Salut și mulțumesc că ai deschis a șasea ediție FLANC!
Astăzi vreau să vorbim despre faptul că România pierde timp de pregătire militară în timp ce politicienii negociază deja de peste 5 luni formarea noului guvern. Un general al Armatei Române a mărturisit public zilele trecute că programul destinat tinerilor nu a putut începe pentru că Guvernul nu a adoptat actele necesare. Între timp, rezerva operațională a Armatei a ajuns la o medie de vârstă de 48 de ani. Iar consecința se măsoară în oameni care ar fi putut intra la instrucție și încă așteaptă.
În ediția trecută a FLANC am urmărit cât durează până când o lecție de pe front ajunge în dotarea unei armate și devine parte efectivă a ecosistemului de apărare și securitate național. Săptămâna asta vreau să ne uităm și spre o problemă care începe mai devreme: cine va folosi echipamentele, cât de bine este pregătit acel militar și cine îl înlocuiește.
Ce poți să citești în ediția de azi:
FIRST READ: Rezerva armatei îmbătrânește, iar pregătirea voluntară a tinerilor depinde de instalarea noului guvern.
FIVE SIGNALS: Ucraina recucerește teritorii în Donbas, noua supraveghere satelitară germană, apărarea antidronă a Letoniei, atacul asupra Yandex și competiția NATO pentru arme de atac accesibile.
WHAT WE’RE HEARING: Europenii discută răspunsul la un atac hibrid cu victime. Responsabilitățile încă provoacă dispute.
RADAR ROMÂNIA: Nava scufundată lângă zona platformelor, incidentul de la Palanca și protecția infrastructurii din Marea Neagră.
DEFENSE MONEY: Anduril intră în producția pentru submarine, Germania calculează factura pentru Tomahawk, iar interceptoarele STRILA ajung în centrul cooperării cu Ucraina.
BATTLEFIELD: cât de vulterabili sunt sateliți vulnerabili, ce lecții tragem din operațiunea Vivaldi și pericolele rămase după doborârea unei drone.
THE DOCUMENT: „Teoria victoriei” și ce ar trebui să poată face NATO în primele faze ale unui atac.
Ce urmărim între 9 și 16 octombrie și trei recomandări care merită timpul tău.
FIRST READ
Criza politică pe care o traversăm de peste 5 luni începe să aibă un cost militar concret pe care militarii nu se feresc să-l mai indice public. Iar una din vocile care nu s-au sfiit să facă asta a fost zilele trecute cea a generalului-maior Mircea Gologan, conducătorul exercițiului MOBEX 2026 pe zona București și Ilfov. El a declarat că programul de pregătire militară de bază pentru tineri nu a putut fi inițiat din cauza neadoptării actelor necesare aplicării Legii 5/2026. Această lege modifică și completează Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare.
Generalul-maior Gologan spune că programul „nu a putut fi inițiat datorită inabilității Guvernului de a adopta actele juridice subsecvente legii cinci din 2026”. Ei bine, această formulare semnalează fără vreun menajament existența unui blocaj între dorința facotrului militar de a construi securitate națională și ambițiile factorului politic de a deține puterea.
Problema e cu atât mai gravă cu cât România își permite tot mai puțin luxul de a pierde timpul, având în vedere războiul de la graniță și amenințările tot mai dese și evidente pe care le face Rusia prin penetrarea spațiului aerian cu drone și provocările pe care le desfășoară în Marea Neagră.
Drept urmare, în vreme ce politicienii noștri cei de toate zilele vorbesc aproape zilnic despre securitatea națională, adevărul e că tot ei nu reușesc să pună în aplicare nici măcar legislația deja adoptată. Iar aici se vede, de fapt, cât valorează discursurile despre întărirea apărării României.
Concret, fiecare lună de blocaj administrativ înseamnă o lună în care nu sunt pregătiți noi rezerviști, iar timpul ăsta nu poate fi recuperat prin declarații politice.
Fără să ne ascundem după eget, cred că putem să fim de acord cu faptul că incapacitatea statului român de a-și pune în mișcare propriile mecanisme de apărare începe să semene tot mai mult cu o vulnerabilitate pe care ne-o producem singuri.
În plus, dincolo această problemă a întârzierii, avem una și mai mare. Datele despre rezerva operațională prezentate de MApN în contextul exercițiului MOBEX indică o vârstă medie de 48 de ani pe ceea ce înseamnă rezerva operațională a României. Vorbim despre rezerva destinată completării forțelor armate, formată din oameni care au făcut armata și au practic pregătire militară.
Evident, cifra asta de 48 de ani nu descrie vârsta medie a militarilor activi și nici a tuturor românilor care ar putea fi chemați vreodată sub arme. Asta trebuie precizt foarte clar. Mai mult, un om de 48 de ani poate fi un militar foarte bun și poate avea experiență de comandă, competențe tehnice sau o disciplină pe care un recrut abia începe să o dobândească.
Problema e însă că un sistem de apărare are nevoie de generații care se succed. Iar o medie ridicată, adică îmbătrânită, la o rezervă insuficient alimentată cu oameni noi, arată că înlocuirea trebuie accelerată. Altfel, aceiași oameni înaintează în vârstă, iar statul se apropie de momentul în care va trebui să-i înlocuiască pe cei mai mulți într-un interval scurt. Întrebarea de 1.000 de puncte e cu cine?
În tot acest context contează și ce s-a întâmplat între terminarea serviciului militar și următoarea chemare la unitate. De ce? Păi pregătirea de acum două sau trei decenii nu poate fi considerată suficientă pentru echipamentele militare și amenințările de astăzi.
Mai concret spus, familiarizarea cu o armă, capacitatea de a lucra într-o echipă și reacția la un ordin trebuie întreținute. Iar aptitudinea pentru o anumită misiune trebuie evaluată individual, prin cerințele acelei misiuni.
La MOBEX București–Ilfov, organizat între 5 și 12 octombrie, sunt chemați aproximativ 10.000 de rezerviști, potrivit surselor MApN. Participarea fiecăruia durează o zi. Exercițiul verifică procedurile și permite secvențe de pregătire.
MApN îl prezintă ca pe o activitate planificată și notează, ca să fie clar pentru toată lumea, că NU ESTE un anunț de intrare în război, așa cum ar crede propagandiștii așa-zis suveraniști.
Totuși, MOBEX București–Ilfov nici nu poate fi folosit drept dovadă că un om care a trecut o zi prin poligon e pregătit pentru toate cerințele unei mobilizări reale de luptă.
De ce? Păi pentru că o astfel de zi poate arăta dacă ordinul de chemare a ajuns la el, dacă omul s-a prezentat la unitate, dacă evidențele sunt corecte și unde apar dificultățile. Valoarea exercițiului depinde însă de ce urmează după constatare. Problemele identificate trebuie să producă alte sesiuni de instruire, actualizarea evidențelor și corectarea procedurilor. Ar fi o eroare să numărăm prezențele și să tratăm restul drept rezolvat, după cum mi-a indicat o sursă din cadrul Statului Major al Armatei Române.
Tocmai de aceea programul pentru tineri la care a făcut referire generalul-maior Gologan răspunde nevoii de a aduce oameni noi în acest sistem. Legea 5 din 9 ianuarie 2026 permite cetățenilor români, femei și bărbați între 18 și 35 de ani, care îndeplinesc condițiile legale, să solicite pregătire militară de bază pe bază de voluntariat, pentru o durată de până la patru luni. Categoria este cea de soldat sau gradat voluntar în termen. Merită precizat, fiindcă programul nu trebuie confundat cu recrutarea militarilor profesioniști sau cu toate formele de rezervă voluntară.
Cum arată totuși situația?
Păi avem o lege publicată în ianuarie care ar fi trebuit să oblige instituțiile la o pregătire administrativă pe măsura urgenței pe care o invocă. În octombrie, generalul care conduce exercițiul de mobilizare reclamă totuși că mecanismul încă nu a pornit. Așa că Guvernul trebuie să spună ce acte lipsesc, unde s-au oprit și când poate începe prima serie.
Atenție, însă, că o explicație generală despre situația politică nu este suficientă pentru cei care trebuie să organizeze efectiv instruirea. Ce trebuie să înțeleagă decidenții politici e că timpul pierdut nu se recuperează automat printr-o sesiune mai mare de instruire. Unitățile au nevoie de instructori, locuri de cazare, echipament și fonduri. Un nou guvern poate debloca decizia, dar nu poate comprima fără limită procesul prin care un civil învață să lucreze într-o structură militară și să se pregătească de luptă.
Iar în ceea ce privește îmbătrânirea rezervei militare, realitate e că asta e o problemă acumulată în ani, pe măsură ce generațiile cu serviciu militar în spate au înaintat în vârstă și guvernele care au condus țara nu au construit alternativele.
FIVE SIGNALS
Ucraina contestă pe teren povestea victoriei inevitabile a Rusiei
Rusia încearcă de luni bune să convingă Occidentul că victoria sa în Ucraina este doar o chestiune de timp. Numai că realitatea de pe front continuă să-i încurce socotelile lui Vladimir Putin. Potrivit New York Times, forțele ucrainene au reușit să recucerească teritorii în nordul Donbasului și să perturbe planurile rusești de încercuire a orașelor încă apărate de Kiev. Operațiunea Vivaldi a contribuit la aceste rezultate, iar evaluările Black Bird Group indică inclusiv pierderi teritoriale nete pentru Rusia în luna septembrie. Asta în condițiile în care armata rusă continuă să exercite o presiune uriașă în alte sectoare ale frontului.
Dincolo de câțiva kilometri câștigați sau pierduți, aici se joacă și o bătălie politică importantă. Kremlinul are nevoie ca europenii și americanii să ajungă la concluzia că Ucraina nu mai poate rezista. Din acel moment, fiecare nou pachet de ajutor militar devine mai greu de justificat, iar Putin poate negocia de pe poziția unui învingător înainte să fi câștigat efectiv războiul. Tocmai de aceea, capacitatea ucrainenilor de a le strica rușilor planurile contează enorm în tot ceea ce înseamnă imaginea mai mare a războiului și implicațiile sale geopolitice.
Sigur că aceste succese locale nu schimbă peste noapte raportul de forțe. Ucraina are în continuare nevoie de militari, muniție și echipamente, iar Rusia dispune de resurse considerabile. Dar pentru capitalele europene aliate Kievului există o lecție de care ar trebui să țină mai mult cont, anume că sprijinul militar acordat la timp poate schimba inclusiv poziția de negociere a Kievului. Ar fi o eroare strategică ca rețelele de propagandă ale Kremlinului să fie lăsate să convingă populația occidentală că o victorie rusească este inevitabilă în Ucraina, în timp ce armata ucraineană demonstrează pe teren că lucrurile sunt mai complicate și extrem de diferite de această narațiune falsă.
Germania își pune sateliții să supravegheze flancul estic. România ar trebui să fie foarte atentă
Germania începe să trateze tot mai serios o vulnerabilitate a apărării europene: capacitatea de a vedea ce face adversarul înainte să fie prea târziu. Pe 6 octombrie, Rheinmetall a anunțat că armata germană are acces direct la mai mulți sateliți radar dedicați, prin programul SPOCK 1.
Bundeswehr poate solicita independent observații din spațiu, iar principala misiune este protejarea brigăzii germane desfășurate în Lituania și supravegherea flancului estic al NATO. Sateliții sunt operați de Rheinmetall–ICEYE, iar compania germană pregătește și o capacitate industrială de producție la Neuss, unde vrea să fabrice anual câteva zeci de aparate.
Concret, sateliții radar pot observa terenul inclusiv noaptea și prin nori, ceea ce înseamnă că mișcările militare pot fi urmărite în condiții în care sateliții optici sunt limitați. Dar adevăratul avantaj este controlul asupra informației. Armata germană poate solicita observații în funcție de propriile nevoi operaționale, fără să depindă exclusiv de prioritățile altcuiva. Iar într-un conflict în care situația se poate schimba de la o oră la alta, accesul rapid la informații devine parte a capacității de luptă.
Ar trebui și noi, aici în România, să discutăm mult mai serios despre cine poate solicita asemenea observații, să zicem în Marea Neagră, și mai ales cât de repede ajung informațiile la militarii români și cât de bine sunt integrate în procesul de decizie pentru a combate o amenințare. Fără astfel de informații atât de esențiale, obținute la timp, și cele mai scumpe echipamente pe care le achiziționăm prin programul SAFE își pierd o parte importantă din valoare.
Letonia a înțeles că nu poți trimite avioane de luptă după fiecare dronă rusească
Letonia încearcă să rezolve una dintre problemele care au devenit tot mai apăsătoare pentru NATO: cum aperi o frontieră expusă permanent dronelor fără să consumi resurse militare disproporționat de scumpe. Conform Business Insider, autoritățile letone construiesc un sistem automatizat de apărare antidronă de-a lungul frontierei estice, inspirat inclusiv din experiența Ucrainei.
Obiectivul e ca dronele ostile să poată fi detectate și interceptate prin mijloace locale, înainte să fie necesară mobilizarea avioanelor de luptă ale NATO. Evident, deocamdată vorbim despre un proiect în dezvoltare, nu despre o frontieră deja acoperită integral cu un astfel de scut.
Ce merită totuși atenția noastră e că letonii au înțeles o problemă pe care războiul din Ucraina a făcut-o imposibil de ignorat. Rusia poate folosi drone relativ ieftine pentru a provoca reacții militare costisitoare, pentru a testa apărarea adversarului și pentru a consuma resurse. Fix ceea ce ni se întmplă și nouă cu dornele care ne intră în spațiul nostru aerian.
Și dacă fiecare incident obligă NATO să ridice de la sol avioane de luptă, Moscova reușește să impună practic un cost important chiar și atunci când nu provoacă pagube. Soluția presupune practic o apărare organizată pe mai multe niveluri, în care senzorii, sistemele de interceptare și militarii care iau deciziile funcționează împreună.
Armata Română și mai ales guvernul de la București ar trebui să urmărească foarte atent acest model, căci am avut suficiente incidente cu drone în apropierea graniței și suficiente discuții despre capacitatea noastră de reacție încât să ne găndim și nou la o astfel de soluție.
Ucrainenii lovesc un centru de date Yandex. Războiul ajunge și la infrastructura economiei digitale rusești
Războiul începe să atingă tot mai vizibil și infrastructura în baza căreia funcționează economia digitală a Rusiei. Un centru de date Yandex din regiunea Riazan și-a suspendat operațiunile în urma unui atac cu drone și a unui incendiu, scrie HotNews, care citează Reuters și compania. Yandex susține că principalele servicii pentru consumatori nu au fost afectate.
Deocamdată, amploarea pagubelor și consecințele operaționale ale atacului nu sunt pe deplin cunoscute, dar incidentul merită urmărit pentru ceea ce spune despre extinderea vulnerabilităților Rusiei.
Noi suntem obișnuiți să vorbim despre războiul economic în termeni de sancțiuni, exporturi de petrol sau capacitate industrială. Numai că economia digitală are nevoie de infrastructură fizică, de energie electrică, de servere, de centre de date și de rețele de comunicații. Iar toate acestea pot deveni ținte. Firește, poți avea copii de siguranță pentru milioane de utilizatori, dar dacă infrastructura care trebuie să preia serviciile nu funcționează, continuitatea operațiunilor poate fi afectată serios. Și adversarul, dacă știe asta, are un mare avantaj atunci când își desfășoară atacul.
Dacă e să fim sinceri cu noi înșine atunci când vorbim despre securitate și apărare, episodul ăsta ar trebui să fie încă un argument pentru o discuție mult mai aplicată despre protecția infrastructurii critice pe care o are România. Mai exact, rețelele electrice și sistemele de comunicații nu mai pot fi privite separat atunci când evaluăm riscurile de securitate.
NATO caută arme mai ieftine, care pot fi produse în număr mare. Industria de apărare trebuie să țină pasul
Una dintre marile lecții ale războiului din Ucraina începe să schimbe și modul în care NATO se uită la înzestrare. Alianța este interesată de arme de atac care pot fi produse în cantități mari, la costuri suportabile și care pot continua să funcționeze inclusiv în condiții de bruiaj electronic. Business Insider relatează despre o competiție NATO câștigată, potrivit companiei cehe LPP, de drona MTS-40, deja utilizată de Ucraina.
Sistemul folosește navigație optică și are un preț declarat de aproximativ 90.000 de dolari. Printre scenariile urmărite în competiție se numără și perturbarea operațiunilor unui aerodrom advers. Asta nu înseamnă însă că NATO a semnat automat un contract de achiziție pentru întreaga Alianță.
Semnalul transmis industriei e totuși important. Armatele europene încep să pună tot mai mult accent pe capacitatea de a susține un conflict de durată. Iar aici contează enorm cât de repede poți fabrica un sistem, cât costă să-l folosești, cât de ușor poți înlocui echipamentele pierdute și dacă producătorul poate livra sute sau mii de unități.
Ucraina e exemplul cel mai bun în acest sens, pentru că a demonstrat că avantajul militar se construiește și prin capacitatea de a adapta rapid tehnologia și de a o produce la scară mare.
Dacă vrem să fim relevanți în această nouă piață europeană, trebuie să putem dezvolta, testa și produce echipamente într-un ritm compatibil cu realitatea războiului modern. Asta trebuie să înțeleagă statul român atunci când vorbește despre sprijinul pe care îl are pentru industrai de apărare românească. Iar când vine vorba de prețul de achiziție, acesta rămâne important, dar la fel de importante sunt performanța în condiții reale și capacitatea de a reface rapid stocurile. Pentru că un conflict de uzură nu așteaptă după procedurile de achiziție și nici după promisiunile politicienilor că industria românească va fi revitalizată.
WHAT WE’RE HEARING
UE se pregătește în liniște pentru un scenariu de coșmar al unui atac hibrid cu mai multe victime
La Bruxelles, scenariul unui atac hibrid care ar putea ucide cetățeni europeni a ajuns în discuții restrânse între ambasadorii celor 27 de state. POLITICO Europe relatează că pregătirile privesc intervenția de urgență, sprijinul financiar și comunicarea instituțiilor. Diplomații citați vorbesc și despre divergențe privind rolul UE și riscul suprapunerii cu NATO.
Problema nu e că europenii pregătesc asemenea scenarii. Ar fi iresponsabil să le ignore. Problema apare dacă procedurile rămân neclare până în ziua în care există victime. Ori riscul ăsta există, ținând cont de stufoasa birocrație europeană.
Statele europene afectate trebuie să gestioneze intervenția și ancheta în cazul unei situații de criză cu victime, în timp ce partenerii trebuie să decidă ce sprijin oferă și cum răspund, mai ales prin ce mijloace. Aceste procese se desfășoară simultan și pot fi încetinite de instituții care așteaptă unele după altele apropbări peste aprobări.
Oana Lungescu, fostă purtătoare de cuvânt a NATO, a vorbit cu jurnaliștii de la Politico Europe și susține împărțirea sarcinilor între dimensiunea militară și răspunsul civil. Pentru România, această împărțire trebuie tradusă în proceduri naționale. Adică cine cere ajutor, cine centralizează informația și cine comunică public trebuie stabilit înainte de incident, cu exerciții care verifică dacă sistemul funcționează.
În paralel, Julianne Smith, fosta ambasadoare a SUA la ONU în mandatul lui Joe Biden, argumentează într-o analiză pentru Foreign Affairs că răspunsul occidental la campania hibridă a Rusiei este insuficient.
Prezentarea analizei de către Universitatea Yale rezumă critica ei: tratarea sabotajelor și atacurilor unul câte unul nu produce descurajarea necesară. Ideea ăsta cred că merită pusă lângă pregătirile de la Bruxelles, fiindcă reacția după incident și prevenirea următorului incident sunt responsabilități diferite.
Pe scurt, o anchetă bună poate identifica autorii. Descurajarea cere însă ca statul care organizează asemenea operațiuni să se aștepte la consecințe. Iar forma lor depinde de probe și de deciziile aliaților. Nu există un răspuns automat valabil pentru toate cazurile, dar absența unui mecanism credibil de reacție îi permite adversarului să continue să testeze limitele.
O sursă din cadrul MApN cu care am vorbit despre această situație mi-a indicat pentru această ediție a FLANC că trebuie păstrată și disciplina atribuirii. Mai exact, un incendiu, o dronă observată sau o defecțiune nu demonstrează, fiecare în parte, o operațiune rusească. Autoritățile au obligația să stabilească faptele, spune sursa, care îmi mai precizează că această prudență nu trebuie însă transformată într-o scuză pentru lipsa pregătirii, căci poți interveni, proteja oamenii și conserva probele înainte de a avea toate răspunsurile despre autorul care stă la baza incidentului.
RADAR ROMÂNIA
Se împute treaba în Marea Neagră
Doi marinari au murit, iar 11 au fost salvați după incidentul din 5 octombrie în care nava Royad Mammadov a fost lovită de o dronă și s-a scufundat, potrivit HotNews, care citează bilanțul MAI. Nava, deținută de o companie turcească, naviga sub pavilion Saint Kitts și Nevis. Intervenția a mobilizat mijloace românești de salvare pe mare și din aer.
Locul incidentului contează foarte mult pentru noi, căci relatările îl plasează în afara apelor teritoriale românești, în apropierea zonei platformelor OMV Petrom. Compania a precizat că platforma sa Pescăruș funcționa normal și că siguranța personalului și operațiunile nu au fost afectate.
De reținut că incidentul s-a produs în ziua unei întâlniri la Palatul Cotroceni între președintele Nicușor Dan și o delegație a OMV Petrom.
În aceeași zi, un proiectil ajuns lângă punctul de trecere a frontierei a lovit, după ricoșeu, un autobuz și a avariat cabina de control într-o localitate din Republica Moldova. Un polițist de frontieră a fost rănit. Mediafax și G4Media, citând Poliția de Frontieră a Republicii Moldova, au relatat suspendarea activității punctului în urma incidentului produs pe fondul atacurilor rusești asupra infrastructurii ucrainene.
Cele două cazuri, împreună, arată cât de repede războiul poate întrerupe activități civile din vecinătatea noastră. Așa că pentru decidenții politici de la București, protecția Mării Negre trebuie legată de continuitatea transporturilor, de cooperarea cu Republica Moldova și mai ales de capacitatea de a gestiona simultan mai multe urgențe. Un plan care funcționează numai când apare un singur incident este insuficient pentru regiunea în care trăim. Asta trebuie să înțelegem cu toții, dar mai ales cei care au responsabilitatea deciziei.
DEFENSE MONEY
Anduril pune 6,6 miliarde de dolari în ecuația producției de submarine
Defense One relatează că Anduril (compania americană de tehnologie militară specializată în dezvoltarea de sisteme autonome avansate) va construi Arsenal-2 pentru producția de componente destinate submarinelor americane din clasa Virginia, într-un proiect de până la 6,6 miliarde de dolari.
Structura anunțată cuprinde 3,7 miliarde din partea companiei și un contract al US Navy de până la 2,9 miliarde. Plățile sunt legate de performanța producției.
Începerea operațiunilor este prevăzută pentru 2030, iar creșterea de aproximativ 15% a producției de submarine este un obiectiv, nu un rezultat deja obținut. Fabrica ar urma să folosească linii reconfigurabile și software pentru organizarea producției și trasabilitatea lucrărilor.
Proiectul mută discuția despre tehnologia militară spre capacitatea de a executa, documenta și certifica activități industriale dificile, căci un submarin suplimentar depinde și de furnizorii care pot elimina blocajele din construcție.
Lecția pentru România const în faptul că capitalul privat și comenzile publice pot susține o extindere, dar rezultatul trebuie urmărit până la componentele acceptate de beneficiar. Software-ul poate ajuta fabrica, însă specialiștii care execută și verifică lucrările rămân esențiali.
Tomahawk arată cât costă anii pierduți înaintea unei comenzi
În analiza sa despre achiziția germană, Fabian Hoffmann (cercetător în cadrul Programului Transatlantic de Apărare și Securitate din cadrul Centrului pentru Analiza Politicilor Europene - CEPA) examinează alocarea planificată de aproape 3,4 miliarde de euro pentru Tomahawk și sistemele terestre Typhon. Vânzarea însă nu era formalizată, dar Hoffmann estimează că suma ar putea acoperi aproximativ 400 de rachete, împreună cu lansatoare, instruire și sprijin.
Calendarul este partea cea mai incomodă. Scenariul de bază al lui Fabian Hoffmann plasează începutul livrărilor cel mai devreme în 2031 și completarea lor în jurul lui 2035. Sunt estimări condiționate de producție, prioritățile americane și evoluția variantei dorite. Ei bine, o capacitate cerută pentru un risc apropiat poate ajunge prea târziu pentru intervalul în care lipsa ei este cea mai periculoasă.
Achiziția unei arme sofisticate cere, așadar, o justificare care include data disponibilității. Iar pentru decidenții politici și militari români, lecția acestui deal constă în faptul că contractele trebuie privite împreună cu măsurile care acoperă perioada de așteptare. De ce? Păi pentru că alocarea banilor într-un buget nu îi oferă imediat comandantului mijlocul de care are nevoie pentru a construi real un ecocsistem de apărare și securitate.
STRILA leagă banii germani de experiența ucraineană
Aerospace & Defence descrie sprijinul german pentru producția interceptoarelor STRILA, dezvoltate în cooperarea dintre Quantum Systems și WIY Drones. Programul include furnizarea a 15.000 de interceptoare.
Modelul industrial merită urmărit, inclusiv de mediul privat românesc din zona de apărare, căci finanțarea și capacitatea de producție sunt conectate la observațiile militarilor care folosesc sistemele. Iar pentru o companie românească, participarea la un asemenea circuit poate conta mai mult decât o demonstrație izolată. Are nevoie de acces la utilizator, de capacitatea de a modifica produsul și de comenzi care susțin fabricația. Politica industrială trebuie să permită aceste legături, cu reguli clare și rezultate verificabile. Doar așa știm ce cumpărăm și cât de eficient e produsul.
BATTLEFIELD
Protecția sateliților începe să conteze direct pentru militarii de la sol
Europa începe să înțeleagă că următorul mare test al capacității sale de apărare s-ar putea da la sute de kilometri deasupra Pământului. Iar aici vulnerabilitățile sunt mult mai mari decât ne place să recunoaștem.
Comisar european pentru Apărare și Spațiu, Andrius Kubilius, avertizează asupra amenințărilor rusești și chineze la adresa infrastructurii spațiale europene, într-un interviu pentru The Times. Avertismentul său privește inclusiv capacitatea Europei de a-și proteja sateliții și de a-i înlocui rapid în cazul în care aceștia sunt scoși din funcțiune. Iar pentru asta este nevoie și de o industrie europeană capabilă să lanseze mai multe echipamente în spațiu, fără să depindă permanent de alte puteri.
Problema este cât se poate de concretă. Armatele moderne depind de sateliți pentru comunicații, navigație, supraveghere și coordonarea operațiunilor militare. De la militarii aflați în prima linie până la comandamentele care planifică o operațiune, informațiile transmise prin infrastructura spațială pot face diferența între o decizie luată la timp și una care vine prea târziu.
Rusia și China cunosc foarte bine aceste dependențe și dezvoltă capabilități pentru a le exploata. Un satelit poate fi perturbat electronic, atacat cibernetic sau chiar distrus fizic. Iar efectele unui asemenea atac s-ar putea vedea imediat la sol, acolo unde militarii ar putea rămâne fără comunicații sigure sau fără informațiile de care au nevoie pentru a identifica mișcările adversarului.
Aici se află, de fapt, una dintre marile probleme strategice ale Europei. Am investit enorm în sisteme militare sofisticate, dar o parte dintre ele depind de infrastructuri pe care adversarii încearcă să le facă vulnerabile. Poți avea avioane de ultimă generație, rachete cu rază lungă de acțiune și unități militare bine echipate. Dacă pierzi accesul la serviciile care le permit să comunice, să se orienteze și să primească informații actualizate, capacitatea de a le folosi eficient poate fi serios afectată. Tocmai de aceea, securitatea spațială a devenit o componentă directă a apărării militare europene.
Iar pentru România, subiectul ar trebui să fie mult mai prezent în discuțiile despre înzestrare și pregătirea armatei. Vorbim despre consolidarea flancului estic, despre apărarea Mării Negre și despre capacitatea de a rezista unui eventual atac, dar trebuie să ne punem foarte serios și problema continuității comunicațiilor și a accesului la informații dacă infrastructura satelitară este perturbată.
Exercițiile militare ar trebui să testeze inclusiv asemenea scenarii, iar investițiile trebuie să includă soluții de rezervă. Pentru că într-un război real adversarul va încerca să lovească exact acolo unde dependențele noastre sunt cele mai mari. Iar momentul în care descoperim că nu mai avem suficiente alternative nu ar trebui să fie cel în care începe atacul. Asta sugerează orice manual uzual de pregătire în fața atacului inamic. Deci ar cam trebui să știe acest lucru decidenții militari, care ar trebui să pună mai multă presiune pe decidenții politici.
Vivaldi obligă armatele să studieze pregătirea unei ofensive
Într-un război în care Rusia continuă să arunce resurse uriașe pentru a cuceri teritorii, ucrainenii reușesc să demonstreze că o armată aflată sub presiune poate să preia inițiativa și să-i dea adversarului planurile peste cap.
Operațiunea Vivaldi, desfășurată de Corpul 3 de Armată ucrainean în sectorul Lîman, este unul dintre cele mai interesante exemple de adaptare militară din ultimele luni. Iar analiza publicată pe 4 octombrie de generalul australian în rezervă Mick Ryan explică de ce această operațiune merită studiată mult dincolo de frontul ucrainean.
Potrivit datelor comunicate de Corpul 3, forțele ucrainene ar fi recucerit 176 de kilometri pătrați, ar fi provocat peste 5.000 de pierderi în rândul forțelor ruse și ar fi capturat 250 de militari. Cifrele privind teritoriul recuperat diferă însă între surse și trebuie tratate ca atare.
Din punct de vedere militar, rezultatele sunt importante pentru că operațiunea a perturbat planurile Rusiei de a încercui pozițiile ucrainene din zona Sloviansk–Kramatorsk, una dintre cele mai importante linii defensive pe care Kievul le mai controlează în regiunea Donețk.
Dar mie mi se pare și mai relevant felul în care ucrainenii au ajuns aici. Președintele Volodimir Zelenski a explicat că militarii săi intenționau să desfășoare această ofensivă încă de anul trecut, numai că pregătirile nu erau suficient de avansate. Au amânat operațiunea, au continuat să pregătească forțele și au revenit atunci când au considerat că pot obține rezultate mai bune, cu pierderi mai mici.
Ei bine, asta e o decizie care spune multe despre importanța disciplinei în planificarea militară, mai ales într-un război în care presiunea politică pentru rezultate rapide poate împinge comandanții spre decizii costisitoare.
Un alt element important este folosirea sistemelor fără echipaj, inclusiv a roboților tereștri, alături de unitățile militare convenționale. Ucrainenii încearcă să compenseze lipsa de personal printr-o integrare tot mai bună a tehnologiei în operațiunile de luptă. Asta presupune însă mai mult decât achiziția unor drone sau a unor platforme robotizate.
Militarii trebuie să învețe să lucreze cu ele, comandanții să înțeleagă unde pot fi folosite eficient, iar unitățile să-și adapteze permanent procedurile. Zelenski a evidențiat tocmai rolul roboților de luptă în reducerea expunerii militarilor. Și aici se vede cât de mult s-a schimbat războiul în ultimii ani.
Pentru armatele occidentale, inclusiv pentru Armata Română, lecția operațiunii Vivaldi ar trebui să fie una cât se poate de serioasă. Este relativ simplu să urmărești imaginile cu o dronă care lovește un blindat sau cu un robot care execută o misiune în apropierea frontului.
Mult mai greu este să înțelegi cum au fost pregătiți oamenii care operează aceste sisteme, cum au colaborat unitățile și câte proceduri au trebuit schimbate până când tehnologia a început să producă rezultate. Iar această parte a războiului este probabil cea mai importantă pentru instituțiile militare care încearcă să învețe din experiența Ucrainei. Pentru că poți cumpăra echipamente moderne, dar nu poți cumpăra peste noapte experiența de luptă și capacitatea unei organizații de a se adapta.
Mai este însă o problemă pe care Mick Ryan o subliniază și care nu trebuie ignorată. Ucraina nu dispune de suficiente resurse umane pentru a repeta asemenea operațiuni pe întreaga lungime a frontului. Succesul din sectorul Lîman trebuie consolidat, iar continuarea ofensivei va necesita infanterie, muniție și alte sisteme robotizate.
Tocmai aici intervine și presiunea industrială despre care vorbește generalul australian. Capacitatea Ucrainei de a produce echipamente, de a-și înlocui pierderile și de a primi la timp sprijinul occidental va influența direct posibilitatea de a transforma succesele locale în avantaje militare durabile.
Ar trebui să ne intereseze cât de repede poate Armata Română să introducă o tehnologie nouă în unități, cât durează pregătirea militarilor și dacă lecțiile unui exercițiu ajung să schimbe efectiv modul în care se desfășoară următorul. De ce? Păi pentru că operațiunea Vivaldi arată și cât de mult contează să ai comandanți capabili să recunoască atunci când o operațiune nu este suficient pregătită și să o regândească înainte de a trimite oamenii în luptă.
Cred că aici este una dintre cele mai importante concluzii pentru România. O armată modernă se construiește și prin capacitatea de a învăța, de a corecta greșeli și de a transforma experiența în proceduri care funcționează pe teren.
Ucrainenii sunt obligați să facă asta sub presiunea unui război în care greșelile se plătesc cu vieți omenești. România are încă avantajul de a putea învăța aceste lecții înainte de a fi nevoită să le aplice într-un conflict direct. Ar fi o mare eroare să consumăm acest timp în ședințe, strategii și prezentări despre modernizare, fără să schimbăm suficient de repede felul în care ne pregătim armata.
O armă nouă cere timp de instruire
România se pregătește să renunțe la o parte din armamentul individual de concepție sovietică și să treacă la arme moderne, compatibile cu standardele NATO. Este o schimbare așteptată de foarte mulți ani și absolut necesară pentru o armată care ar trebui să fie capabilă să lupte alături de aliații săi.
Numai că în spatele contractelor de achiziție și al discuțiilor despre industria națională de apărare există o problemă despre care vorbim mult prea puțin: pregătirea efectivă a militarilor care vor folosi aceste arme. Pentru că poți să înlocuiești relativ repede o armă din dotare, odată ce ai semnat contractul și ai primit livrările. Schimbarea modului în care militarii sunt instruiți, în care trag și în care își folosesc echipamentul în luptă este un proces mult mai complicat.
General-locotenentul american în rezervă John Deedrick, fost militar în structurile americane de operațiuni speciale și în prezent consilier al companiei SIG Sauer, explică foarte bine această problemă într-un interviu acordat DefenseRomania. Trecerea de la armele din familia AK la sisteme de generație nouă presupune inclusiv o schimbare a modului în care militarii învață să tragă. Noile arme pot avea sisteme optice mai performante, o bătaie eficace diferită și caracteristici balistice care schimbă posibilitățile de angajare a țintelor. Deedrick dă exemplul puștii americane M7, care utilizează muniție de 6,8 mm, și insistă asupra faptului că militarii au nevoie de timp pentru a înțelege și exploata capacitățile echipamentului primit.
E important să precizăm că generalul american vorbește și din poziția unui consultant al SIG Sauer, companie interesată de contractele de înzestrare ale României. Potrivit DefenseRomania, există discuții privind furnizarea de armament individual modern, inclusiv prin mecanismul european SAFE, și posibilitatea implicării industriei românești de la Cugir.
Așadar, declarațiile sale trebuie citite și în acest context comercial. Dar argumentul privind instruirea rămâne unul solid, indiferent cine va câștiga viitoarele contracte. Pentru că o armată nu devine mai performantă doar prin schimbarea producătorului înscris pe echipamente.
O achiziție de armament trebuie să includă de la început și costul pregătirii militarilor. Vorbim despre muniție pentru antrenamente, suficient timp petrecut în poligoane, instructori pregătiți pentru noile sisteme, mentenanță și proceduri actualizate. Toate astea înseamnă bani, timp și o organizare militară capabilă să susțină tranziția. Dacă bugetezi doar echipamentele și tratezi instruirea ca pe o cheltuială pe care o rezolvi ulterior, riști să ai militari dotați modern, dar insuficient pregătiți să valorifice ceea ce au primit.
THE DOCUMENT
Teoria victoriei trebuie susținută de forțe disponibile
Un document elaborat sub coordonarea generalului american Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR), prezintă o posibilă abordare prin care Alianța ar putea respinge un atac rusesc și împiedica forțele Moscovei să ocupe și să consolideze poziții pe teritoriul NATO. Potrivit Bloomberg, proiectul poartă numele de „Teoria victoriei” și ar urma să fie prezentat pe 12 octombrie, în Polonia. Este important de precizat că vorbim despre un concept aflat în pregătire, ale cărui detalii publice sunt încă limitate, și nu despre un plan operațional NATO prezentat integral.
Din informațiile apărute până acum, direcția este una care ține cont de lecțiile războiului din Ucraina. Forțele convenționale ar urma să fie integrate mult mai strâns cu dronele, sistemele autonome și tehnologiile asistate de inteligență artificială.
Concret, obiectivul este ca o eventuală ofensivă rusească să fie identificată și contracarată suficient de repede încât trupele atacante să nu reușească să-și consolideze câștigurile teritoriale. Pentru NATO, asta e o provocare militară majoră. Rusia a demonstrat în Ucraina că este dispusă să suporte pierderi enorme și să continue operațiunile de uzură. În același timp, armata rusă a învățat să folosească dronele și războiul electronic la o scară pe care multe armate occidentale încă încearcă să o integreze în propriile doctrine.
Numai că între o strategie care arată convingător într-un document și capacitatea reală de a o executa există o distanță pe care politicienii europeni au ignorat-o prea mult timp. Poți construi scenarii militare, poți integra inteligența artificială în procesul de analiză și poți calcula cât de repede ar trebui să reacționeze unitățile aliate. Dar toate acestea depind, în cele din urmă, de existența unor forțe disponibile, cu personal suficient, muniție, echipamente funcționale și capacitatea logistică de a susține operațiuni prelungite.
Ce trebuie cu toții să înțelegem e că un batalion care apare într-un plan militar nu devine automat pregătit de luptă doar pentru că este trecut într-un document. Iar o rezervă militară insuficient pregătită nu poate fi transformată peste noapte într-o forță capabilă să intre într-un conflict de mare intensitate.
Mai există însă o problemă pe care europenii încep să o recunoască tot mai deschis: ritmul în care tehnologiile noi ajung să fie folosite de armată. Pe 6 octombrie, Agenția Europeană de Apărare (EDA) a avertizat că testarea și evaluarea echipamentelor militare riscă să devină unul dintre blocajele modernizării europene.
Avem companii care dezvoltă sisteme noi, avem guverne care promit accelerarea achizițiilor, dar capacitățile de testare sunt limitate, specialiștii nu sunt suficienți, iar procedurile diferă de la un stat la altul. Rețeaua europeană DTEB reunește peste 400 de capabilități de testare și evaluare, iar EDA încearcă să încurajeze cooperarea și recunoașterea reciprocă a rezultatelor, inclusiv în domeniul munițiilor.
Aici se vede una dintre contradicțiile pe care industria europeană de apărare trebuie să le rezolve. Cerem companiilor să producă mai repede, să inoveze și să adapteze tehnologia la lecțiile frontului ucrainean, dar instituțiile responsabile de verificarea și autorizarea echipamentelor nu funcționează întotdeauna în același ritm.
Sigur că standardele de siguranță și testarea serioasă sunt indispensabile. Nimeni nu-și poate permite să trimită militari în luptă cu sisteme care nu au fost evaluate corespunzător. Dar asta nu justifică proceduri inutile, capacități insuficiente sau situații în care mai multe state europene repetă aceleași verificări fără să poată valorifica rezultatele partenerilor.
Iar lecția pentru România este cât se poate de clară. Dacă vrem să dezvoltăm o industrie națională de apărare relevantă și să atragem investiții în drone, muniții și alte tehnologii militare, trebuie să discutăm și despre poligoanele de testare, infrastructura de evaluare, specialiștii disponibili și timpul necesar certificării.
Nu e suficient să anunțăm fabrici, parteneriate și investiții dacă sistemele produse nu pot ajunge suficient de repede în dotarea militarilor. Tocmai aici ar trebui să conteze cooperarea europeană: să folosim infrastructura comună, să recunoaștem rezultatele testelor atunci când standardele permit și să reducem întârzierile care nu aduc niciun beneficiu operațional.
Ce urmărim între 9 și 16 octombrie
9–12 octombrie (MOBEX București–Ilfov): Exercițiul de mobilizare organizat de MApN se încheie pe 12 octombrie, după o săptămână în care rezerviștii au fost chemați în unități militare pentru verificarea pregătirii. Urmărim bilanțul exercițiului și, mai ales, ce ne spune acesta despre capacitatea reală a României de a-și mobiliza rezerva într-o criză.
12–13 octombrie (Warsaw Security Forum în Polonia): La Varșovia, generalul Alexus Grynkewich, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, urmează să prezinte public conceptul prin care NATO ar putea respinge și învinge o ofensivă rusească. La forum sunt așteptați peste 2.500 de participanți, inclusiv Donald Tusk, Radosław Sikorski și conducerea militară aliată. Urmărim ce loc vor avea dronele, inteligența artificială și apărarea flancului estic în noua abordare strategică.
13 octombrie (exercițiul nuclear Steadfast Noon din Italia): Alianța lansează exercițiul anual de descurajare nucleară, cu participarea a 17 state. Nu vor fi utilizate arme nucleare reale. Exercițiul are loc într-un climat în care amenințările nucleare ale Moscovei continuă să pună presiune asupra securității europene.
15–16 octombrie (Consiliul European de la Bruxelles): Liderii UE se reunesc pentru a discuta inclusiv securitatea și apărarea europeană, pe baza evaluărilor privind capacitatea statelor membre de a răspunde amenințărilor. Pe agendă se află consolidarea flancului estic, protejarea frontierelor și accelerarea pregătirii militare.
Trei recomandări care merită timpul tău
Ce să citești: How the KGB Ran Its Agents, publicat de Foreign Office, newsletterul juranistului american Michael Weiss. Aici se prezintă în limba engleză un manual KGB din 1970, cu introducere și traducere de Pavel Basiladze. Materialul este pentru abonați și reprezintă o sursă istorică utilă pentru studierea instituției, fără a o transforma într-o explicație automată a fiecărei operațiuni contemporane desfășurată de Rusia lui Putin.
Ce să vezi: NATO Allies Test Drone Defences at Sea, un material video publicat de NATO pe 1 octombrie, despre exercițiul Dynamic Guard 2026 din Marea Mediterană. Nave militare din Grecia, Italia și Turcia au testat capacitatea de a răspunde atacurilor cu drone, rachete și aeronave, inclusiv în condiții de război electronic. Merită urmărit pentru că arată cât de mult s-a schimbat apărarea navală și cât de importantă a devenit protejarea navelor împotriva unor amenințări care pot perturba inclusiv comunicațiile. O lecție relevantă și pentru România, care are de apărat un spațiu maritim tot mai expus
Ce să asculți: The Air War Over Ukraine and Russia, o conversație între analistul militar Michael Kofman și Justin Bronk, expert în putere aeriană la RUSI, publicată în seria The Russia Contingency de la War on the Rocks. Cei doi analizează evoluția războiului aerian dintre Rusia și Ucraina, campaniile de lovituri la distanță și rolul aviației într-un conflict în care dronele și sistemele antiaeriene schimbă permanent regulile jocului. Este o discuție utilă pentru a înțelege de ce superioritatea aeriană rămâne atât de greu de obținut și ce lecții ar trebui să învețe armatele NATO.