Economia României e la ATI. În 2025 am evitat colapsul, dar tratamentul guvernului Bolojan a lăsat cicatrici adânci în societate
Comunicarea politică are, prin definiție, rolul de a proiecta o imagine de succes, selectând fix acele cifre care avantajează guvernanții și ignorând contextul care ar putea umbri „victoria” sau „reforma”. Ei bine, la finalul unui complicat economic, cum a fost 2025, Palatul Victoria tinde să transforme statistica în instrument de marketing. Tocmai de aceea, presa cred că are datoria de a nu se limita la preluarea declarațiilor oficiale, ci de a explica realitatea obiectivă, cu toate nuanțele sale.
Evident, ca să nu avem vorbe la procesul de intenție al internetului și să nu fiu acuzat de subiectivism, o să precizez din start care e contextul politic: actualul guvern de coaliție PSD-PNL-USR-UDMR condus de Ilie Bolojan nu a gestionat bugetul pe întreaga durată a anului 2025. Executivul actual a preluat o situație fiscală critică la jumătatea anului și a început un proces dureros, dar necesar, de reformă structurală, încercând să acopere gaura bugetară creată în anii de guvernare ai coaliției Ciucă-Ciolacu, sub înaltul patronaj al lui Klaus Iohannis.
Iar acum să ne uităm la cifrele care nu au culoare politică. Execuția bugetară pe primele 11 luni din 2025 arată că, deși intențiile de reformă ale guvernului sunt declarate, matematica bugetului de stat indică faptul că „nota de plată” pentru stabilizarea finanțelor țării a fost achitată anul ăsta APROAPE INTEGRAL DE MEDIUL PRIVAT și nu prin dimensionarea corectă a statului.
Ministerul Finanțelor a raportat zilele astea o scădere a deficitului bugetar la 6,40% din PIB, o cifră mai bună cu 0,74% față de aceeași perioadă a anului trecut. Deși această ajustare este prezentată oficial ca un semn de stabilitate și responsabilitate de către guvernanți, mai ales de către tabăra Bolojan, dacă ne uităm atent la execuția bugetară, ea arată că echilibrarea nu a provenit din reducerea costurilor de funcționare a statului, ci dintr-o creștere masivă a veniturilor colectate de la mediul privat.
Pentru cine nu știe, deficitul scade fie dacă statul cheltuie mai puțin, fie dacă încasează mai mult. În cazul nostru, acum la final de 2025, datele oficiale arată că statul nu a intrat la „cură de slăbire”. Dimpotrivă.
Cheltuielile totale ale bugetului general consolidat nu au scăzut, ci au crescut în termeni nominali cu 9,9% față de anul anterior, ajungând la suma record de 713,68 miliarde de lei. Ne spune asta chiar Ministerul Finanțelor. Mai mult, ca pondere în economie, statul a devenit mai costisitor căci cheltuielile au urcat de la 36,93% din PIB anul trecut, la 37,52% în prezent.
Prin urmare, secretul reducerii deficitului bugetar constă exclusiv în ritmul de creștere a veniturilor, care l-a depășit pe cel al cheltuielilor. În timp ce statul și-a majorat costurile cu aproape 10%, veniturile colectate la buget au crescut cu 13%, totalizând aproape 592 miliarde de lei. Exprimate ca pondere în PIB, veniturile totale au crescut cu 1,34%, evoluție susținută atât de veniturile curente, cât și de fondurile europene.
Prieteni, nu are rost să ne ascundem după deget. Realitatea e că această diferență între încasări și plăți este singurul motiv pentru care gaura bugetară s-a micșorat statistic.
Întrebarea de 1.000 de puncte e următoarea: de unde au venit acești bani suplimentari?
Păi așa cum am spus, dar o repet că e necesar să se știe acest lucru, povara ajustării fiscale a căzut pe umerii antreprenorilor și ai companiilor. Cea mai spectaculoasă creștere procentuală din raportul Ministerului Finanțelor se regăsește la impozitul pe venit, unde încasările au explodat cu 72,6% la capitolul dividende. Dar această majorare e efectul direct al politicii fiscale de impozitare a profiturilor distribuite, banii fiind prelevați din capitalul care altfel ar fi rămas în mediul privat pentru reinvestire sau consum.
Nici salariații din mediul privat nu au fost scutiți de acest efort de echilibrare a bugetului. Încasările din impozitul pe salarii și venit au crescut cu 19,4%. Iar asta se explică prin eliminarea facilităților fiscale de care beneficiau anterior angajații din sectoare precum IT-ul, construcțiile sau agricultura. Cu măsura asta am fost de acord. Ea a dus la eliminarea excepțiilor și a făcut ca statul să încaseze practic mai mult prin lărgirea bazei de impozitare.
Consumul populației a rămas, de asemenea, un motor principal de finanțare, mai indică raportul Ministerului Finanțelor. Încasările nete din TVA au crescut cu 11,1%, iar accizele, în special cele pentru produsele energetice, au adus cu 14,8% mai mulți bani la buget, ca urmare a majorărilor de taxe. Astfel, fiecare tranzacție comercială a contribuit cu o cotă mai mare la acoperirea cheltuielilor publice.
Dar aici trebuie spus că că această politică de taxare a consumului ascunde un cinism economic, pentru că ea lovește cel mai crunt în românii cu venituri mici. Matematica e simplă și dureroasă: un om cu venituri mari („bogatul”) nu consumă tot ce câștigă, ci economisește sau investește, protejând astfel o parte semnificativă din bani de taxele aplicate la casa de marcat sau la pompă.
În schimb, pentru românul vulnerabil („săracul”), care trăiește de la o lună la alta, venitul este egal cu cheltuiala de supraviețuire. El este obligat să plătească TVA și accize din absolut tot ce câștigă, doar pentru a-și achita facturile la energie și coșul zilnic de cumpărături. Practic, prin majorarea taxelor pe consum, statul a ales să-și acopere găurile bugetare taxând disproporționat tocmai supraviețuirea celor mulți, și nu surplusul celor avuți.
Dacă ne uităm atent și la partea de cheltuieli, promisiunea austerității nu se regăsește în cifrele absolute. Deși guvernul Bolojan vorbește despre o „temperare” a ritmului, costurile aparatului bugetar au continuat să urce. Cheltuielile de personal au crescut cu 4,1% în sumă nominală, ajungând la 154,13 miliarde de lei. Chiar dacă raportat la un PIB inflaționist ponderea lor pare mai mică, efortul bugetar efectiv pentru plata salariilor de la stat este mai mare decât în anul precedent.
O presiune majoră asupra bugetului o constituie și costul datoriei publice. Aici cheltuielile cu dobânzile au explodat, fiind cu 13,48 miliarde de lei mai mari decât anul trecut. Iar banii ăștia reprezintă costul împrumuturilor anterioare și al celor curente, o factură care crește constant și care consumă resurse care nu se întorc în economie sub formă de servicii sau investiții, ci doar acoperă costul timpului pentru banii deja cheltuiți.
Practic, mitul statului suplu se destramă în fața cifrelor, care ne arată un aparat birocratic care continuă să se extindă financiar, chiar și atunci când promite rigoare. Mai grav e că o parte tot mai mare din munca românilor nu se transformă în servicii educaționale, sanitare, de infrastructură sau de ordine publică mai bune, ci se evaporă în „gaura neagră” a dobânzilor. Pe scurt, plătim acum ineficiența și împrumuturile guvernelor trecute.
Totuși, să dăm cezarului ce e al cezarului. Există și o zonă unde creșterea cheltuielilor este justificată economic. Investițiile au înregistrat o creștere de 16,41%, însumând 108 miliarde de lei, susținute și de o absorbție mai bună a fondurilor europene. Asta-i singura categorie de cheltuieli care poate produce valoare adăugată pe termen lung, însă ea reprezintă doar o parte din totalul plăților efectuate de stat.
Dacă e să tragem linie, datele pe primele 11 luni din 2025 arată că România și-a redus deficitul nu prin reformarea statului promisă de guvernul Bolojan și BLOCATĂ de partenerii de coaliție în zonele lor de interes sau prin tăierea cheltuielilor neesențiale, ci prin transferul unei părți mai mari din resursele sectorului privat către bugetul public.
Iar în tot acest context, premierul ne anunță de la tribuna Palatului Victoria, după ultima ședință de guvern din acest an, că deficitul bugetar a fost stabilizat și că vom termina anul sub ținta asumată de 8,4%, salvând astfel fondurile europene și credibilitatea țării pe piețele externe.
Însă deși premierul Bolojan susține că „am reușit să ținem în frâu cheltuielile”, realitatea din teren, resimțită de cetățeni și confirmată de execuția bugetară, e mai nuanțată. Măsurile au fost eficiente matematic, dar brutale social. Și e de ajuns să ieși din casă să discuți cu oamenii ca să vezi cum se simte reforma lui Bolojan la fierul ierbii.
Mulți oameni onești și muncitori cu care am vorbit zilele astea, nu din ăia care fac parte din secta georgistă, reproșează actualului guvern o lipsă acută de „inteligență emoțională” în aplicarea măsurilor de austeritate. De ce? Păi în goana după cifre care să atingă obiectivul final, categoriile vulnerabile de români au fost prinse în malaxorul ajustărilor fiscale.
Da, premierul are dreptate atunci când vorbește despre eliminarea „nedreptăților istorice” precum pensiile speciale ale magistraților (un demers care e lăudabil și care e foarte așteptat de români), dar măsurile de austeritate luate „la pachet” i-au afectat mai ales pe cei care aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Iar asta a creat percepția unui guvern care operează cu bisturiul, fără anestezie.
În tot acest timp, rețelele de șmecheri cu datorii de zeci de milioane de euro la stat și firme în insolvență fac bani gârlă din contracte chiar cu statul și activitatea lor se desfășoară sub radar, probabil sub același RADAR ALBASTRU care nu a detectat nici campania lui Călin Georgescu la alegerile din 2024. Ca să nu mai spun că sunt sute de instituții publice care au datorii fiscale de zeci de milioane de euro, companii care sunt pline de sinecuri de partid. ACOLO REFORMA ÎNTÂRZIE și E BLOCATĂ.
Analizam ieri cu un prieten economist toată problematica politicilor economice din România și el a avut cel mai bun comentariu: „Da mă, am văzut că se taie cheltuielile parlamentarilor și subvențiile partidelor, dar astea sunt gesturi mai mult simbolice și sunt doar o picătură într-un ocean. Dacă te uiți însă mai atent, deși ritmul s-a temperat față de anii guvernării PSD-PNL, statul nu a devenit mai ieftin, ci doar s-a scumpit mai încet”.
Concluzia e, dragi prieteni de suferință, că țara noastră cea de toate zilele a evitat colapsul financiar și suspendarea fondurilor europene grație măsurilor de austeritate. Asta e o realitate pe care ar fi absurd să o ignorăm. Agențiile de rating ne-ar fi retrogradat dacă nu adoptam niște măsuri care să mai indice cât de cât o minimă încredere investițională pentru plaiurile noastre mioritice.
Însă prețul pentru a rămâne așa, la terapie intensivă economică și a nu intra în stop cardio-respirator, a fost plătit integral de societate prin taxe mai mari pentru mediul privat și printr-un trai mai scump pentru cetățeni, inclusiv pentru cei mai vulnerabili dintre ei. Iar deficitul bugetar a scăzut nu pentru că statul a învățat să fie suplu, așa cum ni s-a promis, ci pentru că a devenit mult mai eficient în a colecta resurse de la o populație tot mai împovărată.
Rămâne de văzut dacă în 2026, rigoarea bugetară va fi acompaniată și de empatia socială care a lipsit în acest an de criză. Momentan, premierul Bolojan ne-a transmis: „Pentru anul viitor, dacă ne vom încasa taxele și impozitele stabilite și vom fi prudenți în modul în care vom cheltui banii, nu va mai fi nevoie să creștem alte taxe și impozite”.
Practic, premierul ne propune un armistițiu fiscal condiționat, în care liniștea anului 2026 atârnă de un mare „DACĂ”, adică de capacitatea noastră de a continua să alimentăm un sistem care încă nu s-a vindecat de risipă.
Această promisiune lasă contribuabilul într-o așteptare încordată, cu speranța că, după ce a dus în spate greul salvării economice în 2025, statul va începe să ofere la schimb în 2026 nu doar rigoare bugetară prin austeritate, ci și respectul cuvenit partenerului care îi finanțează, lună de lună, supraviețuirea.
Ce trebuie să înțeleagă Ilie Bolojan și restul guvernanților e că succesul acestei guvernări nu se va măsura doar în procente de deficit salvate, ci în refacerea punții de încredere dintre stat și cetățean, grav avariată de ani de incompetență ai guvernelor Ciucă-Ciolacu.
În acest moment suntem încă pe ATI, dar am deschis ochii și suntem conștienți de ce se întâmplă în jur. Însă România încă e un pacient cu furtun de oxigen în nas și foarte slăbit, iar tratamentul administrat fără empatie pentru a pleca pe picioare de pe secția asta riscă să lase cicatrici sociale adânci.
Așa că 2026 trebuie tratat prin înțelegerea faptului că o țară nu e doar o sumă de bilanțuri contabile, ci o comunitate largă de oameni care așteaptă ca statul să le devină partener, nu doar un colector eficient de taxe.