Legea femicidului: ce se schimbă și ce rămâne de rezolvat în România. Victoria Stoiciu: „Atunci când ajungem la pedeapsă este mult prea târziu pentru victimă”
Președintele Nicușor Dan a promulgat joi Legea pentru prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl preced, indicând că „violența împotriva femeilor este unul dintre cele mai înjositoare și degradante comportamente” și că „acest tip de agresiune a fost mult prea mult timp fie ignorată, fie insuficient abordată, cu consecințe dramatice”.
Săptămânile trecute, după ce legea a plecat de la Parlament spre promulgare la Palatul Cotroceni, am filmat un interviu cu Victoria Stoiciu, senatoare PSD și coinițiatoare a legii.
Ce am aflat?
Că noua lege a femicidului marchează momentul în care statul român încetează să mai fie un spectator pasiv la execuția propriilor cetățeni, recunoscând că aceste crime nu sunt accidente izolate, ci rezultatul unui sistem care a eșuat repetat în a proteja victima.
În România, zeci de femei sunt ucise anual de bărbați care au fost deja în viața lor: parteneri, foști parteneri, soți, foști soți, oameni cu care au locuit în aceeași casă, cu care au împărțit aceeași masă și, uneori, aceeași viață de familie.
Violența pe care își propune să o combată această lege a femicidului începe de multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, în momentele în care aceasta este explicată, scuzată sau minimalizată.
Ce aduce concret această lege și ce rămâne de construit în spatele ei? Victoria Stoiciu a răspuns, indicând de ce a durat atât să se facă o astfel de lege, ce se schimbă în relația dintre victimă și stat, cum arată lanțul instituțional și unde sunt riscurile reale de eșec.
Meritul noii legi nu este că a inventat o tragedie care nu exista până acum, cum spun deja în mod fals în spațiul public unele voci conservatoare. Victoria Stoiciu mi-a spus clar că „legea asta trebuia făcută mult mai demult”, pentru că femicidul „nu e un fenomen nou”, iar femeile „au murit dintotdeauna în România” într-un ritm deja îngrijorător raportat la alte state europene.
Tocmai de aceea, obiectivul legii a fost ca statul român să admită, în sfârșit, că nu are de-a face cu o succesiune de drame private, ci cu un fenomen social care are un tipar, o logică și niște rădăcini adânci.
Până acum, absența termenului de „femicid” din vocabularul juridic și statistic sugera o indiferență sistemică. Era ca și cum aceste femei mureau într-un vid de responsabilitate. Prin definirea clară a conceptului, România face pasul de la o societate care normalizează abuzul la una care instituie mecanisme de prevenție și intervenție timpurie.
Presiunea care a spart tăcerea
Crima de la Cosmopolis, unde Teodora a fost ucisă cu copilul în brațe într-un cartier rezidențial care promitea siguranță, a fost momentul de declic, spune Victoria Stoiciu. Atunci a existat voință, atunci s-au adunat la aceeași masă parlamentari, ONG-uri, experți și procurori, și atunci a început cu adevărat munca. Fără acea presiune publică, legea nu ar fi existat.
De ce nu s-a făcut o astfel de lege acum zece ani?
Pentru că politica reacționează, de cele mai multe ori, abia când tăcerea devine imposibilă. Victoria Stoiciu formulează brutal această realitate, indicându-mi că „o problemă care nu e pe agenda publică nu există”. Nu în sens moral, ci în sens politic.
Senatorea PSD spune că tragediile existau și înainte, numai că societatea le consuma fragmentat, ca pe niște cazuri individuale, nu ca pe simptomele unei boli colective.
Asta înseamnă că ultimul deceniu nu a fost unul fără victime, ci unul fără suficientă presiune publică pentru a obliga statul să-și schimbe limbajul și reflexele. S-a schimbat mai puțin fenomenul și mai mult felul în care el a devenit imposibil de ascuns.
Însă spre deosebire de acum 10 ani, societatea civilă și ONG-urile au acumulat o expertiză care a permis redactarea unui cadru legal matur, bazat pe consultări largi, transformând indignarea populară în acțiune legislativă concretă.
Ce se ascunde sub vârful icebergului
Ceea ce vedem la suprafață este doar explozia finală, sugerează Victoria Stoiciu. Înainte de această explozie, care de multe ori înseamnă crimă, stau ani de abuz zilnic, de control, de izolare, de dependență economică, de rușine și de teamă.
Victoria Stoiciu vorbește despre un decalaj grav între legile mai noi și mentalitățile rămase „încă în secolul 19”. Avem, spune ea, un cadru legal mai avansat, dar o societate care încă poartă reflexele unei lumi în care femeia trebuie să suporte, să tacă și să nu „facă scandal”.
De aceea, femicidul este doar vârful icebergului, spune Victoria Stoiciu, indicând că sub el stă ceea ce nu intră mereu în statistici: palma explicată prin nervi, telefonul verificat în numele iubirii, izolarea în numele grijii, gelozia prezentată drept pasiune, frica de a merge la poliție, rușinea de a spune familiei, dependența de agresor pentru bani, casă sau copii.
Această „violență invizibilă” pe care își dorește legea să o combată prosperă zilnic sub ochii noștri căci, istoric, drepturile individuale ale femeilor sunt cuceriri recente, de mai puțin de un secol.
Statul a evitat mult timp să „interfereze în dormitorul sau sufrageria familiei”, lăsând victimele neprotejate în fața unor agresiuni care nu erau privite ca traume individuale, ci ca afronturi la onoarea familiei. Legea actuală încearcă însă să scoată la lumină aceste abuzuri înainte ca ele să escaladeze fatal.
De la „omor” la „femicid”
Legea nu a creat o nouă infracțiune. Nu există în Codul Penal o crimă care să se numească „femicid" și să fie pedepsită altfel decât omorul calificat. Ceea ce s-a schimbat este recunoașterea juridică a fenomenului, definirea lui, numirea lui, introducerea lui în corpul legii ca formă distinctă de violență structurală, nu ca un șir de crime individuale izolate.
Eticheta juridică produce efecte concrete. În primul rând, obligă statul să colecteze date, să identifice tipare și să construiască politici publice pe cifre reale. În al doilea rând, definirea juridică are rol de conștientizare, căci spune societății, polițiștilor, judecătorilor și posibilelor victime că această crimă nu este întâmplare, nu este gelozie scăpată de sub control, nu este iubire excesivă.
Statul activ
Noua lege elimină și portița prin care autoritățile ignorau abuzul în absența unei plângeri prealabile. Victoria Stoiciu explică: „am eliminat efectiv posibilitatea ca victima să depună plângere și am lăsat doar din oficiu. Practic este o transferare a acestei responsabilități de pe umerii victimelor pe umerii statului”.
Această schimbare recunoaște că o victimă aflată sub teroare sau în dependență economică nu are întotdeauna libertatea interioară de a cere ajutor. Și faptul că statul trebuie să se autosesizeze imediat ce află de un act de violență, fie de la vecini, martori sau intervenții directe, elimină situațiile absurde în care poliția asista la agresiuni, dar nu putea acționa penal pentru că victima refuza să semneze plângerea.
Măsura protejează victima de presiunile ulterioare ale agresorului și transmite un mesaj clar: violența domestică este o infracțiune contra ordinii publice, nu o negociere privată.
Cultura controlului
Legea atacă direct fundamentele „culturii controlului”, unde gelozia sau provocarea erau folosite ca scuze sociale sau chiar juridice pentru crime. Victoria Stoiciu mi-a mai explicat că au fost introduse circumstanțe agravante specifice: „o crimă ucisă din motive de gen, o crimă ucisă din dorință de control sau dominare a victimei”.
Acestea pedepsesc mai aspru faptele comise pentru că victima a refuzat o relație sau a dorit un divorț, demontând mitul că „a iubit-o prea mult”.
Abordarea asta legislativă vizează direct mentalitatea care vede femeia ca pe o posesiune, nu ca pe un individ egal în drepturi. Prin incriminarea dorinței de dominare, legea stabilește un „T0” în educația socială, forțând recunoașterea faptului că gelozia e o dovadă a periculozității agresorului. Concret, e un efort de a transforma modul în care societatea explică și sancționează dinamica abuzivă din relații.
Mitul suprareglementării
În fața criticilor privind o eventuală „suprareglementare”, Victoria Stoiciu răspunde că nu este vorba despre un exces, ci despre acoperirea unei „carențe” majore în legislația penală. Introducerea agravantei legate de controlul și dominarea victimei nu este o dublare inutilă a legii, ci o recunoaștere a unui fenomen extrem de răspândit care nu avea o sancțiune corespunzătoare. Problema reală a României nu este numărul legilor, ci eșecul sistematic de a le aplica pe cele existente.
Senatoarea PSD subliniază că legea este echilibrată și nu introduce o discriminare de gen în Codul Penal, deoarece agravantele se aplică oricui comite o crimă din motive de control, indiferent de sex. Totuși, realitatea statistică arată că femeile sunt cele mai afectate, deci ele vor beneficia de plusul de protecție.
Lanțul instituțional
O lege bună pe hârtie trece obligatoriu prin trei filtre umane: polițistul care preia cazul, procurorul care îl instrumentează, judecătorul care îl judecă. Iar fiecare dintre acești trei actori vine la dosar cu propriile mentalități, propriile percepții și propriile prejudecăți.
Victoria Stoiciu nu ocolește realitatea și spune că „există o tendință de a subaprecia acest fenomen și de a-l trata ca nefiind atât de grav pe cât este. Și îndrăznesc să spun că există și niște mentalități misogine, tributare societății în care trăim, inclusiv în rândul celor chemați să aplice legea”.
Soluția pe care o propune legea nu este moralizarea judecătorilor, ci standardizarea evaluării. Va fi introdusă o metodologie națională de evaluare a riscului în cazurile de violență domestică, un formular complex, elaborat de Ministerul de Interne împreună cu Ministerul Muncii, în consultare cu ONG-uri și experți, care să elimine arbitrariul.
„Să nu mai lăsăm la latitudinea procurorului sau a polițistului să hotărască pe baza relației pe care o are cu agresorul sau pe baza percepțiilor pe care le are el despre cum trebuie să stea lucrurile într-o familie”, spune senatoarea PSD, indicând existența acestui filtru standard în locul unei judecăți subiective.
Prevenția
Marea inovație a legii nu sunt pedepsele dure, ci mecanismele de prevenție care ar trebui să identifice riscul înainte de deznodământul fatal.
„Femicidul nu există în statisticile statului român”, avertizează Victoria Stoiciu, explicând că până acum politicile publice se făceau pe cifre incomplete culese din presă. Fără date granulate despre antecedente și încălcări ale ordinelor de protecție, statul intervine mereu „too late”.
Prevenția, mai spune Victoria Stoicu, înseamnă să nu mai clasăm dosare pe motiv că nu sunt de interes, atunci când datele arată un risc mediu sau mare de escaladare a violenței. Succesul legii înseamnă transformarea informației în acțiune defensivă timpurie.
Orfanii femicidului
Legea adresează în premieră drama copiilor care rămân în urmă în urma unui caz de femicid. Victoria Stoiciu menționează introducerea obligației organelor judiciare de a informa Protecția Copilului imediat ce se comite un femicid, eliminând riscul ca minorii să rămână fără asistență adecvată în momentele critice.
„Oricât de paradoxal ar părea, nu exista această obligație. Și am văzut că lucruri care par evidente, dacă nu sunt scrise în lege negru pe alb, nu se întâmplă", a indicat Victoria Stoiciu.
De asemenea, asistarea la un moment violență este acum o agravantă, fiind recunoscută prin lege trauma pe viață suferită de acești copii.
O măsură cu impact economic major este „nedemnitatea în moștenire”. Victoria Stoiciu explică faptul că agresorul este de acum exclus automat de la dreptul de a moșteni victima, protejându-se astfel bunurile în favoarea copiilor.
Pe scurt, statul încearcă astfel să rupă dependența economică a orfanilor de cel sau cea care le-a distrus familia, asigurându-le resursele necesare supraviețuirii într-un cadru de protecție specializat.
Detenția pe viață
Deși detenția pe viață este o opțiune pentru omorul calificat (inclusiv femicid), Victoria Stoiciu este sceptică că severitatea singură poate descuraja un criminal.
„Dacă gravitatea pedepselor ar fi cea care ar descuraja un criminal... în statele în care avem pedeapsă cu moartea ar trebui să nu mai existe criminalitate”, explică senatoarea PSD. Ea mai spune că pedeapsa aspră funcționează mai degrabă ca o recunoaștere a gravității extreme a faptei, nu ca o rezolvare a problemei.
Rolul de descurajare real apare doar atunci când agresorul știe că „are în față un stat serios și că nu prea poți să scapi”, spune Victoria Stoiciu.
Prin urmare, succesul legii nu se măsoară în numărul de ani de închisoare dați post-factum, ci în capacitatea de a preveni crima, deoarece „atunci când ajungem la chestia asta cu pedeapsa este mult prea târziu pentru victimă”, a mai spus senatoarea PSD.
Educația e antidotul pentru „virusul” misoginiei
Legea e plafonul. Ce se construiește însă sub el? Victoria Stoiciu are un răspuns concret: legea obligă Ministerul Educației să introducă în curriculum elemente de educație privind egalitatea de gen și relații non-violente.
Dar introducerea formală în programă e, spune ea, „nici la jumătatea drumului”, căci adevărata provocare e formarea celor care vor preda această materie, pentru că un profesor care crede că „mai dai o dată o palmă, că na, asta e” nu poate preda altceva decât propria mentalitate.
Modelul invocat de senatoarea Victoria Stoiciu e Marea Britanie, care din septembrie 2025 introduce o nouă materie pentru combaterea misoginismului și sexismului, cu un buget de 20 de milioane de lire alocat inclusiv formării profesorilor. România are legea, dar nu are nici bugetul, nici infrastructura, nici corpul didactic pregătit pentru această schimbare.
Victoria Stoiciu mai avertizează și că fără un efort masiv de modelare a mentalităților, „virusul se va răspândi în continuare”, alimentat de mesaje toxice din mediul online.
Educația trebuie să se întâmple nu doar în școli, ci și în comunități, prin implicarea bisericii, a primarilor și a formatorilor de opinie care să transmită clar că „NU” la prima palmă este singura atitudine acceptabilă.
Testul succesului
Succesul legii femicidului va fi măsurat prin scăderea numărului de femei ucise, e de părere Victoria Stoiciu. Ea mai spune că acele crime care „puteau fi prevenite” ar trebui să dispară cu totul din statistici. Iar dacă statul intervine la timp în lanțul violenței care escaladează, succesul este o viață salvată.
Iar dacă legea nu funcționează, răspunderea nu poate fi împrăștiată în aer până se evaporă. Victoria Stoiciu spune că „99% din succesul acestei legi depinde” de felul în care instituțiile își iau în serios obligațiile: Ministerul Educației, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, poliția, procurorii, medicina legală, mecanismele de colectare a datelor, metodologia de evaluare a riscului. Cu alte cuvinte, eșecul va fi al statului care n-a avut voința să o transforme în practică.
Femeia în politică
Intrarea în politică pentru o femeie rămâne un act de reziliență într-o lume construită de bărbați, unde succesul este adesea privit cu suspiciune, spune Victoria Stoiciu. Ea mărturisește că a devenit „mai feministă” după intrarea în Parlament, realizând că dacă femeile nu pun aceste probleme pe agendă, bărbații vor avea mereu „alte priorități”.
În politica românească, femeile trebuie să muncească „de două ori mai mult decât un bărbat” pentru a demonstra că sunt acolo pe merit, nu pentru că ar fi „amanta cuiva”.
Victoria Stoiciu spune că „o femeie nu ar trebui să sacrifice nimic mai mult decât sacrifică un bărbat”, dar recunoaște că realitatea este alta: presiunea asupra femeii de a împăca viața personală cu cea public-profesională este mult mai mare.
Și explicația ei este simplă și adânc înrădăcinată în societatea românească: femeile rămân împovărate de „munca invizibilă”, de acasă, de tot ce înseamnă creșterea copiilor, de organizarea treburilor casnice, iar acest dezechilibru le face mai reticente să intre în politică, în conducerea unei companii sau să își asume o expunere publică. Nu pentru că n-ar putea, ci pentru că norma socială le spune că mai întâi trebuie să aibă grijă de toate celelalte.
Mesajul Victoriei Stoiciu pentru tinere e ca acestea să se implice, inclusiv în politică, pentru ca regulile jocului să nu mai fie stabilite doar de alții, ci să reflecte realitatea ambelor genuri.
Altfel spus, legea femicidului nu anulează femicidul. Victoria Stoiciu o spune direct, indicând că legea rezolvă o absență legislativă, creează obligații instituționale, transferă responsabilitatea de pe umerii victimei pe umerii statului și dă un nume juridic unui fenomen care până acum era tratat ca o sumă de accidente individuale.
Astea sunt câștiguri reale, dar ce urmează depinde de oameni, nu de lege. Adică de polițistul care va alege să se autosesizeze, de procurorul care va aplica metodologia de evaluare a riscului, de profesorul care va preda egalitatea de gen cu convingere și de comunitatea care va reacționa la primul caz de abuz.
Victoria Stoiciu subliniază că legea este doar un „T0”, adică un fundament pe care trebuie construită o arhitectură a prevenției prin date exacte și educație timpurie.