De ce nu a apăsat Trump pe trăgaci împotriva regimului de la Teheran? Israelul și trei state arabe i-au cerut să se abțină de la a ataca Iranul
De ce Trump a scos pistolul din teacă și a amenințat cu el regimul de la Teheran condus de ayatollahul Ali Khamenei, dar nu a apăsat pe trăgaci, deși a spus public că e pregătit să intervină în forță în Iran dacă represiunea regimului împotriva protestatarilor nu încetează imediat?
Dincolo de retorică, răspunsul sincer, așa cum arată realitatea geopolitică din Orientul Mijlociu, e că glonțul ar fi ricoșat puternic, iar SUA și aliații săi nu i-ar fi putut controla direcția.
Așa că trăgaciul nu a mai fost apăsat, iar arma a fost reintrodusă prudent în teacă după ce statele din Golf și Israelul i-au cerut lui Trump să se abțină de la a ataca Iranul pentru că un război declanșat acum ar aprinde focul în întreaga regiune, potrivit surselor New York Times.
Mai mult, jurnaliștii de la Al Jazeera au indicat că logistica necesară a Pentagonului pentru un conflict prelungit cu Iranul nu e încă poziționată optim.
Dar să le luăm pe rând:
Deci știm că Arabia Saudită, Qatar și Oman au condus o „acțiune de ultim moment” pentru a-l convinge pe Trump să nu atace Iranul. Pentru aceste state, miza a fost pur existențială. De ce? Pentru că oficialii saudiți și qatarieni în mod sigur au avertizat Casa Albă că un atac asupra Teheranului ar declanșa o reacție în lanț incontrolabilă, reacție care ar transforma propriile lor teritorii în câmpuri de luptă.
Pentru cine nu știe, Arabia Saudită, Qatar și Oman găzduiesc baze militare americane, cea mai importantă fiind Al-Udeid din Qatar, iar dacă ar începe un război, aceste trei state ar fi primele victime ale rachetelor balistice iraniene. Iar asta le-ar pune în fața riscului de a le fi distrusă infrastructura economică și energetică vitală.
Surprinzător, o voce a prudenței a venit și dinspre Israel, inamicul tradițional al Iranului. Bibi Netanyahu a recomandat tacit administrației Trump amânarea ofensivei în Iran, premierul israelian fiind conștient de riscurile unui efect de bumerang devastator pentru israelieni.
De ce poziția asta defensivă la un iubitor de război precum Netanyahu? Pentru că după războiul de 12 zile din iunie 2025, Israelul își reface încă stocurile de muniție defensivă și evită deschiderea unui nou front major, în condițiile în care resursele sale sunt deja angajate în conflicte active în Gaza, Cisiordania și la granița de nord cu Libanul.
Mai mult, analiștii de securitate de la Tel Aviv cu care au vorbit jurnaliștii de la New York Times au spus că o intervenție externă acum în Iran ar valida propaganda regimului de la Teheran, care susține în mod fals că protestele sunt orchestrate de „provocatori străini” și i-ar oferi pretextul perfect pentru a zdrobi revolta sub acuzația de „complot sionist”.
Mai mult, experții Mossad au avertizat că, în lipsa unei mase critice de milioane de oameni în stradă și a unei conduceri unite a opoziției, bombardamentele externe asupra Iranului nu ar duce la căderea regimului opresiv al lui Ali Khamenei, ci la consolidarea acestuia în jurul actualilor lideri, pe fondul sentimentului naționalist.
E interesant ce spune în actualul context Shahram Akbarzadeh, un profesor de politică a Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale la Deakin University din Australia. El a declarat pentru Al Jazeera că eliminarea acum a lui Ali Khamenei nu ar garanta instaurarea democrației în Iran, ci ar face ca țara să treacă cel mai probabil de la un regim hibrid de republică teocratică la o guvernare militară totală a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), mult mai agresivă și imprevizibilă pe scena Orientului Mijlociu.
Dar Al Jazeera mai spune și că decizia lui Trump de a nu ataca Iranul a fost influențată decisiv și de faptul că portavionul USS Gerald Ford, esențial pentru superioritatea aeriană a americanilor într-o eventuală operațiune militară, a fost redesfășurat în Marea Caraibelor pentru operațiuni împotriva Venezuelei. Iar relocarea sa ar dura aproape trei săptămâni, timp în care bazele americane din Orientul Mijlociu ar fi vulnerabile în fața unui atac imediat, fără suportul unei forțe navale masive.
Care a fost retorica din spatele acestei realități? Una gonflată artificial cât să-l poziționeze pe Trump drept conducător al negocierilor pentru ordinea în Orientul Mijlociu. Din poziția asta, Trump a ieșit să spună public că a primit informații că regimul de la Teheran a oprit execuțiile protestatarilor (nu știm însă cât de adevărat este pentru că regimul iranian este opac în ceea ce privește comunicarea acțiunilor sale, mai ales împotriva contestatarilor regimului).
Ce a câștigat Trump din retorica asta gonflată la maxim? Câteva momente în care s-a lăudat că a detensionat situația prin presiunea exercitată și că a salvat vieți fără a trage un singur foc. Însă, în realitate, a făcut un pas în spate pentru că a înțeles că nu deține „toate cărțile”, cum îi tot place lui să spună.
Care e starea de moment? Ei bine, regimul de la Teheran pare că a rămas stabil, în ciuda celui mai mare val de proteste din ultimele decenii. Și deși nemulțumirea populară este imensă, lipsa mijloacelor de apărare ale manifestanților, lipsa unei unități în rândul opoziției și brutalitatea aparatului de securitate fac improbabilă o schimbare de regim din interior pe termen scurt. Iar așa cum am aflat, intervenția externă, în acest moment, e văzută de toți actorii raționali, de la arabi la israelieni și până la americani, drept un catalizator pentru dezastru, nu pentru eliberarea poporului iranian.
Soluția pe termen lung e creșterea și mai mare a valului de proteste, de ordinul zecilor de milioane. Statele Unite au transmis clar că orice reluare a violențelor împotriva protestatarilor va atrage „consecințe grave”, iar secretarul de presă al Casei Albe, Karoline Leavitt, a declarat că pentru Washington „toate opțiunile rămân pe masă” cu privire la modul în care va alege să acționeze în privința Iranului.
Între timp, Reuters scrie că represiunea brutală a regimului de la Teheran pare să își fi atins scopul imediat, reușind să sufoce în mare parte demonstrațiile din ultimele zile, deși focare izolate de revoltă încă persistă în mai multe orașe din Iran, inclusiv în capitală.
Existând rapoarte despre clădiri incendiate în provinciile Isfahan și Kerman, în timp ce presa de stat de la Teheran transmite funeraliile forțelor de ordine care au murit în timpul confruntării cu manifestanții pentru a mobiliza susținerea internă și a justifica forța excesivă a regimului împotriva protestatarilor, indică Sky News, care mai spune și că mai mulți locuitori ai capitalei și organizațiile pentru drepturile omului, precum Hengaw, au raportat că forțele de securitate iraniene patrulează pe stărzi și desfășoară o supraveghere strictă cu drone în timp ce continuă valul de arestări.
O declarație publică a făcut azi și prințul moștenitor exilat, Reza Pahlavi, care s-a poziționat public drept liderul de facto al mișcării de tranziție, lansând un apel direct către comunitatea internațională și către Donald Trump pentru a accelera colapsul regimului de la Teheran.
Într-o conferință de presă, Pahlavi a subliniat că „poporul iranian iubește America” și a propus un nou cadru diplomatic, numit „Acordurile Cyrus”, modelat după „Acordurile Abraham”. Acest plan vizează pacea și normalizarea relațiilor unui viitor Iran liber cu vecinii săi și cu Occidentul, oferind o alternativă geopolitică clară la actuala izolare a teocrației iraniene sub ayatolahul Ali Khamenei.
Pahlavi a vorbit despre „a doua zi de după victoria noastră”. Planul său include măsuri economice pentru primele 100 de zile de tranziție a Iranului de democrație și se bazează pe patru piloni esențiali: integritatea teritorială, separarea religiei de stat, libertățile individuale și egalitatea tuturor cetățenilor, dar și dreptul poporului iranian de a alege o formă democratică de guvernare, adică organizarea de alegeri libere sub observație internațională.
Prințul moștenitor susține că mandatul său vine din stradă și descrie regimul actual drept un „animal rănit” care se agață disperat de putere prin violență. Ce încearcă el acum e să transforme promisiunile vagi ale Washingtonului (cum că va interveni în favoarea poporului iranian) într-un sprijin politic concret pentru schimbarea regimului.