Acesta nu este un alt rezumat al știrilor despre sectorul apărării și securitate. FLANC urmărește schimbările care modifică securitatea României și industria de apărare: de la decizii, la bani, la cine și pentru ce se semnează contracte, ce tehnologie se mai dezvoltă și care sunt lecțiile săptămânale ale războiului de care cu toții trebuie să ținem cont. În fiecare vineri, alegem să ne uităm la o temă mare din industria de apărare și securitate și selectăm evoluțiile care contează din România, NATO, Uniunea Europeană și industria globală de apărare, dar și lucrurile care merită urmărite înainte să devină titluri.

Pentru această primă ediție plecăm de la un fapt simplu și concret: România a primit prima tranșă din programul de înzestrare SAFE, în valoare de 2,5 miliarde de euro. Întrebarea pe care noi ne-o punem în această ediție e cât de repede pot fi transformați acești bani în producție, livrări, oameni instruiți și capacitate operațională de apărare într-un context de securitate din ce în ce mai dificil, aici, în Europa de Est și pe FLANCUL estic al NATO și UE.

FIRST READ

România intră în cea mai mare perioadă de înzestrare din istoria recentă. Dar cine va produce toate aceste echipamente?

Programul SAFE al UE oferă României șansa la cea mai mare înzestrare militară din ultimele decenii. Numai că aici trebuie făcută de la început o distincție importantă: banii pentru apărare nu sunt același lucru cu apărarea. Între cele două stau contractele bine (sau nu) executate (iar noi avem o tradiție în a nu executa bine angajamente - a se vedea PNRR), fabricile care chiar produc, echipamentele care ajung în unități și militarii care știu să le folosească.

Pe 26 august, România a primit 2,5 miliarde de euro, prima tranșă din cele 16,68 miliarde de euro alocate prin instrumentul european SAFE. Vorbim despre 15% din suma totală. Ministerul Apărării spune că banii deschid o perioadă în care statul urmează să facă, în august și septembrie, plăți de aproximativ 800 de milioane de euro pentru echipamente deja contractate și pentru dezvoltarea unor capacități de producție în România.

Lista prezentată de minister pentru care se fac plățile spune, de fapt, foarte multe despre golurile pe care România încearcă acum să le acopere: radare, elicoptere, muniție, nave de patrulare, mașini de luptă ale infanteriei, sisteme antidrone și apărare aeriană. Aproape că poate fi citită ca un inventar al vulnerabilităților acumulate în ultimii ani de statul român în materie de securitate și apărare.

De aceea, SAFE este mai mult decât o injecție financiară care ne ajută să ne întărim securitatea națională și să dezvoltăm un ecosistem industrail românesc. SAFE e instrumentul direct prin care discursul european despre reînarmare începe să fie pus în prctică.

Numai că cifra totală de 16,68 miliarde de euro care revine României prin SAFE nu trebuie confundată cu rezultatul. Și sunt cel puțin trei motive în acest sens:

1. Banii sunt acordați sub formă de împrumuturi, nu de granturi

SAFE oferă condiții financiare foarte bune. Adică maturități de până la 45 de ani, zece ani perioadă de grație și o dobândă plafonată la 3%. România ar urma să înceapă rambursarea în 2035. Asta e, fără îndoială, o formă avantajoasă de finanțare. Dar trebuie să reținem că banii ăștia nu sunt gratuiți. De aceea trebuie să ne folosim cu cap de ei, nu să-i risipim.

Asta înseamnă că fiecare program cumpărat prin SAFE trebuie judecat nu doar după suma trecută pe contract, ci după cât ne va costa acel sistem în următoarele două sau trei decenii. Și când ne punem întrebarea asta trebuie să ținem cont de muniție, mentenanță, piese de schimb, infrastructură, modernizări și pregătirea personalului.

O sursă din MApN a indicat pentru Explicativ că în sectorul apărării, de fiecare dată fără excepție, prețul de achiziție al unui produs este doar începutul facturii. El începe să crească cu cât e folosit mai mult.

2. Un contract semnat nu înseamnă automat o capacitate militară mai mare

În România există uneori tentația de a transforma semnarea contractului în finalul poveștii. În realitate, pentru armată, de acolo începe partea complicată. De ce? Păi pentru că între semnătura pusă pe hârtie și o capacitate militară care poate fi folosită într-o situație reală de luptă sau de descurajare există un drum lung care trece prin proiectare, producție, pregătirea infrastructurii, livrare, testare, muniție, mentenanță, instruirea oamenilor și integrarea echipamentului în sistemele de comandă și control.

Ce trebuie noi să reținem e că peste câțiva ani, nu foarte mulți, succesul SAFE nu va putea fi măsurat prin comunicatele despre miliarde contractate, ci în lucruri mult mai simple precum câte sisteme au fost livrate, câte sunt operaționale și câte unități ale Armatei Române sau ale altor instituții le pot folosi efectiv.

3. Producția locală trebuie măsurată constant

MApN spune că recepția produselor va fi legată de certificarea obligațiilor de cooperare industrială, iar patru nave sunt asociate șantierului naval de la Mangalia. E un aspect important. Dar expresia „producție în România” poate însemna foarte multe lucruri. Și, după cum știm, diferența o fac detaliile.

Ce anume se produce aici? Cât din echipament? Ce know-how rămâne în România? Există proprietate intelectuală transferată? Putem face mentenanța local sau vom trimite sistemele înapoi producătorului? Intră firme românești în lanțurile internaționale de furnizare? Pentru un singur contract sau pentru următorii 20 de ani?

Abia răspunsurile la întrebările astea ne vor spune dacă SAFE finanțează doar importuri de armament sau dacă ajută România să reconstruiască o parte din industria sa de apărare. Iar, momentan, decidenții politici nu au răspuns la aceste întrebări.

Portofoliul SAFE al României cuprinde 21 de proiecte ale Ministerului Apărării, în valoare totală de 9,53 miliarde de euro. Lor li se adaugă 4,2 miliarde de euro pentru infrastructură de transport cu utilizare duală și încă 2,8 miliarde de euro pentru Ministerul Afacerilor Interne și alte structuri din zona de securitate.

Dintre cele 21 de proiecte militare, zece sunt achiziții comune, iar unsprezece sunt achiziții individuale. Regula europeană cere, în general, ca achizițiile să fie realizate împreună cu cel puțin încă un stat și ca minimum 65% dintre componente să provină din statele participante la instrument.

Așadar, România are acum ceva ce i-a lipsit adesea atunci când vorbea despre modernizarea armatei: bani mulți și disponibili pe termen lung. De aici încolo începe partea grea.

De ce? Păi tocmai pentru că securitatea nu se măsoară doar în miliardele aprobate la Bruxelles și nici în numărul contractelor anunțate la București. Ăștia sunt doar primii pași. Apoi intervine greul, adică atunci când securitatea trebuie să însemne fabrici care produc și echipamente care ajung la timp și unități militare care, atunci când este nevoie de ele, sunt gata să le folosească.

FIVE SIGNALS

În această rubrică nu o să prezentăm doar 5 știri în materie de securitate și apărare, ci 5 evoluții care schimbă decizii, costuri și/sau felul în care înseamnă apărarea.

1. Washingtonul testează câtă apărare poate prelua Europa

Sâptămâna trecută, la Bruxelles, Pentagonul le-a cerut aliaților europeni să demonstreze că pot prelua conducerea apărării convenționale a continentului, notează Associated Press.

Mesajul nu este că Statele Unite își strâng mâine bagajele și pleacă din Europa, cum propagandistic și fals spun anumite voci din spațiul public. Armata americană are în continuare aproximativ 80.000 de militari pe continent, iar Washingtonul păstrează capacitățile în materie de apărare și securitate pe care Europa nu le poate înlocui rapid. Printre acestea se numără descurajarea nucleară, informațiile strategice, realimentarea în aer, transportul greu, apărarea antirachetă și o parte importantă a comenzii integrate NATO.

Schimbarea este însă alta. Americanii vor ca europenii să preia o parte mai mare din apărarea convențională și le cer să arate nu doar bugete mai mari, ci forțe care pot fi dislocate, infrastructură funcțională, stocuri suficiente și contracte transformate în echipamente. Pentagonul a transmis aliaților un set detaliat de întrebări despre contribuții, acces la baze și spațiul aerian, în cadrul revizuirii posturii militare americane din Europa.

2. Baza de la Mihail Kogălniceanu trebuie tratată ca hub strategic regional

Pe 30 august, la Mihail Kogălniceanu, președintele Nicușor Dan și ministrul Apărării, Radu Miruță, au discutat cu o delegație a Camerei Reprezentanților condusă de Mike Rogers, șeful Comisiei pentru Forțele Armate.

Mesajul României a fost clar: baza trebuie privită ca un hub strategic regional, iar investițiile americane și modernizarea infrastructurii trebuie continuate.

Americanii au mers exact în cele două puncte care explică astăzi valoarea militară a României pe flancul estic. Mihail Kogălniceanu este nodul prin care pot circula trupe, echipamente și sprijin către regiunea Mării Negre, iar baza Borcea este locul în care se desfășoară ecosistemul avioanelor F-16, inclusiv prin pregătirea piloților români și ucraineni pentru misiuni.

Discuțiile decidenților politici români cu delegația oficialilor americani au vizat infrastructura aflată în dezvoltare, investițiile viitoare și rezultatele Summitului NATO de la Ankara. O zi mai târziu, a informat MApN, România a ridicat tema securității maritime și a infrastructurii critice la Marea Neagră la reuniunea informală a miniștrilor apărării din UE.

În rest, președintele a mâncat la popotă şi s-a pozat cu militarii americani. O sursă din cadrul sectorului apărării a indicat pentru Explicativ că delegația condusă de Mike Rogers ar fi venit la București nu cu semnalul unei retrageri americane, ci, dimpotrivă, cu unul de consolidare a prezenței și de creștere a investițiilor SUA în industria de apărare din România. Dacă această direcție se confirmă în următoarea perioadă, inclusiv prin decizii oficiale, miza vizitei de la bazele Kogălniceanu și Borcea de la finalul lunii trecute captă o mai mare importanță decât i s-a dat inițial.

Există însă și o nuanță importantă. Rogers, președintele Comisiei pentru Forțele Armate din Camera Reprezentanților, și senatorul Roger Wicker s-au numărat deja printre republicanii care s-au opus reducerii trupelor americane din România. Mai mult, ei sunt două dintre vocile influente și favorabile consolidării flancului estic, dar asta nu înseamnă automat că vorbesc în numele întregii administrații Trump. Tocmai de aceea, semnalul merită urmărit: dacă poziția lor începe să se transforme în politică americană, pentru România ar fi o schimbare strategică importantă.

DE REȚINUT:

Într-un interviu acordat TVR în luna mai, consilierul pe securitate națională diplomatul Marius Lazurca a formulat una dintre cele mai incomode idei despre relația româno-americană: „România nu este vitală pentru Statele Unite.” A adăugat însă imediat partea care contează: România „poate deveni mai importantă”.

Vizita delegației Congresului american confirmă această logică. Americanii sunt interesați de România, de Kogălniceanu, de Borcea și de Marea Neagră. Dar interesul lor nu trebuie confundat cu o garanție că relevanța României va crește indiferent de ceea ce face statul român. Washingtonul își va păstra resursele acolo unde găsește infrastructură, predictibilitate, capabilități, acces și aliați care își respectă angajamentele.

În următoarele luni, vom urmări aici, în edițiile Flanc, trei întrebări:

• Ce cere concret Washingtonul României în cadrul revizuirii posturii din Europa?

• Ce investiții de la Kogălniceanu și Borcea sunt terminate la timp?

• Ce poate oferi România suplimentar față de Polonia, țările baltice, Grecia sau Turcia?

3. Rusia a început să atace cu drone care nu le mai lasă ucrainenilor timp de reacție

În doar patru zile, Rusia a lansat spre Ucraina aproximativ 1.500 de drone. Circa 800 ar fi fost variante Shahed/Geran cu motor cu reacție, care sunt mult mai rapide decât modelele clasice cu elice și tot mai prezente în atacurile din luna august. Pe 27 august, Moscova a combinat 258 de drone cu șapte rachete balistice și a lovit simultan porturi, infrastructură energetică, industrie și noduri logistice, scrie Reuters.

De ce contează să fim atenți la această știre? Pentru că viteza comprimă timpul dintre detectare și angajare. Mai clar spus, cu cât o țintă vine mai repede spre Ucraina, cu atât armata ucraineană are mai puține secunde pentru detectare, identificare și angajare în ca combate pericolul.

Prin urmare, sistemele ieftine, echipele mobile și soluțiile gândite pentru drone lente încep să fie împinse la limită. Asta îi obligă pe ucraineni să dezvolte sisteme de combatere cu senzori mai performanți, interceptoare mai rapide și, inevitabil, o muniție mai scumpă.

Există vreo lecție pentru România? Sigur că da. Programele românești de radare, tunuri antiaeriene și contracarare a dronelor trebuie evaluate ca un sistem stratificat, iar decidenții politici trebuie să înțeleagă că o achiziție izolată nu rezolvă lanțul DDA (care înseamnă detectare-decizie-angajare).

4. Marea Britanie primește acces la laboratorul ucrainean de AI de pe câmpul de luptă

Guvernul de la Londra a devenit primul partener internațional al Avengers AI Labs, ecosistemul ucrainean care transformă datele venite din camere, senzori infraroșii și fluxuri video de drone în sisteme care învață direct din război. Pe 24 august s-a anunțat public acest parteneriat, care include proiecte-pilot britanice pentru detecție prin fibră optică, cipuri AI cu consum redus și sisteme autonome.

În paralel, MBDA ar putea furniza Ucrainei informații tehnice pentru asamblarea locală a unor subansamble ale rachetelor SCALP-EG. Ce au înțeles bine britanicii e că nu mai trebuie doar să livrezi arme Ucrainei, ci să intri în laboratorul în care ele sunt îmbunătățite aproape în timp real.

De ce contează să fim atenți la această știre? Păi pentru că avantajul Ucrainei nu mai stă doar în experiența acumulată pe front, ci în viteza cu care transformă războiul în date și datele în tehnologie nouă de luptă sau descurajare. Milioane de imagini etichetate, mii de misiuni și feedbackul direct de la operatori intră într-o buclă de dezvoltare pe care armatele occidentale, pe timp de pace, o reproduc foarte greu. Ei bine, acum vedem direct că cine primește acces la această buclă nu cumpără doar tehnologie ucraineană, ci cumpără efectiv ani de învățare comprimați în câteva luni.

Există vreo lecție pentru România? Nici nu ne imaginăm. Noi avem nevoie de acorduri în care militarii, companiile din apărare și tech împreună cu cei care fac cercetare să poată testa împreună, să greșească repede și să modifice produsul înainte ca următorul contract să fie semnat. Formula asta e extrem de importantă, căci offsetul clasic, măsurat în subansamble fabricate local, e prea puțin pentru software, AI și autonomie. În noua paradigmă în care se desfășoară industrie globală de apărare, cea mai valoroasă tehnologie nu e întotdeauna piesa pe care o produci, ci procesul prin care înveți s-o faci mai bună. Iar procesul ăsta trebuie să aibă o realitate practică și să se desfășoare REPEDE.

4. Atacurile cu drone ale Ucrainei în interiorul Rusiei depind în mare măsură de tehnologia americană pe care Kievul nu o controlează

Ucraina a reușit să ducă războiul tot mai adânc în Rusia. Iar asta se vede prin faptul că lovește rafinării, depozite de muniție, infrastructură logistică, porturi și chiar nave ale așa-numitei „flote din umbră”. Unele dintre dronele ucrainene cu rază lungă pot ajunge deja la ținte aflate la până la 3.500 de kilometri și pot transporta între 50 și 75 de kilograme de explozibil.

Numai că aici apare paradoxul: dronele sunt produse în Ucraina, dar o parte importantă din infrastructura care le face atât de eficiente rămâne americană. De ce? Păi pentru că această infrastructură înseamnă comunicații Starlink, software și AI de la Palantir, informații de intelligence și, în cazul loviturilor la distanță medie, inclusiv drone Hornet produse în SUA, după cum explică Business Insider. Starlink, de exemplu, permite operatorilor să păstreze imaginea video aproape până la impact și să corecteze traiectoria dronei în timp real, inclusiv în zone în care GPS-ul este bruiat.

De ce contează să fim atenți la această știre? Pentru că Ucraina ne arată și reversul războiului tehnologizat. Poți să construiești dronele acasă în condiții cum numai ei știu, în buncăre și case conspirative care să nu fie atacate, să ai operatori extrem de buni și să dezvolți tactici pe care adversarul încearcă abia apoi să le copieze. Dar dacă una dintre verigile esențiale ale sistemului este controlată de o companie sau de un guvern străin, autonomia ta militară are o limită.

Ofițerii ucraineni, scrie Businees Insider, spun direct că se tem de scenariul în care SpaceX, compania lui Elon Musk (cel mai bogat om din lume) ar restricționa accesul la Starlink, iar unul dintre ei descrie tehnologia drept practic de neînlocuit în acest moment. Asta este lecția mai puțin spectaculoasă din spatele dronelor care lovesc Rusia și ea indică că în războiul modern, dependența nu mai este doar de muniție. Poate fi de comunicațiile prin satelit, de cloud, de software sau de o decizie luată într-un boardroom al unei companii private care se află la mii de kilometri de front.

Există vreo lecție pentru România? Una foarte serioasă. Dacă vrem să construim o puternică capacitate de drone și sisteme autonome, nu este suficient să cumpărăm sau să porducem doar platforma care zboară. Trebuie să ne uităm la întregul lanț care o ține în aer. Iar acest lanț e format din comunicații securizate, acces la date, software de misiune, navigație în mediu bruiat, infrastructură de comandă și variante de rezervă atunci când un furnizor extern nu mai este disponibil. Ucraina demonstrează cât de puternică poate fi combinația dintre tehnologie comercială și război. Dar demonstrează simultan și ceva mai incomod: cine controlează infrastructura invizibilă poate controla, în ultimă instanță, cât de departe poate ajunge arma și ce efecte poate să producă (sau nu).

5. „Profesorii de engleză” ai Taiwanului și războiul pe care America îl pregătește fără să-l anunțe

La exercițiul Han Kuang din august, simularea anuală a unui atac chinez asupra Taiwanului, presa locală a estimat că au apărut peste 100 de străini despre care se presupune că sunt consilieri sau observatori militari americani. Taiwanul le-a găsit chiar și o poreclă: „profesorii de engleză”. Oficial, Washingtonul nu confirmă prezența militarilor americani, iar jurnaliștii de la Business Insider spun explicit că nu a putut verifica identitatea oamenilor observați pe teren. Dar colaborarea devine tot mai greu de ascuns. Ministrul taiwanez al Apărării spune că legăturile militare dintre cele două părți sunt „mult mai apropiate decât ne-am putea imagina”, iar americanii nu ar veni doar să ofere sfaturi, ci și să vadă dacă propriile recomandări funcționează în teren.

Americanii se văd și în felul în care Taiwanul începe să se pregătească pentru război. Anul acesta, Han Kuang a introdus pentru prima dată „backbrief-ul”, o practică folosită de armata SUA și de NATO prin care comandanții inferiori trebuie să explice superiorilor cum au înțeles misiunea și cum intenționează să o execute. Ideea este extrem de importantă într-un război în care comunicațiile pot dispărea în primele ore. De ce? Păi dacă sediul central nu mai răspunde, unitatea trebuie să poată continua lupta singură. În plus, pe teren au apărut sisteme Patriot, M1A2 Abrams, F-16, HIMARS și muniții loitering Altius 600M produse de compania americană de tehnologie militară Anduril. Până și cele trei sisteme de pe emblema exercițiului din acest an erau americane, mai notează Business Insider.

De ce contează să fim atenți la această știre? Pentru că SUA nu par să pregătească Taiwanul doar prin vânzarea de arme, ci încearcă să-i schimbe chiar modul de a luptă. Asta e o diferență enormă. Poți cumpăra un HIMARS sau un Abrams, dar dacă armata rămâne rigidă, centralizată și dependentă de ordinul venit de sus, tehnologia nu rezolvă problema. Lecția Ucrainei a fost exact asta: într-un război foarte rapid, unitățile mici trebuie să poată decide și acționa atunci când comandamentul, comunicațiile sau infrastructura sunt lovite. Taiwanul încearcă acum să transforme această lecție în doctrină înainte să înceapă războiul, nu după.

Există vreo lecție pentru România? Una care merge mult dincolo de achiziții. Noi discutăm enorm la București despre ce sistem cumpărăm, câte miliarde costă și cât se produce local. Mult mai rar discutăm despre ce schimbă tehnologia respectivă în felul în care luptă efectiv Armata Română. Dacă ne uităm însă la cum se mișcă lucrurile în Asia, o să observăm că Taiwanul arată că interoperabilitatea cu SUA nu înseamnă doar să ai echipamente americane, ci să preiei metode de instruire, să testezi lanțul de comandă sub presiune și să dai mai multă autonomie oamenilor din teren. Lecția pe termen lung e că o armată modernă nu e cea care cumpără cele mai moderne arme, ci cea care știe ce să facă cu ele și atunci când nimeni nu-i mai răspunde la telefon ca să decidă.

WHAT WE'RE HEARING

În această rubrică dezvăluim informațiile care au intrat în posesia Explicativ în ultima perioadă.

1. Programul România–Ucraina de 200 milioane de euro pentru drone intră în etapa în care se construiesc formulele de cooperare.

MApN a transmis cerințele operaționale și există deja o listă de potențiali furnizori pentru programul de 200 milioane euro care se va realizat printr-un join venture cu Ucraina destinat dronelor, sistemelor counter-UAS și altor sisteme autonome. Din informațiile obținute de Explicativ rezultă însă că asocierile dintre participanții români și cei ucraineni nu sunt încă stabilite, iar grupul de lucru interinstituțional coordonat de cancelaria Prim-Ministrului analizează în continuare mai multe formule. Partea ucraineană este implicată în proces.

Informația care merită urmărită constă în faptul că cei 200 milioane euro nu reprezintă un contract unic, ci un plafon din care ar urma să fie finanțate mai multe proiecte. Miza următoare nu mai e, deci, cine se află generic pe lista MApN, ci cum vor fi construite proiectele concrete. Adică ce capabilitate va avea fiecare, ce parte va fi realizată în România, ce aduce partenerul ucrainean și cum va fi împărțită valoarea programului.

Ce trebuie să înțelegem noi e că nu există încă o asociere definitivă între companii/capabilități românești și partenerii ucraineni, potrivit a două surse familiarizate cu discuțiile din cadrul Cancelariei Premierului.

Sunt analizate mai multe configurații înainte ca grupul de lucru să înainteze variantele finale. Suntem, așadar, înainte de etapa în care se stabilesc combinațiile finale de companii și proiecte. Asta înseamnă că simpla prezență pe lista parteneriatului cu Ucraina este relevantă pentru companiile românești care produc drone, dar nu echivalează cu un contract. Cancelaria spune același lucru public, după cum a indicat și publicația Stratup Cafe.

2. România are în plan să protejeze platforma Neptun Deep și cu drone Triton

România începe să se uite mai serios la ceea ce până acum trata mai degrabă ca pe o vulnerabilitate difuză: infrastructura critică din Marea Neagră. MAI, prin Garda de Coastă, a pornit procedurile pentru achiziția unor capabilități care să poată detecta și monitoriza inclusiv drone marine, iar primul sistem testat este TRITON, produs de Ocean Aero. Oficial, ministerul vorbește despre protejarea apelor teritoriale și a „obiectivelor de interes strategic din Zona Economică Exclusivă”, iar aceste drone au fost folosite în această vară pentru a analiza mai atent perimetrul din jurul platformei Neptun Deep, conform unor surse din domeniu care au oferit această informație pentru Explicativ sub rezerva anonimatului.

3. MAI nu cumpără doar drone prin SAFE. Încearcă să construiască și un fel de„turnul de control”

Partea mai puțin spectaculoasă din programul SAFE al MAI ar putea fi, de fapt, una dintre cele mai importante. Primul dintre cele două mari programe pentru drone, evaluat la peste 116 milioane de euro, include circa 6.480 de sisteme de drone și echipamente conexe, dar și dispecerate mobile pentru gestionarea zborurilor, o platformă software integrată de management al traficului UAS și infrastructură de antrenament. Adică statul nu cumpără doar aparatele care zboară. Încearcă să construiască și sistemul care știe cine zboară, unde zboară și cum sunt coordonate toate aceste aparate.

Deci, scrut pe doi, România încearcă să construiască nu doar o flotă de drone pentru MAI, ci și sistemul nervos care să o vadă și să o coordoneze. Iar o sursă din domeniu a precizat pentru Explicativ că acest sistem nervos presupune montarea unor senzori pe multe dintre instituțiile publice din România, astfel încât să se creeze o hartă activă care să detecteze orice dronă ridicată în aer, fie că e civilă sau militară.

RADAR ROMÂNIA

În această rubrică vorbim despre ce s-a schimbat în sistemul românesc de apărare în ultima săptămână sau perioadă.

• Marea Neagră a devenit locul preferat al rușilor de testare a capacității românești de apărare.

În noaptea de 31 august spre 1 septembrie, România a fost supusă din nou presiunii rusești. Sistemele de supraveghere au detectat două ținte aeriene la aproximativ 24 de kilometri nord-est de Vâlcove (Ucraina), aproape de frontieră, iar reacția a venit imediat: două F-18 spaniole aflate în serviciul de Poliție Aeriană Întărită au decolat la 23:43, iar la 00:05 a fost ridicat și un IAR-330 Puma SOCAT românesc. Locuitorii din nordul județului Tulcea au primit mesaj RO-Alert, în timp ce piloții au raportat explozii pe teritoriul Ucrainei.

MApN spune că nu a existat o pătrundere în spațiul aerian românesc. Dar tocmai asta e problema de fond. Chiar și atunci când frontiera nu este încălcată, România trebuie să consume resruse pentru fiecare episod care se apropie suficient de mult de graniță. Amenințarea nu trebuie să treacă linia de pe hartă ca să producă efecte militare aici, asta e ceea ce a reuști Rusia în ultima perioadă.

Iar episodul nu mai poate fi tratat ca excepție. Datele publicate de MApN arătau, la 2 septembrie, 66 de atacuri în apropierea frontierei doar de la începutul anului, 51 de misiuni de alarmare a aviației, 25 de pătrunderi neautorizate în spațiul aerian, patru drone doborâte, fragmente identificate în 33 de situații și două mine marine neutralizate.

Din februarie 2022, bilanțul ajunge la 133 de atacuri în vecinătatea graniței și 86 de ridicări ale aviației. Cifrele astea schimbă puțin felul în care trebuie privită Marea Neagră și frontiera de est.

Nu mai vorbim, deci, despre incidente izolate, ci despre o presiune operațională repetată. Fiecare dronă, fiecare alarmă și fiecare mină obligă România să țină senzori, avioane, elicoptere și oameni într-o stare de vigilență care costă și care trebuie susținută ani la rând.

DEFENSE MONEY

Apărarea aeriană nu se mai cumpără bucată cu bucată. Grecia cumpără sistemul întreg

Grecia și Israel au semnat pe 31 august un acord de aproximativ 3 miliarde euro pentru ceea ce guvernul de la Atena numește „Achilles Shield” (Scutul lui Ahile), o rețea națională de apărare aeriană și antirachetă. Pachetul, scrie Reuters, adună în aceeași arhitectură David’s Sling, SPYDER, BARAK MX, radare multi-misiune și un sistem național de comandă-control.

Separat, Grecia cumpără și Drone Dome, într-un contract de aproximativ 26 milioane euro. Important este însă felul în care grecii au construit achiziția: nu au pus pe masă o listă de sisteme disparate, ci au cumpărat senzori, interceptoare și software care trebuie să funcționeze împreună. Iar în aceeași negociere au băgat și transfer de tehnologie și expertiză către industria locală.

Tot săptămâna asta, Reuters a documentat și o altă formă de putere în industria de apărare: rolul In-Q-Tel, fondul de investiții susținut de comunitatea americană de informații (adică de CIA), în intrarea companiei germane Quantum Systems mai adânc pe piața federală din SUA. Compania germană este evaluată la aproximativ 8 miliarde de dolari, dar lecția nu stă în valoarea investiției americane, care poate fi relativ mică. Stă în ce vine odată cu ea, adică acces la utilizatori, rețele de putere, testare, contracte și, mai ales, validare într-o piață în care o companie din industra de apărare apărare poate crește mult mai repede decât doar cu bani europeni.

Semnalul pentru Europa e puternic și constă în faptul că suveranitatea industrială nu se decide doar uitându-ne la cine deține acțiunile unei companii. Se decide și prin cine îi dă primele contracte, cine îi testează tehnologia, cine îi stabilește standardele și cine îi deschide accesul la date și utilizatori militari. Poți avea capital european și fabrici în Europa, dar dacă piața care îți accelerează compania rămâne americană, atunci o parte importantă din puterea industrială rămâne tot acolo. Asta trebuie să înțeleagă Europa!

Battlefield

În această rubrică încercăm să arătăm ce tehnologie sau lecție a războiului schimbă felul în care se va lupta și se vor cheltuie resurse pentru apărare.

• O dronă nu trebuie neapărat să lovească o țintă pentru a-ți bloca orașul

Rusia a atacat timp de mai multe zile consecutive Kievul cu valuri de drone. Unele atacuri au fost executate în timpul zilei și au obligat autoritățile să oprească circulația trenurilor de metrou pe podurile care traversează Niprul. Sirenele au întrerupt transportul, munca și funcționarea normală a capitalei chiar și atunci când majoritatea dronelor au fost doborâte, relatează Reuters.

Aceasta este lecția săptămânii: eficiența unei drone nu se măsoară numai prin obiectivul distrus.

O dronă ieftină poate obliga adversarul să ridice avioane, să activeze radare, să consume interceptori, să oprească aeroporturi, să blocheze infrastructura și să trimită populația în adăposturi. Chiar și o dronă doborâtă poate produce costuri mult mai mari decât prețul ei.

Războiul aerian devine astfel o competiție economică. Dacă folosești un interceptor de milioane de euro împotriva unei drone de zeci de mii, poți câștiga angajarea și poți pierde în același timp la capitolul uzură. Dacă nu o interceptezi, riști vieți și distrugerea infrastructurii.

Răspunsul nu poate fi un singur sistem miraculos. Apărarea trebuie construită în straturi:

• senzori care detectează ținte mici și lente;

• război electronic;

• drone interceptoare;

• tunuri și muniție programabilă;

• rachete cu cost mai mic;

• sisteme Patriot sau SAMP/T păstrate pentru amenințările balistice și aerodinamice complexe.

THE DOCUMENT

În această rubirică sintetizăm un document important din industri apărării și îți salvăm timpul.

• Europa nu mai vrea doar să finanțeze apărarea. Vrea să scurteze drumul dintre idee și câmpul de luptă

Comisia Europeană a republicat în august o fișă a foii de parcurs pentru transformarea industriei europene de apărare. Documentul nu înlocuiește strategia, dar comprimă într-o pagină direcția pe care Bruxellesul vrea să o accelereze exact când banii SAFE încep să fie alocați statelor membre.

Concret, Bruxellesul încearcă să repare una dintre marile slăbiciuni ale industriei europene de apărare: nu lipsa ideilor, ci timpul enorm necesar ca o idee bună să ajungă în mâna militarului. În foaia de parcurs pentru transformarea industriei de apărare, Comisia Europeană pune pe aceeași pagină bani pentru scale-up, testare rapidă, acces direct la utilizatori militari și atragerea de talent. Logica e simplă: dacă Europa vrea să țină pasul cu ritmul în care războiul din Ucraina schimbă tot ceea ce înseamnă dezvoltarea dronelor, AI-ul, sistemele autonome și războiul electronic, ciclurile de dezvoltare de câțiva ani nu mai sunt suficiente.

Am extras 4 idei importante:

Bruxellesul propune un fund-of-funds de 1 miliard euro destinat capitalului de creștere pentru noile companii din apărare. Problema europeană nu mai este doar să lanseze startup-uri, ci să le ajute să treacă de momentul în care au un prototip bun și trebuie să finanțeze fabrici, oameni și producție la scară.

Poate cea mai interesantă promisiune este un nou instrument prin care o soluție pentru o nevoie militară să poată fi dezvoltată, testată și iterată în mai puțin de 12 luni. E aproape o recunoaștere oficială că procedura clasică de achiziție riscă să cumpere tehnologia de ieri pentru războiul de mâine.

Prin Tech Alliances, companiile noi ar urma să ajungă direct în fața utilizatorilor militari. Și aici este o schimbare importantă de filozofie al UE, căci un inginer nu mai dezvoltă ani întregi un produs presupunând ce îi trebuie armatei, ci îl pune repede în mâna celui care îl va folosi, primește feedback și îl modifică. Este exact bucla de învățare pe care războiul din Ucraina a făcut-o atât de valoroasă.

Comisia pune talentul în aceeași categorie cu banii și tehnologia. Europa are nevoie de mult mai mulți oameni care să știe autonomie, cybersecurity, AI și computing pentru a susține creșterea industriei de apărare. Cu alte cuvinte, poți construi fabrici și deschide linii de finanțare, dar fără inginerii care să proiecteze generația următoare de sisteme, autonomia industrială rămâne o promisiune la care nu ajungi.

Ce urmărim între 4 și 11 septembrie

1. Azi se încheie reuniunea informală a miniștrilor afacerilor europene începută ieri și care se desfășoară sub președinția irlandeză a Consiliului UE. Extinderea este tema centrală, iar pentru România conteză subiectul și mai ales dacă discuția despre Ucraina și Republica Moldova capătă un calendar politic mai clar de aderare la UE.

2. Până vinerea viitoare, pe 11 septembrie, urmărim prima defalcare publică a plăților SAFE anunțate pentru august-septembrie. Adică 4 componente (contract, sumă, beneficiar și prag de execuție).

3. Tot pe 11 septembrie, Agenția Europeană de Apărare organizează la Bruxelles sesiunea industrială din cadrul Maritime Week. După incidentele din apropierea Neptun Deep, România are motive concrete să urmărească discuțiile pentru protejarea infrastructurii sale critice din Marea Neagră.

4. În același timp, urmărim în fiecare zi dacă ritmul dronelor rusești care penetrează spațiul nostru aerian se menține și dacă acestea schimbă tipul de reacție aliată în zona frontierei cu Ucraina.

Trei recomandări care merită timpul tău

Ce să citești: O analiză publicată de Carnegie Endowment despre schimbarea posturii NATO în Marea Neagră și despre rolurile diferite ale României, Bulgariei și Turciei.

Ce să vezi: Interviul pe care l-a acordat Ministra de Externe, Oana Țoiu, pentru Explictiv.

Ce să asculți: O discuție de 34 de minute pe warontherocks.com între Michael Kofman, Dara Massicot și Ryan Evans despre comandă și politică în războiul dintre Moscova și Kiev. O discuție utilă pentru a separa performanța tactică de deciziile instituționale care o fac posibilă sau o blochează.

Dacă acestă ediție ți-a fost utilă, trimite-o unui coleg sau prieten care crezi că trebuie să știe ce se întâmplă nou în materie de securitate și apărare.