Lobby-ul are în România o problemă de reputație înainte să aibă una de definiție. Pentru o parte din public, cuvântul trimite aproape automat la relații, uși închise, bani și politicieni convinși să ia decizii în favoarea unor companii. Numai că exact aici începe confuzia. „În momentul în care încerci să cumperi sau să constrângi o decizie, e clar că ți-ai depășit atribuțiile legitime”, spune Alin Popescu, expert senior în afaceri publice, la Interviurile Explicativ.
Am stat de vorbă cu el despre faptul că diferența e, în genere, foarte simplă: lobby-ul încearcă să convingă. Traficul de influență încearcă să cumpere. „Când, în loc să vrei să convingi, vrei să cumperi, poți deja să consideri că ai trecut în zona toxică”, a mai spus Alina Popescu.
Concret, Public Affairs, tradus sec prin „afaceri publice”, înseamnă în realitate gestionarea relației dintre o companie și stat. De la administrația locală până la Guvern, Parlament sau instituții centrale. Evident, nu este însă doar despre cine pe cine cunoaște și cine răspunde la telefon.
„De departe, cea mai mare pondere o are pregătirea. Interacțiunea directă cu politicianul nu este cel mai relevant lucru în munca asta”, explică Alin.
El sugerează că trebuie să înțelegi cine decide, când decide, ce presiuni are, ce poate fi schimbat și, uneori, de ce o companie ar trebui să renunțe la o bătălie. „Un specialist real este cel care reușește să înțeleagă care bătălii trebuie cu adevărat câștigate și să le aleagă în mod strategic”, a mai indicat Alin Popescu.
Iar aici cred că e partea pe care o vedem mai rar din exterior. Companiile și statul vorbesc limbi diferite și privesc timpul diferit. Cum? Păi un director de companie, spre exemplu, lucrează cu investiții, randamente și KPI-uri. Pe e altă parte, un politician privește inevitabil și către următorul ciclu electoral. Drept urmare, rolul omului de Public Affairs este să construiască o punte între cele două lumi.
Alin Popescu numește acest exercițiu drept „o formă de diplomație privată”. Mai exact, companiile care vor să rămână ani sau decenii într-o țară au nevoie de oameni care să le explice politica acelei țări, iar decidenții au nevoie să înțeleagă efectele economice ale propriilor hotărâri. „Cele mai bune politici publice din punct de vedere economic apar la intersecția dintre aceste două viziuni”, explică Alin Popescu.
Numai că negocierea dintre stat și capital are o limită pe care politica românească a testat-o de mai multe ori. Iar aici Alin formulează una dintre ideile centrale ale discuției pe care am avut-o cu el: „Capitalul, mai ales la nivel mare, nu are pașaport”.
Adică o companie globală nu rămâne într-o țară pentru că un politician este convins că nu are unde să plece. „Ea se va duce întotdeauna acolo unde randamentul dintre risc și oportunitate este cel mai bun pentru ea”, ține să indice Alin Popescu, iar ceea ce spune mai mult ca sigur e un adevăr incomod într-o dezbatere politică în care sună mult mai bine să spui că statul trebuie pur și simplu să ceară mai mult. Dar o investiție pe hârtie și o investiție care chiar se întâmplă sunt două lucruri diferite.
Exemplul cel mai clar e ExxonMobil și Neptun Deep. Ăsta e probabil unul dintre cele mai bune studii de caz pentru felul în care România a învățat această lecție. În perioada confruntării dintre compania americană și statul român, în era Liviu Dragnea, circula inclusiv ideea că „câinele nu pleacă de la măcelărie”, își amintește Alin.
Ideea decidenților politici români de la acea vreme era că odată ce un investitor a băgat bani și a descoperit o oportunitate uriașă în plan local, nu mai are cum să plece. Numai că o companie precum ExxonMobil operează într-un portofoliu global. „România poate să nu reprezinte nici măcar o pagină din acel portofoliu, ci un colțișor din ea”, a mai spus Alin Popescu. Iar dacă acel colțișor devine mai puțin atractiv decât alte investiții aflate pe masă, capitalul poate pleca din țară. Exact pentru că nu are pașaport. Și exact asta s-a întâmplat. A plecat!
Asta nu înseamnă că statul trebuie să accepte orice condiție pusă de un investitor. Dimpotrivă. Interesul României este să obțină cât mai mult din propriile resurse. Problema apare când victoria politică de azi produce o pierdere economică mâine.
„Un contract care pe hârtie arată foarte bine astăzi pentru România, dar care la finalul zilei nu securizează investiția este, de fapt, un contract pe care l-ai ratat ca țară”, spune Alin Popescu. Tot el indică faptul că negocierea sănătoasă stă tocmai în această zonă de echilibru: statul trebuie să maximizeze beneficiul public fără să transforme mediul de investiții într-un joc în care regulile se schimbă în timpul partidei.
Iar două cuvinte revin constant când vorbești cu marile companii, spune Alin Popescu: stabilitate și predictibilitate. „Dacă nu oferi aceste lucruri, este foarte greu, foarte greu pentru o investiție de calibru să se poată materializa”, a mai indicat acesta.
Când a venit vorba fix despre Neptun Deep, el a spus că un asemenea proiect înseamnă investiții pe zeci de ani, infrastructură, securitate energetică, alte companii atrase în jurul lui și capacitatea României de a demonstra că poate administra proiecte strategice pe termen lung. Alin însă evită formula foarte folosită în spațiul public cum că gazul extras de la Neptun Deep ne-ar genera „independență energetică” ca țară și preferă „reziliență energetică”. E o diferență importantă, căci într-o economie europeană interconectată nu câștigi izolând resursa, ci folosind-o inteligent pentru a avea mai multă siguranță și mai multă putere economică.
Există însă și o responsabilitate enormă de partea celui care reprezintă compania, căci Public Affairs nu ar trebui să însemne să spui „DA” oricărei cereri venite de la cel care te plătește.
„Cred că este foarte important ca un specialist să poată spune nu”, spune Alin Popescu. Și merge chiar mai departe: „Aș refuza o poveste în care nu aș crede cu adevărat”.
Dacă un business este fundamental nociv sau dacă o cerere, deși legală, nu poate fi apărată în raport cu datele economice de pe masă, omul care reprezintă compania trebuie să aibă capacitatea să se ridice și să spună că acea bătălie nu merită purtată. Altfel nu mai vorbim despre consultanță, ci despre executarea oarbă a unui interes.
Peste toată această industrie vine acum inteligența artificială. Analiza legislativă, monitorizarea declarațiilor, identificarea actorilor relevanți și chiar construirea argumentelor pot fi automatizate într-o măsură tot mai mare. Alin crede că „cele mai avansate modele sunt deja foarte aproape să depășească puterea de anticipare a omului de rând” și că o parte consistentă a consultanței poate ajunge în zona AI.
Dar există ceva ce algoritmul încă nu poate extrage dintr-o bază de date: relația construită în ani cu un om care îți răspunde la telefon și îți spune sincer ce urmează. Tocmai de aceea, paradoxal, creșterea AI ar putea face contactele reale și mai valoroase. „Doar cei din piață care vor avea cu adevărat contacte, care vor putea să discute rapid și personal cu decidenți vor păstra un avantaj”, este de părere Alin.