Ce înseamnă aderarea României la OCDE pentru cetățeanul de rând. Interviu cu Luca Niculescu: „Sunt firme din țări importante care nu investesc decât în statele membre ale organizației”
România a intrat în NATO ca să-și garanteze securitatea. A intrat apoi în Uniunea Europeană ca să-și lege destinul de Occident și să-și sporească prosperitatea. Acum mai are un prag de trecut: OCDE, un club de țări mai puțin spectaculos, dar în care ideea de a adera reprezintă cel mai dur examen de maturitate administrativă și economică al statului român.
De ce? Păi pentru că că aderarea la OCDE înseamnă să demonstrezi, capitol cu capitol și indicator cu indicator că țara ta poate funcționa după reguli clare, cum ar fi taxele colectate mai corect, o administrație previzibilă, o economie competitivă, o piață a muncii mai bine organizată și mediu de afaceri mai puțin sufocat de haos legislativ.
Luca Niculescu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe și coordonatorul național al procesului de aderare, spune într-un interviu pentru Explicativ că OCDE este „cel mai important club economic internațional în care România poate să intre”.
Nu este doar o formulă diplomatică, căci Luca Niculescu amintește că peste 50% din PIB-ul mondial și peste 70% din schimburile comerciale și investițiile străine directe se află în zona statelor OCDE.
Cu alte cuvinte, România încearcă să intre într-un spațiu în care nu se discută doar despre bani, ci și despre standarde. „Cele mai înalte standarde în materie de guvernanță se produc la OCDE”, spune Luca Niculescu, amintind și motto-ul organizației: „Politici mai bune pentru vieți mai bune”.
Există și o dimensiune simbolică, aproape istorică, a acestei aderări. OCDE este urmașa organizației prin care a fost implementat Planul Marshall în Europa de Vest.
„Noi aveam CAER-ul, ei aveau Planul Marshall”, spune Luca Niculescu.
Procesul de aderare a României la OCDE nu a început peste noapte. Țara noastră a depus prima cerere de aderare în 2004, apoi au urmat alte tentative în 2012, 2016 și 2017, înainte ca procesul propriu-zis să înceapă în 2022.
„Putem face o discuție întreagă despre de ce a durat atât de mult”, spune Luca Niculescu, explicând că întârzierea nu a ținut doar de România, ci și de contextul geopolitic internațional. În 2022, România a fost invitată să înceapă procesul alături de Bulgaria, Croația, Argentina, Brazilia și Peru, ulterior alăturându-se Indonezia și Thailanda.
Este, așadar, o competiție globală pentru intrarea într-un club care nu mai este doar occidental, ci al economiilor care vor să fie luate în serios.
Tehnic, aderarea nu seamănă cu o negociere clasică în care ceri derogări și încerci să obții concesii. Luca Niculescu insistă asupra acestei diferențe: „Nu se numesc negocieri de aderare, ci discuții de aderare, pentru că tu trebuie să te aliniezi la niște standarde.”
România are de trecut prin 25 de comitete, fiecare corespunzând unei zone din viața publică: mediu, sănătate, guvernanță publică, economie, piața muncii, fiscalitate, competitivitate.
„Practic, orice parte a vieții noastre publice își are oglindirea într-unul dintre comitetele acestea ale OCDE”, explică Luca Niculescu. Asta înseamnă că aderarea nu este treaba unui singur minister, ci un test de coordonare a întregului stat.
Din interior, procesul arată ca o succesiune de examene. OCDE a dat României o foaie de parcurs, a trimis experți, a colectat date, a cerut explicații, a verificat instituții și a evaluat reforme. „Au fost foarte multe examene sau ca niște examene pe care a trebuit să le trecem”, a mai indicat Luca Niculescu. Iar dacă România va reuși să adere în 2026, așa cum este ambiția politică, ar fi „una dintre cele mai rapide aderări care s-au produs vreodată la OCDE”.
Dar tocmai aici apare dificultatea: examenul de astăzi este mai dur decât cel dat de alte țări acum 20 sau 30 de ani. „Organizația s-a sofisticat, a devenit mult mai exigentă, standardele au crescut”, a ținut să mai spună Luca Niculescu.
Pentru cetățeanul obișnuit, întrebare e cât se poate de simplă: Și eu ce simt din asta?
OCDE nu va astupa groapa din asfalt săptămâna viitoare și nu va repara peste noapte ghișeul de la ANAF. Luca Niculescu formulează clar această limită: „OCDE este o organizație care gândește strategic și acționează strategic. Nu-ți rezolvă problema gropii din asfalt de săptămâna viitoare.” Dar miza este alta, spune Luca Niculescu, făcând referire la investiții mai multe, investiții mai bune, politici publice construite pe date și o administrație obligată să devină mai predictibilă.
„Sunt fonduri mari de investiții, sunt firme din țări importante care nu investesc decât în țări membre OCDE”, spune Luca Niculescu, completând că „mai multe investiții înseamnă bani mai mulți, locuri de muncă mai multe”.
Aderarea a început deja să producă efecte înainte ca România să fie membră. Luca Niculescu dă exemplul legii privind registrul unic de transparență a intereselor, care obligă demnitarii să-și treacă întâlnirile cu terți într-un registru public. O numește „un fel de lege a lobby-ului”.
Apoi vorbește și despre conceptul „revolving doors”, care introduce o perioadă de rezervă între o funcție publică și un job privat, tocmai pentru a limita conflictele de interese. „Acestea sunt legi care au fost adoptate pentru că suntem în proces de aderare la OCDE”, spune Luca Niculescu.
În zona de mediu, adaugă că au fost întărite Garda de Mediu și Garda Forestieră, iar mai multe reforme au fost împinse înainte tocmai de presiunea acestui proces.
OCDE vine însă și cu o oglindă rece. Raportul economic al organizației arată că România a recuperat mult în ultimele două decenii, dar ritmul de convergență încetinește. Deficitul bugetar, productivitatea slabă, competențele digitale reduse, îmbătrânirea populației, migrația forței de muncă și impredictibilitatea legislativă sunt probleme pe care România nu le poate ascunde.
Dar tocmai acesta este mecanismul OCDE: nu intri acolo ca să pari perfect, ci ca să fii obligat să te uiți mai onest la propriile defecte. „Tocmai asta e ideea: să nu ascunzi”, spune Luca Niculescu. „Cu cât te apropii de OCDE, devii și mai transparent, pentru că furnizezi și mai multe date și ai acces la și mai multe date”, a mai indicat el.
Luca Niculescu mi-a mai spus că OCDE nu funcționează ca un profesor care îți dă o notă și pleacă, ci ca o imensă rețea de învățare între state. „Este cel mai ieftin furnizor de politici publice pe care îl poate găsi orice țară din lume”, spune Luca.
Când ai o problemă, poți cere ajutorul experților OCDE și al statelor care au trecut deja prin aceeași situație. „Toate politicile propuse se bazează pe date, pe cifre și pe chestiuni încercate la alții. Și dacă au mers la alții, probabil că o să meargă și la tine”, a mai indicat coordonatul național al procesului de aderare.
„Aderarea la OCDE este oarecum ca mersul pe bicicletă: trebuie să mergi înainte, pentru că altfel pici”, a mai indicat Luca. Practic el spune că recomandările, schimbările și reformele nu se vor opri.
După aderare, România va trebui să participe activ la comitete, să trimită experți în misiuni de evaluare, să învețe de la alții, dar și să contribuie la standardele internaționale.
„Ești acolo unde se setează standardele”, spune Luca Niculescu. Unele idei discutate azi la OCDE pot deveni directive europene peste câțiva ani. Și dă ca exemplu principiul „poluatorul plătește”, care a fost discutat la OCDE cu decenii înainte să devină limbaj comun la nivel european.
Poate România să devină un stat care nu mai trăiește din improvizație, ordonanțe de urgență, campanii de moment și reforme abandonate la jumătate? Poate să transforme presiunea externă într-o disciplină internă? Poate să folosească acest club nu ca pe o medalie prinsă în piept, ci ca pe o școală permanentă de guvernare?
Luca Niculescu spune că procesul este astăzi mai ales tehnic, dar admite că la final va exista și un vot politic al celor 38 de state membre. Speranța lui este ca rezultatele din comitete să fie validate și „să nu existe alte considerente care să nu aibă legătură cu meritul României”.
Iar dacă România va intra în OCDE, adevăratul examen va începe abia după și va presupune să nu tratăm aderarea ca pe o diplomă, ci ca pe obligația de a deveni, în sfârșit, un stat care se ia în serios.