Salutări din New York și mulțumesc că ai deschis a patra ediție FLANC.
Îți scriu de la Adunarea Generală a ONU, într-o săptămână în care se discută despre pace, despre limitele Rusiei în războiul de agresiune pe care îl poartă împotriva Ucrainei și despre cine va controla inteligența artificială.
În România, dimineața de joi a început cu o nouă dronă prăbușită în Suceava. Iar incidentul indică faptul că e foarte important să ne uităm ce legătură există între declarațiile de aici de la ONU și siguranța oamenilor de acasă, dar și ce decizii trebuie luate pentru a preveni mai bine astfel de situații.
La New York se dezbate zilele acestea inclusiv puterea asupra tehnologiilor care vor influența războaiele următoare. Sam Altman, CEO-ul OpenAI, a vorbit în Consiliul de Securitate despre controlul uman asupra AI. Separat, reprezentantul Administrației Trump a transmis mesajul că Statele Unite insistă asupra autorității naționale.
Între timp, Ucraina cere ca Rusia să fie privată de veniturile care-i permit să continue războiul. Fiecare dintre aceste discuții purtate în marja Adunării Generale a ONU din această toamnă ajunge, până la urmă, la aceeași problemă: cine poate impune o limită și ce se întâmplă când ea este încălcată?
Ce poți să citești în ediția de azi:
FIRST READ: AI în Consiliul de Securitate și disputa pentru autoritate. Miza reală e cine stabilește limitele și cine are, în final, autoritatea să spună „stop”.
FIVE SIGNALS: Un incendiu la infrastructura Starlink din Polonia, mai multă prezență militară americană în Groenlanda, un nou front în războiul informațional, mesajul dur al Ucrainei de la New York și întrebarea la care Europa încă încearcă să răspundă: cât de departe merge presiunea Rusiei?
WHAT WE’RE HEARING: NATO își schimbă felul în care privește apărarea aeriană. Nu mai vorbim doar despre avioane ridicate de la sol, ci despre mai multe straturi de apărare care trebuie să funcționeze împreună atunci când apare o dronă sau o rachetă.
RADAR ROMÂNIA: Nicușor Dan vorbește la ONU despre Ucraina și securitatea Mării Negre, iar aproape în același timp o nouă dronă cade în România, lângă Solca. Întrebarea este cât de repede se transformă mesajele diplomatice în capacitate reală de apărare acasă.
DEFENSE MONEY: Urmărim traseul banilor și al materialelor care țin în mișcare industria de război a Rusiei: rețeaua financiară A7, sancțiunile care pot fi ocolite și fabrica de fibră de carbon care poate alimenta producția a zeci de mii de drone.
BATTLEFIELD: Armata americană a dus tehnologia nouă în teren și a descoperit exact ce nu apare în prezentările producătorilor: conexiuni care cad, echipamente afectate de căldură, roboți cu limite și drone care nu rezolvă singure lupta.
THE DOCUMENT: Toată lumea vorbește despre reforma Consiliului de Securitate al ONU. Problema este că exact statele care ar trebui să renunțe la o parte din putere au instrumentele necesare pentru a bloca schimbarea.
Ce urmărim între 25 septembrie și 2 octombrie și trei recomandări care merită timpul tău.
FIRST READ
Cine poate pune limite inteligenței artificiale
Zilele astea, la ONU, una din cele mai așteptate prezența a fost cea a CEO-ului, OpenAI, Sam Altman, în Consiliul de Securitate al ONU. Ea merită privită cu atenție, căci arată că nu doar statele sunt acum responsabile să discute despre război și sancțiuni, ci responsabilitatea e împrțită cu mediul privat. Iar Altman, din poziția de director de companie în sectorul AI, vorbește despre riscul pierderii controlului asupra unei tehnologii pe care propria industrie o dezvoltă.
E legitim să facă asta? Eu zic că da, căci are expertiza necesară să explice pericolul, dar are și un interes comercial clar în felul în care guvernele decid să-l gestioneze. Ambele lucruri trebuie ținute în minte.
În intervenția sa din 23 septembrie, Altman a descris două riscuri majore: sisteme care depășesc capacitatea oamenilor de a le controla și concentrarea unei puteri excesive în mâinile câtorva actori.
Creatorul ChatGPT a cerut standarde comune pentru evaluarea capacităților și a riscurilor în sectorul AI, raportarea rapidă a incidentelor și schimburi sigure de informații despre vulnerabilități. În plus, a susținut și că deciziile esențiale trebuie să treacă prin instituții democratice, intenție care merită salutată.
Iar pentru că acesta e un newsletter de securitate și apărare, spun foarte clar că dezbaterea la care a participat Altman are și o dimensiune militară imediată. ONU discută de mai mulți ani despre folosirea AI în conflicte, atacuri cibernetice și riscul slăbirii controlului uman asupra armelor.
Ei bine, acum s-a dorit să vorbească mai clar, prin dezbaterea de miercuri, despre momentul actual. De ce? Păi pentru că trăim un timp în care sistemele oferă recomandări într-un ritm tot mai rapid și un om trebuie să poată verifica informația la fel de rapid și să oprească o decizie care poate să fie posibil greșită. Viteza poate fi un avantaj militar, dar poate deveni și o presiune de a acționa înainte să înțelegi suficient ce se întâmplă.
Merită reținut ce înseamnă asta concret. Adică, un guvern care cumpără un sistem AI pentru a-și consolida infrastructura critică trebuie să poată afla cum a fost testat, ce limite are și cine răspunde când greșește.
De ce sunt importante aceste aspecte? Păi pentru că promisiunea furnizorului că produsul este sigur nu rezolvă problema. Nici prestigiul companiei nu poate face acest lucru. În sectorul apărării, după cum bine știm, o eroare poate ajunge foarte repede dintr-un calcul într-o decizie cu urmări ireversibile care să însemne efectiv pierderi de vieți omenști și riscuri foarte mari de colaps economic și socio-securitar.
Poziția americană în dezbaterea despre AI de la ONU a pus însă o limită politică discuției. Michael Kratsios, directorul biroului pentru știință și tehnologie al Casei Albe, a apărat păstrarea suveranității naționale asupra reglementării.
The Next Web a consemnat poziția SUA și respingerea unor noi structuri de guvernanță globală, indicând faptul că americanii consideră că cooperarea între state și transferul autorității către o instituție internațională sunt două angajamente diferite.
Ei bine, în tot acest context există spațiu pentru reguli tehnice comune. Dar apare o întrebare foarte importantă. Cine are dreptul să constate că un sistem este prea periculos și cine primește acces la dovezi?
În plus, fiecare stat are propria sa raportare la modul în care își crează securitatea și e necesar să ne întrebăm cât ar accepta o mare putere să-și limiteze dezvoltarea dacă suspectează că adversarul continuă cursa dezvoltării în sectorul AI.
Deocamndată, la ONU, doar s-a vorbit de context, însă nici măcar nu s-au pus direct pe masă aceste întrebări. Iar ele sunt necesare și fără răspunsuri la ele, consensul asupra siguranței în era dezvoltării sistemelor AI rămâne doar o idee, una lipsită de susținere practică, dar foarte bună pentru PR politic și comercial.
Pentru România, discuția de miercuri de la ONU are deja consecințe practice. De ce? Păi pentru că dacă integrăm AI în administrație și în apărare, vom depinde de infrastructură, modele și actualizări pe care adesea le controlează alții, niște privați.
De aceea, orice contract semnat de guvernul României cu o astfel de companie care dezvoltă AI trebuie să prevadă accesul la date, posibilitatea verificării și continuitatea serviciilor într-o criză. Altfel, statul cumpără un instrument pe care nu-l poate evalua suficient și ajunge să-și descopere dependențele exact când are mai mare nevoie de el.
ONU rămâne locul în care toate aceste probleme ajung, măcar pentru câteva ore, la aceeași masă. Problema mai mare e că între a spune că ești de acord cu o regulă și a accepta ca acea regulă să te și limiteze există o distanță enormă. Iar zilele astea se vede foarte bine acest lucru la New York. Al Jazeera are o analiză foarte bună despre criza prin care trece ONU, o organizație cu bani tot mai puțini, relevanță pusă sub semnul întrebării și, poate cel mai grav, un sistem instituțional care se blochează exact atunci când marile puteri nu mai vor să joace după aceleași reguli.
În cazul inteligenței artificiale, contradicția este și mai vizibilă. ONU încearcă să aducă statele spre niște reguli comune într-un moment în care fiecare mare putere vede AI și ca pe un avantaj strategic pe care nu vrea să-l cedeze. Toată lumea a vorbit zilele astea, aici la New york, despre siguranță, control și responsabilitate. Mult mai puțini sunt însă cei dispuși să accepte ca altcineva să le verifice sistemele, să le impună limite sau să le spună când au mers prea departe.
Cu ce rămânem după aceste discursuri? Să nu ne facem iluzii, că nici cu proceduri de raportare, nici cu evaluări verificabile și nici cu oameni despre care să știm că au autoritatea de a interveni. O reuniune în Consiliul de Securitate nu produce automat niciuna dintre ele. Dar arată că marile companii de tehnologie au ajuns suficient de influente încât statele trebuie să negocieze cu ele o parte din condițiile propriei securități. Iar când se întâmplă asta, discuția despre AI nu mai este doar despre tehnologie, ci este mai ales despre cine va avea puterea să decidă într-un viitor mai apropiat decât ne putem imagina.
FIVE SIGNALS
1. Polonia investighează un incendiu de la o stație Starlink
Miercuri seară, un incendiu a izbucnit la o stație terestră Starlink din centrul Poloniei și a afectat atât alimentarea electrică, cât și generatorul de rezervă. Vicepremierul polonez Krzysztof Gawkowski a ridicat public ipoteza sabotajului și a spus că incidentul a perturbat accesul la internet, inclusiv pentru armata ucraineană. Joi, sistemele funcționau din nou.
Incidentul arată ceva foarte simplu despre un sistem pe care tindem să-l privim ca fiind „în spațiu”. Starlink tot de infrastructura de la sol depinde. Adică de curent, de generatoare, de cabluri și de oameni care păzesc niște puncte fizice care pot fi atacate, incendiate sau scoase din funcțiune.
Iar pentru Ucraina diferența dintre „merge” și „nu merge” nu se măsoară doar în viteza internetului. Câteva minute fără comunicații pot însemna drone care nu mai primesc date, unități care pierd legătura și operațiuni deja pornite care intră în ceață. De aceea, lecția acestui incident nu e doar despre Starlink. E despre cât de rezistentă este infrastructura din spatele tehnologiei atunci când cineva încearcă, deliberat sau nu, să o saoteze sau chiar să o distrugă.
2. Acordul pentru Groenlanda extinde prezența militară americană
SUA, Danemarca și Groenlanda au semnat, pe 22 septembrie, la New York, un acord care împinge și mai mult Arctica în centrul competiției militare. Associated Press scrie despre extinderea activităților de la Pituffik și despre două noi zone de apărare, la Narsarsuaq și Mestersvig. Pe scurt, Washingtonul obține spațiu pentru o prezență militară mai mare în Arctica.
Aeronavele americane pot, de asemenea, „să survoleze și să aterizeze în orice teritoriu din Groenlanda”, stipulează acordul, inclusiv în apele teritoriale. Danemarca și Groenlanda au fost, de asemenea, de acord „să analizeze cererile de înființare a unor instalații militare fără echipaj uman în Groenlanda, în afara zonelor de apărare, prin proceduri accelerate de aprobare guvernamentală.”
În ceea ce Trump a prezentat drept o victorie a sa, acordul este explicit în privința unui lucru care oricum era considerat deja adevărat, menționând că „niciunui stat care nu este membru NATO nu i se va permite să își înființeze propriile instalații militare cu sau fără echipaj uman în Groenlanda și nici nu i se va permite o prezență persistentă a forțelor militare în Groenlanda, cu excepția cazului în care Părțile convin altfel”.
The Guardian scrie că există, de asemenea, o altă prevedere conform căreia nicio investiție provenită de la o țară care nu este membră sau parteneră NATO nu ar trebui să aibă voie „să dețină controlul, o influență semnificativă sau acces la informații nepublice care ar putea constitui o amenințare la adresa securității naționale sau a ordinii publice.”
Acest paragraf va fi văzut de SUA ca o încercare de a combate orice interes din partea Chinei sau a Rusiei. O altă parte a acordului vorbește, de asemenea, despre colaborarea pentru combaterea amenințării spionajului.
Acordul nu are o dată de expirare și, în mod curios, ia în considerare scenarii viitoare potențial relevante, cum ar fi o eventuală independență a Groenlandei. Textul precizează că o Groenlandă independentă ar trebui „să fie de acord să rămână în NATO” și să continue toate aranjamentele convenite prin tratat.
3. Guvernul de la Londra pregătește un centru pentru apărarea informațională
În discursul de la ONU, premierul britanic Andy Burnham a anunțat începerea lucrărilor pentru un National Centre for Information Defence, destinat detectării, atribuirii și perturbării operațiunilor informaționale ale statelor ostile.
Noua unitate se va afla la inceput sub tutela biroului premierului si a cabinetului sau, urmand sa functioneze in colaborare cu furnizarea de informatii, ministere, politia si institutiile media.
„În ultimii ani, am asistat la un atac la scară industrială din partea unor actori ostili asupra mediului informațional din Regatul Unit și al multora dintre aliații noștri. britanice – inclusiv univers și BBC Au amplificat discursurile de extremă dreaptă 2019. Știm, de asemenea, că au încercat să alimenteze tensiunile și tulburările în urma unor evenimente îngrozitoare. Ideea că cineva ar încerca să folosească astfel de lucruri în propriul avantaj este pur și simplu respingătoare, dar asta este ceea ce fac ei”, a explicat Burnham în discursul său.
Potrivit premierului britanic, Kremlinul cheltuiește aproximativ 1,3 miliarde de lire sterline în fiecare an pentru manipularea informațiilor. „Este vorba despre o campanie insidioasă care pătrunde în casele oamenilor și le denaturează sentimentul față de propria țară și comunitate – creând o narațiune a declinului, alimentând diviziunea și semănând disperare. Pe lângă aceasta, am asistat la atacuri cibernetice asupra companiilor și instituțiilor noastre”, a atras atenția Andy Burnham. Prim-ministrul britanic este conștient că „inteligența artificială va amplifica această amenințare”.
E foarte ușor să spui că lupți cu dezinformarea. Mult mai greu este să demonstrezi public cine a coordonat o operațiune, cum a făcut-o și unde se termină propaganda și începe pur și simplu critica legitimă la adresa unui guvern.
România are exact această problemă. Instituțiile nu-și construiesc credibilitatea spunându-ne că există „interferențe” și cerându-ne să avem încredere. O construiesc atunci când pot veni cu probe, metodologie și explicații suficient de clare încât publicul să înțeleagă diferența dintre un cetățean care spune că guvernul greșește și o rețea coordonată care falsifică identități, surse și realitatea însăși.
4. Zelenski cere ca Rusia să plătească mai mult pentru continuarea războiului
Volodimir Zelenski a cerut la New York menținerea presiunii economice asupra Moscovei. Le Monde pune accent pe justificarea loviturilor asupra teritoriului rus, care sunt prezentte de guvernul de la Kiev ca parte a supraviețuirii într-un război care intră într-o nouă iarnă. Discursul integral poate fi urmărit aici.
Dar mesajul cel mai important a fost poate altul. UN News arată că Zelenski a legat direct comerțul care continuă cu Rusia de capacitatea Kremlinului de a continua războiul. În paralel, a cerut mai mult sprijin militar și producție comună de armament, încercând să vândă și o idee pe care Kievul o repetă tot mai insistent: industria ucraineană de apărare nu mai trebuie privită doar ca un beneficiar al ajutorului occidental, ci ca o parte din viitoarea industrie de securitate a Europei.
Aici discursul lui Zelenski se leagă direct de tema acestei ediții a FLANC. Ucraina testează pe front tehnologii despre care restul lumii încă organizează conferințe. Drone, bruiaj, sisteme autonome, inteligență artificială. Experiența ucraineană are valoare strategică și, evident, valoare comercială. Kievul vrea să transforme lecțiile războiului în parteneriate industriale care să rămână și după război. Pentru europeni, întrebarea ar trebui să fie foarte pragmatică: ce a funcționat cu adevărat pe front?
Problema politică rămâne însă una foarte concretă: câtă presiune sunt dispuse să accepte statele care vor încetarea războiului, dar suportă și costurile sale economice? Revenim la această întrebare puțin mai jos, când vorbim despre rețeaua A7.
Ce trebuie noi să înțelegem e că poți anunța oricâte sancțiuni vrei. Dacă banii și componentele continuă să circule pe alte rute, presiunea există DOAR în comunicate și declarații. La modul concret, presiunea asupra veniturilor Rusiei depinde de capacitatea de a bloca și mecanismele prin care restricțiile sunt ocolite.
5. Europa trebuie să decidă cum răspunde presiunii rusești
Un incendiu suspect aici. O operațiune informațională dincolo. O dronă care intră în spațiul aerian al unui stat NATO. Un cablu avariat. O infrastructură critică lovită. Fiecare incident luat separat poate avea o explicație, o anchetă și un comunicat. Problema apare atunci când le pui pe toate pe aceeași hartă.
CSIS a documentat încă din 2025 campania rusă de sabotaj împotriva Occidentului, iar New York Times scrie pe 24 septembrie despre presiunea tot mai mare asupra Europei și despre felul în care guvernele încearcă să răspundă.
Atribuirea unui atac cere probe. Altfel intrăm foarte repede într-o zonă în care orice incident devine „Rusia” înainte să existe o investigație. Dar exact aici apare capcana: faptul că nu poți atribui în 24 de ore un incident nu înseamnă că trebuie să aștepți verdictul final pentru a-ți proteja infrastructura.
Există un risc general? Firește că da, pentru că fiecare incident este pus într-un dosar separat până când imaginea de ansamblu devine prea mare ca să mai poată fi ignorată.
România ar trebui să fie printre statele care cer evaluări comune, schimb rapid de informații și măsuri de protecție care pot fi verificate. Pentru că solidaritatea NATO nu se măsoară în câte comunicate de condamnare apar după fiecare incident. Se măsoară în cât de greu devine pentru cineva să provoace următorul. Iar noi suntem parte din frontul estic care experimentează tot mai multe incidente provocatoare de securitate din partea rușilor.
WHAT WE’RE HEARING
Diplomația bună nu înseamnă recepții. Înseamnă să pleci acasă cu ceva
Zilele astea, mergând la mai multe side events în marja Adunării Generale a ONU, mi-a devenit și mai clar un lucru pe care la București îl tratăm uneori prea ceremonial: diplomația este o formă de securitate.
Mi exact, o diplomație care funcționează îți aduce relații, investiții, acces și influență. Investițiile îți întăresc apoi economia. Iar o economie mai puternică îți permite să cheltuiești mai inteligent pentru apărare, infrastructură și reziliență. Iar o țară mai sigură devine, la rândul ei, mai atractivă pentru capital și pentru oameni. Nu este o ecuație automată, dar cercul ăsta există. Și începe înainte de a avea în dotare radare, tancuri sau interceptoare. Începe cu cine îți răspunde la telefon și cu ce ai construit la nivel de capacități și resurse înainte să apară vreo criză.
Din discuțiile pe care le-am avut aici, la New York, inclusiv cu surse politice prezente la recepția organizată de misiunea României la ONU, am rămas cu concluzia că România face diplomație mai ales reactiv.
Venim la marile întâlniri internaționale, ne exprimăm poziția, avem bilaterale, bifăm agenda și reacționăm la crizele care deja există. Mult mai greu este să vezi care sunt cele trei sau patru obiective pentru care România a venit la New York și pe care, timp de o săptămână, întreaga delegație încearcă să le împingă în fiecare întâlnire. Asta înseamnă politică externă vie: să știi înainte să ajungi în cameră ce vrei să obții când ieși din ea.
Diferența se vede foarte bine când te uiți la state precum Turcia, Polonia sau Finlanda. Nu pentru că ar avea aceeași politică externă sau aceleași interese, ci pentru că vin cu interese foarte clar articulate și încearcă să folosească fiecare platformă disponibilă pentru a le avansa.
Turcia este probabil exemplul cel mai vizibil al acestei săptămâni. Vine după summitul NATO găzduit la Ankara în iulie și se pregătește să găzduiască COP31, la Antalya, în noiembrie. Iar prezența sa la New York a fost folosită intens pentru întâlniri și poziționare diplomatică.
Turcii au folosit oportunitatea de a fi prezenți la Adunarea Generală a ONU pentru a-și prezenta industria de apărare unor interlocutori din state cu care relația nu trece neapărat prin NATO și unde contactele anterioare au fost mai degrabă politice.
Stakeholderi din industria turcă de apărare au fost prezenți la New York, au avut discuții și au prezentat ce poate oferi Turcia în materie de securitate. Cu alte cuvinte, diplomația, politica externă și industria au mers în aceeași direcție. Turcia nu a venit doar să vorbească despre securitate. A venit și să arate ce poate vinde pentru a o produce.
Și aici cred că România are un exemplu serios din care se poate inspira. Noi separăm prea des lucrurile: diplomația ține la MAE, apărarea de MApN, economia în altă parte, industria de apărare își vede de propriile probleme, iar investițiile străine sunt discutate de Guvern. Grești. Abordarea asta nu ne ajută deloc.
Statele care joacă agresiv pentru propriul interes național încearcă exact contrariul: pun toate aceste instrumente pe aceeași masă. Dacă vrei investiții într-o zonă strategică, ambasadorul trebuie să știe proiectul. Mai mult, dacă vrei parteneriate în industria de apărare, diplomația trebuie să le deschidă ușa și dacă vrei să contezi într-o regiune, trebuie să apari înainte să existe o criză, nu după ce ea a început.
Asta este poate una dintre concluziile mele după zilele astea de la ONU: securitatea nu începe atunci când ridici F-16-urile de la sol. Începe mult mai devreme. Începe când construiești relații suficient de bune încât cineva să investească în țara ta, să producă împreună cu tine, să-ți vândă o tehnologie critică sau să te susțină într-o negociere importantă.
Unde e România în acest peisaj geopolitic? Păi vorbim mult despre nevoia unei politici externe mai puternice, dar pare că uităm rapid că o politică externă puternică nu se măsoară în numărul de întâlniri din agenda unui demnitar. Se măsoară în ce aduci acasă după ele.
RADAR ROMÂNIA
Mesajul lui Nicușor Dan la ONU trebuie urmat de decizii acasă
În intervențiile din 23 septembrie la Consiliul de Securitate și de la tribuna ONU, președintele Nicușor Dan a cerut încetarea războiului rus și o pace care să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, cu garanții credibile. A discutat și despre securitatea Mării Negre, libertatea navigației și cooperarea regională pentru protecția infrastructurii maritime.
Președintele a vorbit și despre drona rusească ajunsă peste o clădire din Galați, despre încălcările tot mai dese ale spațiului nostru aerian, despre drona navală care, pe 20 august, s-a apropiat periculos de instalațiile Neptun Deep, dar și despre portul Constanța.
Bine, e foarte ușor să spui de la New York că Marea Neagră este strategică. România spune asta de ani buni. Mult mai greu este să arăți, acasă, ce ai făcut diferit pentru că este strategică. Nicușor Dan a vorbit despre hubul european de securitate maritimă, despre cooperarea cu Bulgaria și Turcia pentru deminare și protejarea infrastructurii și despre rolul României în menținerea rutelor comerciale ucrainene prin Dunăre și Constanța. Astea sunt lucruri concrete. Dar ele deschid imediat următoarea întrebare: cât de repede se transformă toate aceste inițiative în capacitate reală de a vedea, identifica și opri o amenințare?
Întrebarea necesită un răspuns sincer din partea statului, pentru că între timp amenințările nu mai sunt teoretice. Avem drone care intră în spațiul aerian, aparate care cad pe teritoriul României și o infrastructură energetică de miliarde de euro în Marea Neagră.
În plus, Neptun Deep nu e un concept într-o strategie națională, ci o investiție critică pentru securitatea energetică a României. Iar portul Constanța nu este doar un punct pe hartă. Este una dintre infrastructurile prin care România a devenit esențială pentru fluxurile comerciale din regiune.
De aceea, după intervenția la New York, e necesar ca președintele să continue cu partea a doua a discursului. Adică cea de la București, care presupune și implementarea a ceea ce a spus.
De ce trebuie să se înââmple acest lucru? Pentru că discursurile de la ONU fixează poziția unei țări. Dar securitatea statului nu se construiește de la tribuna ONU. Se construiește după ce microfonul se închide, când cineva trebuie să transforme poziția politică efectiv în radare, interceptoare, nave, proceduri, bani și oameni capabili să reacționeze la amenințre. Acolo se vede dacă Marea Neagră este într-adevăr o prioritate strategică pentru România sau doar unul dintre lucrurile pe care am învățat să le spunem foarte bine la marile conferințe internaționale.
O nouă dronă a căzut lângă Solca
În tot acest context, joi, pe 24 septembrie, o dronă s-a prăbușit în apropierea localității Solca, în Suceava. MApN precizează că a evoluat aproximativ patru minute în spațiul aerian național, fără victime sau pagube materiale la prăbușire. Ministerul a anunțat securizarea perimetrului și absența unui incendiu.
HotNews prezintă mărturiile localnicilor, care arată că unii oameni au plecat singuri să caute resturile. Ei bine, faptul că oamenii ajung să caute drona pe scutere ar trebui să preocupe autoritățile. De ce? Păi pentru că o alertă trebuie să explice și ce comportament îi protejează după prăbușire. Curiozitatea nu poate înlocui intervenția specialiștilor, iar resturile unui aparat necunoscut nu sunt un loc sigur de vizitat. Asta trebuie să știe toți cetățenii.
DEFENSE MONEY
A7 și banii care trec de sancțiuni
Când Zelenski cere să se pună presiune pe veniturile Rusiei, una dintre problemele de urmărit este infrastructura care îi permite regimului de la Kremlin să continue plățile externe. Adică adevărata luptă se dă pentru a afla pe unde mai circulă banii, cine îi mută, prin ce firme și cât de repede reușește Moscova să construiască rute alternative atunci când una este închisă.
Una din rute este rețeaua A7. Ea e deja prezentă în documente oficiale occidentale tocmai pentru rolul pe care l-ar avea în menținerea unor plăți externe ale Rusiei. Trezoreria SUA a documentat legăturile companiei cu oligharhul moldovean pro-rus Ilan Șor și cu banca rusă Promsvyazbank și a indicat folosirea tokenului A7A5 în mecanisme de eludare a sancțiunilor.
Mai mult, Centre for Information Resilience a mers mai departe și a urmărit firme intermediare și bilete la ordin folosite pentru plăți transfrontaliere. Iar pe 31 august, autoritățile britanice au emis o alertă pentru sectorul privat, tocmai pentru ca firmele să poată identifica mai ușor astfel de mecanisme. Merită urmărită și investigația New York Times despre rețea.
Partea mai puțin confortabilă pentru Europa constă în faptul că e simplu să publici o listă nouă cu entități sancționate. Mult mai greu este să urmărești permanent cine plătește, cine intermediază, cine livrează și cine apare mâine cu un alt nume într-o altă jurisdicție.
Rețelele de evitare a sancțiunilor se mișcă uneori mai repede decât birocrația care încearcă să le prindă. De aceea, eficiența sancțiunilor nu se măsoară în numărul de nume adăugate într-un document sau pe o listă care face știre. Se vede concret în tranzacțiile care nu mai trec, în armele care nu mai ajung pe front și în componentele pe care industria rusă nu le mai poate cumpăra pentru a-și continua războiul de agresiune împotriva Rusiei lui Putin.
Iar România are, la acest capitol, o vulnerabilitate foarte concretă. Pentru firmele care lucrează cu produse dual-use sau cu echipamente care pot ajunge și în industria militară, ce scrie pe factura finală nu spune întotdeauna toată povestea. Destinația declarată poate fi una, beneficiarul real poate fi altul, iar între ele pot exista două sau trei firme care fac traseul să pară perfect legitim.
Fabrica din spatele dronei
O investigație POLITICO, publicată și de Business Insider, urmărește extinderea Alabuga-Volokno, o fabrică de fibră de carbon din Tatarstan. Documentele descriu o capacitate suplimentară de 500 de tone anual până în 2029. Materialul prezintă planuri tehnice, imagini satelitare și verificări ale autenticității documentelor, relatate de oficiali americani și ucraineni.
Expertul David Albright estimează un potențial echivalent cu structurile a aproximativ 28.000 de drone pe an. Este însă o estimare privind materialul disponibil și nu dovedește că Rusia a produs deja aceste aparate și nici că toate celelalte componente vor exista în cantitățile necesare.
BATTLEFIELD
Tehnologia militară se verifică atunci când începe să cedeze
Business Insider scrie despre exercițiile armatei americane și detaliile pe care prezentările producătorilor de arme le omit. La Fort Irwin, militarii au testat echipamente în condiții dificile, împotriva unui adversar simulat și cu comunicațiile puse sub presiune.
În asaltul asupra orașului de exercițiu Razish, dronele au oferit informații utile înainte ca militarii să intre în zona urbană. Dar, pe măsură ce lupta s-a apropiat de clădiri și spațiul a devenit mai greu de citit, avantajul lor a început să se reducă. Și aici apare lecția simplă: tehnologia poate vedea mai mult, poate transmite mai repede și poate reduce riscul, dar nu înlocuiește oamenii care trebuie să știe să lupte, să se coordoneze și să ia decizii atunci când imaginea digitală nu mai este suficientă.
La fel se întâmplă și cu NGC2, noua rețea de comandă și control a armatei americane, construită pentru a lega militarii, senzorii și armele într-un singur sistem.
Pe hârtie, sună exact ca viitorul războiului. În teren, testele au arătat probleme de conectivitate și integrare. Iar aici e esențialul: o hartă digitală e extraordinară până când datele nu mai ajung. Iar un sistem conectat e valoros până când conexiunea cade. De aceea, planul de rezervă nu trebuie tratat ca o anexă, ci trebuie exersat la fel de serios ca sistemul principal.
În deșert, căldura a început să afecteze echipamentele de luptă, mai scrie Business Insider, iar operatorii au fost obligați să improvizeze soluții de răcire și întreținere.
Ei bine, astea sunt costuri pe care aproape nimeni nu le pune în poza de la semnarea unui contract: timpul de instruire, mentenanța, consumabilele, piesele de schimb, oboseala operatorului și toate micile probleme care, adunate, pot transforma un sistem sofisticat într-un obiect foarte scump și foarte puțin util.
La fel de interesantă este observația locotenent-colonelului britanic John Black despre roboții tereștri. Pot fi extrem de utili în misiuni periculoase, inclusiv la deminare, dar au limite de greutate, autonomie, transport și navigație. Cu alte cuvinte, nu există „tehnologie bună” în abstract. Există tehnologie potrivită sau nepotrivită pentru o anumită misiune.
THE DOCUMENT
De ce reforma Consiliului de Securitate se împotmolește
CFR Education a publicat zilele acestea un raport despre reforma Consiliului de Securitate al ONU. Este o simulare educațională care explică dificultățile schimbării. Merită citit pentru a înțelege de ce apelurile repetate la reformă nu produc rezultatul cerut.
Consiliul are 15 membri, dintre care cinci permanenți, cu drept de veto. Extinderea reprezentării și limitarea vetoului ating direct puterea acestora. Modificarea Cartei presupune adoptarea cu două treimi din Adunarea Generală și ratificarea de către două treimi dintre statele membre, inclusiv toți cei cinci permanenți. Cei care ar pierde din privilegii au, așadar, un rol decisiv în schimbare.
Adunarea Generală permite construirea unor majorități politice. Consiliul de Securitate poate adopta decizii obligatorii pentru state. Rezultatul unei reuniuni trebuie judecat și prin această diferență: ce sprijin a mobilizat și ce obligații a creat efectiv.
Pentru România, reforma merită susținută, dar politica de securitate trebuie construită ținând cont de acest blocaj. ONU rămâne un loc pentru negocieri, sprijin diplomatic și expunerea încălcărilor. Dar capacitatea noastră de apărare trebuie să funcționeze și atunci când Consiliul nu poate decide. Și cam aici se termină confortul declarațiilor despre ordinea bazată pe reguli și începe obligația de a o putea susține.
Ce urmărim între 25 septembrie și 2 octombrie
28 septembrie: Consiliul pentru Afaceri Externe al UE, formatul pentru Apărare, la Bruxelles. Miniștrii apărării din UE discută sprijinul militar pentru Ucraina, apărarea antiaeriană, flota-fantomă a Rusiei și amenințările hibride.
29–30 septembrie: International Security Expo, la Londra. Aici se va vorbi despre counter-terrorism, securitatea infrastructurii critice, reziliență și cyber, cu participare guvernamentală și industrie.
29–30 septembrie: DroneX, tot la Londra. Drone, counter-UAS, ISR și tehnologii dual-use.
30 septembrie–1 octombrie: NATO Industry Days 2026, la Stockholm. Întâlnire între NATO și industria de apărare, relevantă pentru producție, capacități și relația dintre cererea militară și ceea ce industria poate livra efectiv.
1 octombrie: BOLD ADRA 2026, în Sofia. Experiment NATO dedicat forțelor speciale, cu UAS, counter-UAS, aviație și integrarea tehnologiilor în misiuni reale. Se va vorbi mai ales despre ce tehnologie rezistă când este pusă în scenarii operaționale.
Trei recomandări care merită timpul tău
Ce să citești: Options for a NATO Multinational Drone-Interception Squadron, analiza publicată pe 23 septembrie de Justin Bronk la RUSI.
Este probabil unul dintre cele mai utile texte ale săptămânii și pentru România. Pleacă de la o problemă pe care o vedem deja deasupra flancului estic: are sens să ridici de fiecare dată F-16, F-35 sau Eurofighter și să consumi rachete aer-aer foarte scumpe pentru a intercepta drone rusești produse la o fracțiune din preț?
Bronk propune o variantă foarte concretă: o escadrilă multinațională NATO dedicată exclusiv interceptării dronelor, formată din avioane de antrenament înarmate, mai ieftine de operat și capabile să folosească inclusiv rachete ghidate cu laser mult mai ieftine. România apare explicit printre statele în care o asemenea capabilitate ar putea fi desfășurată.
Ce să vezi: Discuția Breaking Defense despre viitorul aviației militare europene și posibilitatea ca o parte tot mai mare din el să nu mai aibă pilot în cockpit.
Ce să asculți: Can AI Beat the Pentagon’s Bureaucracy?, episodul ChinaTalk publicat pe 22 septembrie, cu Garrett Berntsen, fost oficial responsabil de AI în administrația americană și actual Chief AI Officer la Accenture Federal Services. Are aproximativ 50 de minute și eu l-aș pune pe lista oricui încearcă să înțeleagă de ce simpla cumpărare a unui model AI nu transformă automat o armată. Discuția pleacă tocmai de la problema pe care o ratăm deseori când vorbim despre AI și apărare. Tehnologia poate exista și poate fi foarte bună, dar instituția construită în jurul ei poate continua să funcționeze exact ca înainte.