De ce îl plângem pe Papa Francisc
Îl plângem pe Papa Francisc nu doar pentru ce a făcut, ci pentru cine a fost: un om care a ales să creadă în bine, zi de zi, împotriva unei lumi tot mai cinice. Și ne-a învățat să nu fim indiferenți.
Am fost zilele trecute la Catedrala Sfântul Iosif din București. Am fost să îi mulțumesc Papei Francisc pentru omul care a fost și pentru ce a făcut. Nu m-am rugat, ci am mulțumit. Așa am simțit să fac. Am aprins și o lumânare și am ascultat slujba care se ținea. Și în timp ce priveam poza Papei din fața altarului, au început să mă năvălească gândurile. Iar cel mai puternic dintre ele a fost că noi, oamenii, căutăm toată viața binele, deși, din multe și diverse motive, suntem atât de ușor atrași de rău.
Mă uit acum la funeraliile Papei și văd cum lumea întreagă plânge, fie în Piața Sfântul Petru de la Vatican, fie în alte colțuri ale lumii, un om care a ales să se devoteze întru totul binelui. Și mi-a revenit un alt gând pe care l-am avut când priveam imaginea Papei din fața altarului: nimeni nu plânge de durere când moare un tiran.
Nu vezi omagii sincere atunci. Nu vezi mulțimi adunate din recunoștință, nu vezi lacrimi ale binelui. Dar la funeraliile Papei Francisc, lumea plânge. Pentru că lumea recunoaște, poate chiar instinctiv, adevărul pe care încercăm să-l ignorăm: că binele adevărat încă ne mișcă sufletele, ne umple de speranță, ne dă curaj, ne dă energie, ne face să ne uităm spre cel de lângă noi și, mai presus de orice, creează punți în loc de ziduri.
Fără să ne dăm seama, în multe situații călcăm binele în picioare în timp ce alergăm după iluzii. Și totuși, când binele autentic se arată în fața noastră, îl recunoaștem imediat, căci ne copleșește și ne face să plângem fără să știm de ce.Până la urmă, asta cred că e moștenirea lui Franciscus, primul papă iezuit din istorie. Că ne-a adus mai aproape de bine, chiar și atunci când nu eram pregătiți să-l îmbrățișăm.
A reușit, în cei 12 ani de pontificat, să ne miște măcar un milimetru înspre întrebarea: ce-ar fi dacă? Dacă am privi altfel? Dacă am ierta? Dacă am încerca, măcar pentru o clipă, să fim mai buni? Toți cei care îl avem în gând azi și zilele astea pe Papa Francisc reprezentăm la comun, într-un fel, un mare „iartă-ne” pe care i-l adresăm binelui.
E ca o recunoaștere că, deși suntem mai des ghidați de rău, în adâncul rațiunii noastre încă vrem să ne salvăm. Vrem să fim camarazii binelui. Vrem la final de zi, de viață, de poveste, o vorbă bună, un zâmbet, ceva mai puțină durere și ceva mai multă lumină. Și Papa Francisc asta ne-a oferit: lumina simplă, caldă, de dincolo de dogme și granițe. Lumina rațiunii și a înțelegerii.
Foto: Fabio Frustaci/EPA via The Guardian
Și în timp ce stăteam în Catedrala Sfântul Iosif din București, iar orga care acompania slujba îmi așeza gândurile, m-a străpuns ideea că conștiința începe acolo unde începe recunoașterea păcatului, a greșelii și a dorinței de a repara ce ai stricat (în viața ta sau a altora). Dar e nevoie să ai curaj ca să simți asta, adică să-ți simți conștiința.
Curajul, în sinea lui, nu se regăsește doar în marile gesturi, ci în micile îndreptări zilnice pe care le facem, în refuzul de a rămâne complici ai răului, chiar și atunci când toată lumea din jurul nostru pare să o facă. Poate că ideea de a lupta pentru bine într-o lume tranzacțională, cinică, pare naivă. Dar tocmai naivitatea asta e cea care ține lumea în picioare. Ăsta e gândul care îmi tot dădea târcoale în timp ce priveam portretul Papei Francisc.
De ce îl plângem azi pe Papă? Poate pentru că simțim că, odată cu plecarea lui, lumea a pierdut un simbol care o făcea, măcar puțin, mai suportabilă.
Iar dacă e să vorbim sincer despre moștenirea Papei Francisc, ea pare simplă la prima vedere, dar e poate una dintre cele mai complexe pe care le lasă în urmă un Papă. Iar aici mă refer la faptul că Papa Francisc a luptat în fiecare zi pentru ideea de BINE în forma lui cea mai pură, dar și pentru umanitatea noastră pierdută tot mai mult în zgomot și populism, în viteza schimbărilor de moment și în indiferență individuală și colectivă.
Papa Francisc a ales să se opună acestui tsunami și a încercat să ne aducă mai aproape unii de alții. Să ne învețe că binele nu e o teorie, nu e un discurs frumos, ci e o alegere zilnică, în multe cazuri dureroasă la nivel individual și uneori incomodă, căci cere sacrificii. Binele predicat de Papa Francisc e cel care are la bază lecția că trebuie să fii atent la celălalt, să fii tolerant, să nu întorci capul atunci când vezi suferința.
Pentru că da, așa cum spunea Papa Francisc, am ajuns să „trăim într-o globalizare a indiferenței” și, de multe ori, nu facem decât „să ne închidem în baloane de săpun strălucitoare, colorate și confortabile, fără să realizăm că ele sunt fragile și goale”.
Papa Francisc a mai spus și că am ajuns să ne uităm la tragediile altora ca la un spectacol îndepărtat, iar marea problemă a umanității e că nu ne mai doare nimic din ce nu ne atinge direct. Iar asta se observă mai ales în faptul că ne-am obișnuit să vedem lacrimi și sânge la televizor sau pe rețelele sociale și să schimbăm canalul ori să scrolăm rapid către altceva.
Papa Francisc a refuzat această logică. A trăit cu toată ființa sa împotriva ei, și atunci când a fost un simplu om, și atunci când a fost un cardinal și atunci când a devenit liderul Bisericii Catolice.
Papa Francisc a ales să-și deschidă casa celor fără casă, așa cum spun în aceste zile în presa internațională cardinalii reuniți la Vatican care îi aduc omagii. A ales să vorbească pentru cei care nu aveau voce. A ales să sufere împreună cu ceilalți. Iar toate astea le-a făcut nu din obligație, nu pentru imagine, ci pentru că a înțeles că umanitatea începe de la celălalt. De la cel slab, de la cel uitat, de la cel rănit.
Ploua destul de tare când am ieșit din Catedrala Sfântul Iosif. Era marți, a treia zi de Paște și la doar 24 de ore de când Papa a murit. Am plecat de acolo cu gândul că e provocator să alegi binele în fiecare zi, căci pare o alegere extrem de naivă într-o lume atât de cinică ca cea de azi. Dar până la urmă, lecția Papei Francisc e că această alegere e singura formă reală de rezistență împotriva răului care ne controlează toxic mințile.
Mă uit la liderii lumii reuniți la funeraliile de la Vatican. Stau toți cu capul plecat în semn de omagiu pentru cel numit „Papa oamenilor”.
Apoi văd imagini cu oameni simpli din Piața Vaticanului și de pe străzile Romei. E un tablou real și foarte rar ajunge să fie atât de complet, adunând în același cadru pe cei mai puternici oameni ai lumii alături de cei mai marginalizați. Iar ăsta e probabil ultimul cadou al Papei Francisc pentru omenire: să simțim și să vedem pentru câteva clipe că lumea e mai aproape de ceea ce ar putea deveni.