Cine va scrie istoria care îl va judeca pe Ion Iliescu?

O să-l judece istoria, se spune. Dar dacă ne uităm atent, vedem că „istoria” nu e o judecătoare obiectivă, ci un câmp de bătălie în care se ciocnesc ideologii, hegemonii culturale și interese politice

„O să-l judece istoria pe Ion Iliescu”. A spus asta și președintele Nicușor Dan, și premierul Ilie Bolojan, o spun multe persoane publice, inclusiv istorici cu notorietate, dar și mulți oameni de pe internet.

Haideți însă să fim puțin mai clari, că pare că din nou nu vedem elefantul din cameră. Ce istorie îl va judeca pe Ion Iliescu?

Foto: Profimedia Images

Căci, dacă e să fim sinceri cu noi și cu modul în care funcționează real lucrurile, istoria contemporană este mereu „în lucru”, cum bine mi-a sugerat un prieten istoric, și e modelată de cei care au acces la canalele de comunicare, care au prestigiu academic și/sau care au influență mediatică și politică.

Deci, adevărul ăla spre care ne ferim să ne uităm e că istoria nu judecă automat. Și, cu siguranță, prieteni, nu judecă întotdeauna drept. Istoria e o construcție de evenimente, iar justiția istorică, ca și cea juridică, după cum bine observăm în cazul sistemului de justiție cangrenat din România, depinde de cine are instrumentele puterii în momentul în care se scrie, adică cine deține forța discursului cultural, forța de a pune la treabă instituțiile și puterea de a genera simboluri în rândul opiniei publice.

Vorbeam zilele trecute cu un alt prieten, politologul Marius Ghincea, care îmi spunea că în societățile post-totalitare ca România, cine impune hegemonia culturală impune și sensul istoric. Iar la noi, deocamdată, istoriografia contemporană este dominată de o viziune conservatoare, una care interpretează anii ’90 ca pe o perioadă de rătăcire între două modele: comunismul prăbușit și capitalismul liberal. În această viziune, Iliescu apare ca un garant al continuității, un politician al tranziției lente, uneori vinovat și violent, alteori tolerat și aplaudat, rareori analizat în profunzime.

Mai concret spus, narațiunea dominantă despre Iliescu, în ciuda elogiilor publice din aceste zile, e una negativă și axată pe crimele din timpul Revoluției generate de ipoteza teroriștilor și cele din timpul mineriadelor. Mai mult, nu e uitată nici corupția structurală făcută de baroniada politică girată de Iliescu, nici sabotarea reformelor reale în primii ani ai tranziției și nici lipsa de asumare a trecutului comunist.

Însă e vital să ne întrebăm cât naiba va mai domina această narațiune și ce se va întâmpla când ea va fi contestată?

Și, ca să înțelegem sensul întrebării, e necesar, evident, să ne întoarcem în istorie și să ne oprim puțin, cât bem un pahar de apă, la dezbaterile inițiate de Jürgen Habermas în Germania anilor ’70. Acest sociolog și filosof german a fluierat în biserică la vremea lui și a atras atenția că spațiul public este modelat de elite culturale și că acestea pot influența profund modul în care o societate își interpretează trecutul.

Concret, Habermas a susținut ideea că nu putem separa istoria de ideologie, pentru că interpretările istorice sunt întotdeauna mediate de interese politice și valori dominante. Iar pe concetățenii săi nemți i-a criticat pentru încercările de „normalizare” a trecutului nazist făcute de istoricii conservatori din Germania, care voiau să minimizeze vina germană și să impună un narativ mai neutru despre trecut. În plus, Habermas a insistat pe nevoia unei „memorii critice”, adică o istorie care nu cosmetizează, ci își asumă trauma și complicitățile trecutului.

Și, cumva, nemții au reușit să meargă pe acest drum. Iar exemplul cel mai clar e discursul din 2020 de la Memorialul Holocaustului Yad Vashem din Israel, unde președintele german Frank-Walter Steinmeier a reiterat responsabilitatea care revine Germaniei de a combate antisemitismul, spunând: „Aș vrea să pot spune că noi, germanii, am învățat din greșelile istoriei o dată pentru totdeauna, dar nu pot să spun asta atunci când ura se extinde”.

România, în raport cu anii ’90 și cu Iliescu, are nevoie de o asemenea memorie critică. Dar nu una care să îl demonizeze în bloc, dar nici una care să-l umanizeze până la punctul uitării responsabilității politice.

De ce e nevoie de așa ceva? Pentru că o societate democratică sănătoasă, dacă vrem să fim una încadrată în acești parametri, are nevoie să-și asume istoria. Însă procesul trebuie făcut onest, căci e doar un pas de la controlul asupra cunoașterii legitime la modul în care o elită culturală poate impune o versiune dominantă a trecutului care să devină „adevărul oficial”.

Azi, da, putem să recunoaștem că istoria postdecembristă e scrisă de învingătorii ideologici ai tranziției, iar acești învingători fac parte din elita conservatoare, neoliberală și anticomunistă.

Dar, atenție, există riscul ca peste o generație sau două, narațiunea să fie preluată de o elită culturală social-democrată, adică de stânga, iar Iliescu ar putea fi portretizat atunci drept garantul stabilității, nu criminalul de la mineriade și Revoluție. Mai concret spus, ar putea să apară poziții de genul „a asigurat o tranziție fără război civil”, „a ales Vestul, chiar dacă târziu” sau „a păstrat un echilibru social într-o perioadă periculoasă”.

Deci, noi ca societate trebuie să construim un cadru socio-educațional sănătos prin care moștenirea politică a lui Ion Iliescu să fie judecată doar prin fapte, nu prin lentila celor care controlează „adevărul acceptabil” când au puterea.

Și, evident, apare întrebarea de 1.000 de puncte: de ce avem nevoie de un astfel de cadru și de ce ar putea să se inverseze istoria într-o asemenea manieră?

Răspunsul nu e complicat, dacă nu suntem orbiți de ideologie sau manipulare. Scurt pe doi, adevărul e că generațiile tinere nu mai au o relație emoțională directă cu tranziția. Pentru un copil născut în 2005 sau 2015, Iliescu e doar un nume. Dar pentru cei care se nasc acum, în 2025, sau pentru cei care se vor naște în 2030 sau 2035, Iliescu NU VA MAI FI o rană vie, va fi doar o istorie îndepărtată, un nume în manuale.

Cei care se nasc acum și se vor naște de acum înainte nu vor avea o memorie personală legată de tranziția României la democrație, nici măcar ecoul memoriei părinților lor (adică generația mea), căci și ei erau prea mici să înțeleagă ceva din acele vremuri. Generația următoare nu va fi impactată emoțional în mod direct de mineriade, de protestul „golanilor” din Piața Universității ori de stagnarea anilor ’90. Toate acestea vor fi povești „dintr-o altă lume”, o lume pe care o vor cunoaște doar prin narațiunile pe care le vor controla elitele politice și culturale care vor conduce țara peste o generație.

Așa că ceva ce pentru generația '90–2000 a fost viață trăită, speranță furată sau destin deviat, pentru noii tineri va deveni un simplu exercițiu de interpretare, influențat de cine va stăpâni narațiunea. Iar Iliescu va fi ori un „părinte fondator” al democrației românești, ori arhitectul tranziției ratate.

Și, în tot acest context, nu avem voie să eliminăm din discuție dictatura algoritmilor de pe social media și cum adevărul istoric e doar o chestiune alternativă pe rețelele sociale. Vedem clar că nu prea mai există anticorpi împotriva manipulării, odată cu era TikTok, iar dacă hegemonia culturală se schimbă, să zicem ca urmare a unui soft power chinezesc extrem de fin și eficient răspândit, pentru a direcționa societățile democratice europene spre noua cea mai mare putere globală a lumii, atunci și istoria anilor ’90 se va schimba.

Și cel mai clar exemplu e ce se întâmplă acum în SUA, odată ce elita MAGA a ajuns să domine canale de comunicare și să aibă forța și influența mediatică și politică necesare pentru a schimba istoria. Poate nu știați, dar există discuții care, până nu demult, erau limitate la colțurile ascunse ale internetului, forumurile 4chan și Reddit sau blogurile obscure, unde se vorbește deopotrivă despre pseudoștiință și teorii ale conspirației.

De aici a plecat teoria manipulatoare conform căreia că Winston Churchill ar fi adevăratul responsabil pentru Al Doilea Război Mondial și pentru milioanele de victime, adică pentru lagărele morții create de naziști. Știți ce spune teoria? Că Adolf Hitler s-ar fi oprit la Polonia dacă Churchill, acest personaj „odios” în viziunea teoriei, nu ar fi declarat război Germaniei. Ei bine, de ceva timp, aceste idei au o cu totul altă rezonanță în Statele Unite, după ce au fost expuse de propagandiștii MAGA Joe Rogan și Tucker Carlson, cu audiență de sute de milioane de oameni.

Cazul e un exemplu bun care arată cum memoria colectivă poate fi distorsionată în funcție de climatul cultural și politic, mai ales când generațiile pentru care acele evenimente sunt „povești îndepărtate” nu mai au anticorpi morali sau educaționali împotriva manipulării.

Deci, ca să ne înțelegem, dacă generațiile tinere nu mai au legături afective cu traumele trecutului, narațiunile toxice pot prinde ușor rădăcini. Și, la fel ca în cazul lui Iliescu, există riscul ca peste una sau două generații, în lipsa unei memorii vii, narațiunea dominantă să fie nu doar „nuanțată”, ci poate chiar total răsturnată.

Iar dacă spațiul cultural românesc va fi dominat la acea vreme de o dreaptă radicalizată, de o stângă revizionistă sau de o mișcare populistă, e foarte posibil să ajungem să auzim absurdități precum „Iliescu n-a fost chiar așa rău. Ce dacă a chemat minerii? Era nevoie de ordine și oricum fără el nu intram în NATO și UE”.

Ion Iliescu poate deveni peste 15 sau 20 de ani orice: un tătuc moderat, un vizionar ignorat, un simplu administrator al haosului de după moartea lui Ceaușescu, un personaj marginal. Totul va depinde de cine va spune povestea. Și, mai ales, de cum o va spune. Iar dacă spațiul public va rămâne unul capturat de clișee și de narative partizane, memoria colectivă va fi un teren de manipulare, nu de învățare.

Dacă, în schimb, ne trezim dracului din somnul cel de moarte și vom cultiva o istorie sinceră, cu nuanțe, care să explice atât fricile anilor ’90 cât și contextul și complicitățile elitei politice de atunci, poate avem o șansă reală la asumare, așa cum s-a întâmplat în cazul nemților.

Până atunci, trebuie să fim sinceri în aceste zile și să acceptăm că moartea lui Ion Iliescu nu închide o epocă, ci mai curând o redeschide. Iar în funcție de cine va avea vocea mai tare în anii care vin, vom înțelege dacă România a fost, cu adevărat, capabilă să-și privească trecutul în față sau dacă a ales, din nou, să îl rescrie după interesele politice ale prezentului.

Miza e crucială pentru democrația noastră fragilă, căci vorbim de salvarea adevărului istoric și de riscul ca acesta să fie relativizat în scopuri politice.

---