Concluziile reuniunii de la Paris a „Coaliției de Voință”: Garanții de securitate și trupe franceze și britanice în Ucraina, dar cu prețul unor „compromisuri teritoriale” dure sugerate de SUA
Cu ce rămânem după reuniunea „Coaliției de Voință” de la Paris?
Păi, cu concluzia că liderii europeni + SUA au convenit asupra unor garanții de securitate pentru Ucraina, în eventualitatea unui armistițiu.
Dacă s-ar ajunge la pace, deși știm că Putin nu vrea asta, s-ar crea o forță multinațională europeană. Această structură ar fi menită să umple vidul de securitate care ar apărea odată cu încetarea focului, oferind Kievului garanția că această încetare a focului nu va fi doar o pauză tactică pentru reînarmarea Rusiei, ci faza de început a unei perioade de stabilitate și reconstrucție a țării.
Marea Britanie și Franța și-au asumat rolul de prim-plan, semnând o declarație de intenție pentru a desfășura forțe și a stabili „hub-uri militare” direct pe teritoriul ucrainean în scenariul unui acord de pace, iar Germania, prin vocea cancelarului Friedrich Merz, a indicat că va avea o prezență limitată într-o țară vecină Ucrainei care face parte din NATO.
România, în schimb, a clarificat prin vocea președintelui Nicușor Dan că nu va trimite trupe militare în Ucraina, dar își va menține sprijinul în limitele logistice și politice deja stabilite. Nici Italia și nici Polonia nu vor trimite trupe în Ucraina.
În ceea ce privește SUA, ei bine, administrația Trump a fost reprezentată la Paris de Steve Witkoff și ginerele lui Donald Trump, Jared Kushner. Ei au spus la finalul reuniunii că protocoalele de securitate sunt „în mare parte finalizate” și că focusul trebuie să se mute rapid către aspectele economice și teritoriale.
Witkoff a introdus în discuție, fără menajamente, subiectul sensibil al „opțiunilor teritoriale” (land options), sugerând că securitatea oferită de Occident vine la pachet cu necesitatea unor compromisuri dure din partea Kievului în privința granițelor, o realitate pe care Washingtonul pare să o considere inevitabilă pentru un „armistițiu durabil”.
Pentru președintele ucrainean Volodimir Zelenski, acordul de la Paris reprezintă un „pas uriaș înainte”, spune corespondentul Sky News, Alistair Bunkall. Potrivit lui, surse ucrainene prezidențiale au confirmat în discuțiile private că, pentru prima dată, Kievul se simte „mult mai liniștit”.
De ce? Pentru că Ucraina a privit mereu cu groază ideea unui armistițiu fără garanții solide, temându-se că va fi lăsată singură în fața unei noi agresiuni. Acum, după ce marile puteri au pus pe hârtie un mecanism de intervenție directă, se schimbă calculul strategic, făcând ideea unei încetări a focului, chiar și cu prețul unor cedări teritoriale, mai digerabilă pentru conducerea ucraineană.
Numai că concluziile acestei zile nu ar trebui să ne poarte spre prea mult entuziasm, chiar dacă de multe ori liderii politici au tendința de a „umfla” importanța momentului. Iar asta se vede cel mai bine din relatarea corespondentului BBC la Paris, Hugh Schofield, care avertizează asupra pericolului de a confunda retorica cu realitatea și pentru asta semnalează discrepanța subtilă între graba americanilor de a declara capitolul de securitate „încheiat” și insistența lui Zelenski că „mai e de lucru”.
Diferența dintre cele două poziții sugerează că, deși cadrul general a fost agreat, detaliile fine (adică alea care de obicei fac diferența între succesul și eșecul parafării unui acord) sunt încă subiect de negociere.
Separat, nu prea s-a vorbit de cum s-ar putea domoli elefantul din încăpere, care rămâne poziția Rusiei lui Putin. Mai concret, Moscova a semnalat în repetate rânduri că nu va accepta trupe europene sau NATO pe teritoriul Ucrainei și că asta e „o linie roșie”.
Prin urmare, ar trebui să vedem în următoarea perioadă dacă concluziile acestei reuniuni de la Paris vor funcționa ca un factor de descurajare eficient pentru Kremlin sau dacă, dimpotrivă, vor fi folosite de propaganda rusă pentru a justifica o escaladare suplimentară în Ucraina, sub pretextul că NATO se implică direct în conflict.
Corespondentul Sky News la Paris, Alistair Bunkall, a mai spus că atmosfera a fost una de mascare a diviziunii transatlantice, căci s-a încercat să se separe problema geopolitică iminentă a Groenlandei și să se mențină atenția asupra Ucrainei. Adică s-a încercat, cu alte cuvinte, proiectarea unei unități de fațadă între UE și SUA și a unui front comun pentru a maximiza presiunea asupra Moscovei în eventualitatea deschiderii negocierilor de pace cu Putin.
Cu ce rămânem după ziua de azi? Cu o promisiune de securitate fără precedent pentru securitatea și viitorul Ucrainei și al Europei, condiționată însă de un armistițiu care încă nu există și de acceptul condițiilor din partea unei Rusii ostile.
Momentul adevărului
Marile întrebări sunt cele care deranjează și care au rolul de a scoate adevărul la suprafață, indiferent de cadrul unde au fost puse. În conferința de presă de după reuniunea „Coaliției de Voință” de la Paris, conferință la care participau Zelenski, Merz, Macron, Starmer, Witkoff și Kushner, un jurnalist de la ITV News a pus următoarea întrebare:
„Știu că există o reticență în a vorbi despre Groenlanda astăzi, dar ce valoare mai au aceste angajamente (cu referire la cele pentru Ucraina) chiar în ziua în care, la cele mai înalte niveluri ale guvernului de la Washington, se vorbește despre preluarea teritoriului suveran al unui stat membru NATO?”
Nici nu mai contează ce au spus cei doi trimiși ai lui Trump la Paris. Contează doar să aflăm concret cum poate SUA să promită că va proteja integritatea teritorială a Ucrainei în fața unei alte invazii ruse dacă administrația Trump și-a exprimat deschis dorința de a anexa Groenlanda, teritoriu suveran al Danemarcei.
Mai concret spus, cred că e momentul să vorbim deschis despre credibilitatea acestor „garanții de securitate” occidentale. De ce? Pentru că aliații europeni se află într-o situație de contorsionism diplomatic: pe de o parte construiesc scuturi pentru a apăra suveranitatea Kievului, iar pe de altă parte trebuie să gestioneze impulsurile hegemonice ale administrației Trump față de propriii parteneri. Iar dacă suveranitatea unui membru NATO poate fi pusă sub semnul întrebării de către Casa Albă, atunci ce valoare reală mai are o promisiune scrisă pentru o țară aflată în afara Alianței și în război direct cu Putin?
Sunt întrebări la care trebuie să ne răspundă însuși Trump.