Lecția Chivu
Într-o lume în care succesul pare rezervat doar celor care țipă mai tare în online sau ocolesc regulile, Cristi Chivu e exemplul că munca constantă și onestă cântărește mai mult decât orice scurtătură
E o lecție despre seriozitate, răbdare și muncă reală, dură și onestă, nu marketing fals pentru social media. În fotbal, în sport și în viață, majoritatea sunt grăbiți și vor să ajungă cât mai rapid la succes. Se vede asta zilnic în fiecare colț din jur, unde îți arunci privirea. Însă avem, de azi, exemplul Cristi Chivu.
Fostul fundaș și căpitan al echipei naționale de fotbal a României este noul antrenor principal al echipei Inter Milano, care tocmai a jucat finala Ligii Campionilor. Cu Inter, Chivu a și câștigat, ca jucător, finala UCL. Se întâmpla în 2010.
Cum a reușit Cristi Chivu să ajungă să antreneze echipa căreia i-a dedicat 13 ani din viață, ca jucător și antrenor de juniori? Păi, a rămas devotat echipei și a avut răbdare, a înțeles că disciplina aduce rezultate pe termen lung și că doar prin asumarea muncii grele la firul ierbii ajungi în vârf.
Într-un timp în care rețelele sociale sunt pline de tot felul de lecții false despre cum să ardem etapele ca să ne îmbogățim sau să ajungem la succes cât rapid, Chivu n-a ars nicio etapă, prieteni. A început discret, în umbra copiilor de la Inter U14, și a urcat pas cu pas spre ceea ce devine de azi. Șase ani de antrenorat în academia nerazzurrilor, culminați cu titlul la Primavera în 2024. Șase ani în care a crescut generații, dar mai ales s-a crescut pe sine și s-a pregătit pentru cine devine de azi.
Vara trecută s-a despărțit de echipa de juniori a lui Inter și a devenit șomer. A căutat să meargă la un club mai mic, dar, așa cum scrie presa sportivă italiană și cea de la București, a fost refuzat pe motiv că „nu avea experiență la seniori”.
A apărut, însă, provocarea care s-a numit Parma, o echipă disperată să se salveze de la retrogradare. Cristi Chivu a acceptat provocarea și a reușit, în doar 13 meciuri, să păstreze echipa în Serie A. Spune, într-un podcast cu Ion Alexandru, că a reușit acest lucru pentru că a tratat fiecare meci ca pe o finală și a fost atent din primul minut până la fluierul final al arbitrului la cum s-a desfășurat dinamica tactică pe terenul de joc.
De aici deducem cât de profund e Chivu ca antrenor. Nu doar mută jucători de pe o poziție pe alta, ci anticipează mișcări, își construiește proiecții de faze și construcții de joc pentru minutele care încă nu au fost jucate și, între toate astea, e atent și la cum se plimbă mingea pe teren.
Unii comentatori sportivi intalieni și români spun că Inter a făcut un pariu riscant, aducând la echipă un anternor fără un CV bogat, mai ales după umilința cu 5 la 0 pe care a primit-o de la PSG. Însă Inter nu a ales antrenorul Chivu, a ales mai mult omul Chivu, care, cândva, a fost lider în vestiar, care a rămas un simbol al profesionalismului absolut pe teren, dar, mai presus de orice, a fost un campion care și-a riscat sănătatea pentru Inter.
Chivu, pentru fanii acestei mari echipe de fotbal a Europei, este fotbalistul care nu a renunțat când mulți alții ar fi făcut-o. E omul care a plătit cu durere fiecare centimetru de glorie. A trebuit să învețe, de la zero, să meargă din nou, apoi să alerge și apoi să își mențină punctul de echilibru până să pășească iarăși pe teren. Apoi a devenit campion cu Inter.
De azi Chivu se așază pe banca Interului cu lecția grea în buzunar, dar necesară, pe care fotbalul și viața o tot uită: că drumul lung e, de fapt, drumul cel mai corect.
Lecția Chivu e despre muncă onestă, nu despre sprinturi oportuniste, cum tot vedem în jur și, mai ales, în online. E despre asumare și seriozitate, nu cancan. E despre construcție pe termen lung, nu artificii de moment. Și, mai ales, e despre faptul că, oricât de lent ar părea drumul tău, dacă nu te abați de la el, dacă nu renunți, dacă rămâi fidel valorilor tale umane și dedicat muncii, s-ar putea ca într-o zi să ți se deschidă chiar ușa a cărei clanță credeai că n-o vei atinge niciodată.
Mă bucur enorm pentru Cristi Chivu, atât eu de acum, cât și copilul din mine care juca în apărare cu clasa și echipa din sat tocmai că vedea în el un reper.
Chivu e dovada cea mai clară că nu trebuie să strigi tare ca să fii auzit, ci să muncești constant în mod onest ca să fii remarcat. Și când alții caută scurtături, el a ales drumul greu, dar demn. Iar azi, în locul aplauzelor cât pentru un short pe TikTok, primește încrederea unui colos al sportului pentru două sezoane.
Bravo lui Cristi Chivu. Știu că e născut în 80 ! La 45 ani cred că e timpul de a începe lucruri mari ! Mult succes !
Bun articol! Si bravo lui Chivu! Este excepția care confirma regula amatorismului fotbalului romanesc! Chivu nu are comparație decât cu Lucescu acum câteva decenii!