Cei care ne mint. Cultul „Turul doi înapoi” și „Biblia” unui Mesia închipuit
Nu știu dacă ați văzut, dar celebrul Robert Turcescu a lansat o carte de propagandă intitulată „Înapoi la turul doi”. În mod normal n-aș fi scris despre ea, pentru că nu merită reclamă un compendiu de enormități care transformă o tentativă de atentat la democrație într-o epopee eroică a conspiraționiștilor.
Dar, pentru că anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a fost un eveniment fără precedent în istoria democratică a României și, în același timp, e o traumă colectivă ce a lăsat urme adânci în societate, cred că tăcerea vizavi de astfel de manipulări doar îi ajută pe cei care le fac să-și promoveze mai bine discursul antidemocratic.
Compendiul ăsta de enormități scos de Robert Turcescu, odinioară jurnalist și acum autodeclarat martir al adevărului suveranist, e, în realitate, un instrument de manipulare, o operațiune politică menită să transforme frustrarea și confuzia socială într-un capital ideologic. Cartea servește și drept biblie pentru noul cult social care se regăsește deja la fiecare colț de stradă din România, de la firul ierbii: cultul „Turul doi înapoi”.
Colecția asta de așa-zise adevăruri nu are cum să fie altceva decât un conglomerat de resentimente, pseudo-credință și conspiraționism, organizat în jurul ideii că România ar fi fost „trădată” de propriile instituții. De fapt, aceleași instituții au fost infiltrate, ani la rând, de exact acest tip de oameni care astăzi pozează în victime ale sistemului și dau interviuri în această carte.
Ce a făcut Robert Turcescu e, în fond, un fel de ședință de grup între cei care au alimentat această intoxicare, fiecare dintre ei fiind o mică parte dintr-o rețea mai mare care preamărește interesele actorilor statali ostili României și promovează impostura și cinismul.
Ce se încearcă prin cartea asta și prin crearea unui cult social care se revendică sub eticheta „Turul doi înapoi”? Ei bine, o mișcare care să repună în circulație miturile „României trădate de statul paralel”.
De aceea e important să facem opoziție argumentată la astfel de manipulări, pentru ca falsuri ca cele debitate de personajele pe care le-a intervievat Turcescu să nu mai poată prinde rădăcini în mintea celor care caută pe TikTok răspunsuri simple la întrebări complicate.
Și acum să-i luăm pe rând pe marii furnizori de adevăr alternativ georgescian:
Robert Turcescu
Turcescu e omul care a făcut din propria impostură o meserie. Cândva jurnalist, apoi politician, apoi din nou jurnalist, astăzi un așa-zis suveranist cu microfon, Turcescu și-a construit o carieră din cultivarea scandalului și din relativizarea adevărului. E recunoscut mai ales pentru faptul că s-a „autodeconspirat” ca ofițer acoperit, iar acum se pretinde moderatorul unei conversații. Dar, în realitate, e dirijorul unei simfonii a minciunii, un cor al celor care repetă obsesiv refrenul „loviturii de stat” pentru a satisface partitura Moscovei.
Toni Greblă
Toni Greblă e indicatorul cel mai clar al faptului că operațiunea Călin Georgescu a fost făcută pe mai multe direcții, dar nu avea cum să iasă atât de bine dacă nu era susținută din interior de oamenii din servicii și instituții. Iar unul dintre oamenii cheie ai acestei operațiuni a fost însuși domnul Greblă, care era președinte al Autorității Electorale Permanente în timpul campaniei prezidențiale pentru turul 1 al alegerilor din 2024. Din poziția asta, se presupune, teoretic, că trebuia să vegheze la corectitudinea proceselor electorale.
Însă Toni Greblă a asistat impasibil la apariția și expansiunea rețelei care l-a propulsat pe Călin Georgescu în turul al doilea al alegerilor, o campanie cu „zero lei declarați”, dar cu milioane de vizualizări și resurse logistice de neexplicat. În plus, fotografiile apărute în presă, în care fostul judecător constituțional și fost secretar general al Guvernului participa la o petrecere privată de tăiere a porcului alături de simpatizanți AUR și persoane cu simpatii legionare din rețeaua Georgescu nu prea mai lasă loc de interpretări: omul care trebuia să apere integritatea alegerilor frecventa anturaje care atacau fundamentele lor.
Când a fost întrebat despre aceste legături, Greblă a răspuns pentru ziarul Adevărul în decembrie 2024: „Nu e o incompatibilitate să fii prieten cu unul dintre candidați. Important e să-ți faci datoria.”
Doar că datoria nu și-a făcut-o. AEP a fost pasivă în fața neregulilor flagrante, a sesizărilor transmise târziu și a abuzurilor evidente de campanie online, iar Toni Greblă nu doar că n-a văzut venind fenomenul Georgescu, ci l-a protejat, fie din neglijență, fie din oportunism.
Ion Cristoiu
Ohh, „maestrul”, cum îl alintă mercenarii care încă își mai spun jurnaliști. Cristoiu e o altă piesă esențială din acest mecanism al intoxicării publice. În anii ’90 era un nume respectat al presei românești, căci era recunoscut pentru stilul său ironic prin care a comentat și relatat primul deceniu al tranziției României spre democrație.
Dar Ion Cristoiu s-a transformat treptat într-un predicator al relativismului moral absolut. A devenit un „maestru”, dar nu al meseriei pe care zice că o practică, ci un „maestru al confuziei”. Ce face el cel mai bine? Creează ambiguitate.
Cine a avut ocazia să stea mai mult de cinci minute să-l asculte a putut observa că, de ani buni, discursul său a alunecat cu totul spre propaganda aia ușor elevată. Sub masca asta, Cristoiu a devenit o voce importantă anti-UE, anti-occidentală, anti-tot, dar mereu „în numele poporului” și, mai nou, pro-Georgescu.
Iar dacă în anii ’90 avea spirit critic față de putere, astăzi are doar o formă de resentiment, să-i zicem difuz, împotriva oricărei forme de autoritate care nu-i confirmă propriile obsesii. Și cea mai mare problemă la el e tocmai faptul că, în jurul său, s-a creat o comunitate de nostalgici ai indignării, adică oameni care confundă disprețul cu gândirea critică și ironia cu inteligența.
Adrian Severin
Individul ăsta nu ar mai trebui să apară public nicăieri. E o rușine pentru acest stat și pentru diplomația românească. În noiembrie 2016 a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, iar acum a fost rebranduit drept „analist geopolitic” la Gândul.
De fapt, Severin se prezintă acum ca o voce a rațiunii care știe dedesubturile statului pentru că a fost ministru de Externe între 1996 și 1997. Iar asta îi conferă, sanchi, autoritatea de a spune, în interviurile pe care le dă, că Georgescu e un „adevărat patriot” care „nu face parte din clica celor care au confiscat puterea”.
Însă, la finalul propoziției, după ce se pune punct, fraza nu a fost rostită de inteligența artificială, ci de un pușcăriaș a cărui proprie carieră a fost un manual de impostură.
La Adrian Severin, paradoxul e complet, pentru că el e omul care a compromis imaginea României în Europa prin luare de mită direct în Parlamentul European și acum se erijează în apărătorul demnității naționale. Realitatea e însă că rămâne cel care a trădat imaginea României în numele interesului personal, chiar dacă acum vorbește despre „trădarea țării”.
Dan Dungaciu
Sau pericolul suprem, cum îi mai spun unii. Ori intelectualul-cameleon. Dungagiu vorbește cu aplombul inteligentului care pare să înțeleagă lumea în toată complexitatea ei, dar, în spatele jargonului academic, se ascunde o agendă clară: relativizarea oricărui adevăr inconvenient.
De fiecare dată când Rusia atacă, Dungaciu găsește o justificare geopolitică. Când propaganda așa-zis suveranistă mai călărește un val, Dungaciu o numește „reacție la hegemonia globalistă”.
Iar cu tonul lui doct și aerul de superioritate morală, îmbracă în limbajul analizei ceea ce, în esență, e o poziționare politică. Dungaciu încearcă mereu să dea greutate intelectuală unor idei care, dacă te uiți atent la ele, nu sunt altceva decât manipulări.
Dar i-a mers mult banda și ani la rând a fost văzut drept o voce echilibrată în analiza geopolitică de presa românească, nu un impostor care a ales să se demaște singur pentru putere, înscriindu-se în AUR.
Iar oamenii ca Dan Dungaciu sunt extrem de periculoși, pentru că, asemenea lui Călin Georgescu, ei nu urlă, nu instigă și nu manipulează pe față. Ei seduc. Prin ei, așa-zisul suveranism a găsit nu doar o portavoce, ci o legitimare culturală sau o fațadă elegantă pentru o cauză toxică, cum bine o definește un prieten profesor de la Universitatea București.
Cozmin Gușă
Despre el nu prea mai sunt lucruri multe de spus. E unul dintre cei mai periculoși vectori ai dezinformării în România. A pledat deschis pentru un parteneriat strategic cu Rusia, a negat războiul de agresiune al lui Putin în Ucraina și a cerut arestarea judecătorilor CCR după anularea alegerilor. Discursul său e de Bălăceanca, pentru că e un cocktail de paranoia și cinism, construit pentru a submina tot ce mai ține în picioare o democrație funcțională: încrederea.
Experții în dezinformare numesc personajele precum Cozmin Gușă drept canale principale ale meta-conspirației, adică acele surse primare menite să indice în spațiul public că nimic nu e real: nici războiul, nici politica, nici presa, și că numai ce livrează ele reprezintă adevărul. Și problema e că are mulți adepți genul ăsta de canale.
Anca Alexandrescu
Doamna Anca e expresia feminizată a acestei patologii „Turul doi înapoi”. A fost consilieră pentru trei foști lideri ai PSD când aceștia erau în funcție, iar după alegerile anulate din 2024 s-a reinventat ca portavoce a resentimentului. A fost printre primele voci care l-au ridicat pe Călin Georgescu la rang de „salvator” și tot printre primele care au aruncat cu noroi în oricine îndrăznea să conteste această fantezie colectivă.
A început să strige lozinci, să înjure, să plângă în prime-time, să se dea mare patrioată, dar, în esență, livrează exact același mesaj: ura ca strategie politică. Acum e candidata AUR la Primăria Capitalei și, mai mult, joacă politic pentru ea decât pentru partidul pe care îl reprezintă. Anca Alexandrescu e produsul mediatic al unei lumi în care volumul a înlocuit argumentul.
Și cel mai grav la ea e că nu vorbește, ci proclamă. Nu dezbate, ci acuză. Iar asta s-a văzut prin ce a făcut în ultimul an în studiourile Realitatea Plus. Doamna se hrănește din furia publicului pe care îl incită, pozând în „vocea oamenilor simpli”, deși a fost, ani la rând, parte din mecanismele pe care acum le denunță.
Iar toxicitatea Ancăi Alexandrescu nu vine doar din tonul strident al discursului ei, ci din modul în care amestecă deliberat adevărul cu minciuna pentru a produce emoție politică. Ea nu transmite informații, ci reacții, adică frică, indignare și revoltă, care devin instant combustibilul unei mișcări sociale construite pe resentiment.
Care e performance-ul Ancăi Alexandrescu, pentru care ar lua 10 dacă ar exista un juriu al propagandiștilor? Păi în fiecare apariție construiește o realitate paralelă în care „patrioții” sunt persecutați, iar „sistemul” e o entitate malefică, abstractă, care complotează împotriva poporului.
În acest scenariu melodramatic, Călin Georgescu e eroul răstignit, iar ea e profetul care anunță învierea morală a națiunii. În fapt, totul e o piesă de teatru ieftin, adică o combinație de conspiraționism religios și antioccidentalism + manipulare afectivă, adică rețeta perfectă menită să țină publicul într-o stare de furie continuă.
Marius Tucă
Ei bine, Marius Tucă e poate cel mai trist caz dintre toți despre care scriu în acest text. Omul care a inventat talk-show-ul politic românesc de prime-time și care a dat glas dezbaterii libere în anii 2000 a ajuns astăzi să ridice ode conspirației georgiste. În studioul său de la Gândul, democrația e „călcată în picioare”, statul e „mafie”, iar cei care apără regulile democrației sunt „trădători”.
Tucă nu mai face interviuri, ci face un fel de liturghii ale neîncrederii, ca să vorbim poetic cum îi place lui. Că, dacă nu știați, individul scrie și poezii.
Mai clar spus, Marius Tucă nu mai caută de mult adevărul, ci confirmarea că lumea e pe cale să se prăbușească și că doar el mai poate salva ce a rămas din rațiune prin ceea ce spune oamenilor. Dar ce spune totuși oamenilor? Minciuni. În locul dezbaterii, a instalat suspiciunea, iar în locul întrebării promovează indignarea permanentă.
Toxicitatea lui Marius Tucă vine mai ales din carisma lui. Și știu ce vorbesc, pentru că am studiat personajul. Iar pentru o parte a publicului, partea aia din rural cu acces la YouTube și TikTok, dar care nu prea are capacitatea să facă distincția dintre manipulare și informație corectă, Marius Tucă rămâne jurnalistul „autentic”, cel care „spune lucrurilor pe nume”.
În realitate, Marius Tucă a devenit un vehicul sofisticat al dezinformării afective. Își ambalează teoriile în emoție, le dă aerul unui adevăr revelat și transformă îndoiala în credință. Iar prin notorietatea lui, conspirația capătă prestanță. Iar asta se repetă la fiecare emisiune. Scenariul pus în plan e același: „România e trădată, elitele sunt corupte, sistemul e criminal”.
Niciodată nu se oferă soluții reale, ci doar furie și suspiciune. De fapt, cred că Marius Tucă a creat la Gândul un loc în care publicul vine nu ca să afle ceva, ci ca să-și confirme în mod fals că are dreptate și că e bine să urască.
Cu alte cuvinte, toți acești indivizi intervievați de Turcescu s-au strâns în jurul lui Călin Georgescu ca un cor cu ecou care cântă aceeași partitură a victimizării și conspirației, scopul principal fiind reabilitarea unui personaj fabricat din neîncredere și populism.
Deci, ca să ne înțelegem și să nu avem vorbe la proces, cartea lui Robert Turcescu nu e un volum de dialoguri oneste despre democrație, ci baza unei ideologii populiste care atentează la siguranța națională.
Iar fiecare dintre personajele care au oferit interviu în aceste pagini a avut un rol, mai mare sau mai mic, în erodarea încrederii publice. Tocmai de aceea cred că e important să vorbim despre această tentativă publică de mistificare a adevărului. Pentru că democrația nu se apără prin tăcere, ci prin demascare.
Știu, e un text lung, dar dacă ați ajuns până aici, las drept încheiere cuvintele lui Vasile Bănescu, care spunea în primăvară, cu referire la Marius Tucă și restul așa-zișilor „jurnaliști disidenți”:
„Un jurnalist onest și obiectiv nu este un propagandist. Nu se transformă în susținătorul orb și pătimaș al niciunui personaj «bizar», asociat public cu tot ce ar putea fi mai rău pentru țară. Jurnalismul onest și obiectiv este în altă parte decât în țarcul strâmt al propagandei, nu doar electorale, ci și antieuropene, antioccidentale.”
Altfel spus, ce trebuie să învățăm cu toții, cetățeni, instituții, decidenți politici și persoane care activează în media și comunicare, e că războiul informațional nu mai are fronturi vizibile și uniforme, ci se poartă în fiecare zi, în fiecare telefon, în fiecare conversație online. E un război care nu mai cucerește teritorii, ci conștiințe, și care nu mai distruge orașe, ci încrederea dintre oameni.
Iar atunci când autoritățile reacționează lent și cetățenii confundă libertatea de opinie cu libertatea de a crede orice, democrația devine vulnerabilă. Lecția ultimului an ar trebui să fie una cât se poate de mare și dură pentru fiecare dintre noi și să ne facă să înțelegem că adevărul nu e o opinie și dacă nu-l apărăm împreună, cu toate resursele și energia noastră, el va fi înlocuit de varianta celor mai gălăgioși.
Iar adevărul celor gălăgioși nu e adevăr. E minciună.
