„Accidentul” care ne vulnerabilizează. Drona care a stat trei ore pe cerul României e un test al Rusiei lui Putin, iar statul român nu trebuie să-l mai trateze ca pe o întâmplare

Hai să lămurim o chestie: e datoria președintelui să transmită încredere publică în capacitatea de apărare a statului român și să liniștească populația, dar e și responsabilitatea lui să fie prompt atunci când e vorba direct de o presiune pusă pe securitatea României.

Deci, da, există momente în care un președinte Nicușor Dan are tot dreptul să îndemne la calm, dar există și momente în care nu are voie să banalizeze pericolul. Iar episodul din această săptămână cu drona rușilor căzută în Vaslui, după ce a penetrat spațiul aerian al țării și a zburat nestingherită peste trei ore, e un pericol real care NU TREBUIE banalizat.

Președintele a ales, ieri, după ce a prezentat în Parlament noua Strategie de Apărare a Țării, să spună că incidentul de marți, când au intrat două drone rusești în spațiul aerian al României, iar una a stat mai multe ore, a fost un „accident” și că „s-a întâmplat și în alte părți ale Europei”.

E, într-un fel, o reflexie firească pentru un șef de stat care abia a făcut 6 luni de mandat. Tentația lui e de a evita panica generală și de a nu amplifica tensiunile. Adică Nicușor Dan vrea să arate că „totul este sub control”. Doar că nu toate lucrurile sunt sub control în acest moment, căci nu e vorba în acest caz de o dronă rătăcită pe radar, ci de o dronă navigată de ruși ce a survolat peste trei ore spațiul aerian al României, într-o perioadă în care NATO se pregătește fix pentru genul acesta de scenarii hibride.

Indiferent de reacția diplomatică, de explicațiile tehnice venite de la armată sau de faptul că drona nu avea încărcătură explozivă, realitatea rămâne aceeași: trei ore în care patru avioane de luptă au încercat să doboare o dronă inamică și nu au reușit.

Trei ore în care drona rușilor mai că a dansat cum a vrut ea pe cerul României, a intrat și a ieșit de pe radar, iar la final s-a prăbușit singură. Așa arată, în 2025, limitele defensive ale unui stat de frontieră NATO. Și această realitate nu dispare dacă o numim „accident”.

Înainte să intre în plen, l-am întrebat pe ministrul Apărării, Moșteanu, care a venit să discute cu jurnaliștii, ce se întâmplă dacă ne e penetrat spațiul aerian cu un roi de drone, 50 să spunem. Ce facem? Ridicăm de la sol toate avioanele de luptă pe care le avem?

Răspunsul a fost: „În acel moment suntem atacați, intrăm în război și activăm articolul 5 din tratatul NATO”. Doar că activarea articolului 5 nu e așa simplă precum spune ministrul. Nu funcționează ca un întrerupător. Statele membre NATO trebuie să se consulte, să ajungă la consens, iar fiecare stat decide dacă și cum intervine militar. Iar singurul caz în care a fost activat articolul, 11 septembrie 2001, ne-a arătat că procesul e lent, complex și supus unor negocieri politice intense.

Iar un roi de drone nu este automat interpretat ca un act de război convențional. NATO analizează caracteristicile atacului, intenția, actorul responsabil, gradul de escaladare și natura răspunsului proporțional. Deci ministrul Moșteanu a oferit o versiune simplistă, aproape infantilă, a unui mecanism extrem de sofisticat. E o afirmație care poate crea iluzia falsă că România are un „buton magic” care aduce NATO instantaneu lângă ea.

Mai mult, l-am întrebat și ce s-ar întâmpla dacă una dintre dronele rusești care ne penetrează spațiul aerian cade într-un parc din Constanța, Tulcea sau Galați, spre exemplu, și omoară 3 sau 5 copii cu mamele lor.

Ministrul Moșteanu mi-a zis că preferă să nu vorbească pe baza unor scenarii, moment în care i-am spus că e necesar să aibă în vedere și acest lucru, că doar războiul presupune scenarii și strategii pentru a preveni sau a combate realitatea scenariului care devine realitate. Toată planificarea militară se bazează pe scenarii, după cum indică în cărțile sale istoricul britanic Lawrence Freedman.

Ministrul Moșteanu mi-a răspuns apoi: „Știți câți oameni mor pe drumurile din România sau în spitale?” I-am spus că nu e același lucru și m-a contrazis, precizând că tot despre moarte e vorba. Se grăbea să intre în lift și să plece, numai că i-am replicat că măcar pentru spitale și drumuri există mecanisme de prevenție în fața pericolului moral, chiar dacă sunt imperfecte.

În fața unui atac cu drone sau în fața unui pericol real ca o dronă să cadă chiar și accidental pe teritoriul țării și să omoare pe cineva nu avem mecanisme clare de prevenție, dincolo de ridicarea de la sol a unor avioane de luptă, procedură care se dovedește ineficientă ca timp de reacție în multe dintre cazuri.

Practic, ministrul Apărării a încercat să reducă în fața mea o problemă de securitate națională la nivelul unei discuții despre mortalitate generală în România, amestecând pericole structurale interne cu agresiunile externe.

Revenind la președinte, problema nu este că Nicușor Dan a vrut să transmită un mesaj de calmare a populației, căci asta e o parte legitimă a jobului său. Problema e că suntem într-un moment în care Rusia lui Putin și-a rafinat arta testării apărării aeriene a statelor NATO prin mici intruziuni în spațiul aerian cu drone, iar România nu-și permite luxul de a vedea incidentele astea drept „întâmplări”.

O dronă care zboară ore bune la joasă înălțime și care pune la treabă flota aeriană ridică întrebări incomode despre capacitatea de reacție și coordonare a statului în fața unui real pericol ce ține de siguranța cetățenilor și nu este nici pe departe un „accident”. E o breșă și un episod ce trebuie asumat onest, nu relativizat.

Mai grav, în paralel cu aceste „accidente aeriene”, Rusia desfășoară în România o campanie constantă de dezinformare, iar aici președintele Nicușor Dan a punctat corect. Numai că cele două nu se exclud, ci se completează.

Penetrarea spațiului aerian cu drone reprezintă presiunea hardware, în timp ce propaganda în online e componenta software a acestei presiuni. Și reacția României la cele două direcții de presiune prin care își poartă rușii războiul hibrid trebuie să fie logică, proporțională și transparentă. Evident, nu trebuie să fie alarmistă, dar nici infantilă.

Când Nicușor Dan a spus că „lucruri similare s-au întâmplat și în alte țări din Europa”, a indicat doar jumătate de adevăr. Da, s-au întâmplat, numai că statele respective au recunoscut problema, au accelerat investițiile, au explicat populației ce funcționează și ce nu, au construit o cultură a rezilienței. Pentru că reziliența nu se naște din minimalizare, ci din comunicare matură că nu mai suntem într-o situație de pace și trebuie să ne tratăm viața ca înainte, fără gândul că pericolul e imediat după colț.

Iar aici e marele paradox al lui Nicușor Dan: a vorbit zilele astea despre „lipsa de guvernanță a statului”, „despre procese greoaie de reformă” și despre „instituții robuste ineficiente”, dar în cazurile care chiar țin de securitatea statului preferă să folosească limbajul ezitant al unui comunicator de avarie.

Ce trebuie să înțeleagă Nicușor Dan e că România are nevoie de un președinte care nu doar liniștește, ci și explică. Care nu doar protejează moralul public, ci și recunoaște vulnerabilitățile atunci când ele se văd cu ochiul liber pe cer.

Politicienii nu înțeleg un lucru care se înțelege doar atunci când ai contact cu realitatea de la firul ierbii: românii nu se tem de adevăr, se tem de golurile dintre adevăr și ce li se comunică. Acolo se pierde încrederea, iar încrederea, odată pierdută, nu se reconstruiește prin minimalizarea pericolului și transformarea lui în „accident”. Se reconstruiește prin adevărul spus răspicat, indiferent că place sau nu poporului ori că aduce sau nu capital politic.

---