Moștenirea lui Iohannis: o țară din ce în ce mai mult doar a lor și din ce în ce mai puțin a noastră
La finalul „Deceniului Iohannis”, România se confruntă cu o criză profundă de direcție, în care impostura, corupția și extremismul au devenit trăsături dominante ale unei societăți tot mai debusolate.
„Deceniul Iohannis”, așa cum bine l-a prezentat jurnalista Anca Simina și echipa Recorder, se încheie în 34 de zile și lasă în urmă o Românie tot mai debusolată și lipsită de perspective, în care impostura, combinațiile și șmechereala, ticăloșia, mediocritatea, dezinformarea, corupția și extremismul s-au intensificat și transformat în „valori” îmbrățișate de o bună parte a clasei politice, de o bună parte a reprezentanților sistemului juridic, de o bună parte a celor care fac parte din comunitatea serviciilor de informații, de o bună parte a mediului privat și de o bună parte a societății, în ansamblu.
Foto: Recorder.ro
Klaus Iohannis a cultivat toată această transformare a societății, dintr-o țară care a ales cu speranță în urmă cu un deceniu într-o țară care se pregătește să aleagă fără vreo speranță peste câteva zile.
Votul de revoltă a existat și în urmă cu 10 ani și va exista și acum. Diferența e că, dacă atunci românii au ales să transmită mesajul că vor altceva, nu același PSD care amestecă după bunul plac mămăliga în ceaun, de data asta mulți dintre români sunt tot mai pregătiți să aleagă un candidat cu un discurs extremist pentru a transmite mesajul că s-au săturat de aranjamentele sistemului patronat de Klaus Iohannis în ultimii 10 ani. Căci asta am trăit în anii ăștia: o stare de aranjamente constate care aveau ca unic scop doar servirea propriilor interese ale președintelui ales de cetățeni ca sa facă o „Românie normală și a lucrului bine făcut”.
În noiembrie 2014 am ieșit la Piața Universității cu tata. Abia făcusem 18 ani și eram la primul meu vot. Am votat Puie Monta și eram entuziasmat de faptul că în jurul meu se vorbea de o schimbare în bine a țării și de faptul că vom avea un președinte care nu seamănă tiparului obișnuit al politicianului român. De fapt, cei 10 ani la Palatul Cotroceni au demonstrat că Iohannis a fost fix opusul politicianului care s-a vândut românilor în campania din 2014.
Războiul politic pe care l-a dus Klaus Iohannis cu Liviu Dragnea în primul mandat nu a fost purtat din convingere democratică, ci pentru că a înțeles că îl ajuta să obțină și al doilea mandat, adică să rămână mufat pe scaunul puterii și privilegiile funcției. Apoi, în al doilea mandat, Klaus Iohannis a creat o stare de decepție generală la nivelul societății, devenind din ce în ce mai opac, din ce în ce mai arogant și din ce în ce mai deranjat că îndrăznește cineva să comenteze acțiunile și deciziile sale sau să-l tragă la răspundere.
Klaus Iohannis ne-a mințit, stimați cetățeni. Ne-a lăsat să credem că va fi cel în mandatele căruia corupția va fi subminată până la nivelul la care să nu mai reprezinte o problemă de securitate națională. Realitatea e că finalul mandatelor lui Iohannis prinde România la fel de coruptă ca în timpul guvernării lui Adrian Năstase. Singura diferență e că acum suntem în NATO și în UE (apartenențe naționale la care Iohannis nu are niciun merit), iar norocul nostru e că majoritatea pericolelor externe sunt parate de aliații noștri.
Însă UE și NATO nu pot rezolva și problemele interne. Iar aici intervine sau ar trebui să intervină rolul președintelui, care ar trebui să fie un mediator între stat și societate. Lui Klaus Iohannis nu i-a plăcut niciodată acest rol, căci îl punea la muncă și depășea perspectiva lui de tratare a lucrurilor, adică cea în care esențială era doar satisfacerea propriilor interese.
Klaus Iohannis a avut șansa istorică de a reforma România din temelii, dacă chiar ar fi vrut acest lucru. A ales însă să fie un președinte pentru el, nu pentru milioanele de cetățeni care l-au votat. De aceea a devenit tot mai absent și tăcut în fața marilor crize din societate sau în fața marilor subiecte și dezbateri naționale. De aceea nu a vrut să discute onest cu presa în cei 10 ani de mandat, nu a dat interviuri și a organizat rare conferințe de presă unde scopul era să nu fie deloc pus în dificultate.
Lejeritatea cu care a devenit Klaus Iohannis un președinte ignorant la problemele reale ale oamenilor a arătat că el navighează fără nicio remușcare printre temerile, frustrările, neputințele și greutățile românilor.
După „Deceniul Iohannis” România are tot mai multe șanse să intre într-o epocă, cel puțin pentru următorii cinci ani, în care să fie condusă de un reprezentant al unui partid extremist. Așa arată „România lucrului bine făcut” în viziunea președintelui Iohannis: una în care oamenii, dezamăgiți de faptul că au fost ignorați și trădați, se refugiază acum în discursul unor populiști care profită de frustrările și temerile lor.
Ce ne lasă în urmă Klaus Iohannis?
O țară aflată într-o degradare accentuată a DEMOCRAȚIEI și care a deschis larg ușa către extremism, mai soft la anumite partide, mai hard la altele. O țară din care oamenii continuă să plece și o țară lipsită de o viziune clară pe termen lung și bine organizată pe domenii, nu înșirată sub formă de poveste într-un document scorțos și plin de platitudini.
O țară în care baronii de toate culorile sunt cei mai mari antreprenori ai județului, o țară în care mare parte din presă e cumpărată de partide, o țară în care corupția ucide tot mai des și în care justiția a devenit din ce în ce mai mult o glumă.
O țară incapabilă să dezvolte resurse pentru a gândi niște soluții românești la niște probleme europene și o țară total mai vulnerabilă la crize externe.
O țară în care se mimează eficiența și se promovează tot mai mult incompetența. O țară pe care tot mai mulți dintre români o cataloghează ca fiind „lipsită de orice șansă” ca să-și mai revină.
Asta-i moștenirea politică a lui Klaus Iohannis: o țară devenită din ce în ce mai mult doar a lor și din ce în ce mai puțin spre deloc a noastră, a tuturor!
E și o lecție de învățat după 10 ani cu Klaus Iohannis în fruntea statului: că nu mai trebuie să credem pe nemestecate și legați la ochi oferta oricărui politician care intră în politică sau care intră în prim-planul celor mai mari reflectoare ale țării. Orice candidat trebuie să demonstreze românilor că vrea cu adevărat să facă lucruri pentru ei, nu să primească un cec în alb doar pentru că se portretizează sau e portretizat drept un „rău mai mic” decât adversarul său. Doar că lecția asta am putea să o aplicăm la următoarele alegeri dacă devenim până atunci mai atenți la jocul politic, la context și la imaginea de ansamblu.
Duminică, în schimb, mergem să-l votăm pe succesorul lui Klaus Iohannis, iar oferta politică e destul de redusă. Avem de ales între ticăloși și proști (cel puțin dintre candidații cu șanse reale). Ghinion pentru noi - cum ar spune clasicul meditator. Și probabil că asta-i cea mai mare nenorocire politică pe care ne-o lasă în urma sa președintele turist.