Cele 4 falimente al statului român după ce o dronă rusească s-a prăbușit pe acoperișul unui bloc din Galați
29 mai 2026 va rămâne în memorie drept ziua falimentului apărării naționale. Și sunt 5 falimente despre care cred că e necesar să vorbim:
Falimentul militar
Primul e de ordin militar. Nu pentru că România ar fi fost atacată direct sau pentru că am fi intrat într-un război cu Rusia, ci tocmai pentru că la peste patru ani de război la graniță, statul român încă nu este capabil să-și protejeze propriii cetățeni de consecințele războiului de agresiune purtat de Kremlin în Ucraina.
Oamenii de la Galați, Tulcea sau din localitățile apropiate de granița cu vecinii ucraineni trăiesc cu exploziile la propriu pe acoperișul blocului, bombardați de alerte și cu frica reală că războiul poate ajunge, la propriu, și în casele lor.
Iar în astfel de moment nu mai e loc să vorbim de generalități, ci de capacitatea concretă a statului de a detecta, intercepta și neutraliza o amenințare care nu mai e teoretică. Dacă o dronă rusească ajunge să cadă peste un bloc din Galați, iar noi discutăm după aceea dacă avem voie să o doborâm, dacă putem face ata, dacă e oportun să facem asta sau dacă nu cumva riscăm să escaladăm, atunci problema nu mai e doar una operațională.
Dovedim practic că suntem captivi unei impotențe instituționale acumulate în ani de zile, în care am știut că războiul e lângă noi, dar ne-am purtat ca și cum el va avea mereu bunul-simț să rămână de partea cealaltă a frontierei.
Falimentul politic
Al doilea faliment e de ordin politic. De ce? Păi incidentul nu a prins România într-un moment de coerență internă, ci într-un moment de criză politică profundă, care a pornit și o competiție pentru putere între partidele din fosta coaliție de guvernare.
Iar în loc ca actorii politici să dea dovadă rapid de o minimă disciplină de stat, căci interesul național era mai important decât a acumula puncte politice prin instrumentalizarea incidentului, fiecare dintre ei (de la Grindeanu, la Bolojan și până la Simion) au încercat să-și construiască propriul narativ.
Unii au vrut să pară mai patrioți, alții mai responsabili, alții mai duri, alții mai anti-război și alții mai pro-NATO. Dar nimeni efectiv nu a înțeles că, într-un asemenea moment, primul reflex nu trebuie să fie poziționarea politică, ci protejarea interesului național.
Momentul de vineri a arătat că avem o problemă mai mare decât incidentul în sine. România nu are doar o criză guvernamentală, ci o criză de autoritate politică care îl depășește pe președinte.
De ce? Păi atunci când fiecare partid vede într-o dronă căzută peste un bloc din Galați o ocazie de a-și apăra propriile calcule politice cinice, statul devine doar un mijloc pentru zgomotul de fond. Iar când statul devine așa ceva, când capătă o asemenea formă, ei bine, Rusia nu mai trebuie să facă foarte multe.
E suficient să testeze terenul, iar noi ne ocupăm singuri de restul, căci ne certăm, ne suspectăm, ne fragmentăm și ratăm în final ocazia să avem un mesaj comun și coerent al elitei politice, mesaj care să arate că suntem un stat matur și care trebuie băgat în seamă de aliați într-un mod care să depășească retorica publică.
Falimentul comunicațional
Al treilea faliment e comunicațional. Iar ăsta e un punct sensibil, căci într-un război hibrid nu contează doar ce se întâmplă în teren, ci și ce rămâne în capul oamenilor după primele ore și mai ales la finalul zilei. Iar de la vârful statului, adică din gura președintelui Nicușor Dan, a fost lăsată, chiar dacă involuntar, impresia că Ucraina ar purta o parte din vină pentru faptul că își apără cetățenii. Sigur nu asta a vrut să spună președintele. Dar în comunicarea de criză nu contează doar intenția, ci și efectul.
Iar această greșeală de comunicare întărește exact propaganda anti-ucraineană care circulă deja în România. Narațiunea e simplă, toxică și eficientă: „ucrainenii ne bagă în război”, „din cauza lor cad drone peste noi”, „noi plătim pentru războiul altora”.
Faliment este diplomatic
Al patrulea faliment este diplomatic și poate cel mai greu de admis, pentru că lovește direct în mitologia confortabilă cu care ne hrănim de ani de zile, aceea că România este un actor esențial pe Flancul Estic, un partener indispensabil și o piesă importantă în arhitectura de securitate a NATO.
Realitatea e alta. După peste patru ani de război la graniță, după mai multe incidente cu drone rusești pe teritoriul nostru și după ce o dronă a ajuns să lovească acoperișul unui bloc de locuințe din Galați, România nu are nici greutatea, nici autoritatea și nici infrastructura diplomatică necesară pentru a obține rapid un răspuns aliat mai ferm.
Evident, articolul 4 nu trebuie activat isteric, dar nici nu poate deveni un instrument pe care îl ținem în vitrină fără să ne atingem de el până când, doamne ferește, mor oameni.
Însă dacă mesajul implicit este „mai așteptăm, nu e suficient de grav, să nu escaladăm”, atunci România transmite involuntar exact semnalul greșit că pragul nostru de reacție este foarte sus, că putem înghiți multe până să producem o reacție serioasă și că, în absența unor victime imposibil de ignorat, totul poate fi împins în limbaj diplomatic, în consultări prudente și în comunicate de solidaritate care, în realitate, nu produc niciun efect de descurajare a agresorului.
Asta nu înseamnă că NATO nu contează sau că alianța nu ne protejează. Înseamnă că România nu și-a construit suficientă relevanță în interiorul alianței pentru ca vulnerabilitatea ei concretă să producă automat costuri politice serioase pentru Rusia.
DA, suntem importanți în discursuri, suntem indicați drept stat de importanță strategică în comunicatele de presă ale NATO, suntem menționați ca partener strategic în declarații de Mark Rutte, dar când vine momentul concret al protecției, descoperim că relevanța nu se măsoară în declarații și comunicate, ci în influență și capacitate de a aduna solidaritate în jurul nostru în marile momente de cumpănă.
Există, totuși, și un faliment bun la orizont: falimentul Rusiei.
Mai clar spus, dacă Rusia lui Putin a ajuns să testeze România în felul hibrid în care a făcut–o, mai ales prin narațiunile propagandistice de după incidentul cu drona, dacă simte nevoia să împingă limitele la marginea unei eventuale acțiuni NATO, dacă joacă la intimidare, ambiguitate și presiune psihologică pe decidenții politici ai alianței și ai statelor de pe flancul estic, ei bine, asta arată și ceva despre limitele propriei puteri.
O Rusie sigură pe victorie în Ucraina nu ar investi atât de mult în testarea nervilor statelor vecine Kievului, ci s-ar concentra pe scopul său direct. Când însă începi să bagi bățul prin gardul altuia, de multe ori o faci pentru că nu mai poți sparge zidul din fața ta.
Aici apare însă pericolul care nu trebuie să fie pierdut din vedere, căci o Rusie aproape de capătul puterilor nu e neapărat o Rusie mai puțin periculoasă. Dimpotrivă, poate deveni o Rusie mai agresivă, mai cinică și mai dispusă să testeze zonele gri.
Iar dacă noi răspundem la această testare cu un careu de falimente românești (de la cel militar, la ce politic și până la cel comunicațional și diplomatic), ei bine, atunci nu descurajăm următoarea provocare, ci invităm ca ea să se întâmple.
După ziua de ieri rămânem cu mesajul că România nu are pe deplin control pe situație și că în mijlocul crizei se sperie, decidenții aleg să se atace, autoritățile ezită și apoi totul e încununat de o comunicare proastă.
Ce nu trebuie noi să uităm e că forța politică a unui stat se măsoară și în percepție. Dacă nu câștigi pe această componentă a războiului încep să apară problemele la fel de mari ca vulnerabilitatea militară propriu-zisă pe care o avem în acest moment.