Discursul care a îngropat oficial vechea ordine mondială. Diagnosticul dur pus de Mark Carney la Davos și lecția crucială pentru România

Istoria, prieteni, reține momentele de claritate absolută, adică acele clipe rare în care un lider politic are curajul să risipească ceața diplomatică și să numească realitatea crudă pe care toți o simt, dar o neagă. A făcut asta Churchill pe 5 martie 1946, la Westminster College din Fulton, în Missouri, în celebrul său discurs în care diagnostica noua arhitectură a lumii de după al Doilea Război Mondial: „De la Stettin, în Marea Baltică, până la Trieste, în Adriatică, o cortină de fier a coborât peste continent”.

Churchill nu crea Cortina de Fier prin vorbele sale, ci doar o făcea vizibilă, forțând lumea liberă să accepte că alianța de conjunctură cu sovieticii se încheiase și că o nouă eră, rece și divizată, începuse. Acel discurs a fost actul fondator al realismului occidental în fața Războiului Rece, un apel de a lua lumea „așa cum este”, nu așa cum și-ar fi dorit occidentalii să fie după euforia victoriei împotriva fascismului și nazismului.

La fel ca discursul lui Churchill, discursul de marți al premierului canadian Mark Carney, rostit pe scena Forumului Economic Mondial de la Davos, a fost unul care va intra mai mult ca sigur în cărțile de istorie și va fi văzut drept momentul diagnosticului erei în care noi trăim azi. Rar se întâmplă ca un lider mondial să vorbească atât de sincer despre cum funcționează lumea cu adevărat. Iar Carney a făcut asta pe tot parcursul celor 16 minute, cât a durat discursul său.

Premierul Canadei Mark Carney. Fabrice Coffrini/AFP via Getty Images

M-am gândit puțin dacă să pun sau nu eticheta asta, dar cred că putem să spunem că discursul premierului Canadei e cumva „momentul Fulton” al generației noastre. De ce?

Pentru că mesajul său a fost la fel de tăios ca cel al lui Churchill, în ideea de a indica că vechea ordine bazată pe reguli, care a garantat pacea și prosperitatea Occidentului timp de decenii, a murit.

Nu e bolnavă, nu este în tranziție, ci s-a prăbușit, iar refuzul de a accepta acest deces clinic nu face decât să vulnerabilizeze statele care încă mai cred în ea.

O doză de Realpolitik pur

Carney a adus în fața elitelor globale o doză de Realpolitik pur, avertizând că lumea a intrat într-o fază a realismului dur, specific secolului al XIX-lea, dar cu instrumente de secol XXI. Iar asta e de-a dreptul periculos.

Premierul Canadei nu s-a ferit să facă o analiză fără limbaj de lemn, în care să sugereze că marile puteri (fie că vorbim de rivalii sistemici precum China și Rusia, sau de aliați tradiționali deveniți imprevizibili precum Statele Unite) își exercită acum dominația fără scrupule.

Iar în această nouă paradigmă geopolitică, Carney avertizează că forța dictează dreptul, iar arhitectura internațională este remodelată de interesele naționale brute, nu de tratate multilaterale.

Capcana „vieții în minciună” și negustorul lui Havel

Și pentru că discursul avea nevoie de un moment de emoție care să explice starea în care se află lumea asta, Mark Carney a recurs la o metaforă filosofică puternică, invocându-l pe disidentul anticomunist Václav Havel (arhitectul Revoluției de Catifea din Cehoslovacia) și celebrul său eseu, „Puterea celor fără de putere”. Carney a amintit de imaginea negustorului care, în fiecare dimineață, așeza în vitrină lozinca „Muncitori din toate țările, uniți-vă!”.

Negustorul nu credea în mesaj, nici trecătorii, și nici măcar regimul. Totuși, afișul rămânea acolo ca un ritual de supunere, o modalitate de a evita problemele și de a semnala conformitatea.

Havel numea asta „a trăi în interiorul minciunii”, adică o stare în care sistemul supraviețuiește doar pentru că toți se prefac că acesta funcționează. Sistemul persistă, spune Carney, citându-l pe Havel, nu doar prin violență, ci prin participarea oamenilor obișnuiți la ritualuri pe care le știu în mod privat că sunt false.

„Puterea sistemului nu vine din adevărul său, ci din dorința tuturor de a acționa ca și cum ar fi adevărat. Iar fragilitatea sa provine din aceeași sursă. Chiar și atunci când o singură persoană încetează să mai acționeze, când negustorul își îndepărtează afișul, iluzia începe să se risipească. Prieteni, este timpul ca statele și companiile să-și dea jos afișele”, a spus Mark Carney direct de pe scena de la Davos.

De ce a adus în discuție premierul Canadei exemplul negustorului din timpul comunismului? Pentru a face publicul internațional să înțeleagă situația geopolitică actuală. Care e aia? Păi statele occidentale și în special „puterile mijlocii” precum Canada și țările europene (nu UE ca întreg) sunt astăzi asemenea negustorului lui Havel.

Adică continuă să invoce „ordinea internațională bazată pe reguli”, să citeze din Carta ONU și să vorbească despre comerț liber, deși știu, în privat, că aceste concepte s-au golit de putere. Asta spune Carney, care ține să precizeze și că marile puteri se scutesc de reguli când le convine, aplică dreptul internațional asimetric și folosesc instituțiile globale doar ca paravan pentru exercitarea puterii.

Integrarea economică, transformată în armă

Premierul canadian a avertizat și că interdependența economică, odată văzută ca un garant al păcii (adică teoria că țările care fac comerț nu se războiesc), a fost transformată într-o armă (aici a făcut referire la Donald Trump).

„Canadienii știu că vechea noastră presupunere confortabilă cum că geografia și alianțele ne garantează automat securitatea și prosperitatea nu mai este valabilă”, a spus Carney.

Cu alte cuvinte, integrarea economică a devenit un vector de coerciție, indică premierul canadian, făcând referire la faptul că tarifele sunt pârghii de șantaj, infrastructura financiară este folosită pentru a impune voința politică, iar lanțurile de aprovizionare sunt vulnerabilități care pot fi exploatate.

„Nu poți trăi în minciuna beneficiului reciproc atunci când integrarea devine sursa subordonării tale”, a punctat Carney.

Fără a-l numi explicit pe Donald Trump de-a lungul discursului său, Carney a avut grijă să atace cum trebuie doctrina „America First” a administrației MAGA de la Casa Albă.

Premierul Canadei a adus în discuție „hegemonia americană” care, deși a oferit bunuri publice timp de decenii, a început să își monetizeze relațiile într-un mod tranzacțional și agresiv.

Iar referirile la tarifele impuse aliaților și la disputele teritoriale absurde, precum ideea cumpărării Groenlandei, indică faptul că SUA nu mai sunt doar protectorul sistemului, ci devin un actor imprevizibil care își maximizează interesele în detrimentul partenerilor. Asta e ideea pe care a transmis-o Mark Carney în fața lumii întregi.

„Timp de decenii, țări precum Canada au prosperat sub ceea ce am numit ordinea internațională bazată pe reguli. Ne-am alăturat organizațiilor sale, am lăudat principiile sale, am beneficiat de predictibilitatea sa. Și datorită acestui fapt, am putut urmări politici externe bazate pe valori sub protecția sa.

Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe reguli era parțial falsă, că cei mai puternici se scuteau de obligații atunci când le era convenabil, că regulile comerciale erau aplicate asimetric și știam că dreptul internațional se aplica cu o rigoare variată, în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei.

Această ficțiune era utilă, iar hegemonia americană, în special, a contribuit la furnizarea de bunuri publice, rute maritime deschise, un sistem financiar stabil, securitate colectivă și sprijin pentru cadre de soluționare a disputelor. Așa că am pus afișul în vitrină.

Am participat la ritualuri și am evitat în mare măsură să semnalăm decalajele dintre retorică și realitate. Această înțelegere nu mai funcționează. Permiteți-mi să fiu direct. Ne aflăm în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții”, a avertizat premierul Canadei.

Momentul de sinceritate al lui Carney sigur a provocat migrene în capitalele europene, pentru că premierul canadian a admis explicit că puterile occidentale mijlocii au făcut pact ani la rând cu hegemonia americană în dorința de a-și favoriza și satisface propriul interes. Mai concret spus, indignarea morală a Occidentului nu s-a activat când regulile erau încălcate în detrimentul altora, ci se activează abia acum, când „biciul” hegemonului a început să lovească spatele aliaților.

În traducere liberă și fără perdea, Mark Carney a validat teza că „ordinea bazată pe reguli” a fost pentru puterile mijlocii occidentale un mecanism de conveniență, nu unul de principiu pur. Până la Trump.

Nu o tranziție, ci o ruptură structurală

Ce mai vrea însă să spună premierul canadian e că nu asistăm la o simplă perioadă de turbulențe care va trece și că instituțiile multilaterale pe care s-au bazat puterile mijlocii, de la Organizația Mondială a Comerțului la ONU și până chiar la conferințele climatice, sunt paralizate sau pe cale de dispariție. Așadar, strategia de a aștepta ca „vremurile bune” să revină e o rețetă pentru dezastru.

Ruptura e structurală și ireversibilă, trebuie să ne obișnuim cu ideea asta, iar noua lume va fi definită de rivalitate, nu de cooperare automată.

Carney a făcut referire în discursul său și la aforismul antic al lui Tucidide: „Se pare că în fiecare zi ni se amintește că trăim într-o eră a rivalității dintre marile puteri și că ordinea bazată pe reguli se estompează, că cei puternici pot face ce pot, iar cei slabi trebuie să sufere ce trebuie”.

Această reîntoarcere la legea junglei, spune premierul Canadei, pune statele care nu sunt superputeri într-o poziție ingrată, căci există o tendință naturală de a căuta siguranța prin supunere, de a merge pe linia majorității și de a spera că acomodarea cu hegemonul (fie el Washington sau Beijing) va aduce liniște.

Carney respinge însă categoric această atitudine de pasivitate, avertizând că speranța nu este o strategie, iar supunerea nu mai garantează securitatea. „Există o tendință puternică a țărilor de a merge pe linia majorității. De a se acomoda. De a evita problemele. De a spera că supunerea va aduce siguranță. Nu va aduce”, a spus tranșant Mark Carney.

Capcana izolării și a fortărețelor naționale

O reacție instinctivă la această prăbușire a ordinii globale de după Războiul Rece e retragerea în interior, adică construirea de „fortărețe” naționale, mai spune Mark Carney. Multe state încearcă deja să obțină autonomie totală în energie, hrană, apărare și tehnologie.

Premierul Canadei afirmă că înțelege acest impuls și ideea că, atunci când regulile nu te mai apără, trebuie să te aperi singur. Dar avertizează asupra limitelor sale, subliniind că o lume a fortărețelor autarhice va fi mai săracă, mai fragilă și mai puțin sustenabilă. De ce? Păi e simplu. Costurile izolării sunt uriașe, iar prosperitatea se va evapora dacă fiecare națiune încearcă să producă totul intern, de la microcipuri la grâu.

Iar la baza a tot ceea ce a spus premierul Canadei pe scena de la Davos, cred că se află ideea că „nostalgia nu este o strategie”. Adică Mark Carney ne îndeamnă să nu mai plângem după lumea de ieri sau după optimismul globalizării anilor ‘90, că e contraproductiv.

Liderii politici trebuie să înceteze să mai jelească vechea ordine și să înceapă să construiască mecanisme de supraviețuire pentru prezent. Ăsta-i îndemnul lui Carney, care propune o abordare pragmatică și lipsită de sentimentalism. Premierul Canadei îndeamnă totuși să vedem fractura globală ca pe o oportunitate din care „putem construi ceva mai bun, mai puternic și mai just”, adaptat noilor realități de putere.

Soluția „Geometriei variabile” pentru puterile mijlocii

Care e soluția lui Carney pentru puterile mijlocii precum Canada și aliații europeni?

Aderarea la conceptul de „geometrie variabilă” și aplicarea sa, spune Carney. Adică în loc să se bazeze pe instituții universale care nu mai funcționează, precum ONU, statele trebuie să formeze coaliții flexibile, ad-hoc, bazate pe interese specifice și valori comune limitate.

Cu alte cuvinte, nu mai trebuie să caute consensul global, ci să colaboreze „problemă cu problemă”, cum ar fi o coaliție pentru securitatea arctică, alta pentru minerale critice sau alta pentru inteligența artificială, spre exemplu. Ăsta e practic un multilateralism pragmatic, de gherilă, la care face apel premierul Canadei.

El a mai spus: „Hegemonii nu își pot monetiza continuu relațiile. Aliații se vor diversifica pentru a se proteja împotriva incertitudinii. Vor cumpăra asigurări, vor crește opțiunile pentru a reconstrui suveranitatea, o suveranitate care odată era ancorată în reguli, dar care va fi din ce în ce mai ancorată în capacitatea de a rezista presiunii.

Această sală știe că acesta este managementul clasic al riscului. Managementul riscului are un preț, dar acel cost al autonomiei strategice, al suveranității, poate fi și împărtășit. Investițiile colective în reziliență sunt mai ieftine decât construirea de către fiecare a propriilor fortărețe. Standardele comune reduc fragmentările. Complementaritățile sunt pozitive. Întrebarea pentru puterile mijlocii precum Canada nu este dacă să se adapteze la noua realitate. Trebuie. Întrebarea este dacă ne adaptăm pur și simplu construind ziduri mai înalte sau dacă putem face ceva mai ambițios?”.

Dacă nu suntem la masă, suntem în meniu

Unul dintre cele mai memorabile pasaje ale discursului a fost avertismentul direct că „dacă nu suntem la masă, suntem în meniu”. Fraza asta a rezumat perfect dilema existențială a țărilor precum Canada, Australia, Marea Britanie sau statele UE.

Într-o lume dominată de giganți agresivi, țările cu putere medie și decență care acționează singure vor fi devorate sau transformate în vasali. Așa că singura șansă de a exercita suveranitate reală e acțiunea colectivă, adică crearea unei „a treia căi” care să ofere o contrapondere la presiunile hegemonilor.

„Aș spune, de asemenea, că marile puteri își pot permite, deocamdată, să meargă singure. Au dimensiunea pieței, capacitatea militară și puterea de a dicta termenii. Puterile mijlocii nu. Atunci când negociem bilateral cu un hegemon, negociem din slăbiciune. Acceptăm ceea ce ni se oferă. Concurăm unii cu alții pentru a fi cei mai adaptabili. Asta nu este suveranitate. E exercitarea suveranității în timp ce se acceptă subordonarea.

Într-o lume a rivalității dintre marile puteri, țările intermediare au de ales: să concureze între ele pentru favoruri sau să se combine pentru a crea o a treia cale cu impact. Nu ar trebui să permitem ca ascensiunea puterii coerente să ne orbească față de faptul că puterea legitimității, integrității și regulilor va rămâne puternică dacă alegem să o exercităm împreună.

Ceea ce mă aduce înapoi la Havel. Ce înseamnă pentru puterile de mijloc să trăiască adevărul?

În primul rând, înseamnă să denumim realitatea. Nu mai invocați ordinea internațională bazată pe reguli ca și cum ar funcționa încă așa cum este promovată. Numiți-o așa cum este: un sistem de intensificare a rivalității dintre marile puteri, în care cei mai puternici își urmăresc interesele folosind integrarea economică ca și coerciție.

Înseamnă să acționăm consecvent, aplicând aceleași standarde aliaților și rivalilor. Când puterile de mijloc critică intimidarea economică dintr-o direcție, dar tac când vine din alta, păstrăm semnul la fereastră”, a ținut să spună Carney, făcând din nou referire la negustorul lui Havel.

Realismul bazat pe valori

Noua abordare de politică externă a Canadei, a mai indicat premierul Carney, se bazează pe ceea ce Alexander Stubb, președintele Finlandei, a numit „realism bazat pe valori”.

„Ne propunem să fim atât principiali, cât și pragmatici. Principiali în angajamentul nostru față de valorile fundamentale, suveranitate, integritate teritorială, interzicerea utilizării forței, cu excepția cazurilor în care este în conformitate cu Carta ONU, și respectarea drepturilor omului. Și pragmatici în recunoașterea faptului că progresul este adesea incremental, că interesele diferă și că nu fiecare partener va împărtăși toate valorile noastre.

De aceea, ne implicăm pe scară largă și strategic, cu ochii deschiși. Abordăm activ lumea așa cum este, nu așteptăm pasiv o lume așa cum ne-am dori să fie.

Ne calibrăm relațiile astfel încât profunzimea lor să reflecte valorile noastre și prioritizăm o implicare extinsă pentru a ne maximiza influența, având în vedere fluiditatea actuală a lumii, riscurile pe care aceasta le implică și mizele a ceea ce urmează”, a mai spus Carney.

Carney a detaliat și ce înseamnă acest „realism bazat pe valori” în plan intern. Politica externă începe acasă. Iar Canada, a anunțat el, își consolidează economia internă printr-o strategie industrială agresivă: investiții masive în energie, dublarea cheltuielilor de apărare și eliminarea barierelor comerciale interne.

De ce? Păi pentru că nu poți pretinde că ești un jucător global dacă ești slab și divizat pe plan intern. Puterea de a spune „nu” unui hegemon derivă direct din capacitatea economică și militară de a rezista șocurilor.

Un mesaj pentru România

În domeniul tehnologic și al resurselor, Carney a subliniat importanța de a nu fi forțați să alegem între „hegemoni și hiperscalatori”, asta fiind o referire directă la giganții tech americani sau chinezi. Canada și aliații săi, spune Carney, creează „cluburi de cumpărători” pentru minerale critice și formează alianțe pentru reglementarea inteligenței artificiale. Scopul e diversificarea agresivă, astfel încât nicio singură putere să nu poată șantaja economia globală prin controlul asupra unei resurse esențiale, fie ea litiu sau date digitale.

Altfel spus, discursul lui Mark Carney de la Davos nu a invitat la disperare sau la resemnare, ci la o mobilizare lucidă și coordonată. Iar dacă ar fi să ne imaginăm relațiile internaționale ca un ocean în care „rechinii” (adică marile puteri hegemonice precum SUA și China) își dispută prada ignorând vechile reguli, singura șansă de supraviețuire pentru „peștii” de talie medie precum Canada și aliații din UE e să renunțe la iluzia că sunt protejați de hârtii și tratate și să învețe să înoate într-un banc compact, rapid și perfect sincronizat.

Concluzia lui Carney e de reținut și pentru decidenții politici de la București în frunte cu președintele Nicușor Dan: „Cei puternici au puterea lor. Dar și noi avem ceva: capacitatea de a înceta să ne prefacem, de a numi realitățile, de a ne construi forța acasă și de a acționa împreună”.

Ăsta e pariul Canadei și, implicit, al tuturor democrațiilor mijlocii care refuză statutul de simpli spectatori sau victime.

---