Am mai spus-o și anul trecut, dar cred că e important să o repet. Independența Republicii Moldova e la fel de crucială pentru securitatea României precum independența Ucrainei.
Așa că statul român și decidenții săi trebuie să iasă din registrul comod al discursului despre „frații de peste Prut” și să privească Republica Moldova exact așa cum este: o piesă esențială în ecuația propriei securități, cu atât mai mult cu cât influența rusească nu e o problemă doar la Chișinău.
O vedem și la București prin rețele de propagandă, vehiculele politice anti-occidentale și cazurile în care vulnerabilitățile sociale sunt exploatate de regimul de la Moscova (sau rețelele sale locale) pentru a da forță politică unor personaje precum Călin Georgescu, George Simion sau Diana Șoșoacă.
Diferența e că, dacă aceeași presiune reușește să schimbe direcția politică a Republicii Moldova, România ajunge să aibă dincolo de Prut un stat mult mai vulnerabil intereselor rusești exact într-un moment în care Rusia încearcă să slăbească pe toate fronturile întregul flanc estic al NATO și al UE.
Așa că orice reconfigurare a puterii de la Chișinău într-o logică anti-UE și anti-Occident, așa cum își dorește rețeaua moscovită activă atât peste Prut, cât și la București, ar crea o vulnerabilitate uriașă pentru relația bilaterală dintre România și Republica Moldova.
Să nu ne imaginăm însă că Rusia trebuie să intre cu tancurile în Republica Moldova ca să schimbe direcția de orientare geopolitică a țării. Moscova poate obține acest lucru prin alte mijloace. E suficient să slăbească încrederea în UE, să compromită instituțiile moldovenești abia reformate în mandatele Maiei Sandu, să finanțeze ca în trecut (dar cu și mai mulți bani) ecosisteme politice favorabile ei, să radicalizeze electoratul prin PROPAGANDĂ și, în cele din urmă, să producă la următoarele alegeri o majoritate suficient de ostilă Occidentului și României.
Poate nu își mai aduce toata lumea aminte, dar la alegerile parlamentare din septembrie anul trecut, la Chișinău s-a vorbit explicit despre interferență rusă, cumpărare de voturi, atacuri cibernetice, dezinformare și chiar pregătirea unor provocatori violenți. Așa lucrează Moscova. Și atunci când nu îți atinge obiectivele din plan, nu renunță, ci doar analizează ce nu a mers ca să acționeze mai eficient data viitoare.
Prin urmare, o schimbare de orientare geopolitică la Chișinău după următoarele alegeri (CARE SUNT PESTE DOI ANI) nu ar rupe peste noapte relațiile cu România. Ar face ceva poate mai periculos: le-ar eroda lent. Mai concret spus, s-ar putea încetini proiecte comune și s-ar putea bloca sau tergiversa reforme necesare pentru aderarea la UE.
Rușii au nevoie de o Moldovă confuză strategic, prinsă între Est și Vest, căci așa e mult mai ușor de controlat decât una ancorată instituțional în UE și care se coordonează strâns cu Bucureștiul.
Deci, foarte pe scurt, o Moldovă care redevine anti-occidentală ar înseamna pentru noi, ca stat, o frontieră mult mai vulnerabilă pentru România.
De ce? Păi pentru că o „frontieră vulnerabilă” atestă faptul că de cealaltă parte se află un stat vecin în care propaganda anti-occidentală capătă din nou legitimitate, instituțiile de securitate sunt puse sub presiune, cooperarea cu România devine suspectă politic, iar legăturile cu Moscova încep să fie reconstruite sub eticheta comodă a „echilibrului”.
În limbajul cu care se operează în politica externă, mi-a spus recent un diplomat cu experiență la Chișinău, un astfel de context crează la propriu un spațiu gri între România, Ucraina și Marea Neagră. Iar spațiile gri sunt exact mediul în care Rusia a știut întotdeauna să lucreze cel mai bine în a destabiliza democrații.
Totuși, ultimii ani au construit, cu multă dificultate, contrariul. Chișinăul și Bucureștiul au început să funcționeze tot mai mult nu ca două capitale care își trimit declarații frumoase de Ziua Limbii Române, ci ca două administrații care încearcă să lege efectiv Republica Moldova de spațiul european. Maia Sandu a avut aici UN ROL DETERMINANT.
După epoca Dodon, asta e probabil una dintre cele mai importante schimbări. Apropierea dintre București și Chișinău pe mai multe planuri. Numai că instituțiile se construiesc greu și se pot deteriora surprinzător de repede, în mai puțin de un ciclu electoral.
Și tocmai asta trebuie evitat. Însă nu avem cum să evităm întrebarea de 1.000 de puncte: ce se întâmplă cu politica moldovenească după Maia Sandu?
Președinta Republicii Moldova se află la al doilea mandat consecutiv, iar Constituția Republicii Moldova nu permite unei persoane să ocupe funcția de președinte pentru mai mult de două mandate consecutive. Următorul mare moment prezidențial e, așadar, 2028. Iar parlamentul ales în septembrie 2025, în care PAS a obținut 55 dintre cele 101 mandate, se schimbă în toamna lui 2029.
Cu alte cuvinte, anul viitor va începe în Moldova cea mai importantă operațiune politică după venirea Maiei Sandu la putere: transferul unei direcții politice de la un lider către un sistem capabil să supraviețuiască fără acel lider.
Surse politice de la București și Chișinău vorbesc deja despre preocuparea pentru scenariul post-Maia Sandu și despre construirea unei formule care să păstreze orientarea occidentală a Republicii Moldova după 2028 și 2029. Asta nu înseamnă neapărat că într-un sertar de la Chișinău sau București, chiar și de la Bruxelles, există deja numele viitorului președinte.
Un asemenea „plan” este mult mai complicat decât o simplă scoatere din joben a unui nume, cum se întâmpla pe la București cândva, căci ai nevoie de un succesor politic credibil, de instituții suficient de puternice încât să nu depindă de Maia Sandu, de o majoritate parlamentară compatibilă și, mai ales, de rezultate economice care să convingă oamenii că drumul european le-a îmbunătățit efectiv viața. În plus, ai nevoie de o mașinărie eficientă de combatere a DEZINFORMĂRII KREMLINULUI.
Dacă e să privim lucrurile obiectiv, problema Maiei Sandu acum nu este doar cine vine după ea la putere. Problema e ce rămâne în picioare după ce își termină și acest mandat.
Iar proiectul aderării la UE e cea mai importantă miză. Obiectivul declarat al guvernului de la Chișinău e finalizarea negocierilor până la sfârșitul lui 2027, astfel încât Moldova să poată ajunge la semnarea Tratatului de Aderare în 2028 (anul alegerilor prezidențiale) și să fie pregătită pentru statutul de membru până în 2030 (timp în care toate statele membre al ratifica acordul).
E un obiectiv curajos, dar puțin cam nerealizabil la acest moment, ținând cont de dinamica lucrurilor în UE. Însă Republica Moldova nu trebuie neapărat să fie membră cu drepturi depline a UE înainte ca Maia Sandu să plece din funcția de președintă. Maia Sandu trebuie doar să ducă Republica Moldova suficient de departe pe acest drum al aderării la UE încât succesorului ei să-i fie mult mai greu să întoarcă țara din drum decât să continue înainte.
Cât despre „UNIREA” cu România, ei bine, cred că cel mai bine am vorbi despre o unire INFORMALĂ. În sens pragmatic, asta înseamnă să legi atât de puternic cele două state prin proiecte de energie, de infrastructură, de economie, de educație, de sănătate, de administrație și care țin de spațiul informațional, încât schimbarea unui președinte sau a unei majorități politice la Chișinău ori București să nu mai poată rupe peste noapte ceea ce s-a construit deja și aduce prosperitate ambelor țări.
Noi, pentru că suntem statul mai dezvoltat în această relație, ar trebui să privim fiecare interconectare nouă cu Republica Moldova ca pe o formă de securitate. Un pod peste Prut nu mai e doar un pod. O linie electrică nu mai e doar o linie electrică. În plus, recunoașterea unei semnături digitale, apropierea piețelor de capital, compatibilizarea bazelor de date sau posibilitatea ca un serviciu public să funcționeze aproape identic și la Iași, și la Brașov și la Chișinău sunt mici bucăți dintr-o integrare care devine greu de combătut.
Iar asta face ca în timp granița să devină irelevantă în viața de zi cu zi a oamenilor atunci când ei observă că instituțiile lucrează după reguli apropiate pe ambele maluri ale Prutului.
Evident, multe dintre aceste măsuri vor părea la început simbolice, o specialitate românească, vorba unui prieten. Dar, odată făcute primele conexiuni funcționale, restul devine o problemă de inerție pozitivă, căci când legislația fiscală devine similară, atât cât permite statutul ambelor țări, mediul de business se extinde natural dintr-o parte în alta, iar când școala devine la rândul ei similară ca sistem, studenții încep să circule mai natural în ambele state. Și astea sunt doar două exemple din multe altele care pot fi exploatate.
Planul României, dacă chiar vrea să-și consolideze securitatea și să impulsioneze dezvoltarea Republicii Moldova, ar trebui să constea în crearea unor astfel legături între cele două state încât orice viitoare putere anti-occidentală de la Chișinău să descopere că ruperea de București și de Europa costă enorm. Asta ar fi, în fond, adevărata Unire. Iar ea ar avea la bază ideea că indiferent cine vine după Maia Sandu, Republicii Moldova să-i fie mai ușor să meargă spre România și Europa decât să se întoarcă spre Moscova.
Azi, de Ziua Independenței în Republica Moldova, cred că cel mai bine ar fi să ne gândim realist la faptul că pierderea orientării occidentale pentru frații de peste Prut ar însemna, în realitate, și pierderea unei părți esențiale din independența lor ca stat. Și spun asta gândindu-mă la faptul că un stat poate rămâne suveran pe hârtie și, totuși, să ajungă incapabil să-și decidă liber direcția strategică.
Iar pentru Republica Moldova, tocmai ancorarea în UE, consolidarea instituțiilor și apropierea de România sunt azi, la momentul la care citiți aceste rânduri, principalele garanții că deciziile despre viitorul ei se iau la Chișinău, nu la Moscova