONU, premierul britanic Andy Burnham a anunțat începerea lucrărilor pentru un National Centre for Information Defence, destinat detectării, atribuirii și perturbării operațiunilor informaționale ale statelor ostile.

Noua unitate se va afla la inceput sub tutela biroului premierului si a cabinetului sau, urmand sa functioneze in colaborare cu furnizarea de informatii, ministere, politia si institutiile media.

„În ultimii ani, am asistat la un atac la scară industrială din partea unor actori ostili asupra mediului informațional din Regatul Unit și al multora dintre aliații noștri. britanice – inclusiv univers și BBC Au amplificat discursurile de extremă dreaptă 2019. Știm, de asemenea, că au încercat să alimenteze tensiunile și tulburările în urma unor evenimente îngrozitoare. Ideea că cineva ar încerca să folosească astfel de lucruri în propriul avantaj este pur și simplu respingătoare, dar asta este ceea ce fac ei”, a explicat Burnham în discursul său.

Potrivit premierului britanic, Kremlinul cheltuiește aproximativ 1,3 miliarde de lire sterline în fiecare an pentru manipularea informațiilor. „Este vorba despre o campanie insidioasă care pătrunde în casele oamenilor și le denaturează sentimentul față de propria țară și comunitate – creând o narațiune a declinului, alimentând diviziunea și semănând disperare. Pe lângă aceasta, am asistat la atacuri cibernetice asupra companiilor și instituțiilor noastre”, a atras atenția Andy Burnham. Prim-ministrul britanic este conștient că „inteligența artificială va amplifica această amenințare”.

E foarte ușor să spui că lupți cu dezinformarea. Mult mai greu este să demonstrezi public cine a coordonat o operațiune, cum a făcut-o și unde se termină propaganda și începe pur și simplu critica legitimă la adresa unui guvern.

4. Zelenski cere ca Rusia să plătească mai mult pentru continuarea războiului

Volodimir Zelenski a cerut la New York menținerea presiunii economice asupra Moscovei. Le Monde pune accent pe justificarea loviturilor asupra teritoriului rus, care sunt prezentte de guvernul de la Kiev ca parte a supraviețuirii într-un război care intră într-o nouă iarnă. Discursul integral poate fi urmărit aici.

Dar mesajul cel mai important a fost poate altul. UN News arată că Zelenski a legat direct comerțul care continuă cu Rusia de capacitatea Kremlinului de a continua războiul. În paralel, a cerut mai mult sprijin militar și producție comună de armament, încercând să vândă și o idee pe care Kievul o repetă tot mai insistent: industria ucraineană de apărare nu mai trebuie privită doar ca un beneficiar al ajutorului occidental, ci ca o parte din viitoarea industrie de securitate a Europei.

Aici discursul lui Zelenski se leagă direct de tema acestei ediții a FLANC. Ucraina testează pe front tehnologii despre care restul lumii încă organizează conferințe. Drone, bruiaj, sisteme autonome, inteligență artificială. Experiența ucraineană are valoare strategică și, evident, valoare comercială. Kievul vrea să transforme lecțiile războiului în parteneriate industriale care să rămână și după război. Pentru europeni, întrebarea ar trebui să fie foarte pragmatică: ce a funcționat cu adevărat pe front?

Problema politică rămâne însă una foarte concretă: câtă presiune sunt dispuse să accepte statele care vor încetarea războiului, dar suportă și costurile sale economice? Revenim la această întrebare puțin mai jos, când vorbim despre rețeaua A7.

Ce trebuie noi să înțelegem e că poți anunța oricâte sancțiuni vrei. Dacă banii și componentele continuă să circule pe alte rute, presiunea există DOAR în comunicate și declarații. La modul concret, presiunea asupra veniturilor Rusiei depinde de capacitatea de a bloca și mecanismele prin care restricțiile sunt ocolite.

5. Europa trebuie să decidă cum răspunde presiunii rusești

Un incendiu suspect aici. O operațiune informațională dincolo. O dronă care intră în spațiul aerian al unui stat NATO. Un cablu avariat. O infrastructură critică lovită. Fiecare incident luat separat poate avea o explicație, o anchetă și un comunicat. Problema apare atunci când le pui pe toate pe aceeași hartă.

CSIS a documentat încă din 2025 campania rusă de sabotaj împotriva Occidentului, iar New York Times scrie pe 24 septembrie despre presiunea tot mai mare asupra Europei și despre felul în care guvernele încearcă să răspundă.

Atribuirea unui atac cere probe. Altfel intrăm foarte repede într-o zonă în care orice incident devine „Rusia” înainte să existe o investigație. Dar exact aici apare capcana: faptul că nu poți atribui în 24 de ore un incident nu înseamnă că trebuie să aștepți verdictul final pentru a-ți proteja infrastructura.

Există un risc general? Firește că da, pentru că fiecare incident este pus într-un dosar separat până când imaginea de ansamblu devine prea mare ca să mai poată fi ignorată.

România ar trebui să fie printre statele care cer evaluări comune, schimb rapid de informații și măsuri de protecție care pot fi verificate. Pentru că solidaritatea NATO nu se măsoară în câte comunicate de condamnare apar după fiecare incident. Se măsoară în cât de greu devine pentru cineva să provoace următorul. Iar noi suntem parte din frontul estic care experimentează tot mai multe incidente provocatoare de securitate din partea rușilor.

WHAT WE’RE HEARING

Diplomația bună nu înseamnă recepții. Înseamnă să pleci acasă cu ceva

Zilele astea, mergând la mai multe side events în marja Adunării Generale a ONU, mi-a devenit și mai clar un lucru pe care la București îl tratăm uneori prea ceremonial: diplomația este o formă de securitate.

Mi exact, o diplomație care funcționează îți aduce relații, investiții, acces și influență. Investițiile îți întăresc apoi economia. Iar o economie mai puternică îți permite să cheltuiești mai inteligent pentru apărare, infrastructură și reziliență. Iar o țară mai sigură devine, la rândul ei, mai atractivă pentru capital și pentru oameni. Nu este o ecuație automată, dar cercul ăsta există. Și începe înainte de a avea în dotare radare, tancuri sau interceptoare. Începe cu cine îți răspunde la telefon și cu ce ai construit la nivel de capacități și resurse înainte să apară vreo criză.

Din discuțiile pe care le-am avut aici, la New York, inclusiv cu surse politice prezente la recepția organizată de misiunea României la ONU, am rămas cu concluzia că România face diplomație mai ales reactiv.

Venim la marile întâlniri internaționale, ne exprimăm poziția, avem bilaterale, bifăm agenda și reacționăm la crizele care deja există. Mult mai greu este să vezi care sunt cele trei sau patru obiective pentru care România a venit la New York și pe care, timp de o săptămână, întreaga delegație încearcă să le împingă în fiecare întâlnire. Asta înseamnă politică externă vie: să știi înainte să ajungi în cameră ce vrei să obții când ieși din ea.

Diferența se vede foarte bine când te uiți la state precum Turcia, Polonia sau Finlanda. Nu pentru că ar avea aceeași politică externă sau aceleași interese, ci pentru că vin cu interese foarte clar articulate și încearcă să folosească fiecare platformă disponibilă pentru a le avansa.

Turcia este probabil exemplul cel mai vizibil al acestei săptămâni. Vine după summitul NATO găzduit la Ankara în iulie și se pregătește să găzduiască COP31, la Antalya, în noiembrie. Iar prezența sa la New York a fost folosită intens pentru întâlniri și poziționare diplomatică.

Turcii au folosit oportunitatea de a fi prezenți la Adunarea Generală a ONU pentru a-și prezenta industria de apărare unor interlocutori din state cu care relația nu trece neapărat prin NATO și unde contactele anterioare au fost mai degrabă politice.

Stakeholderi din industria turcă de apărare au fost prezenți la New York, au avut discuții și au prezentat ce poate oferi Turcia în materie de securitate. Cu alte cuvinte, diplomația, politica externă și industria au mers în aceeași direcție. Turcia nu a venit doar să vorbească despre securitate. A venit și să arate ce poate vinde pentru a o produce.

Și aici cred că România are un exemplu serios din care se poate inspira. Noi separăm prea des lucrurile: diplomația ține la MAE, apărarea de MApN, economia în altă parte, industria de apărare își vede de propriile probleme, iar investițiile străine sunt discutate de Guvern. Grești. Abordarea asta nu ne ajută deloc.

Statele care joacă agresiv pentru propriul interes național încearcă exact contrariul: pun toate aceste instrumente pe aceeași masă. Dacă vrei investiții într-o zonă strategică, ambasadorul trebuie să știe proiectul. Mai mult, dacă vrei parteneriate în industria de apărare, diplomația trebuie să le deschidă ușa și dacă vrei să contezi într-o regiune, trebuie să apari înainte să existe o criză, nu după ce ea a început.

Asta este poate una dintre concluziile mele după zilele astea de la ONU: securitatea nu începe atunci când ridici F-16-urile de la sol. Începe mult mai devreme. Începe când construiești relații suficient de bune încât cineva să investească în țara ta, să producă împreună cu tine, să-ți vândă o tehnologie critică sau să te susțină într-o negociere importantă.

Unde e România în acest peisaj geopolitic? Păi vorbim mult despre nevoia unei politici externe mai puternice, dar pare că uităm rapid că o politică externă puternică nu se măsoară în numărul de întâlniri din agenda unui demnitar. Se măsoară în ce aduci acasă după ele.

RADAR ROMÂNIA

Mesajul lui Nicușor Dan la ONU trebuie urmat de decizii acasă

În intervențiile din 23 septembrie la Consiliul de Securitate și de la tribuna ONU, președintele Nicușor Dan a cerut încetarea războiului rus și o pace care să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, cu garanții credibile. A discutat și despre securitatea Mării Negre, libertatea navigației și cooperarea regională pentru protecția infrastructurii maritime.

Președintele a vorbit și despre drona rusească ajunsă peste o clădire din Galați, despre încălcările tot mai dese ale spațiului nostru aerian, despre drona navală care, pe 20 august, s-a apropiat periculos de instalațiile Neptun Deep, dar și despre portul Constanța.

Bine, e foarte ușor să spui de la New York că Marea Neagră este strategică. România spune asta de ani buni. Mult mai greu este să arăți, acasă, ce ai făcut diferit pentru că este strategică. Nicușor Dan a vorbit despre hubul european de securitate maritimă, despre cooperarea cu Bulgaria și Turcia pentru deminare și protejarea infrastructurii și despre rolul României în menținerea rutelor comerciale ucrainene prin Dunăre și Constanța. Astea sunt lucruri concrete. Dar ele deschid imediat următoarea întrebare: cât de repede se transformă toate aceste inițiative în capacitate reală de a vedea, identifica și opri o amenințare?

Întrebarea necesită un răspuns sincer din partea statului, pentru că între timp amenințările nu mai sunt teoretice. Avem drone care intră în spațiul aerian, aparate care cad pe teritoriul României și o infrastructură energetică de miliarde de euro în Marea Neagră.

În plus, Neptun Deep nu e un concept într-o strategie națională, ci o investiție critică pentru securitatea energetică a României. Iar portul Constanța nu este doar un punct pe hartă. Este una dintre infrastructurile prin care România a devenit esențială pentru fluxurile comerciale din regiune.

De aceea, după intervenția la New York, e necesar ca președintele să continue cu partea a doua a discursului. Adică cea de la București, care presupune și implementarea a ceea ce a spus.

De ce trebuie să se înââmple acest lucru? Pentru că discursurile de la ONU fixează poziția unei țări. Dar securitatea statului nu se construiește de la tribuna ONU. Se construiește după ce microfonul se închide, când cineva trebuie să transforme poziția politică efectiv în radare, interceptoare, nave, proceduri, bani și oameni capabili să reacționeze la amenințre. Acolo se vede dacă Marea Neagră este într-adevăr o prioritate strategică pentru România sau doar unul dintre lucrurile pe care am învățat să le spunem foarte bine la marile conferințe internaționale.

O nouă dronă a căzut lângă Solca

În tot acest context, joi, pe 24 septembrie, o dronă s-a prăbușit în apropierea localității Solca, în Suceava. MApN precizează că a evoluat aproximativ patru minute în spațiul aerian național, fără victime sau pagube materiale la prăbușire. Ministerul a anunțat securizarea perimetrului și absența unui incendiu.

HotNews prezintă mărturiile localnicilor, care arată că unii oameni au plecat singuri să caute resturile. Ei bine, faptul că oamenii ajung să caute drona pe scutere ar trebui să preocupe autoritățile. De ce? Păi pentru că o alertă trebuie să explice și ce comportament îi protejează după prăbușire. Curiozitatea nu poate înlocui intervenția specialiștilor, iar resturile unui aparat necunoscut nu sunt un loc sigur de vizitat. Asta trebuie să știe toți cetățenii.

DEFENSE MONEY

A7 și banii care trec de sancțiuni

Când Zelenski cere să se pună presiune pe veniturile Rusiei, una dintre problemele de urmărit este infrastructura care îi permite regimului de la Kremlin să continue plățile externe. Adică adevărata luptă se dă pentru a afla pe unde mai circulă banii, cine îi mută, prin ce firme și cât de repede reușește Moscova să construiască rute alternative atunci când una este închisă.

Una din rute este rețeaua A7. Ea e deja prezentă în documente oficiale occidentale tocmai pentru rolul pe care l-ar avea în menținerea unor plăți externe ale Rusiei. Trezoreria SUA a documentat legăturile companiei cu oligharhul moldovean pro-rus Ilan Șor și cu banca rusă Promsvyazbank și a indicat folosirea tokenului A7A5 în mecanisme de eludare a sancțiunilor.

Mai mult, Centre for Information Resilience a mers mai departe și a urmărit firme intermediare și bilete la ordin folosite pentru plăți transfrontaliere. Iar pe 31 august, autoritățile britanice au emis o alertă pentru sectorul privat, tocmai pentru ca firmele să poată identifica mai ușor astfel de mecanisme. Merită urmărită și investigația New York Times despre rețea.

Partea mai puțin confortabilă pentru Europa constă în faptul că e simplu să publici o listă nouă cu entități sancționate. Mult mai greu este să urmărești permanent cine plătește, cine intermediază, cine livrează și cine apare mâine cu un alt nume într-o altă jurisdicție.

Rețelele de evitare a sancțiunilor se mișcă uneori mai repede decât birocrația care încearcă să le prindă. De aceea, eficiența sancțiunilor nu se măsoară în numărul de nume adăugate într-un document sau pe o listă care face știre. Se vede concret în tranzacțiile care nu mai trec, în armele care nu mai ajung pe front și în componentele pe care industria rusă nu le mai poate cumpăra pentru a-și continua războiul de agresiune împotriva Rusiei lui Putin.

Iar România are, la acest capitol, o vulnerabilitate foarte concretă. Pentru firmele care lucrează cu produse dual-use sau cu echipamente care pot ajunge și în industria militară, ce scrie pe factura finală nu spune întotdeauna toată povestea. Destinația declarată poate fi una, beneficiarul real poate fi altul, iar între ele pot exista două sau trei firme care fac traseul să pară perfect legitim.

Fabrica din spatele dronei

O investigație POLITICO, publicată și de Business Insider, urmărește extinderea Alabuga-Volokno, o fabrică de fibră de carbon din Tatarstan. Documentele descriu o capacitate suplimentară de 500 de tone anual până în 2029. Materialul prezintă planuri tehnice, imagini satelitare și verificări ale autenticității documentelor, relatate de oficiali americani și ucraineni.

Expertul David Albright estimează un potențial echivalent cu structurile a aproximativ 28.000 de drone pe an. Este însă o estimare privind materialul disponibil și nu dovedește că Rusia a produs deja aceste aparate și nici că toate celelalte componente vor exista în cantitățile necesare.

BATTLEFIELD

Tehnologia militară se verifică atunci când începe să cedeze

Business Insider scrie despre exercițiile armatei americane și detaliile pe care prezentările producătorilor de arme le omit. La Fort Irwin, militarii au testat echipamente în condiții dificile, împotriva unui adversar simulat și cu comunicațiile puse sub presiune.

În asaltul asupra orașului de exercițiu Razish, dronele au oferit informații utile înainte ca militarii să intre în zona urbană. Dar, pe măsură ce lupta s-a apropiat de clădiri și spațiul a devenit mai greu de citit, avantajul lor a început să se reducă. Și aici apare lecția simplă: tehnologia poate vedea mai mult, poate transmite mai repede și poate reduce riscul, dar nu înlocuiește oamenii care trebuie să știe să lupte, să se coordoneze și să ia decizii atunci când imaginea digitală nu mai este suficientă.

La fel se întâmplă și cu NGC2, noua rețea de comandă și control a armatei americane, construită pentru a lega militarii, senzorii și armele într-un singur sistem.

Pe hârtie, sună exact ca viitorul războiului. În teren, testele au arătat probleme de conectivitate și integrare. Iar aici e esențialul: o hartă digitală e extraordinară până când datele nu mai ajung. Iar un sistem conectat e valoros până când conexiunea cade. De aceea, planul de rezervă nu trebuie tratat ca o anexă, ci trebuie exersat la fel de serios ca sistemul principal.

În deșert, căldura a început să afecteze echipamentele de luptă, mai scrie Business Insider, iar operatorii au fost obligați să improvizeze soluții de răcire și întreținere.

Ei bine, astea sunt costuri pe care aproape nimeni nu le pune în poza de la semnarea unui contract: timpul de instruire, mentenanța, consumabilele, piesele de schimb, oboseala operatorului și toate micile probleme care, adunate, pot transforma un sistem sofisticat într-un obiect foarte scump și foarte puțin util.

La fel de interesantă este observația locotenent-colonelului britanic John Black despre roboții tereștri. Pot fi extrem de utili în misiuni periculoase, inclusiv la deminare, dar au limite de greutate, autonomie, transport și navigație. Cu alte cuvinte, nu există „tehnologie bună” în abstract. Există tehnologie potrivită sau nepotrivită pentru o anumită misiune.

THE DOCUMENT

De ce reforma Consiliului de Securitate se împotmolește

CFR Education a publicat zilele acestea un raport despre reforma Consiliului de Securitate al ONU. Este o simulare educațională care explică dificultățile schimbării. Merită citit pentru a înțelege de ce apelurile repetate la reformă nu produc rezultatul cerut.

Consiliul are 15 membri, dintre care cinci permanenți, cu drept de veto. Extinderea reprezentării și limitarea vetoului ating direct puterea acestora. Modificarea Cartei presupune adoptarea cu două treimi din Adunarea Generală și ratificarea de către două treimi dintre statele membre, inclusiv toți cei cinci permanenți. Cei care ar pierde din privilegii au, așadar, un rol decisiv în schimbare.

Adunarea Generală permite construirea unor majorități politice. Consiliul de Securitate poate adopta decizii obligatorii pentru state. Rezultatul unei reuniuni trebuie judecat și prin această diferență: ce sprijin a mobilizat și ce obligații a creat efectiv.

Pentru România, reforma merită susținută, dar politica de securitate trebuie construită ținând cont de acest blocaj. ONU rămâne un loc pentru negocieri, sprijin diplomatic și expunerea încălcărilor. Dar capacitatea noastră de apărare trebuie să funcționeze și atunci când Consiliul nu poate decide. Și cam aici se termină confortul declarațiilor despre ordinea bazată pe reguli și începe obligația de a o putea susține.

Ce urmărim între 25 septembrie și 2 octombrie

• 28 septembrie: Consiliul pentru Afaceri Externe al UE, formatul pentru Apărare, la Bruxelles. Miniștrii apărării din UE discută sprijinul militar pentru Ucraina, apărarea antiaeriană, flota-fantomă a Rusiei și amenințările hibride.

• 29–30 septembrie: International Security Expo, la Londra. Aici se va vorbi despre counter-terrorism, securitatea infrastructurii critice, reziliență și cyber, cu participare guvernamentală și industrie.

• 29–30 septembrie: DroneX, tot la Londra. Drone, counter-UAS, ISR și tehnologii dual-use.

• 30 septembrie–1 octombrie: NATO Industry Days 2026, la Stockholm. Întâlnire între NATO și industria de apărare, relevantă pentru producție, capacități și relația dintre cererea militară și ceea ce industria poate livra efectiv.

• 1 octombrie: BOLD ADRA 2026, în Sofia. Experiment NATO dedicat forțelor speciale, cu UAS, counter-UAS, aviație și integrarea tehnologiilor în misiuni reale. Se va vorbi mai ales despre ce tehnologie rezistă când este pusă în scenarii operaționale.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: Options for a NATO Multinational Drone-Interception Squadron, analiza publicată pe 23 septembrie de Justin Bronk la RUSI.

Este probabil unul dintre cele mai utile texte ale săptămânii și pentru România. Pleacă de la o problemă pe care o vedem deja deasupra flancului estic: are sens să ridici de fiecare dată F-16, F-35 sau Eurofighter și să consumi rachete aer-aer foarte scumpe pentru a intercepta drone rusești produse la o fracțiune din preț?

Bronk propune o variantă foarte concretă: o escadrilă multinațională NATO dedicată exclusiv interceptării dronelor, formată din avioane de antrenament înarmate, mai ieftine de operat și capabile să folosească inclusiv rachete ghidate cu laser mult mai ieftine. România apare explicit printre statele în care o asemenea capabilitate ar putea fi desfășurată.

Ce să vezi: Discuția Breaking Defense despre viitorul aviației militare europene și posibilitatea ca o parte tot mai mare din el să nu mai aibă pilot în cockpit.

Ce să asculți: Can AI Beat the Pentagon’s Bureaucracy?, episodul ChinaTalk publicat pe 22 septembrie, cu Garrett Berntsen, fost oficial responsabil de AI în administrația americană și actual Chief AI Officer la Accenture Federal Services. Are aproximativ 50 de minute și eu l-aș pune pe lista oricui încearcă să înțeleagă de ce simpla cumpărare a unui model AI nu transformă automat o armată. Discuția pleacă tocmai de la problema pe care o ratăm deseori când vorbim despre AI și apărare. Tehnologia poate exista și poate fi foarte bună, dar instituția construită în jurul ei poate continua să funcționeze exact ca înainte.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Un război nu se pierde doar pe front, așa cum și-ar imaginea mulți. Se poate pierde și atunci când o fabrică de muniție se oprește înainte ca adversarul să-i lovească primul depozit ori din cauza unei conducte care e avariată și care scumpește războiul.

Săptămâna asta s-a vorbit din nou de SECURITATEA EUROPEI, despre care tot mai mulți experți spun că nu mai începe la graniță și nu se termină la numărul de tancuri și drone din depozite. Securitatea Europei începe mult mai devreme, atunci când se creează podul între o decizie politică și capacitatea reală de apărare, iar acest pod ajunge să ducă spre dezvoltarea de fabrici, infrastructură, energie și logistică și capacitatea statelor de a vedea o amenințare înainte ca ea să ajungă efectiv deasupra caselor oamenilor, cum se întâmplă cu dronele care pătrund tot mai des în spațiul nostru aerian.

Săptămâna aceasta, Ursula von der Leyen a pus pe masă o schimbare a felului în care Europa își organizează securitatea. Dar propunerile ei merită citite împreună cu ce se întâmplă în fabricile din Europa, cât de vulnerabile sunt rutele energetice și cât de militarizată poate deveni Marea Neagră. Doar luate toate la pachet, putem să observăm diferența dintre ambiția politică și puterea reală. Și, mai ales, cât de repede poate Europa să transforme o decizie în capacitatea de a se apăra.

FIRST READ

Starea Uniunii, apropierea de Canada și relația cu furnizorii de securitate

Europa poate cumpăra armament și poate rămâne vulnerabilă exact în locul în care credea că a rezolvat problema: la furnizor. Producția se poate opri din lipsa unei componente, a energiei sau după un incendiu. Indiferent de una din aceste cauze, timpul pierdut într-o fabrică care produce pentru industria de apărare ajunge, mai devreme sau mai târziu, să influențeze activitatea de pe front.

Pe 16 septembrie, în discursul despre STAREA UNIUNII (SOTU) ținut în fața eurodeputaților reuniți în sesiunea plenară de la Strasbourg, președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen a propus un „Emergency Security Protocol”.

Ce înseamnă asta, mai exact? Adică un instrument prin care un stat membru ar putea cere reunirea tuturor celorlalte pentru coordonarea răspunsului la amenințări sub pragul agresiunii armate.

Președinta Comisiei Europene a anunțat și pregătirea unui Consiliu European de Securitate, după cum indică Euractiv, cu participarea unor parteneri din afara UE (precum CANADA), dar și un instrument european pentru capacități de apărare esențiale. Iar aici, desigur, intră în discuție apărarea antiaeriană, transportul strategic, realimentarea în aer a aviaonelor de luptă sau de tranzit, controlul orbitei joase a spațiului și tot ceea ce ține de cyber, mai ales infrustructura critică digitală care depozitează majoritatea informațiilor privind planurile de apărare.

Evident, toate astea sunt propuneri politice, asta trebuie reținut. Iar arhitectura, finanțarea și aplicarea lor trebuie încă stabilite de statele membre și acceptate prin consens la nivel european.

Miza protocolului sugerat de Ursula von der Leyen ține de timpul de reacție. Mai exact, un atac asupra unei fabrici care aprovizionează mai multe armate poate avea efecte în toată Europa, deși ancheta începe într-o singură țară. De aceea, coordonarea are valoare când informația ajunge la ceilalți aliați înainte să fie lovit următorul obiectiv.

Și în toată această discuție, ei bine, România are tot interesul să ceară proceduri clare și acces rapid la sprijin. De ce?

Păi pentru că trebuie să ne protejăm lanțurile industriale, despre care vorbește și generalul în retragere Chris Badia într-un interviu publicat de Aerospace & Defence pe 4 septembrie și pe care l-am recomandat în ediția de vinerea trecută a FLANC.

Chris Badia, din poziția de fost comandant adjunct al Comandantului Aliat pentru Transformare din NATO, pune această temă în centrul reînarmării europene. Revin la ea pentru că deciziile acestei săptămâni dau și mai multă greutate politică argumentelor sale.

Ce cred că ar trebui să facă decidenții politici și militari e să judece contractele în care e angajat statul român și sau mai ales după cât de ușor poate fi înlocuit un furnizor care ar putea să se blocheze și să nu mai livreze ce a promis contractual. Atenția la acest aspect e crucială, mai ales în timpul războiului, căci o singură piesă de luptă fără alternativă poate ține pe loc un echipament de milioane sau zeci de milioane de euro.

Indiferent de cine guvernează la Palatul Victoria și cine conduce Ministerul Apărării, atenția la detaliile din contracte. Iar statul român trebuie să aibă acces la documentațiile furnizorilor, capacitatea lor locală de reparație, o listă cu furnizori alternativi și un pachet de comenzi suficient de previzibile încât o companie să angajeze oameni.

Transferul de tehnologie trebuie să poată fi urmărit până la fabrica în care cineva o folosește. În fond, contribuabilul plătește și pentru capacitatea țării de a se descurca atunci când apar probleme. Sau mai ales atunci când apar probleme.

În intervenția sa în Parlamentul European, premierul canadian Mark Carney a propus o cooperare aprofundată Canada–UE în materie de minerale critice, apărare, energie, AI și spațiu. Argumentul lui este reziliența construită împreună, prin capacități complementare. Pentru Europa, această relație cu guvernul canadian poate lărgi baza de furnizori și resurse în domeniul apărării și al securității.

Dar pentru România, întrebarea devine foarte concretă: cu ce intrăm în aceste proiecte și ce putem livra noi efecitv ca stat? Suntem doar cumpărători sau putem livra și ceva clar?

Discuția asta nu există la București, dar cred că ar trebui să înceapă să aibă loc, căci România are nevoie să știe unde poate produce, ce poate repara și cât timp poate susține echipamentele cumpărate. De răspunsurile astea depinde câtă libertate de decizie ne rămâne într-o criză.

FIVE SIGNALS

1. Fabricile de apărare devin un real obiectiv de securitate

După mai multe incendii și incidente suspecte, ASD (organizația care reprezintă industria europeană de apărare), cere o relație mai strânsă între companii și autorități. Publicația Breaking Defense a adunat, pe 11 septembrie, reacțiile din industria europeană de apărare. Unele anchete sunt încă în desfășurare, așa că ar fi pripit să punem eticheta de sabotaj rusesc pe fiecare incident. DAR tocmai aici este problema, căci o fabrică strategică nu poate aștepta verdictul penal final ca să afle dacă trebuie protejată.

Pentru armatele europene, un incendiu într-o hală de producție nu e doar problema unei companii private. Înseamnă muniție care ajunge mai târziu pe front, piese care lipsesc și blochează apărarea directă, contracte întârziate și, uneori, capacități care rămân doar pe hârtie și în discursurile politicienilor, dar nu se mai transformă în realitate ÎN SECURITATE.

O sursă din industria de apărare românească a comentat pentru newsletterul FLANC, spunând că Europa trebuie să înceapă să înțeleagă că reînarmarea nu înseamnă doar să construiești mai multe fabrici, ci să fii capabil să le ții în funcțiune când presiunea crește.

2. Finlanda se apropie de descurajarea nucleară franceză

Finlanda a făcut încă un pas într-o discuție care până nu demult părea rezervată marilor puteri nucleare. Pe 14 septembrie, guvernul de la Helsinki a anunțat participarea la inițiativa franceză privind descurajarea nucleară extinsă, în timpul Summitului Arctic la care a participat și Nicușor Dan.

Președintele Alexander Stubb spune că inițiativa completează descurajarea NATO și că Finlanda nu urmărește staționarea armelor nucleare pe teritoriul său în timp de pace. Butonul de comandată rămâne însă la Paris.

Dincolo de Finlanda, mișcarea spune ceva mai important despre Europa. Discuția despre apărare prin capacitate nucleară intră tot mai clar în arhitectura de securitate a continentului și nu mai reprezintă un subiect tabu.

Evident, întrebarea reală CARE TREBUIE SĂ I SEPUNĂ DIN NOU președintelui Nicușor Dan e despre cum vede Bucureștiul această reașezare și ce rol își imaginează pentru sine într-o Europă care începe să vorbească tot mai serios despre propriile instrumente de descurajare pe care le are deja la dispoziție și care nu depind de voința americanilor și mai ales a lui Donald Trump.

3. Atacul de la Yahodyn (Ucraina)

Uneori, diferența dintre o știre și o tragedie stă în câteva minute. Sună aproape teatral, dar e cât se poate de real. Pe 13 septembrie, o dronă rusească a lovit locomotiva unui tren evacuat în apropierea frontierei cu Polonia. Boris Johnson și Carl Bildt se aflau într-o altă garnitură, care trecuse anterior prin zonă. Fostul prim-ministru suedez, a corectat ulterior informațiile care îi plasau în trenul lovit.

Nu există date clare care să susțină ideea că atacul i-ar fi vizat. Dar ce avem, în schimb, e o demonstrație foarte concretă despre ce înseamnă avertizarea timpurie. Pasagerii au fost evacuați, circulația a fost gestionată, iar lovitura nu s-a transformat într-un bilanț mult mai grav. Iar asta arată că, într-un război care ajunge cu infrastructura civilă până la câțiva kilometri de frontiera NATO, timpul dintre informație și reacție devine parte din capacitatea reală de apărare și mai ales de salvare de vieți.

4. Spania începe să se apere mai bine din punct de vedere naval

O navă militară nu devine inutilă doar pentru că este veche, devine vulnerabilă dacă amenințările se schimbă mai repede decât protecția pe care ea poate să o ofere, asta mi-a spus un membru în rezervă al Forțelor Navale Române la ceremonia de pe 15 august de Ziua Marinei.

Ei bine, Spania vrea să nu aibă astfel de probleme și încearcă să le rezolve prin achiziția sistemelor SIMBAD RC pentru nava Juan Carlos I și două fregate din clasa Santa María. Mișcarea arată cum marinele europene încearcă să adapteze ceea ce au deja la un mediu în care dronele, rachetele și atacurile la joasă altitudine schimbă regulile jocului.

Pentru România, evident, lecția e simplă și destul de incomodă, căci ne indică faptul că nu putem aștepta navele care urmează să se producă în următorii ani prin SAFE. Flota existentă trebuie să poată supraviețui amenințărilor de astăzi. Bine, faptul că un sistem a fost cumpărat nu înseamnă că vulnerabilitatea a dispărut peste noapte. Nu trebuie să avem astfel de iluzii. Dar trebuie să înțelegem că integrarea, testarea și folosirea lui în condiții reale sunt cele care fac diferența dintre o achiziție și o capacitate reală de apărare.

5. Rheinmetall deschide interfețele Battlesuite

Rheinmetall spune că vrea să facă Battlesuite mai deschis către alte sisteme. Pe 11 septembrie, compania a anunțat publicarea specificațiilor pentru unele dintre interfețele platformei, ceea ce ar trebui să permită integrarea mai ușoară a echipamentelor produse de alți furnizori. Asta-i o știrea importantă într-o industrie în care fiecare companie își construiește propriul ecosistem. Drept urmare, un gigant ca Rheinmetall, când pune pe masă ideea de interoperabilitate reală, trebuie ascultat. De ce? Păi pentru că pentru statele care cumpără sisteme de zeci sau sute de milioane de euro, interoperabilitatea nu e doar un detaliu tehnic, ci și o formă de independență față de furnizor.

Doar că, să fim atenți la detalii. „Deschis” într-un comunicat de presă nu înseamnă automat deschis și în teren. Ce trebuie urmărit în următoare perioadă este ce pot conecta efectiv clienții din interfeța celor de la Rheinmetall, cât îi costă și câtă libertate păstrează după semnarea contractului.

WHAT WE’RE HEARING

Freyja are sprijin politic și încă are de trecut testele

Freyja este proiectul antirachetă construit în jurul interceptorului FP-7X al companiei ucrainene Fire Point, care încearcă să lege într-un singur sistem radare, ghidaj, comandă și control și racheta propriu-zisă. Iryna Terekh, CEO Fire Point, a descris pentru Breaking Defense integrarea tehnologiilor și selecția partenerilor pentru Freyja, cu un test inițial urmărit până la sfârșitul anului. Concret, Fire Point caută „cei mai buni jucători” din industrie pentru integrarea tehnologiilor.

Din interiorul companiei, Denys Shtilerman (cofondator și chief designer Fire Point) rezumă foarte bine unde este proiectul: „Racheta, ca rachetă, este gata”. Problema grea începe după aceea, când toate componentele trebuie să funcționeze împreună suficient de repede încât să intercepteze o țintă balistică.

Pe 16 septembrie, Ursula von der Leyen a invocat Freyja ca exemplu al cooperării dintre Ucraina și industria europeană de apărare. Sprijinul politic contează, dar următorul moment care contează cu adevărat este testul. De ce?

Păi pentru că vizibilitatea politică poate aduce resurse, însă capacitatea de interceptare va trebui demonstrată prin rezultatul unui test, cu tot cu limitele lui, urmat de un calendar credibil de producție.

Și chiar dacă testul reușește, mai rămâne problema producției. Armin Papperger, CEO Rheinmetall, o spune direct: „Pur și simplu nu poți produce rachete atât de repede”.

Iar Business Insider arată ce înseamnă partea mai puțin spectaculoasă a unei apărări antiaeriene care chiar funcționează. În cazul Patriot, armata americană nu mută doar lansatoarele, ci și radarul, centrul de comandă, generatoarele, echipele și interceptoarele, toate coordonate astfel încât bateria să poată deveni operațională în câteva zile.

O sursă din MApN care a vorbit pentru FLANC (sub protecția anonimatului) spune că un interceptor bun nu valorează mare lucru dacă restul sistemului nu ajunge la timp, nu comunică și nu poate fi susținut în teren. „România trebuie să se uite și să învețe aceste lecții de la alții, că nu e suficient să cumperi doar o rachetă. E bine să cumperi un întreg lanț care trebuie să funcționeze sub presiune, în caz că ne atacă și pe noi rușii”, susține sursa.

RADAR ROMÂNIA

Drona care a căzut în Suceava

Pe 12 septembrie, după avertizări primite de la Ucraina și Republica Moldova, România a ridicat două F-16. Populația din Botoșani a primit RO-Alert la 16:20; aparatul a fost găsit la Botoșenița Mare, în Suceava. Nu au fost victime. Biziday estimează un parcurs de aproximativ 100 km în România, însă această distanță nu apare în comunicatul MApN reprodus de publicație.

Faptul că a căzut pe câmp ne-a scutit de o tragedie. Însă rămâne de explicat cum a fost urmărită ținta și ce opțiuni de intervenție au existat. De ce? Păi fix pentru că publicul are nevoie de concluziile incidentului și de măsurile luate după el. Repetarea alertelor, fără o explicație despre ce se îmbunătățește, consumă încrederea oamenilor, iar asta duce în final la obișnuință și lipsă generală de încredere în sistemul de prevenție.

Pe 15 septembrie au urmat două alerte pentru nordul Tulcei și o nouă decolare a aeronavelor F-16. MApN precizează că nu au fost raportate pătrunderi în spațiul național. Bilanțul pentru 2026, actualizat în aceeași zi, indică 73 de atacuri lângă frontieră, 56 de situații cu aeronave ridicate, 27 de pătrunderi neautorizate și patru drone doborâte.

Rezerva și aliații sunt parte din răspuns

Astăzi se termină MOBEX, exercițiul care s-a desfășurat între 14 și 18 septembrie în Neamț, Suceava și Botoșani, cu participarea rezerviștilor și evaluarea pregătirii pentru apărare. Exercițiul era planificat înaintea incursiunii din 12 septembrie. Merită ca MApN să transmită ce probleme de mobilizare au ieșit la suprafață chiar în timpul acestui exercițiu și cum vor fi corectate, ținând cont că realitatea s-a pliat direct cu pregătirea în caz de situație de criză.

În plus, pe 16 septembrie, miniștrii apărării din România și Spania s-au întâlnit la baza Mihail Kogălniceanu. MApN a evidențiat contribuția piloților spanioli și a trupelor din grupul de luptă al NATO.

DEFENSE MONEY

Războiul scumpește nu doar armele, ci energia și logistica necesare pentru a le produce

Joi, pe 17 septembrie, Ursula von der Leyen a anunțat o alocare de 3,3 miliarde de euro pentru rachete și drone destinate Ucrainei. Următorul lucru de urmărit este cât de repede finanțarea asta ajunge în comenzi și livrări care să susțină capacitatea de rezistență a ucrainenilor în fața invadatorilor ruși ai lui Putin.

Separat, în Golf, nesiguranța se vede direct în costul transportului. Bloomberg a relatat că un petrolier pe ruta Golful Persic–China ajunsese să coste peste 1 milion de dolari pe zi. Chiar și navele care plecau din Golful Oman, evitând strâmtoarea Hormuz, ajungeau la aproximativ 644.000 de dolari pe zi. Explicația e simplă: când rutele obișnuite devin riscante, navele ocolesc, fac transferuri suplimentare și stau mai mult timp ocupate. Asta înseamnă mai puține petroliere disponibile și costuri mai mari.

AFP a relatat pe 15 septembrie blocarea conductei saudite East–West, pe fondul atacurilor și al presiunii asupra rutelor maritime. Situația a evoluat, iar Bloomberg scria joi despre intenția de a restabili aproximativ jumătate din capacitate în câteva zile și funcționarea integrală în șase săptămâni. Însă orice plan rămâne expus acelorași riscuri care au produs avaria.

Qatarul arată o altă față a aceleiași vulnerabilități. Capacitatea nominală de circa 77 de milioane de tone de GNL pe an a sistemului de la Ras Laffan nu garantează exportul: oprirea producției din martie și nesiguranța Hormuzului au afectat ambele verigi. Iar o analiză The Merchant’s News din 14 septembrie urmărește fix cum competiția pentru încărcături scumpe pune presiune pe consumatori și industrie.

În Defense Business Brief-ul din 10 septembrie al celor de la Defence One se vorbește aplicat despre producția robotizată, lipsa meseriașilor și controlul transferurilor de armament. Machina Labs descrie extinderea producției flexibile asistate de AI și roboți.

Pentru România, relevanța acestei discuții e cât se poate de practică, căci investițiile în utilaje trebuie însoțite de oameni care le folosesc și de proceduri care certifică piesele. Asta trebuie să înțeleagă și politicienii, că o hală nouă are valoare militară când livrează repetat la calitatea și în ritmul cerute, nu doar că arată bine în poze.

BATTLEFIELD

În Marea Neagră dronele au început să se vâneze între ele

Forțele Navale ucrainene au anunțat, pe 12 septembrie, distrugerea unei drone marine rusești de către o platformă Sargan 3000 și au prezentat confruntarea drept prima de acest fel din istorie. Premiera este revendicată de partea ucraineană, iar episodul arată extinderea rolului acestor instrumente de luptă care pot fi folosite și pentru a combate alte sisteme fără echipaj.

• Iar România trebuie să includă această evoluție în protecția porturilor și a infrastructurii offshore. Deci, din nou, trebuie să fim mult mai atenți la războiul de lângă noi.

În plus, pe 17 septembrie, un atac rusesc asupra unei nave comerciale sub pavilion tanzanian a ucis căpitanul și a rănit trei membri ai echipajului, potrivit autorităților ucrainene citate de Reuters. Deci vedem cum în Marea Neagră se extinde riscul pentru navigația civilă.

AI-ul ajunge și în proiectele de rachete

Business Insider scrie că Ucraina dezvoltă rachete de atac asistate de inteligență artificială.

Dar noi, aici în FLANC, nu luam de bun tot ceea ce se întâmplă. Ci verificam și așteptăm rezultate concret. Prin urmare, „AI” este un termen prea larg ca să ne spună, singur, cât de performantă este arma. Important e mai ales ce face concret inteligența artificială: ajută racheta să identifice ținta, să-și corecteze traseul sau să ia anumite decizii fără intervenție umană? Abia apoi putem vorbi despre cât de precisă și eficientă este tehnologia. Până nu vedem rezultate din teste sau din folosirea în luptă, avem deocamdată o direcție de dezvoltare, nu dovada unei revoluții militare.

Pe de altă parte, acordul britanico-ucrainean privind Avengers AI Labs, prezentat pe 16 septembrie, urmărește valorificarea datelor operaționale pentru dezvoltarea tehnologiilor militare. Experiența de război devine o resursă pentru cercetare. Accesul la date trebuie însă însoțit de evaluarea sistemelor construite cu ele, iar ăsta e un lucru pe care trebuie să-l urmărim. Iar noi vom face asta prin FLANC.

Rheinmetall spune că pentru protejarea infrastructurii nu ajunge doar să detectezi o dronă. Trebuie să legi senzorii care o văd de sistemele care o pot bruia, devia sau doborî. Compania germană a prezentat această abordare pe 9 septembrie. Deocamdată, vorbim însă despre soluția prezentată de producător, nu despre o performanță demonstrată independent. Întrebarea importantă pentru orice cumpărător este cât de bine funcționează sistemul în condiții reale și împotriva tipului de drone pentru care a fost cumpărat.

THE DOCUMENT

De ce spațiul devine infrastructură militară

Marea Britanie a publicat pe 8 septembrie STRATEGIA SPAȚIALĂ pentru 2027–2035, cu un plan interinstituțional de peste 7,8 miliarde de lire până în 2030. Prioritățile includ comunicațiile prin satelit, supravegherea spațiului, operațiunile de service și producție pe orbită și accesul la lansare. Pentru informații, supraveghere, recunoaștere și control spațial sunt prevăzute 880 de milioane de lire până în 2030.

Guvernanții și strategii statului român nu trebuie să ignore subiectul, căci el vorbește și despre dependențele proprii. Mai concret spus, pentru securitatea României e important cine furnizează imaginile, cât de repede le primește armata și ce servicii rămân disponibile sub presiune într-o situație de criză.

Competiția militară din spațiu capătă și o retorică mai explicită. Pe 16 septembrie, generalul american Dan Caine a vorbit despre pregătirea forțelor pentru medii contestate până în spațiul cislunar, între Pământ și vecinătatea Lunii. Defense One subliniază că nu a precizat dacă includea suprafața lunară.

Separat, The Telegraph semnalează că China și SUA dezvoltă arme noi într-o cursă pentru controlul spațiului. Mai exact, se au în vedere sateliți chinezi capabili să deplaseze alte vehicule spațiale. Așa că putem observa foarte clar cum protejarea accesului la servicii orbitale devine o problemă militară foarte terestră.

Ce urmărim între 18 și 25 septembrie

• 18–19 septembrie: NATO Military Committee Conference din Danemarca, unde conducerea militară a Alianței se reunește pentru conferința anuală a Comitetului Militar NATO.

• 22 septembrie: începe dezbaterea generală a Adunării Generale ONU de la New York, unde Explicativ va avea corespondență specială direct de la Națiunile Unite.

• 22–25 septembrie: EURO DEFENCE EXPO din Essen. Aici industria europeană de apărare va discuta despre drone, robotică, AI, cybersecurity, logistică și producție, în paralel cu conferința NATO Joint Air Power Competence Centre.

• 23 septembrie: summit ONU pentru climă și tranziție energetică. Deși nu e legat direct de sectorul apărării, e un reper de urmărit inclusiv prin prisma securității energetice și a competiției pentru resurse.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: Reportajul „Jared Kushner’s Dollar Diplomacy” din The New Yorker. Se urmărește suprapunerea dintre afacerile lui Kushner și diplomație, inclusiv legăturile cu statele din Golf și investițiile din Balcani. Este util pentru înțelegerea cercurilor de influență din jurul administrației Trump.

Ce să vezi: Reportajul DW România intitulat EUROPEO: Războiul hibrid al Rusiei în Țările Baltice.

Ce să asculți: Discursul Ursulei von der Leyen din 16 septembrie, urmărind pasajele despre securitate și capacități comune de apărare.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Luni, la Palatul Cotroceni, s-a discutat despre armata pe care România ar trebui să o aibă peste aproape două decenii. A fost ședința CSAT de toamnă. Marți, o dronă a intrat în spațiul nostru aerian, cinci județe au primit alerte (Iași, Vaslui, Neamț, Suceava și Botoșani), iar aeroportul din Iași și-a oprit temporar zborurile. În aceeași zi, autoritățile au anunțat că au împiedicat pregătirea unor acțiuni de sabotaj din partea unui cetățean rus. Între calendarul înzestrării și calendarul amenințării încape, deja, foarte multă vulnerabilitate.

Iar asta e, de fapt, problema despre care vorbim în ediția de astăzi. România își face planurile de apărare în ani și decenii, în timp ce amenințările se măsoară deja în ore.

Ce se feresc de multe ori să spună politicienii e că între un program de înzestrare aprobat pe hârtie, un contract semnat, primul echipament livrat și momentul în care acel echipament devine cu adevărat operațional pot trece ani. Mulți. Iar asta nu ne ajută deloc ca stat, mai ales în ceea ce privește dorința de a ne apăra democrația și prosperitatea.

De ce? Păi, după cum vedem zilnic deja, în războiul de agresiune pornit de ruși în Ucraina, tehnologia, tacticile și tipurile de atac nu așteaptă după nimeni. Ele se schimbă constant și din ce în ce mai rapid. Adaptarea la context e una din cele mai importante calități și ea trebuie însoțită de inovare cât mai simplificată și mai puțin costisitoare. Pe acest pilon stă rezistența ucrainenilor în fața Rusie lui Putin.

Prin urmare, FLANC #02 nu este doar despre ce cumpără România. Este despre cât de repede poate transforma statul banii, strategiile și contractele în apărare care chiar funcționează. Iar întrebarea asta ar trebui să ne-o punem mai des, pentru că e vital să știm ce trebuie să producă planurile aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, cât ne costă timpul pierdut până la avea o apărare solidă și de ce securitatea unei țări ca România, la margine de NATO, nu înseamnă nici pe departe poze care dau bine pe rețelele sociale și comunicate de presă transformate în știri propagandist pozitive la semnarea contractelor.

Ne uităm, desigur, și spre Washington, unde AI-ul accelerează munca în domeniul militar, ne uităm și la elicopterele pe care suedezii se pregătesc să le retragă din activitate, dar și la cablurile submarine pe care Rusia este acuzată că învață să le saboteze.

FIRST READ

România are un plan pentru 2044. Cine răspunde însă pentru următorii doi ani?

România are nevoie de o armată mai puternică. Săptămâna aceasta, CSAT a aprobat Planul de înzestrare pentru 2027–2036 și programul de transformare a Armatei până în 2044. A aprobat și analiza implementării SAFE. Sunt decizii importante: stabilesc direcția, ordinea investițiilor și cadrul în care ar trebui cheltuiți banii. De aici începe însă obligația politică de a explica rezultatele intermediare.

Un orizont de aproape două decenii este firesc pentru avioane, nave sau infrastructură militară. Devine însă o problemă atunci când înghite discuția despre ce putem face imediat. Iar discuția asta trebuie să o avem, oricât de mult ar fugi de ea oficialii, fie că-s decidenți politici sau militar.

Oamenii care au primit marți RO-Alert merită un răspuns la o întrebare extrem de simplă: cât de bine îi poate proteja România la următorul incident?

CSAT spune că ținta pentru 2044 este de 120.000 de militari activi. Într-o analiză publicată de G4Media, se discută însă și despre dificultățile recrutării, absența unei perspective suficient de clare asupra rezerviștilor și capacitatea economiei de a susține un conflict îndelungat.

Deci ambiția CSAT, deci a statului român, trebuie citită împreună cu aceste constrângeri. Cifra de 120.000 de militari activi în următorii 18 ani e o țintă de planificare, iar atingerea ei va cere de la mediul politic decizii repetate, bugete mai mari și mai consolidat, dar mi ales oameni care chiar să aleagă să urmeze o carieră militară.

Iar asta e o parte incomodă de discuție pentru oricine deține puterea în statul român, căci un efectiv de 120.000 de oameni presupune cazare, instruire, echipament, comandanți, asistență medicală și bani pentru operarea tehnicii de luptă.

În plus, când se vorbește de acest subiect trebuie avută în vedere și competiția pentru specialiști cu companiile care au nevoie de aceiași ingineri, mecanici sau informaticieni. Prin urmare, statul român trebuie să poată explica ce oferă unui tânăr care intră în armată și ce îl convinge să rămână după primul contract.

Mi mult, discuția despre rezerviști nu trebuie să fie ignorată, căci rezerviștii au nevoie de pregătire periodică, echipament disponibil și proceduri pe care le cunosc înaintea unei crize. Iar aici trebuie să se creeze un parteneriat între stat și mediul privat, astfel încât angajatorii rezerviștilor să știe cum funcționează participarea angajaților lor la instruire. De asemenea, familiile acestor rezerviști trebuie să poată anticipa obligațiile pe care le au aceștia. Deci, după cum putem observa, toate detaliile astea cer organizare într-o perioadă în care societatea funcționează normal. I se pare însă cuiva că dincolo de declarații, facem si ceva în practică pentru a îndeplini aceste obiective?

În comunicatul CSAT de luni a apărut explicit nevoia finanțării înzestrării, operării și pregătirii pentru luptă. Apare și angajamentul pentru 2035: 3,5% din PIB pentru apărare și 1,5% pentru cheltuieli asociate. Merită păstrată această împărțire când auzim cifra de 5%. Ea spune cum este construit angajamentul, dar nu ne spune câte unități vor fi pregătite într-un anumit an.

Pentru asta, ei bine, guvernul României și Ministerul Apărării, atunci când nu va mai avea interimari pe funcții (???) au sarcina să pună pe masa discuțiilor de l Palatul Victoria un calendar de implmentare pe care îl putem verifica cu toții.

Prima urgență care trebuie rezolvată e legarea achizițiilor de amenințările observate. De ce? Păi pentru că incursiunea dronei din 8 septembrie a pus din nou în discuție capacitatea noastră ca stat de a detecta, urmări și opri ținte aeriene.

De aceea, o evaluare serioasă trebuie să reconstituie incidentul și să stabilească unde s-a pierdut timp. De aici ar trebui să decurgă prioritățile de instruire și planul de investiții. Concluzia nu poate fi aleasă în avans din catalogul unui furnizor, căci nu furnizorul se izbește de problemă. El doar oferă soluția la problemă.

Deci, pentru fiecare program de apărare antiaeriană avem de urmărit cum ajunge informația de la senzor la comandant și la echipajul care intervine. Cine vede aceeași țintă? Cât durează identificarea? Ce soluții există pentru diferite altitudini și tipuri de amenințare?

Avem nevoie să știm toate acea, căci o eroare de integrare între două sisteme cumpărate separat poate consuma exact minutele pe care nu le avem.

A doua urgență care trebuie rezolvată e industria care poate susține efortul. În analiza G4Media, generalul Virgil Bălăceanu ridică problema mobilizării economiei pentru război. Evident, asta-i evaluare unui fost militar, adică un om cu expertiză practică, nu rezultatul unui audit public al fiecărei fabrici la momentul actual.

Întrebarea pe care o pune domnul general Bălăceanu e însă foarte bună: cât timp ar putea România să repare, să realimenteze și să aprovizioneze o armată solicitată continuu?

Ce trebuie să evităm? Depedența. Mai exact, o fabrică nu trebuie să depindă de un singur furnizor pentru o componentă care îi poate bloca toată producția. O fabrică de drone, spre exemplu, poate avea utilaje, dar poate să nu aibă suficienți oameni calificați pentru al doilea schimb în caz că el devine necesar din cauza unui context în care apare un conflict. Mai trebuie evitată și situația în care o fabrică sau un producător local poate asambla un sistem fără dreptul de a-i modifica software-ul sau de a repara anumite subansamble.

Așa că ideea de cooperare industrială trebuie descrisă prin activități și termene: ce se face în România, de când, cu ce documentație și pentru ce volum de comenzi. Un anunț despre transfer de tehnologie trebuie urmărit până când specialiștii români folosesc tehnologia respectivă. Altfel, publicul finanțează o promisiune pe care nimeni nu o mai verifică după fotografia oficială.

A treia urgență de rezolvat și ultima din acestă rubirică este continuitatea deciziei. La program care se întinde până în 2044 asta înseamnă mai multe guverne și mai mulți miniștri. Nici nu mai are rost să spun că în medie un guvern stă cam un an în funcție la noi. Tocmai de aceea avem nevoie de praguri intermediare, asumate instituțional, care să facă ca schimbarea unui ministru să nu poată reseta răspunderea pentru un contract întârziat. Noul titular trebuie să preia și problemele, împreună cu termenul de rezolvare.

Dragii noștri parlamentari, că tot au venit din vacanță, au și ei o obligație aici. Care e aia? Păi Comisiile de Apărare ar trebui să ceară periodic o situație a întârzierilor, a costurilor revizuite și a obligațiilor industriale îndeplinite. Audierile pot avea o parte clasificată și o concluzie publică. E important ca aleșii neamului să facă asta, căci cetățenii trebuie să afle cine a explicat o întârziere și ce termen și-a asumat pentru remediere.

Banii publici cer control parlamentar, iar amploarea reînarmării face acest control și mai necesar. Drep umare, un program întins pe două decenii trebuie verificat în timpul execuției, când problemele mai pot fi corectate.

În FLANC, noi asta ne propunem, să urmărim ce s-a schimbat între două ediții, dacă a fost semnat un contract, a fost plătit un avans, a început producția, a fost recepționat un echipament sau a devenit operațională o unitate.

România are tot dreptul să își proiecteze armata pentru 2044. Cetățenii însă au tot dreptul să ceară explicații pentru protecția lor în 2026. Iar între cele două obligații trebuie să existe un calendar de muncă și o răspundere clară din partea celor care au putere de decizie, căci următoarea dronă va testa ceea ce funcționează deja, nu ceea ce ne dorim să avem ca sistem de protecție.

FIVE SIGNALS

1. România trimite 20 de militari în Coaliţia de voinţă pentru Ucraina și o dezinformare „suveranistă” despre faptul că aceștia sunt duși pe front

Administrația Prezidențială a respins miercuri narațiunea propagandistică care a circulat în ultimele zile în online, potrivit căreia România ar trimite militari să lupte în Ucraina. Solicitarea adresată Parlamentului privește participarea cu cel mult 20 de militari de stat major la comandamentul Forței Multinaționale în sprijinul Ucrainei și la structurile subordonate. Activitatea are loc în Franța și Marea Britanie și vizează planificarea, comanda și controlul.

Comandamentul se înscrie în pregătirea garanțiilor de securitate avute în vedere după un acord de încetare a focului, iar Palatul Cotroceni a precizat că România nu trimite prin această decizie trupe combatante în Ucraina. Geografia și mandatul sunt verificabile, însă asta nu i-a oprit pe propagandiștii pro-ruși să construiască o dezinformare viralizată pe rețelele sociale, care a fost menită să sperie populația și să consolideze și mai mult sentimentul anti-Ucraina prezent deja în spațiul public.

Merită să observăm mecanismul acesta al propagandei. Dintr-un document administrativ au fost păstrate cuvintele care provoacă teamă: „militari”, „Ucraina” și „forță”. Au dispărut însă locul misiunii și atribuțiile. iar cititorului i-a rămas impresia unei decizii ascunse prin care țara este împinsă în război. Frica a ajuns astfel să ocupe spațiul în care ar trebui discutate întrebări legitime despre mandat, costuri și control parlamentar.

Statul are obligația să explice aceste decizii din prima zi, într-o limbă pe care oamenii o înțeleg. Iar aici e vina Administrației Prezidențiale, căci un comunicat tehnic lasă mult loc interpretărilor abuzive. Iar cei care redistribuie afirmația despre trupe trimise pe front, după ce au la dispoziție clarificarea, trebuie confruntați cu faptele. Președintele și echipa sa, prin urmare, sunt obligați să comunice mai bine.

2. Pentagonul accelerează AI-ul și îi obligă pe aliați să se uite la propria întârziere

Cameron Stanley, responsabilul Pentagonului pentru domeniul digital și inteligență artificială, spune că aliații americani nu au aceleași resurse, experiență și scară pentru adoptarea AI. Potrivit unei relatări The Guardian din 9 septembrie, GenAI.mil ajunsese, în evaluarea sa, la 1,7 milioane de utilizatori.

Stanley descrie și Agent Network, destinat scurtării timpului dintre informație și decizia comandantului, precum și folosirea Maven Smart System în operațiuni. Sunt afirmații ale oficialului despre adoptare și capabilități, care trebuie atribuite ca atare.

Există și un reper oficial care clarifică cronologia: GenAI.mil a fost lansat în decembrie 2025. Abia pe 31 august 2026, Pentagonul a anunțat introducerea ChatGPT Mil pentru activități precum planificarea, logistica și administrația, în mediul său securizat pentru informații neclasificate controlate.

Platformele pentru munca de birou și sistemele folosite în sprijinul operațiunilor au roluri distincte, asta trebuie să înțelegem cu toții. Mai exact, cifra utilizatorilor nu măsoară câți militari folosesc AI pentru selectarea țintelor.

Pentru România există câteva întrebări incomode legate de acest subiect: Cât durează pregătirea unei informații utile pentru decizie? Câte baze de date pot fi consultate împreună? cine verifică rezultatele? Cum sunt instruiți oamenii să recunoască o eroare convingătoare?

Militarii noștri (și nu numai) au nevoie de stfel de răspunsuri, pentru că integrarea AI în armată cere acces controlat la date și proceduri de verificare. Iar un abonament software, să nu ne facem iluzii, rezolvă foarte puțin din acest proces.

Mi se pare relevant subiectul și cred că ar trebui să cerem rezultate precise și de la proiectele militare românești care vor purta eticheta AI. Ce sarcină rezolvă mai repede? Câte rezultate greșite produce? Cine poate opri sistemul și cum este păstrată urma deciziei?

O prezentare cu o interfață modernă nu răspunde la aceste întrebări, nici numărul conturilor create. Achiziția trebuie să includă evaluarea în condițiile în care vor lucra utilizatorii, inclusiv cu date incomplete. Iar responsabilitatea pentru decizie trebuie să rămână identificabilă. De ce? Păi pentru că într-o instituție militară, o recomandare generată automat are consecințe care pot depăși cu mult timpul economisit la redactarea unui document.

Mai există un risc de discutat între aliați: viteze diferite de lucru în aceeași operațiune. O structură care procesează rapid informațiile trebuie să le poată transmite într-un format folosibil de partenerii săi. Altfel, avantajul tehnologic rămâne blocat la o graniță instituțională. Iar România, știm, se pricepe să se blocheze.

3. Disputa despre dronele US Army arată cât de fragilă poate fi o reformă

Business Insider a descris, într-un articol din 1 septembrie, plecarea lui Dan Driscoll și îndepărtarea anterioară a generalului Randy George, doi susținători ai transformării US Army. Jurnaliștii americani ridică întrebări despre continuitatea modernizării și despre viitorul unității experimentale de drone din Brigada 173 Aeropurtată (principala forță de reacție rapidă a Armatei Statelor Unite în Europa, având sediul principal la Vicenza, în Italia).

Pe 9 septembrie a apărut în publicația Inside Defense o precizare importantă: oficialii US Army au fost citați indicând că unitatea fusese concepută ca experiment temporar și că revenirea la infanterie aeropurtată făcea parte din plan. Ei bine, încetarea unui astfel de experiment face ca armata SUA, cum bine au indicat încă din titlu cei de la Business Isnider, să piardă pentru războaiele viitoare una din marile forțe de elită.

Cazul unității experimentale de drone din Brigada 173 Aeropurtată arată că o reformă poate supraviețui celor care au lansat-o atunci când aceste lucruri sunt asumate. Dar poate și să se stingă lent, prin amânări și redistribuirea oamenilor, fără un anunț spectaculos de abandon.

Iar cazul indică o lecție importantă și pentru decidenții de la București. Un exercițiu reușit cu drone trebuie să producă modificări în instruire și în achiziții. Filmarea demonstrației are valoare de comunicare. Doar că instituția care organizează exercițiul datorează și explicația despre ce a învățat, ce a respins și ce urmează să extindă. Altfel, doar PR care se pierde foarte rapid și nu ajută pe termen lung.

4. Amenințarea submarinelor rusești din Arctica

Reuters a relatat joi că britanicii, norvegienii și americanii ar fi întrerupt, în primăvară, un exercițiu rusesc lângă Svalbard (situat la 600 de km de coastele Norvegiei și este administrat de Norvegia).

Doi oficiali occidentali spun că submarine ale structurii GUGI simulau folosirea unei tehnologii pentru dezactivarea cablurilor submarine. Detaliile despre armă provin din surse anonime, iar Reuters spune că nu a fost deteriorat niciun cablu.

Baza publică a relatării există din aprilie, când guvernul britanic de la acea vreme anunțase urmărirea unor submarine rusești și activități GUGI în apropierea infrastructurii submarine.

Comunicatul oficial confirmă operațiunea de monitorizare și avertismentul transmis Moscovei.

E importantă pentru România această știre? Sigur că da, căci avem și noi infrastructură critică vizată de ruși în Marea Neagră. Și e normal să ne întrebăm cine urmărește activitatea neobișnuită lângă un cablu sau o conductă, cum comunică operatorul privat cu autoritățile, cine poate inspecta o avarie și cât durează intervenția. Într-o criză, ambiguitatea consumă timp. Asta înveți la orice curs profesionist de management (nu din alea fabulistice vândute pe Instagram și TikTok).

Reuters mai indică că aceste cabluri, care nu sunt mai groase decât un furtun de grădină și se află pe fundul mării sau îngropate chiar sub acesta, sunt esențiale pentru conectivitatea globală la internet și pentru tranzacțiile financiare. Importanța lor economică și strategică le-a transformat în ținte în conflictele din trecut, inclusiv în Primul și Al Doilea Război Mondial, când erau esențiale pentru transmiterea ordinelor prin telegraf sau telefon.

Două cabluri submarine din fibră optică care leagă Svalbard de Norvegia continentală au fiecare o lungime de 1.400 km se află la adâncimi de până la 2.700 de metri sub suprafața mării. Acestea transportă cantități uriașe de date din satelit care sunt descărcate la stația terestră de sateliți SvalSat, cea mai mare din lume și parte a rețelei Near Space Network a NASA.

Rețeaua globală de cabluri electrice și de telecomunicații care traversează fundul mărilor, scrie și HotNews, se extinde în fiecare an, susținută de creșterea cererii pentru date și electricitate, determinată în parte de inteligența artificială, iar unii analiști afirmă că Europa rămâne vulnerabilă.

5. Polonia leagă banii de sprijinul industrial care ține sistemele în funcțiune

MBDA a anunțat prima sa facilitate industrială în Polonia, un centru de servicii și tehnologie care susține inclusiv programul antiaerian PILICA+. Aici intră suportul pentru echipamente și dezvoltarea competențelor inginerești locale. Deschiderea centrului oferă un reper fizic pentru evaluarea cooperării industriale: există un loc în care trebuie să se desfășoare activitățile promise.

Separat, Polonia și SUA au semnat pe 9 septembrie un nou acord de împrumut militar de 4 miliarde de dolari. Euractiv Bruxelles indică un total de 20 de miliarde de dolari în împrumuturi. În ce va consta ca achiziții noul pachet nu a fost anunțată integral, însă posibila achiziție a încă 32 de avioane F-35 rămâne în discuție între cele două guverne, mai scrie presa europeană.

Ce ne arată aceste două situații? Că la accesul la finanțare și capacitatea locală de a susține echipamentele trebuie să ne uităm atunci când ne comparăm cu vecinii noștri de pe flancul estic al NATO. Împrumutul creează și obligații viitoare de plată, evident, iar centrul de service trebuie să își demonstreze utilitatea prin lucrările executate și timpul de revenire în serviciu. În plus, evaluarea, dacă e făcută serioas și nu de mântuială, continuă după inaugurare. Însă așa trebuie să funcționeze lucrurile.

Pentru programele românești, acesta ar fi un standard folositor de transparență. Unde va funcționa mentenanța? Câți oameni sunt deja formați? Ce reparații pot fi făcute local? Ce piese trebuie să existe în stoc? Răspunsurile la aceste întrebări permit comparații mult mai utile decât competiția anuală a miliardelor anunțate.

WHAT WE’RE HEARING

Poți avea cel mai modern elicopter. Dacă stă la sol, nu contează.

Suedia începe să scoată prematur din serviciu elicopterele NH90 (produs prin NHIndustries, parteneriatul Airbus Helicopters, Leonardo și GKN Fokker) și se îndreaptă spre UH-60M Black Hawk. Nu este prima țară care face asta. Australia și Norvegia au luat deja aceeași direcție, iar problema ridicată în industrie nu este că NH90 ar fi un elicopter slab. Dimpotrivă.

„NH90 a fost considerat cel mai modern elicopter european”, a indicat pentru newsletterul Flanc o sursă din industria europeană de apărare, care îl pune, tehnologic, chiar peste H225M ales acum de România (care e produs de Airbus). Problema începe după ce elicopterul ajunge în hangar și începe discuția despre piese, tehnicieni, mentenanță și numărul de aparate aflate efectiv în aer atunci când ai nevoie de ele.

În evaluarea sursei Explicativ, disponibilitatea pieselor, numărul tehnicienilor și investiția producătorului în mentenanță pot cântări decisiv în utilizarea aparatelor.

Potrivit informațiilor FlightGlobal din 24 august, retragerea primelor NH90 pentru transport tactic ar urma să înceapă în 2027, cu înlocuirea lor prin UH-60M Black Hawk. Elicopterele pentru misiuni antisubmarin au un calendar diferit. Suedia confirmase încă din 2024 comanda pentru încă 12 Black Hawk, care se adaugă celor 15 existente.

Diferența, explică aceeași sursă, este și una de scară. Elicopterul NH90 a fost construit în sute de exemplare. Familia Black Hawk, în mii. Când ai în spate o flotă uriașă, ai și altă rețea de furnizori, alt stoc de componente, mai mulți tehnicieni și o infrastructură de mentenanță matură.

„Dacă nu investește compania în mentenanță, este imposibil să le folosești”, spune sursa Explicativ. Iar exemplul cel mai vizibil a venit chiar în această vară: Franța a fost nevoită să ceară ajutor european pentru incendiile de vegetație, iar Black Hawk-uri din Cehia au zburat în sprijinul operațiunilor franceze. Problema, spun sursele din industrie pentru Explicativ și newsletterul Flanc, nu este că europenii nu pot proiecta elicoptere performante. Este că performanța de pe hârtie valorează puțin când disponibilitatea operațională scade.

Pentru România, o astfel de discuție e cât se poate de relevantă, căci are legătură directă cu achiziția H225M și angajamentele industriale asociate Ghimbavului. O analiză CSIA (Clubul Seniorilor Pentru Inzestrarea Armatei) publicată de Financial Intelligence în luna iulie descria cele 12 elicoptere contractate și avertiza asupra condițiilor necesare pentru extinderea cooperării industriale. Aici trebuie urmărit însă cu atenție ce revine primului lot și ce depinde de comenzi ulterioare.

În tot acest context, disponibilitatea trebuie definită. De ce? Păi pentru că un elicopter poate fi apt de zbor și să nu aibă funcțional un echipament necesar unei anumite misiuni. Atunci ai o problemă ce ține de partea de continuitate în apărare, nu de începutul ei, adică de achiziție. Drept urmare, un elicopter foarte bun care așteaptă o piesă sau un echipament într-un hangar este, în ziua în care apare o criză, un elicopter pe care nu îl folosești. Deci un deficit de securitate și intervenție.

RADAR ROMÂNIA

Marți, cinci județe au fost sub alertă de dronă. MApN a transmis că ținta a fost detectată la ora 16:33, la vest de Chișinău, și a intrat în România la 16:37, la aproximativ 30 de kilometri sud-est de Iași. Două F-18 spaniole au decolat la 16:39. Ținta a fost urmărită spre interior, inclusiv la nord de Roman. La 17:02 contactul radar s-a pierdut, iar la 17:08 a fost identificată din nou deasupra Republicii Moldova.

Ulterior, autoritățile române au fost informate despre prăbușirea dronei la Mihăileni Vechi, în Republica Moldova. Datele oficiale documentează intrarea dinspre Republica Moldova și revenirea acolo.

Incidentul ăsta a scos din nou în evidență o problemă mai mare decât traiectoria unei singure drone: aproape o jumătate de oră, o amenințare aeriană a intrat, a traversat și a ieșit din spațiul României, în timp ce populația din mai multe județe primea alerte și avioanele NATO încercau să o urmărească.

Mai important este însă ce rămâne după incident. O dronă care intră în spațiul aerian românesc atât de mult în interior, circa aproape 110 km după observațiile specialiștilor, nu poate deveni încă o alertă bifată și uitată a doua zi.

Astfel de episoade trebuie să schimbe proceduri, să ducă la antrenamente suplimentare, să repoziționeze resurse și, acolo unde există goluri de capabilitate, să grăbească investițiile. Altfel, vom deveni foarte buni la a explica după fiecare incident ce s-a întâmplat, fără să devenim suficient de buni la a-l împiedica pe următorul.

Iar realitatea nu întârzie să apară. Joi, MApN a anunțat neutralizarea unor fragmente de dronă pe plaja de la Capu Midia. Resturile fuseseră semnalate în seara de miercuri, iar verificarea a stabilit că nu aveau încărcătură explozivă. Separat, joi după-amiază, ținte din apropierea Insulei Șerpilor au determinat alertarea nordului județului Tulcea și decolarea unor F-18 și a unui Puma SOCAT. Comunicatul inițial despre acest episod nu anunță o pătrundere în România.

Sabotajul pregătit pe teren trebuie tratat cu probe și vigilență

Pe 8 septembrie, Curtea de Apel București a dispus arestarea preventivă pentru 30 de zile a unui cetățean rus de 40 de ani, cercetat pentru tentativă la acte de diversiune. Potrivit DIICOT, acesta ar fi supravegheat și fotografiat obiective și tehnică militară în mai multe județe, sub coordonarea unei persoane cu care comunica online. SRI a anunțat dejucarea unor acțiuni de sabotaj.

Cazul contează dincolo de dosarul penal și arată că războiul hibrid nu se poartă doar prin propagandă, atacuri cibernetice sau drone care intră în spațiul aerian. Se poate purta și la câțiva metri de un obiectiv militar, cu un telefon, o mașină și cineva care adună informații pentru regimul de la Kremlin. Deci vorbim direct despre capacitatea instituțiilor de a vedea la timp comportamente suspecte și de a lega informații care, separat, pot părea banale.

România are nevoie de vigilență, iar lecția acestui caz e cât se poate de simplă: dacă sabotajul poate fi pregătit pe teren, atunci oamenii care lucrează în jurul infrastructurii critice și al obiectivelor militare trebuie să știe ce observă, cui raportează și cât de repede ajunge informația unde trebuie. În astfel de cazuri, diferența dintre o suspiciune ignorată și o amenințare oprită poate fi doar viteza cu care statul reușește să lege punctele. Și dacă nu o face, ei bine, SUNTEM CU TOȚII ÎN PERICOL!

DEFENSE MONEY

Europa plătește interceptoare Patriot și se lovește de calendarul producției

Uniunea Europeană a acceptat folosirea a 3,2 miliarde de euro din împrumutul de 90 de miliarde pentru achiziția de interceptoare Patriot de către Ucraina. Derogarea permite cumpărarea unor echipamente americane într-un mecanism care acordă prioritate industriei europene. Este o decizie de finanțare a unei nevoi urgente.

Din totalul împrumutului, 60 de miliarde sunt destinate achizițiilor militare, iar 30 de miliarde sprijinului bugetar. Partea ucraineană avertizează însă că o mare parte a interceptoarelor ar ajunge în anii următori. De ce? Păi că aprobarea banilor și livrarea muniției au calendare diferite, iar spațiul dintre ele trebuie acoperit prin alte forme de sprijin.

Aici se rupe, de fapt, discursul european de realitatea frontului. Bruxelles-ul vrea, corect, să împingă bani spre industria europeană de apărare și să reducă dependența de furnizori externi. Ucraina, însă, nu poate intercepta rachetele rusești cu strategii industriale care vor produce efecte peste trei sau cinci ani. Are nevoie acum de muniție pentru sistemele pe care le are deja în luptă. Iar când interceptoarele vin prea târziu, problema nu mai este una de politică industrială. Devine una de apărare aeriană ratată.

Pentru România, lecția este la fel de importantă. Nu e suficient să anunți că ai cumpărat un sistem Patriot și să bifezi capabilitatea într-un tabel. Contează câte interceptoare ai efectiv în stoc, cât de repede le poți înlocui după utilizare și unde te afli în coada de producție atunci când mai multe state comandă aceeași muniție în același timp.

O parte dintre aceste informații sunt, firesc, clasificate. Responsabilitatea politică, în schimb, nu este. România trebuie să știe din timp dacă are muniția, contractele și locul în lanțul de aprovizionare care îi permit să susțină o apărare aeriană pe termen lung.

F-35A se scumpește cu 11,5% în noile loturi

Datele furnizate de biroul american al programului F-35 către Breaking Defense indică un cost mediu de livrare pentru F-35A de 92 de milioane de dolari în loturile 18 și 19, față de 82,5 milioane în grupul anterior de contracte. Creșterea este de 11,5%. Indicatorul folosit este „flyaway cost”, adică prețul aeronavei echipate pentru livrare, cu o sferă diferită de costul întregului program național.

Din această evoluție nu rezultă automat o scumpire identică a contractului României. Pentru asta ar trebui analizate loturile, configurația, clauzele și cheltuielile incluse în acordul românesc. Semnalul este totuși util pentru planificarea bugetelor viitoare și pentru urmărirea costurilor de operare și modernizare, care au propriile dinamici.

Aici apare și problema felului în care România discută marile achiziții militare. O sumă anunțată public nu spune mare lucru dacă nu știm ce conține. Cumpărăm avioane sau cumpărăm o flotă capabilă să intre în luptă? Sunt incluse munițiile, hangarele, simulatoarele, pregătirea piloților, piesele și suportul logistic? O plată mutată peste doi ani poate arăta mai bine într-un buget, dar înseamnă și doi ani în care capabilitatea nu există. Banii nu dispar pentru că sunt mutați într-o anexă. Nici vulnerabilitatea nu dispare pentru că livrarea a fost împinsă în calendar.

Capacitatea industrială se construiește și în fabricile care există deja

Europa începe să redescopere o realitate simplă: industria de apărare nu se construiește doar ridicând hale noi, ci și folosind mai inteligent ceea ce există deja. Compania israeliană Rafael Advanced Defense Systems, landul Saxonia Inferioară și fondul de investiţii israelian Aurelius Capital au anunțat un proiect pentru transformarea fabricii din Osnabruck a producătorului auto german Volkswagen într-un centru de soluții de securitate și apărare. Breaking Defense a scris luni despre aceste acorduri și declarațiile de intenție care susțin proiectul.

Testul adevărat începe când liniile industriale trebuie transformate, oamenii recalificați și producția pornită.

Pentru România, exemplul ar trebui citit foarte practic. Avem fabrici, utilaje, ingineri, furnizori auto și companii care știu deja să facă prelucrări de precizie. Problema este cât de repede pot intra aceste resurse într-un lanț de producție pentru apărare. Înainte să desenăm încă o fabrică pe un teren gol, statul ar trebui să știe exact ce poate reconverti, ce poate certifica și ce poate pune în producție în doi sau trei ani, nu într-un orizont care se mută permanent spre 2035.

Compania Renk oferă un alt exemplu despre unde se blochează, de fapt, producția militară. Compania vrea să ridice producția de transmisii pentru tancuri la peste 2.000 de unități până în 2030. Este o cifră care pare tehnică, dar spune foarte mult despre războiul industrial. Poți avea comenzi pentru sute de tancuri, dar dacă lipsește o transmisie, un motor sau un anumit tip de componentă, întregul program încetinește. De aceea e nevoie să adaptezi.

Aceeași logică de dezvoltare se poate observa și în acordul dintre Belgia și India pentru producția locală de rachete de 70 mm, prin cooperarea dintre Thales Belgium și Kalyani. Prima rachetă produsă integral în India este așteptată la începutul lui 2027.

Asta ar trebui să urmărim și noi în România. Nu doar valoarea contractului, ci furnizorii critici, capacitatea anuală de producție, termenele reale și cât din acel contract ajunge efectiv să fie produs aici. În următorii ani, miliardele pentru apărare din SAFE vor genera foarte multe comunicate de presă. Mult mai important va fi însă să vedem câte se fabrici produc, câți oameni lucrează în ele și câte echipamente ies, efectiv, pe poarta acelor fabrici și se devin parte a sistemului național de securitate.

Battlefield

Războiul obligă armatele să calculeze câte pierderi își pot permite

Forțele Aeriene americane accelerează discuția despre înlocuirea MQ-9 Reaper, pe fondul pierderilor din operațiuni. Breaking Defense a relatat pe 3 septembrie despre proiectul Mass Modular Aircraft și ținta de aproximativ 10 milioane de dolari pentru noua aeronavă. De ce această schimbare? Păi oficialii explică faptul că un Reaper poate ajunge până la 50 de milioane de dolari valoare, în funcție de echipamentele transportate. Așa că atunci când adversarul începe să doboare astfel de aparate, performanța nu mai este singura variabilă. Devine important și cât de mult îți permiți să pierzi.

În același timp, Italia tocmai a comandat încă două MQ-9A, cu livrare estimată la sfârșitul lui 2027. Nu există nicio contradicție aici. Americanii caută o platformă mai potrivită pentru războaiele în care dronele mari și scumpe pot deveni ținte. Italienii cumpără pentru propriile misiuni, propriul mediu de amenințare și propriul calcul operațional. Aceeași dronă poate fi extrem de utilă într-un teatru și prea scumpă pentru a fi riscată în altul.

Asta este lecția care contează și pentru România. Prețul unei platforme militare trebuie citit împreună cu probabilitatea de a o pierde și cu timpul necesar pentru a o înlocui. Dacă ai cumpărat foarte puține aparate foarte scumpe, pierderea primelor două sau trei poate afecta întreaga misiune. Războiul din Ucraina a împins tocmai această logică în față: uneori este mai valoros să ai suficiente sisteme bune, adaptabile și rapid înlocuibile decât câteva platforme excepționale pe care ajungi să te temi să le folosești.

Aceeași regulă se aplică și apărării anti-dronă. O soluție nu este „ieftină” pentru că interceptorul costă puțin și nici „scumpă” pentru că radarul are un preț mare. Costul real înseamnă senzori, muniție, operatori, mentenanță, software și numărul de ținte pe care sistemul le poate angaja înainte să rămână fără resurse. Într-un atac cu zeci sau sute de drone, economia fiecărei interceptări devine parte din apărare.

THE DOCUMENT

Heritage Fundation vede România ca ancoră la Marea Neagră și cere mai mult de la ea

Raportul „U.S.–Romanian Relations: A Pivotal Partnership in an Unstable Region”, semnat de Jordan Embree și Anthony B. Kim la Heritage Foundation, propune consolidarea relației cu România prin energie, economie și securitate. Este un document de recomandări al unei părți din think-tankul conservator cunoscut pentru apropierea sa de MAGA. El exprimă ce ar trebui să facă Washingtonul în viziunea autorilor, dar, atenție, nu stabilește politica administrației americane.

Recomandările includ susținerea rolului României ca furnizor regional de energie, o contribuție mai mare la securitatea NATO, reforme favorabile investițiilor și cooperare juridică și diplomatică. Un punct militar concret propune extinderea contribuției românești din Polonia pentru a elibera forțe britanice care ar putea sprijini zona baltică. Autorii critică și imprevizibilitatea reglementărilor românești, considerată un obstacol pentru investiții.

Bucureștiul nu ar trebui să răspundă unui astfel de raport cu satisfacția că România a intrat din nou pe radarul Casei Albe. Decidenții politici trebuie să fie atenți la ce-i pune pe masă lui Trump, căci orice contribuție suplimentară în regiune înseamnă resurse luate dintr-un buget care are deja foarte multe găuri. Iar prestigiul strategic sună bine într-un discurs. În practică, vine la pachet cu consum de oameni, muniție și cu achitat facturi.

Pentru decidenții români, raportul e o ocazie să explice avantajele țării prin proiecte executabile. Asta trebuie să facă mai ales președintele Nicușor Dan și consilierul pe Securitate Națională, Marius Lazurca. Dacă vrem să fim ancora despre care vorbesc americanii, trebuie să avem și greutatea care ține ancora pe fundul mării.

Ce urmărim între 11 și 18 septembrie

1. Concluziile după incursiunea din 8 septembrie. Urmărim explicațiile suplimentare ale MApN și eventualele măsuri anunțate. Separăm datele radar publicate de estimările OSINT și de ipotezele despre traseu. În lipsa unui raport complet, păstrăm deschise întrebările despre detectare, continuitatea urmăririi și opțiunile de intervenție.

2. Alianța UE–Ucraina pentru drone. Comisia Europeană a lansat-o pe 17 iulie și a anunțat prima reuniune a celor 18 membri fondatori pentru data de 11 septembrie, la Bruxelles, adică AZI.

3. Producție, mentenanță și termene de livrare. Urmărim evoluțiile privind interceptoarele pentru Ucraina și detaliile de suport pentru achizițiile locale.

4. România își testează rezerva militară: MOBEX, 14–18 septembrie. În Neamț, Suceava și Botoșani, rezerviștii sunt convocați pentru o zi de pregătire. În Neamț sunt evaluate și autoritățile, instituțiile publice și operatorii economici.

5. Calendarul Parlamentului European programează dezbateri pe 15 septembrie și voturi pe 16 pentru dosare din pachetul „Omnibus V”: simplificarea achizițiilor și transferurilor de produse militare în UE, respectiv accelerarea autorizării proiectelor de apărare.

6. Sabotajul și infrastructura critică ajung în plenul european între 15–16 septembrie. Este programată dezbaterea, urmată de vot, asupra raportului privind războiul hibrid și protejarea integrității teritoriale și infrastructurii de securitate și apărare a UE.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: interviul din Aerospace & Defence cu generalul în retragere Chris Badia despre lanțurile de aprovizionare ale industriei europene.

Ce să vezi: masa rotundă video Breaking Defense despre viitorul aviației europene, cu editorii publicației și Douglas Barrie de la IISS. Este o introducere utilă în alegerile dintre aeronave cu echipaj, sisteme fără pilot și cooperare industrială europeană.

Ce să asculți: episodul din 4 septembrie „The Air War Over Ukraine and Russia”, din seria The Russia Contingency cu Michael Kofman, la War on the Rocks. Vorbește tot despre presiunea aeriană și despre felul în care cele două tabere (Rusia și Ucraina) își folosesc resursele.

• o recomandare specială: dacă vreți să înțelegeți încotro se mută NATO după summitul de la Ankara, merită citit NATO 3.0: Keeping the Americans In, the Russians Out, and the EU Up, semnat de Ionela Ciolan pentru Wilfried Martens Centre. Ideea de fond este mai importantă decât formula catchy din titlu: America rămâne esențială pentru NATO, dar nu mai vrea să ducă singură apărarea Europei, iar europenii sunt împinși să transforme discursul despre „autonomie” în bani, industrie și capabilități militare reale. Pe scurt, NATO 3.0 înseamnă mai puțină dependență de Washington și mult mai multă responsabilitate europeană fără a construi o alternativă la Alianță.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau unui prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.

Acesta nu este un alt rezumat al știrilor despre sectorul apărării și securitate. FLANC urmărește schimbările care modifică securitatea României și industria de apărare: de la decizii, la bani, la cine și pentru ce se semnează contracte, ce tehnologie se mai dezvoltă și care sunt lecțiile săptămânale ale războiului de care cu toții trebuie să ținem cont. În fiecare vineri, alegem să ne uităm la o temă mare din industria de apărare și securitate și selectăm evoluțiile care contează din România, NATO, Uniunea Europeană și industria globală de apărare, dar și lucrurile care merită urmărite înainte să devină titluri.

Pentru această primă ediție plecăm de la un fapt simplu și concret: România a primit prima tranșă din programul de înzestrare SAFE, în valoare de 2,5 miliarde de euro. Întrebarea pe care noi ne-o punem în această ediție e cât de repede pot fi transformați acești bani în producție, livrări, oameni instruiți și capacitate operațională de apărare într-un context de securitate din ce în ce mai dificil, aici, în Europa de Est și pe FLANCUL estic al NATO și UE.

FIRST READ

România intră în cea mai mare perioadă de înzestrare din istoria recentă. Dar cine va produce toate aceste echipamente?

Programul SAFE al UE oferă României șansa la cea mai mare înzestrare militară din ultimele decenii. Numai că aici trebuie făcută de la început o distincție importantă: banii pentru apărare nu sunt același lucru cu apărarea. Între cele două stau contractele bine (sau nu) executate (iar noi avem o tradiție în a nu executa bine angajamente - a se vedea PNRR), fabricile care chiar produc, echipamentele care ajung în unități și militarii care știu să le folosească.

Pe 26 august, România a primit 2,5 miliarde de euro, prima tranșă din cele 16,68 miliarde de euro alocate prin instrumentul european SAFE. Vorbim despre 15% din suma totală. Ministerul Apărării spune că banii deschid o perioadă în care statul urmează să facă, în august și septembrie, plăți de aproximativ 800 de milioane de euro pentru echipamente deja contractate și pentru dezvoltarea unor capacități de producție în România.

Lista prezentată de minister pentru care se fac plățile spune, de fapt, foarte multe despre golurile pe care România încearcă acum să le acopere: radare, elicoptere, muniție, nave de patrulare, mașini de luptă ale infanteriei, sisteme antidrone și apărare aeriană. Aproape că poate fi citită ca un inventar al vulnerabilităților acumulate în ultimii ani de statul român în materie de securitate și apărare.

De aceea, SAFE este mai mult decât o injecție financiară care ne ajută să ne întărim securitatea națională și să dezvoltăm un ecosistem industrail românesc. SAFE e instrumentul direct prin care discursul european despre reînarmare începe să fie pus în prctică.

Numai că cifra totală de 16,68 miliarde de euro care revine României prin SAFE nu trebuie confundată cu rezultatul. Și sunt cel puțin trei motive în acest sens:

1. Banii sunt acordați sub formă de împrumuturi, nu de granturi

SAFE oferă condiții financiare foarte bune. Adică maturități de până la 45 de ani, zece ani perioadă de grație și o dobândă plafonată la 3%. România ar urma să înceapă rambursarea în 2035. Asta e, fără îndoială, o formă avantajoasă de finanțare. Dar trebuie să reținem că banii ăștia nu sunt gratuiți. De aceea trebuie să ne folosim cu cap de ei, nu să-i risipim.

Asta înseamnă că fiecare program cumpărat prin SAFE trebuie judecat nu doar după suma trecută pe contract, ci după cât ne va costa acel sistem în următoarele două sau trei decenii. Și când ne punem întrebarea asta trebuie să ținem cont de muniție, mentenanță, piese de schimb, infrastructură, modernizări și pregătirea personalului.

O sursă din MApN a indicat pentru Explicativ că în sectorul apărării, de fiecare dată fără excepție, prețul de achiziție al unui produs este doar începutul facturii. El începe să crească cu cât e folosit mai mult.

2. Un contract semnat nu înseamnă automat o capacitate militară mai mare

În România există uneori tentația de a transforma semnarea contractului în finalul poveștii. În realitate, pentru armată, de acolo începe partea complicată. De ce? Păi pentru că între semnătura pusă pe hârtie și o capacitate militară care poate fi folosită într-o situație reală de luptă sau de descurajare există un drum lung care trece prin proiectare, producție, pregătirea infrastructurii, livrare, testare, muniție, mentenanță, instruirea oamenilor și integrarea echipamentului în sistemele de comandă și control.

Ce trebuie noi să reținem e că peste câțiva ani, nu foarte mulți, succesul SAFE nu va putea fi măsurat prin comunicatele despre miliarde contractate, ci în lucruri mult mai simple precum câte sisteme au fost livrate, câte sunt operaționale și câte unități ale Armatei Române sau ale altor instituții le pot folosi efectiv.

3. Producția locală trebuie măsurată constant

MApN spune că recepția produselor va fi legată de certificarea obligațiilor de cooperare industrială, iar patru nave sunt asociate șantierului naval de la Mangalia. E un aspect important. Dar expresia „producție în România” poate însemna foarte multe lucruri. Și, după cum știm, diferența o fac detaliile.

Ce anume se produce aici? Cât din echipament? Ce know-how rămâne în România? Există proprietate intelectuală transferată? Putem face mentenanța local sau vom trimite sistemele înapoi producătorului? Intră firme românești în lanțurile internaționale de furnizare? Pentru un singur contract sau pentru următorii 20 de ani?

Abia răspunsurile la întrebările astea ne vor spune dacă SAFE finanțează doar importuri de armament sau dacă ajută România să reconstruiască o parte din industria sa de apărare. Iar, momentan, decidenții politici nu au răspuns la aceste întrebări.

Portofoliul SAFE al României cuprinde 21 de proiecte ale Ministerului Apărării, în valoare totală de 9,53 miliarde de euro. Lor li se adaugă 4,2 miliarde de euro pentru infrastructură de transport cu utilizare duală și încă 2,8 miliarde de euro pentru Ministerul Afacerilor Interne și alte structuri din zona de securitate.

Dintre cele 21 de proiecte militare, zece sunt achiziții comune, iar unsprezece sunt achiziții individuale. Regula europeană cere, în general, ca achizițiile să fie realizate împreună cu cel puțin încă un stat și ca minimum 65% dintre componente să provină din statele participante la instrument.

Așadar, România are acum ceva ce i-a lipsit adesea atunci când vorbea despre modernizarea armatei: bani mulți și disponibili pe termen lung. De aici încolo începe partea grea.

De ce? Păi tocmai pentru că securitatea nu se măsoară doar în miliardele aprobate la Bruxelles și nici în numărul contractelor anunțate la București. Ăștia sunt doar primii pași. Apoi intervine greul, adică atunci când securitatea trebuie să însemne fabrici care produc și echipamente care ajung la timp și unități militare care, atunci când este nevoie de ele, sunt gata să le folosească.

FIVE SIGNALS

În această rubrică nu o să prezentăm doar 5 știri în materie de securitate și apărare, ci 5 evoluții care schimbă decizii, costuri și/sau felul în care înseamnă apărarea.

1. Washingtonul testează câtă apărare poate prelua Europa

Sâptămâna trecută, la Bruxelles, Pentagonul le-a cerut aliaților europeni să demonstreze că pot prelua conducerea apărării convenționale a continentului, notează Associated Press.

Mesajul nu este că Statele Unite își strâng mâine bagajele și pleacă din Europa, cum propagandistic și fals spun anumite voci din spațiul public. Armata americană are în continuare aproximativ 80.000 de militari pe continent, iar Washingtonul păstrează capacitățile în materie de apărare și securitate pe care Europa nu le poate înlocui rapid. Printre acestea se numără descurajarea nucleară, informațiile strategice, realimentarea în aer, transportul greu, apărarea antirachetă și o parte importantă a comenzii integrate NATO.

Schimbarea este însă alta. Americanii vor ca europenii să preia o parte mai mare din apărarea convențională și le cer să arate nu doar bugete mai mari, ci forțe care pot fi dislocate, infrastructură funcțională, stocuri suficiente și contracte transformate în echipamente. Pentagonul a transmis aliaților un set detaliat de întrebări despre contribuții, acces la baze și spațiul aerian, în cadrul revizuirii posturii militare americane din Europa.

2. Baza de la Mihail Kogălniceanu trebuie tratată ca hub strategic regional

Pe 30 august, la Mihail Kogălniceanu, președintele Nicușor Dan și ministrul Apărării, Radu Miruță, au discutat cu o delegație a Camerei Reprezentanților condusă de Mike Rogers, șeful Comisiei pentru Forțele Armate.

Mesajul României a fost clar: baza trebuie privită ca un hub strategic regional, iar investițiile americane și modernizarea infrastructurii trebuie continuate.

Americanii au mers exact în cele două puncte care explică astăzi valoarea militară a României pe flancul estic. Mihail Kogălniceanu este nodul prin care pot circula trupe, echipamente și sprijin către regiunea Mării Negre, iar baza Borcea este locul în care se desfășoară ecosistemul avioanelor F-16, inclusiv prin pregătirea piloților români și ucraineni pentru misiuni.

Discuțiile decidenților politici români cu delegația oficialilor americani au vizat infrastructura aflată în dezvoltare, investițiile viitoare și rezultatele Summitului NATO de la Ankara. O zi mai târziu, a informat MApN, România a ridicat tema securității maritime și a infrastructurii critice la Marea Neagră la reuniunea informală a miniștrilor apărării din UE.

În rest, președintele a mâncat la popotă şi s-a pozat cu militarii americani. O sursă din cadrul sectorului apărării a indicat pentru Explicativ că delegația condusă de Mike Rogers ar fi venit la București nu cu semnalul unei retrageri americane, ci, dimpotrivă, cu unul de consolidare a prezenței și de creștere a investițiilor SUA în industria de apărare din România. Dacă această direcție se confirmă în următoarea perioadă, inclusiv prin decizii oficiale, miza vizitei de la bazele Kogălniceanu și Borcea de la finalul lunii trecute captă o mai mare importanță decât i s-a dat inițial.

Există însă și o nuanță importantă. Rogers, președintele Comisiei pentru Forțele Armate din Camera Reprezentanților, și senatorul Roger Wicker s-au numărat deja printre republicanii care s-au opus reducerii trupelor americane din România. Mai mult, ei sunt două dintre vocile influente și favorabile consolidării flancului estic, dar asta nu înseamnă automat că vorbesc în numele întregii administrații Trump. Tocmai de aceea, semnalul merită urmărit: dacă poziția lor începe să se transforme în politică americană, pentru România ar fi o schimbare strategică importantă.

DE REȚINUT:

Într-un interviu acordat TVR în luna mai, consilierul pe securitate națională diplomatul Marius Lazurca a formulat una dintre cele mai incomode idei despre relația româno-americană: „România nu este vitală pentru Statele Unite.” A adăugat însă imediat partea care contează: România „poate deveni mai importantă”.

Vizita delegației Congresului american confirmă această logică. Americanii sunt interesați de România, de Kogălniceanu, de Borcea și de Marea Neagră. Dar interesul lor nu trebuie confundat cu o garanție că relevanța României va crește indiferent de ceea ce face statul român. Washingtonul își va păstra resursele acolo unde găsește infrastructură, predictibilitate, capabilități, acces și aliați care își respectă angajamentele.

În următoarele luni, vom urmări aici, în edițiile Flanc, trei întrebări:

• Ce cere concret Washingtonul României în cadrul revizuirii posturii din Europa?

• Ce investiții de la Kogălniceanu și Borcea sunt terminate la timp?

• Ce poate oferi România suplimentar față de Polonia, țările baltice, Grecia sau Turcia?

3. Rusia a început să atace cu drone care nu le mai lasă ucrainenilor timp de reacție

În doar patru zile, Rusia a lansat spre Ucraina aproximativ 1.500 de drone. Circa 800 ar fi fost variante Shahed/Geran cu motor cu reacție, care sunt mult mai rapide decât modelele clasice cu elice și tot mai prezente în atacurile din luna august. Pe 27 august, Moscova a combinat 258 de drone cu șapte rachete balistice și a lovit simultan porturi, infrastructură energetică, industrie și noduri logistice, scrie Reuters.

De ce contează să fim atenți la această știre? Pentru că viteza comprimă timpul dintre detectare și angajare. Mai clar spus, cu cât o țintă vine mai repede spre Ucraina, cu atât armata ucraineană are mai puține secunde pentru detectare, identificare și angajare în ca combate pericolul.

Prin urmare, sistemele ieftine, echipele mobile și soluțiile gândite pentru drone lente încep să fie împinse la limită. Asta îi obligă pe ucraineni să dezvolte sisteme de combatere cu senzori mai performanți, interceptoare mai rapide și, inevitabil, o muniție mai scumpă.

Există vreo lecție pentru România? Sigur că da. Programele românești de radare, tunuri antiaeriene și contracarare a dronelor trebuie evaluate ca un sistem stratificat, iar decidenții politici trebuie să înțeleagă că o achiziție izolată nu rezolvă lanțul DDA (care înseamnă detectare-decizie-angajare).

4. Marea Britanie primește acces la laboratorul ucrainean de AI de pe câmpul de luptă

Guvernul de la Londra a devenit primul partener internațional al Avengers AI Labs, ecosistemul ucrainean care transformă datele venite din camere, senzori infraroșii și fluxuri video de drone în sisteme care învață direct din război. Pe 24 august s-a anunțat public acest parteneriat, care include proiecte-pilot britanice pentru detecție prin fibră optică, cipuri AI cu consum redus și sisteme autonome.

În paralel, MBDA ar putea furniza Ucrainei informații tehnice pentru asamblarea locală a unor subansamble ale rachetelor SCALP-EG. Ce au înțeles bine britanicii e că nu mai trebuie doar să livrezi arme Ucrainei, ci să intri în laboratorul în care ele sunt îmbunătățite aproape în timp real.

De ce contează să fim atenți la această știre? Păi pentru că avantajul Ucrainei nu mai stă doar în experiența acumulată pe front, ci în viteza cu care transformă războiul în date și datele în tehnologie nouă de luptă sau descurajare. Milioane de imagini etichetate, mii de misiuni și feedbackul direct de la operatori intră într-o buclă de dezvoltare pe care armatele occidentale, pe timp de pace, o reproduc foarte greu. Ei bine, acum vedem direct că cine primește acces la această buclă nu cumpără doar tehnologie ucraineană, ci cumpără efectiv ani de învățare comprimați în câteva luni.

Există vreo lecție pentru România? Nici nu ne imaginăm. Noi avem nevoie de acorduri în care militarii, companiile din apărare și tech împreună cu cei care fac cercetare să poată testa împreună, să greșească repede și să modifice produsul înainte ca următorul contract să fie semnat. Formula asta e extrem de importantă, căci offsetul clasic, măsurat în subansamble fabricate local, e prea puțin pentru software, AI și autonomie. În noua paradigmă în care se desfășoară industrie globală de apărare, cea mai valoroasă tehnologie nu e întotdeauna piesa pe care o produci, ci procesul prin care înveți s-o faci mai bună. Iar procesul ăsta trebuie să aibă o realitate practică și să se desfășoare REPEDE.

4. Atacurile cu drone ale Ucrainei în interiorul Rusiei depind în mare măsură de tehnologia americană pe care Kievul nu o controlează

Ucraina a reușit să ducă războiul tot mai adânc în Rusia. Iar asta se vede prin faptul că lovește rafinării, depozite de muniție, infrastructură logistică, porturi și chiar nave ale așa-numitei „flote din umbră”. Unele dintre dronele ucrainene cu rază lungă pot ajunge deja la ținte aflate la până la 3.500 de kilometri și pot transporta între 50 și 75 de kilograme de explozibil.

Numai că aici apare paradoxul: dronele sunt produse în Ucraina, dar o parte importantă din infrastructura care le face atât de eficiente rămâne americană. De ce? Păi pentru că această infrastructură înseamnă comunicații Starlink, software și AI de la Palantir, informații de intelligence și, în cazul loviturilor la distanță medie, inclusiv drone Hornet produse în SUA, după cum explică Business Insider. Starlink, de exemplu, permite operatorilor să păstreze imaginea video aproape până la impact și să corecteze traiectoria dronei în timp real, inclusiv în zone în care GPS-ul este bruiat.

De ce contează să fim atenți la această știre? Pentru că Ucraina ne arată și reversul războiului tehnologizat. Poți să construiești dronele acasă în condiții cum numai ei știu, în buncăre și case conspirative care să nu fie atacate, să ai operatori extrem de buni și să dezvolți tactici pe care adversarul încearcă abia apoi să le copieze. Dar dacă una dintre verigile esențiale ale sistemului este controlată de o companie sau de un guvern străin, autonomia ta militară are o limită.

Ofițerii ucraineni, scrie Businees Insider, spun direct că se tem de scenariul în care SpaceX, compania lui Elon Musk (cel mai bogat om din lume) ar restricționa accesul la Starlink, iar unul dintre ei descrie tehnologia drept practic de neînlocuit în acest moment. Asta este lecția mai puțin spectaculoasă din spatele dronelor care lovesc Rusia și ea indică că în războiul modern, dependența nu mai este doar de muniție. Poate fi de comunicațiile prin satelit, de cloud, de software sau de o decizie luată într-un boardroom al unei companii private care se află la mii de kilometri de front.

Există vreo lecție pentru România? Una foarte serioasă. Dacă vrem să construim o puternică capacitate de drone și sisteme autonome, nu este suficient să cumpărăm sau să porducem doar platforma care zboară. Trebuie să ne uităm la întregul lanț care o ține în aer. Iar acest lanț e format din comunicații securizate, acces la date, software de misiune, navigație în mediu bruiat, infrastructură de comandă și variante de rezervă atunci când un furnizor extern nu mai este disponibil. Ucraina demonstrează cât de puternică poate fi combinația dintre tehnologie comercială și război. Dar demonstrează simultan și ceva mai incomod: cine controlează infrastructura invizibilă poate controla, în ultimă instanță, cât de departe poate ajunge arma și ce efecte poate să producă (sau nu).

5. „Profesorii de engleză” ai Taiwanului și războiul pe care America îl pregătește fără să-l anunțe

La exercițiul Han Kuang din august, simularea anuală a unui atac chinez asupra Taiwanului, presa locală a estimat că au apărut peste 100 de străini despre care se presupune că sunt consilieri sau observatori militari americani. Taiwanul le-a găsit chiar și o poreclă: „profesorii de engleză”. Oficial, Washingtonul nu confirmă prezența militarilor americani, iar jurnaliștii de la Business Insider spun explicit că nu a putut verifica identitatea oamenilor observați pe teren. Dar colaborarea devine tot mai greu de ascuns. Ministrul taiwanez al Apărării spune că legăturile militare dintre cele două părți sunt „mult mai apropiate decât ne-am putea imagina”, iar americanii nu ar veni doar să ofere sfaturi, ci și să vadă dacă propriile recomandări funcționează în teren.

Americanii se văd și în felul în care Taiwanul începe să se pregătească pentru război. Anul acesta, Han Kuang a introdus pentru prima dată „backbrief-ul”, o practică folosită de armata SUA și de NATO prin care comandanții inferiori trebuie să explice superiorilor cum au înțeles misiunea și cum intenționează să o execute. Ideea este extrem de importantă într-un război în care comunicațiile pot dispărea în primele ore. De ce? Păi dacă sediul central nu mai răspunde, unitatea trebuie să poată continua lupta singură. În plus, pe teren au apărut sisteme Patriot, M1A2 Abrams, F-16, HIMARS și muniții loitering Altius 600M produse de compania americană de tehnologie militară Anduril. Până și cele trei sisteme de pe emblema exercițiului din acest an erau americane, mai notează Business Insider.

De ce contează să fim atenți la această știre? Pentru că SUA nu par să pregătească Taiwanul doar prin vânzarea de arme, ci încearcă să-i schimbe chiar modul de a luptă. Asta e o diferență enormă. Poți cumpăra un HIMARS sau un Abrams, dar dacă armata rămâne rigidă, centralizată și dependentă de ordinul venit de sus, tehnologia nu rezolvă problema. Lecția Ucrainei a fost exact asta: într-un război foarte rapid, unitățile mici trebuie să poată decide și acționa atunci când comandamentul, comunicațiile sau infrastructura sunt lovite. Taiwanul încearcă acum să transforme această lecție în doctrină înainte să înceapă războiul, nu după.

Există vreo lecție pentru România? Una care merge mult dincolo de achiziții. Noi discutăm enorm la București despre ce sistem cumpărăm, câte miliarde costă și cât se produce local. Mult mai rar discutăm despre ce schimbă tehnologia respectivă în felul în care luptă efectiv Armata Română. Dacă ne uităm însă la cum se mișcă lucrurile în Asia, o să observăm că Taiwanul arată că interoperabilitatea cu SUA nu înseamnă doar să ai echipamente americane, ci să preiei metode de instruire, să testezi lanțul de comandă sub presiune și să dai mai multă autonomie oamenilor din teren. Lecția pe termen lung e că o armată modernă nu e cea care cumpără cele mai moderne arme, ci cea care știe ce să facă cu ele și atunci când nimeni nu-i mai răspunde la telefon ca să decidă.

WHAT WE'RE HEARING

În această rubrică dezvăluim informațiile care au intrat în posesia Explicativ în ultima perioadă.

1. Programul România–Ucraina de 200 milioane de euro pentru drone intră în etapa în care se construiesc formulele de cooperare.

MApN a transmis cerințele operaționale și există deja o listă de potențiali furnizori pentru programul de 200 milioane euro care se va realizat printr-un join venture cu Ucraina destinat dronelor, sistemelor counter-UAS și altor sisteme autonome. Din informațiile obținute de Explicativ rezultă însă că asocierile dintre participanții români și cei ucraineni nu sunt încă stabilite, iar grupul de lucru interinstituțional coordonat de cancelaria Prim-Ministrului analizează în continuare mai multe formule. Partea ucraineană este implicată în proces.

Informația care merită urmărită constă în faptul că cei 200 milioane euro nu reprezintă un contract unic, ci un plafon din care ar urma să fie finanțate mai multe proiecte. Miza următoare nu mai e, deci, cine se află generic pe lista MApN, ci cum vor fi construite proiectele concrete. Adică ce capabilitate va avea fiecare, ce parte va fi realizată în România, ce aduce partenerul ucrainean și cum va fi împărțită valoarea programului.

Ce trebuie să înțelegem noi e că nu există încă o asociere definitivă între companii/capabilități românești și partenerii ucraineni, potrivit a două surse familiarizate cu discuțiile din cadrul Cancelariei Premierului.

Sunt analizate mai multe configurații înainte ca grupul de lucru să înainteze variantele finale. Suntem, așadar, înainte de etapa în care se stabilesc combinațiile finale de companii și proiecte. Asta înseamnă că simpla prezență pe lista parteneriatului cu Ucraina este relevantă pentru companiile românești care produc drone, dar nu echivalează cu un contract. Cancelaria spune același lucru public, după cum a indicat și publicația Stratup Cafe.

2. România are în plan să protejeze platforma Neptun Deep și cu drone Triton

România începe să se uite mai serios la ceea ce până acum trata mai degrabă ca pe o vulnerabilitate difuză: infrastructura critică din Marea Neagră. MAI, prin Garda de Coastă, a pornit procedurile pentru achiziția unor capabilități care să poată detecta și monitoriza inclusiv drone marine, iar primul sistem testat este TRITON, produs de Ocean Aero. Oficial, ministerul vorbește despre protejarea apelor teritoriale și a „obiectivelor de interes strategic din Zona Economică Exclusivă”, iar aceste drone au fost folosite în această vară pentru a analiza mai atent perimetrul din jurul platformei Neptun Deep, conform unor surse din domeniu care au oferit această informație pentru Explicativ sub rezerva anonimatului.

3. MAI nu cumpără doar drone prin SAFE. Încearcă să construiască și un fel de„turnul de control”

Partea mai puțin spectaculoasă din programul SAFE al MAI ar putea fi, de fapt, una dintre cele mai importante. Primul dintre cele două mari programe pentru drone, evaluat la peste 116 milioane de euro, include circa 6.480 de sisteme de drone și echipamente conexe, dar și dispecerate mobile pentru gestionarea zborurilor, o platformă software integrată de management al traficului UAS și infrastructură de antrenament. Adică statul nu cumpără doar aparatele care zboară. Încearcă să construiască și sistemul care știe cine zboară, unde zboară și cum sunt coordonate toate aceste aparate.

Deci, scrut pe doi, România încearcă să construiască nu doar o flotă de drone pentru MAI, ci și sistemul nervos care să o vadă și să o coordoneze. Iar o sursă din domeniu a precizat pentru Explicativ că acest sistem nervos presupune montarea unor senzori pe multe dintre instituțiile publice din România, astfel încât să se creeze o hartă activă care să detecteze orice dronă ridicată în aer, fie că e civilă sau militară.

RADAR ROMÂNIA

În această rubrică vorbim despre ce s-a schimbat în sistemul românesc de apărare în ultima săptămână sau perioadă.

• Marea Neagră a devenit locul preferat al rușilor de testare a capacității românești de apărare.

În noaptea de 31 august spre 1 septembrie, România a fost supusă din nou presiunii rusești. Sistemele de supraveghere au detectat două ținte aeriene la aproximativ 24 de kilometri nord-est de Vâlcove (Ucraina), aproape de frontieră, iar reacția a venit imediat: două F-18 spaniole aflate în serviciul de Poliție Aeriană Întărită au decolat la 23:43, iar la 00:05 a fost ridicat și un IAR-330 Puma SOCAT românesc. Locuitorii din nordul județului Tulcea au primit mesaj RO-Alert, în timp ce piloții au raportat explozii pe teritoriul Ucrainei.

MApN spune că nu a existat o pătrundere în spațiul aerian românesc. Dar tocmai asta e problema de fond. Chiar și atunci când frontiera nu este încălcată, România trebuie să consume resruse pentru fiecare episod care se apropie suficient de mult de graniță. Amenințarea nu trebuie să treacă linia de pe hartă ca să producă efecte militare aici, asta e ceea ce a reuști Rusia în ultima perioadă.

Iar episodul nu mai poate fi tratat ca excepție. Datele publicate de MApN arătau, la 2 septembrie, 66 de atacuri în apropierea frontierei doar de la începutul anului, 51 de misiuni de alarmare a aviației, 25 de pătrunderi neautorizate în spațiul aerian, patru drone doborâte, fragmente identificate în 33 de situații și două mine marine neutralizate.

Din februarie 2022, bilanțul ajunge la 133 de atacuri în vecinătatea graniței și 86 de ridicări ale aviației. Cifrele astea schimbă puțin felul în care trebuie privită Marea Neagră și frontiera de est.

Nu mai vorbim, deci, despre incidente izolate, ci despre o presiune operațională repetată. Fiecare dronă, fiecare alarmă și fiecare mină obligă România să țină senzori, avioane, elicoptere și oameni într-o stare de vigilență care costă și care trebuie susținută ani la rând.

DEFENSE MONEY

Apărarea aeriană nu se mai cumpără bucată cu bucată. Grecia cumpără sistemul întreg

Grecia și Israel au semnat pe 31 august un acord de aproximativ 3 miliarde euro pentru ceea ce guvernul de la Atena numește „Achilles Shield” (Scutul lui Ahile), o rețea națională de apărare aeriană și antirachetă. Pachetul, scrie Reuters, adună în aceeași arhitectură David’s Sling, SPYDER, BARAK MX, radare multi-misiune și un sistem național de comandă-control.

Separat, Grecia cumpără și Drone Dome, într-un contract de aproximativ 26 milioane euro. Important este însă felul în care grecii au construit achiziția: nu au pus pe masă o listă de sisteme disparate, ci au cumpărat senzori, interceptoare și software care trebuie să funcționeze împreună. Iar în aceeași negociere au băgat și transfer de tehnologie și expertiză către industria locală.

Tot săptămâna asta, Reuters a documentat și o altă formă de putere în industria de apărare: rolul In-Q-Tel, fondul de investiții susținut de comunitatea americană de informații (adică de CIA), în intrarea companiei germane Quantum Systems mai adânc pe piața federală din SUA. Compania germană este evaluată la aproximativ 8 miliarde de dolari, dar lecția nu stă în valoarea investiției americane, care poate fi relativ mică. Stă în ce vine odată cu ea, adică acces la utilizatori, rețele de putere, testare, contracte și, mai ales, validare într-o piață în care o companie din industra de apărare apărare poate crește mult mai repede decât doar cu bani europeni.

Semnalul pentru Europa e puternic și constă în faptul că suveranitatea industrială nu se decide doar uitându-ne la cine deține acțiunile unei companii. Se decide și prin cine îi dă primele contracte, cine îi testează tehnologia, cine îi stabilește standardele și cine îi deschide accesul la date și utilizatori militari. Poți avea capital european și fabrici în Europa, dar dacă piața care îți accelerează compania rămâne americană, atunci o parte importantă din puterea industrială rămâne tot acolo. Asta trebuie să înțeleagă Europa!

Battlefield

În această rubrică încercăm să arătăm ce tehnologie sau lecție a războiului schimbă felul în care se va lupta și se vor cheltuie resurse pentru apărare.

• O dronă nu trebuie neapărat să lovească o țintă pentru a-ți bloca orașul

Rusia a atacat timp de mai multe zile consecutive Kievul cu valuri de drone. Unele atacuri au fost executate în timpul zilei și au obligat autoritățile să oprească circulația trenurilor de metrou pe podurile care traversează Niprul. Sirenele au întrerupt transportul, munca și funcționarea normală a capitalei chiar și atunci când majoritatea dronelor au fost doborâte, relatează Reuters.

Aceasta este lecția săptămânii: eficiența unei drone nu se măsoară numai prin obiectivul distrus.

O dronă ieftină poate obliga adversarul să ridice avioane, să activeze radare, să consume interceptori, să oprească aeroporturi, să blocheze infrastructura și să trimită populația în adăposturi. Chiar și o dronă doborâtă poate produce costuri mult mai mari decât prețul ei.

Războiul aerian devine astfel o competiție economică. Dacă folosești un interceptor de milioane de euro împotriva unei drone de zeci de mii, poți câștiga angajarea și poți pierde în același timp la capitolul uzură. Dacă nu o interceptezi, riști vieți și distrugerea infrastructurii.

Răspunsul nu poate fi un singur sistem miraculos. Apărarea trebuie construită în straturi:

• senzori care detectează ținte mici și lente;

• război electronic;

• drone interceptoare;

• tunuri și muniție programabilă;

• rachete cu cost mai mic;

• sisteme Patriot sau SAMP/T păstrate pentru amenințările balistice și aerodinamice complexe.

THE DOCUMENT

În această rubirică sintetizăm un document important din industri apărării și îți salvăm timpul.

• Europa nu mai vrea doar să finanțeze apărarea. Vrea să scurteze drumul dintre idee și câmpul de luptă

Comisia Europeană a republicat în august o fișă a foii de parcurs pentru transformarea industriei europene de apărare. Documentul nu înlocuiește strategia, dar comprimă într-o pagină direcția pe care Bruxellesul vrea să o accelereze exact când banii SAFE încep să fie alocați statelor membre.

Concret, Bruxellesul încearcă să repare una dintre marile slăbiciuni ale industriei europene de apărare: nu lipsa ideilor, ci timpul enorm necesar ca o idee bună să ajungă în mâna militarului. În foaia de parcurs pentru transformarea industriei de apărare, Comisia Europeană pune pe aceeași pagină bani pentru scale-up, testare rapidă, acces direct la utilizatori militari și atragerea de talent. Logica e simplă: dacă Europa vrea să țină pasul cu ritmul în care războiul din Ucraina schimbă tot ceea ce înseamnă dezvoltarea dronelor, AI-ul, sistemele autonome și războiul electronic, ciclurile de dezvoltare de câțiva ani nu mai sunt suficiente.

Am extras 4 idei importante:

Bruxellesul propune un fund-of-funds de 1 miliard euro destinat capitalului de creștere pentru noile companii din apărare. Problema europeană nu mai este doar să lanseze startup-uri, ci să le ajute să treacă de momentul în care au un prototip bun și trebuie să finanțeze fabrici, oameni și producție la scară.

Poate cea mai interesantă promisiune este un nou instrument prin care o soluție pentru o nevoie militară să poată fi dezvoltată, testată și iterată în mai puțin de 12 luni. E aproape o recunoaștere oficială că procedura clasică de achiziție riscă să cumpere tehnologia de ieri pentru războiul de mâine.

Prin Tech Alliances, companiile noi ar urma să ajungă direct în fața utilizatorilor militari. Și aici este o schimbare importantă de filozofie al UE, căci un inginer nu mai dezvoltă ani întregi un produs presupunând ce îi trebuie armatei, ci îl pune repede în mâna celui care îl va folosi, primește feedback și îl modifică. Este exact bucla de învățare pe care războiul din Ucraina a făcut-o atât de valoroasă.

Comisia pune talentul în aceeași categorie cu banii și tehnologia. Europa are nevoie de mult mai mulți oameni care să știe autonomie, cybersecurity, AI și computing pentru a susține creșterea industriei de apărare. Cu alte cuvinte, poți construi fabrici și deschide linii de finanțare, dar fără inginerii care să proiecteze generația următoare de sisteme, autonomia industrială rămâne o promisiune la care nu ajungi.

Ce urmărim între 4 și 11 septembrie

1. Azi se încheie reuniunea informală a miniștrilor afacerilor europene începută ieri și care se desfășoară sub președinția irlandeză a Consiliului UE. Extinderea este tema centrală, iar pentru România conteză subiectul și mai ales dacă discuția despre Ucraina și Republica Moldova capătă un calendar politic mai clar de aderare la UE.

2. Până vinerea viitoare, pe 11 septembrie, urmărim prima defalcare publică a plăților SAFE anunțate pentru august-septembrie. Adică 4 componente (contract, sumă, beneficiar și prag de execuție).

3. Tot pe 11 septembrie, Agenția Europeană de Apărare organizează la Bruxelles sesiunea industrială din cadrul Maritime Week. După incidentele din apropierea Neptun Deep, România are motive concrete să urmărească discuțiile pentru protejarea infrastructurii sale critice din Marea Neagră.

4. În același timp, urmărim în fiecare zi dacă ritmul dronelor rusești care penetrează spațiul nostru aerian se menține și dacă acestea schimbă tipul de reacție aliată în zona frontierei cu Ucraina.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: O analiză publicată de Carnegie Endowment despre schimbarea posturii NATO în Marea Neagră și despre rolurile diferite ale României, Bulgariei și Turciei.

Ce să vezi: Interviul pe care l-a acordat Ministra de Externe, Oana Țoiu, pentru Explictiv.

Ce să asculți: O discuție de 34 de minute pe warontherocks.com între Michael Kofman, Dara Massicot și Ryan Evans despre comandă și politică în războiul dintre Moscova și Kiev. O discuție utilă pentru a separa performanța tactică de deciziile instituționale care o fac posibilă sau o blochează.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.