Cum îi protejăm pe copii de algoritmi fără să le interzicem accesul la internet, AI și rețele sociale? Interviu cu Bogdan Manolea
Cea mai comodă minciună pe care ne-o putem spune despre siguranța copiilor pe internet este că problema dispare dacă apăsăm un buton pe care scrie „interzis”. Copilul nu mai are voie pe TikTok, pe Instagram sau pe vreo altă platformă, părintele respiră ușurat că a scăpat de o grijă, iar autoritățile pot anunța „triumfător” că au intervenit și au eliminat pericolul, deci că lucrează pentru bunul mers al societății.
Numai că internetul nu dispare și lucrurile nu sunt atât de simple. Algoritmii nu devin mai puțin agresivi dacă le interzicem unor copii accesul pe rețelele sociale, la modelele de AI sau pe internet cu totul. Conținutul nociv continuă să circule nestingherit în online.
În realitate, dacă vrem să îi ajutăm pe copiii și adolescenții de azi să facă față provocărilor din online, soluția nu e să ridicăm un gard pe care mulți dintre ei vor învăța rapid să-l sară. Soluția e să-i facem să conștientizeze pericolul și să-i educăm din timp pentru a-l evita. Adică să dezvoltăm o cultură a prevenției fără să confundăm îngrădirea accesului la internet pentru un copil cu protecția sa.
Despre această diferență dintre o măsură care ar putea suna spectaculos și soluția reală privind accesul copiilor sub 16 ani la conținut online am discutat într-un interviu pentru Explicativ cu Bogdan Manolea, președintele Asociației pentru Tehnologie și Internet (ApTI) și expert în drept și tehnologie de peste 25 de ani.
Riscurile sunt reale pentru copii atunci când consumă conținut online, spune Bogdan. Iar aici cele mai clare exemple sunt cyberbullyingul, abuzurile, conținutul violent sau sexualizat, manipularea politică, dependența de un curent sau un joc și, mai nou, imposibilitatea de a distinge mereu între realitate și conținutul generat cu inteligență artificială.
Bogdan avertizează că nu trebuie să punem toate aceste probleme „în aceeași găleată”. Un abuz asupra unui minor, un mecanism de publicitate targetată și un flux video proiectat să producă dependență sunt probleme diferite și au nevoie de răspunsuri diferite.
Australia a ales răspunsul cel mai radical: interzicerea accesului la rețelele sociale pentru copiii sub 16 ani. Doar că, potrivit lui Bogdan Manolea, peste 60% dintre tinerii vizați ar continua să folosească platformele, după ce au găsit metode simple de evitare a verificărilor.
„Pe lângă faptul că sunt ineficiente practic, aceste măsuri creează în ochii părinților și ai societății impresia că politicienii au rezolvat o problemă, când problema este și rămâne acolo”, spune Bogdan Manolea.
Acesta e poate cel mai mare risc al interdicției totale: nu doar că poate fi ocolită, ci poate produce iluzia că nu mai trebuie făcut nimic.
Problema nu e simplul fapt că un copil intră pe o rețea socială. Problema e ce găsește acolo și, mai ales, cine decide ce găsește. Copilul nu deschide o bibliotecă digitală în care își alege liniștit raftul. Intră într-un sistem care îl analizează, îi construiește un profil și îi livrează un flux personalizat pentru a-l ține cât mai mult conectat.
„Problema de fond este tipul de conținut și felul în care acel conținut îi este livrat”, mai spune Bogdan Manolea. Iar vulnerabilitatea nu se oprește la 18 ani, mai spune acesta, indicând că oricare dintre noi poate rămâne blocat în scroll, pentru ca apoi să se întrebe unde a dispărut ultima oră.
De aceea, responsabilitatea nu poate fi abandonată exclusiv în curtea părinților.
„Cu toții avem o responsabilitate și o responsabilitate partajată. Nu doar părinții, nu doar platformele, nu doar statul și nu doar copiii”, precizează Bogdan Manolea. Părinții trebuie să înțeleagă lumea digitală în care trăiesc copiii lor, școala trebuie să dezvolte gândirea critică, statul trebuie să aplice regulile, iar platformele trebuie să răspundă pentru produsul pe care l-au proiectat.
Nu poți construi deliberat un mecanism adictiv, îl poți alimenta cu publicitate și recomandări automate, iar apoi să explici că vina aparține familiei care nu a supravegheat suficient copilul.
Diferența dintre declarațiile platformelor și realitate a fost observată inclusiv într-un experiment făcut de APTI. După crearea unui cont de TikTok declarat ca aparținând unui utilizator de 16 ani, aproximativ 80% din conținutul primit în două săptămâni a fost politic. „Ce rost mai are să vorbim despre blocări dacă nu rezolvăm problema aceasta de fond?”, se întreabă Bogdan Manolea.
Ajungem astfel la ceea ce am putea numi dictatura algoritmilor. Nu pentru că orice algoritm este automat rău, ci pentru că utilizatorul nu are o alternativă reală. Facebook, TikTok sau YouTube aleg formula după care este construit fluxul, iar utilizatorul rămâne captiv într-un ecosistem din care este greu să plece împreună cu prietenii, grupurile și comunitățile sale.
„Faptul că nu poți să controlezi cum arată feedul tău este o problemă adevărată”, spune Bogdan Manolea. Soluția ar putea fi mai multă concurență: algoritmi alternativi, fluxuri nepersonalizate și posibilitatea ca utilizatorul să decidă cine îi organizează informația.
Părinții au însă un rol care nu poate fi înlocuit nici de reglementările UE, nici de un control parental instalat pe telefon. Primul pas este să afle ce face copilul online și de ce. Nu prin transformarea relației într-o anchetă permanentă, ci prin participare.
„Trebuie să lași puțin statutul de părinte care ține să fie autoritar și să spui: acum vreau să fiu învățăcel, arată-mi și mie”, recomandă Bogdan Manolea. El spune că ar fi necesar să stai lângă copil când se uită pe YouTube sau orice altă platformă, să îl întrebi de ce urmărește un anumit creator și să înțelegi cum își construiește playlisturile poate fi mai util decât o interdicție pe care copilul va învăța să o ascundă.
România este însă slab pregătită pentru această discuție. Avem instituții care ating câte o bucată a problemei, dar nu avem o strategie coerentă și nici un responsabil clar.
„Cine este exact omul care se ocupă de tema asta în Ministerul Educației sau în Guvernul României?”, întreabă Manolea. Răspunsul nu este evident.
El identifică trei direcții susținute inclusiv de tinerii consultați la nivel european:
aplicarea reală a legislației și a obligațiilor platformelor,
educație media și mecanisme de conștientizare,
sprijin pentru sănătatea mintală
Toate astea reprezintă o infrastructură care în România aproape că lipsește.
Siguranța copiilor online nu va veni dintr-o singură lege și nici dintr-o aplicație instalată de părinți. Va veni din reguli aplicate platformelor, din algoritmi mai transparenți, din profesori care îi învață pe elevi să verifice informația și din părinți dispuși să intre, cu răbdare, în lumea digitală a propriilor copii.
Scopul nu trebuie să fie să scoatem copilul din secolul în care trăiește. Scopul trebuie să fie să nu-l lăsăm singur într-un spațiu proiectat de companii care știu despre vulnerabilitățile sale mai multe decât știu, de multe ori, părinții, școala și statul la un loc.