Mâncarea ca operă artistică imersivă. Redescoperirea, pentru mine, a început în două restaurante Michelin
Am mâncat pentru prima dată în viața mea la două restaurante cu stea Michelin în mai puțin de 24 de ore. Iar înainte să vă spun cum a fost, trebuie să știți un lucru despre mine: sunt crescut la Palanca de Giurgiu, băiat simplu, de la țară, cum s-ar spune.
Viața m-a învățat că trebuie să muncesc mult, mult de tot ca să supraviețuiesc și să reușesc să răzbat printre oameni. Undeva între copilărie și adolescență am pierdut sentimentul de a mă mai bucura de lucruri, de experiențe. Pur și simplu nu am mai știut să o fac. Toți anii ăștia de când sunt workaholic și în care mi-am purtat creierul de la o sarcină la alta și de la un țel la altul au fost cu două tăișuri pentru mine: pe de o parte m-au făcut cine sunt acum, adică un băiat care înțelege destul de bine subtilitățile după care funcționează lumea din jurul său, pe de altă parte mi-au acoperit cu totul acea stare de bucurie sinceră și naivă față de lucruri, locuri și experiențe.
Încă paralizez când primesc un cadou, oricât de mic și simbolic ar fi el, și nu știu cum să reacționez, încă mănânc foarte repede și nu las papilele gustative să se bucure de ceea ce mestec atunci când mănânc, încă sacrific de multe ori din timpul meu liber (pe care ar trebui să-l petrec cu Andreea și cu restul familiei) pentru muncă. Încă sunt rare momentele în care mă gândesc la vacanță. Pur și simplu, nu sunt un om care știe în esență să se mai bucure. Mă iau de prea multe ori în serios și uit să mai fac pauză de la seriozitate, iar asta nu-i bine nici pentru mine, dar mai ales pentru cei din jurul meu.
E dureros că o spun public, dar nu aș face-o dacă nu aș fi simțit ce am simțit în această experiență #CarsAndRoads Croația by Michelin, unde m-a invitat .
Sunt deja în a cincea zi de când am pornit în roadtrip (care se termină pe 22 iunie) și simt că am parte de o experiență la care foarte mulți visează, iar eu cumva sunt un norocos.
Iar acum trebuie să vă spun despre experiența mea culinară din ultimele zile. Oamenii din aceste tururi powered by Michelin, care sunt alimentate de OMV, susținute de Server Config și unde Green Partner este BT Leasing de la Banca Transilvania, nu testează doar mașini (hibride, de data asta), ci trăiesc niște experiențe care-i schimbă, îi face mai atenți la drumul din fața ochilor, fie că e o șosea, o autostradă sau viața însăși.
Iar pentru mine, ei bine, ce am trăit la restaurantele Noel din Zagreb și Korak Winery din Plešivica a fost ca o pauză binemeritată și o resetare. Pur și simplu, creierul meu a zis că TREBUIE să mă bucur de ce mi se întâmplă.
Firește, conceptul de fine dining e provocator pentru un om ca mine, cu mese dezechilibrate zilnic, intoleranță la lactoză și alergie la ardei. Când am intrat la Noel nu știam ce urmează, dar eram curios să aflu de ce pe ușa restaurantului era steaua Ghidului Roșu Michelin. Așa cum am povestit deja zilele trecute, au fost 10 feluri de mâncare, fiecare fiind o experiență în sine, care m-a făcut să intru într-o stare de bucurie cum nu am mai simțit din timpul copilăriei.
Și cred că a ajutat și faptul că acolo am mâncat cea mai bună pâine din viața mea. Avea o textură aproape ca de cozonac, dar și ușor pandișpanoasă, iar semințele de deasupra m-au dus cu gândul la bunica și la serile de vară din copilărie, când în spatele curții scotea din cuptorul ăla făcut din cărămidă de șamot pâinile calde cu susan pe ele.
Evident, gusturile sunt total diferite și nici nu e nevoie să încerc să le compar. Ce vreau însă să spun e că mâncarea la un restaurant Michelin nu e doar mâncare, e și un fel de introspecție, un fel de catapultare în propriile amintiri care se combină atunci, pe loc, cu experiența pe care o trăiești. Cel puțin așa a fost pentru mine. Și cred că asta e magia unui restaurant cu stea Michelin: faptul că îți deschide imaginația și cutia cu amintiri.
Iar a doua zi, la prânzul de la Korak, experiența culinară fără precedent pentru un băiat simplu ca mine (pentru care mâncarea e în general doar combustibil pentru a avea putere de muncă) nu numai că s-a dublat, ci m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să mănânci la un restaurant care face parte din Ghidul Roșu Michelin.
Înainte să vă spun la ce concluzie am ajuns, trebuie să vă mai spun un lucru despre mine care nu e nimic altceva decât o traumă din copilărie: NU ÎMI PLACE PEȘTELE. Nu mănânc aproape deloc, dincolo de ton.
Pur și simplu, creierul meu și-a făcut setarea asta la finalul clasei a III-a, când într-o seară am mâncat pește cu restul copiilor alături de care mă jucam în curtea unui vecin care tocmai atunci își construia casa. M-am înecat cu un os la cina aia și de atunci am rămas cu frica că oricând se poate repeta experiența. Nu o povestesc, că a fost nasoală.
Ei bine, ce vreau să spun e că la Korak mi-am dat voie pentru prima dată să mănânc pește fără să mă gândesc o clipă că ar putea avea oase acel pește, chiar dacă oricum păstrăvul din farfuria mea nu avea. Pe scurt, am reușit pentru prima dată după 19 ani să gust un pește, altul decât ton, fără să mă gândesc traumatic că ar avea oase.
Pe lângă acest efect terapeutic pe care îl au astfel de experiențe precum un prânz la un restaurant cu stea Michelin, concluzia mea e că tot ce se întâmplă din momentul în care intri în restaurant și până în momentul în care îți vine chef-ul la masă ca să-l cunoști e parte dintr-o operă artistică imersivă care să te facă să simți cu adevărat că ai și tu un rol important în ea.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la Korak? Melcii cu salată care aveau gust de ciuperci și whiskey-ul ăla fără alcool, care avea gust de bragă. Ei bine, aceste preparate și restul celor care ne-au fost servite la masă sunt niște piese de artă care compun opera, dar acea operă nu e finalizată până nu o gustă clientul. E singura formă de artă, cred, care nu poate fi validată doar cu privirea, ci trebuie să o și mănânci ca să-ți faci o părere despre cât de mult te-a impresionat creația care ți-a fost aranjată în farfurie.
M-am ridicat de la masă cu senzația aia pură de bucurie copilărească și entuziasmul adultului fascinat de faptul că a ajuns să fie cu totul parte dintr-o creație artistică culinară.
Ce am câștigat din experiența mâncatului la două restaurante cu stea Michelin în mai puțin de 24 de ore? Raționamentul că uneori avem nevoie de un context special ca să ne amintim cine suntem și de unde venim, ce traume avem și cum putem începe procesul pentru a le depăși.
Experiența Michelin e construită cu grijă, și fiecare detaliu, de la modul în care e aranjată masa, la felul în care e tăiat și gătit un preparat în combinație cu o fructă sau o legumă, îți transmite că cineva a avut grijă de tine fără să te cunoască. Iar când trăiești senzația asta pe care am trăit-o eu, nu prea mai ai cum să te ascunzi de tine. Te întorci în camera de hotel, te uiți în oglindă și zâmbești larg și aproape tâmp, pentru că știi că ai dat semnal și ai intrat pe drumul corect.
Și, aproape de hoteluri, ca o paranteză de final: din 2024, Michelin acordă distincții și hotelurilor. Dacă restaurantele au stele, hotelurile au chei (una, două sau trei).