Ne îndreptăm spre cea mai mare criză constituțională din istoria României. Bolojan trebuie să gândească ca Frank Underwood pentru a supraviețui politic
Criza politică pregătită de PSD ne poate duce spre o criză constituțională, iar premierul Ilie Bolojan trebuie să gândească ca Frank Underwood din „House of Cards” ca să rămână în funcție.
Înainte să vorbim despre ce trebuie să facă Ilie Bolojan în Parlament, să ne uităm puțin la cum va arăta criza.
Să mergem pe scenariul care deja e public: PSD decide luni, pe 20 aprilie la ceea ce au numit social-democrații „Momentul Adevărului”, să iasă din guvern. Îi vor da un ultimatum de 48 sau 72 de ore premierului să demisioneze, iar dacă Bolojan nu face asta (și nu va face), PSD își va retrage miniștrii cel mai probabil la ședința de guvern de joi.
Mișcarea PSD nu duce automat la căderea premierului. Bolojan va rămâne în funcție și va încearca să țină Guvernul în viață prin interimari la ministerele de unde au plecat PSD-iștii. Dar aici vorbim de o perioada limitată de timp.
De ce? Păi din momentul în care PSD decide să distrugă actuala componență politică a guvernului, vor începe să curgă 45 de zile, pe ceasul Constituției, în care premierul va trebui să găsească o nouă majoritate parlamentară care să-i voteze o nouă formulă de guvern la votul de încredere în Parlament.
Deci în maximum 45 de zile de la declanșarea de facto a crizei politice, guvernul Bolojan trebuie să-și refacă majoritatea și să primească susținere pentru noua formulă. Dar vom vorbi mai jos despre creare unei alte majorități.
Acum să presupunem că premierul ajunge la votul de încredere din Parlament cu noua structură guvernamentală, iar Parlamentul spune „NU”.
Aici începe ADEVĂRATA CRIZĂ. De ce? Păi premierul are în acel moment două variante: fie se declară învins și își dă demisia, adică renunță la mandat și nu mai avem guvern, fie luptă politic în continuare și își continuă activitatea la Palatul Victoria.
Poate să facă asta în ciuda faptului că nu trece de votul de încredere al Parlamentului ? Teoretic, DA, pentru că strict pe textul Constituției, nu există o prevedere expresă care să spună negru pe alb că un vot negativ dat de Parlament asupra noii structuri politice a Guvernului echivalează automat cu o moțiune de cenzură și demite Guvernul.
Art. 85 alin. (3) din Constituție spune că, dacă se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele va putea exercita numirea „numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru”. Deci Constituția spune clar că trebuie aprobare în Parlament pentru noua formulă guvernamentală, dar nu spune explicit ce urmează dacă aprobarea nu vine.
Textul Constituției spune la Art. 110, alin (2) că „Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate”. Iar forma clasică și expresă prin care Parlamentul retrage încrederea este moțiunea de cenzură, indicată la Art 114. alin (2): „Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură” este adoptată.
Cu alte cuvinte, votul de încredere negativ după 45 de zile nu e echivalentul constituțional al unei moțiuni de cenzură și aici apare blocajul.
De ce? Păi pentru că Constituția NU spune clar că dacă Parlamentul respinge aprobarea cerută de art. 85 alin. (3), acest vot negativ înseamnă automat o retragere a încrederii și Guvernul cade. Fondatorii Constituției nu s-au gândit și la o procedură expresă și automată care să indice că într-o astfel de situație și la acel moment „Guvernul României este demis”.
Care e consecința acestui blocaj? Păi guvernul nu are validare politică pentru noua formulă, dar nici nu există o ieșire constituțională instantanee și clară din această situație dacă premierul alege să lupte politic. Mai mult, după cele 45 de zile expiră și interimatele. Iar premierul nu poate numi miniștri plini fără trecerea prin Parlament, interimatele nu pot dura la nesfârșit, iar statul trebuie totuși să funcționeze.
Ăsta e momentul în care bubuie cu totul CRIZA CONSTITUȚIONALĂ, iar fiecărei decizii pe care o va adopta Guvernul Bolojan dacă alege să rămână în luptă i se va atârnata riscul că poate fi contestată. Criza asta poartă un nume distractiv: „limbo juridic”.
Adică o zonă gri în care nu e clar ce regulă se aplică până la capăt. Instituțiile încă există și funcționează, dar nu mai e limpede cu ce legitimitate exactă, până unde și cu ce consecințe. Concret, ne vom afla într-un haos instituțional în care mai multe probleme se încurcă una în alta în același timp, iar orice decizie riscă să se lovească ulterior de CCR sau de instanțe.
Există doi actori care pot soluționa această criză. Unul are o autoritate pe care premierul Bolojan o poate contesta, altul impune de drept decizia.
Cei doi actori sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, președintele României și CCR. Primul, adică Nicușor Dan, poate să iasă public și să-i ceară premierului să plece de la Palatul Victoria pentru a debloca criza, motivând că nu mai are legitimitate parlamentară după votul de încredere dat în Parlament. Asta ar fi presiunea politică.
Al doilea actor și care are putere mai mare decât președintele este CCR. Cei 9 judecători constituționali vor opera cu două interpretări ale situației.
Prima constă în faptul că un vot negativ al Parlamentului ar trebui citit, în logica regimului parlamentar, ca o retragere de facto a încrederii pentru guvernul Bolojan. Nu-i spune formal moțiune de cenzură, dar efectul politic este același: noul guvern nu există pentru că Parlamentul nu-l vrea.
A doua interpretare spune că, tocmai pentru că textul Constituției nu prevede expres această sancțiune, guvernul nu e validat, dar nici căzut într-o procedură clasică.
Cu alte cuvinte, dacă Parlamentul respinge noua formulă, iar Guvernul încearcă totuși să continue, CCR trebuie să traseze limitele puterii executive acolo unde Constituția vedem că lasă o zonă neacoperită.
Până însă decide CCR, mai avem o problemă. După 45 de zile, interimarii inițiali nu mai pot continua. Și evident că se naște marea temere: cine mai semnează, cine mai avizează și cine mai are putere când orice se semnează după 45 de zile poate fi contestat?
Firește că într-un asemenea scenariu, România nu rămâne fără guvern în sens fizic. Ministerele există în continuare și aparatul administrativ va continua să funcționeze, căci problemele nu se vor opri. Dar Guvernul va exista administrativ și va funcționa fără deplină legitimitate constituțională.
Iar dacă CCR ar spune ulterior celor 45 de zile, într-un termen să zicem scurt, că guvernul nu mai avea bază constituțională ca să mai funcționeze, orice Hotărâre de Guvern, ordin, aviz, numire sau decizie cu efect administrativ important dat după cele 45 de zile și după votul de Încredere ar putea ar putea fi atacate juridic și eventual lovite de nulitate.
Ce se va spune în informarea pe care o vor primii pe birourile lor toți ambasadorii acreditați la București?
Că România are un guvern care nu cade în mod clar, dar nici nu mai stă solid în picioare, că are un premier care nu e nici demis pe deplin, dar nici validat pe deplin, că are un Parlament care a spus „nu”, dar textul Constituției nu descrie filmul de după acel „nu” și că Curtea Constituțională trebuie să transforme logica politică într-o soluție juridică.
Politic, PSD ar putea încerca să vândă această mișcare ca pe o retragere controlată: ieșim din guvern, dar lăsăm costul haosului pe umerii lui Bolojan. Numai că astfel de jocuri au un defect major, căci când împingi sistemul într-o zonă de ambiguitate, nu mai controlezi pe deplin rezultatul. Poți să lovești premierul, dar poți la fel de bine să lovești credibilitatea întregului executiv și, odată cu ea, capacitatea statului de a transmite stabilitate partenerilor externi, investitorilor și agențiilor de rating.
Ce am scris eu nu s-a mai întâmplat în istoria politică a României. Ar fi pentru prima dată când țara noastră ar experimenta, într-un context intern și extern deja foarte complicat, ideea de a avea un guvern suspendat între putere și neant.
Pentru Bolojan, miza ar fi să arate că poate continua fără PSD și că are în continuare un nucleu de legitimitate politică dată de Parlament, nu de încrederea populară sau de sondaje. Așa că va trebui să se transforme în Frank Underwood, cum am spus la început.
E o secvență celebră în episodul 3 din sezonul 2 din House of Cards, când Frank Underwood este deja vicepreședinte al SUA și încearcă să forțeze trecerea unui pachet legislativ uriaș în Senat, ca să evite blocarea guvernului și să-i livreze președintelui o victorie politică majoră chiar înainte de discursul despre starea națiunii.
Ca să facă asta, nu se bazează doar pe voturile efective, ci pe o combinație de presiune, procedură, absențe calculate și fisuri provocate în tabăra adversă. În scena asta, Frank explică că în politică nu trebuie mereu să ai cei mai mulți oameni, ci trebuie să te asiguri că, în clipa votului, ceilalți au mai puțini decât credeau că au.
Și asta face el prin toată operațiunea: convinge câțiva republicani să voteze cu el, pe alții să se abțină, apoi forțează procedural camera să ajungă într-un punct în care adversarii nu mai controlează ritmul și nu mai pot bloca eficient votul.
Asta trebuie să înțeleagă Ilie Bolojan dacă mai vrea să rămână în funcție, anume că majoritatea parlamentară nu e doar o chestiune de aritmetică brută, ci și de management al prezenței, al abținerilor, al nervilor și al procedurii.
Și acum să ne uităm la numere. În Parlament sunt acum 465 de membri: 136 de senatori și 329 de deputați. Actualul guvern Bolojan a fost învestit pe 23 iunie 2025 cu 301 voturi din 310 exprimate.
Să mergem pe scenariul crizei. Bolojan are nevoie de o nouă majoritate parlamentară fără PSD. De unde o obține?
Păi dacă ne uităm la calcule și dacă adunăm toți parlamentarii (FĂRĂ ABSENȚĂ în ziua votului) de la pe PNL + USR + UDMR + grupul minorităților naționale + grupul neafiliaților, rezultatul este următorul:
PNL: 51 deputați + 22 senatori = 73
USR: 40 deputați + 19 senatori = 59
UDMR: 22 deputați + 10 senatori = 32
Grupul minorităților naționale: 17 deputați
Grupul neafiliaților: 17 deputați + 6 senatori = 23.
În total rezultă 204 parlamentari. De aici pleacă Bolojan în formarea noii majorități parlamentare. Iar asta înseamnă că unei majorități de tip PNL–USR–UDMR–minorități–neafiliați i-ar mai lipsi 29 de parlamentari ca să ajungă la pragul de 233 de voturi necesare pentru a trece de votul de încredere de după cele 45 de zile de la retragerea PSD din Guvern.
De unde i-ar putea lua Bolojan pe cei 29 de parlamentari ca să aibă voturi la limită?
Păi dacă excludem explicit PSD și AUR, matematic, singurul bazin rămas este format din:
SOS România: 15 deputați,
POT: 14 deputați,
Grupul PACE: 12 senatori.
Aceste trei grupuri însumează 41 de parlamentari. Deci, strict matematic, o majoritate fără PSD și fără AUR este posibilă, dar numai dacă Bolojan ar reuși să atragă cel puțin 29 din acești 41 de parlamentari ca să-l voteze.
Atenție, să nu uităm totuși că vorbim de o majoritate posibilă aritmetic, dar foarte dificilă politic, pentru că presupune fie o fractură masivă în aceste grupuri, fie o negociere punctuală foarte agresivă.
În plus, calculul simplu ne arată că 204 + 29 = 233, deci exact pragul de vot. Numai că 233 la 232 înseamnă o majoritate de un vot. Asta este, politic, o majoritate extrem de subțire CARE NU ARE CUM SĂ REZISTE și să-i ofere spațiu de guvernare reformistă lui Ilie Bolojan.
De aceea, în negocierea politică, Bolojan nu va trebui să caute doar numărul exact de parlamentari care îi trebuie pentru vot, ci și câțivaa în plus, adică vreo 32 sau 35, ca să poată fi acoperite absențele, revolta internă, vreun posibil boicot sau accidentele parlamentare de schimbate a votului în ultimul moment în baza unor factori precum cumpărarea ori intimidarea generată de tabăra adversă.
Ilie Bolojan NU TREBUIE să cucerească extremist-populiștii din Parlament, ci să producă o ruptură funcțională în aceste grupuri. Nu are nevoie neapărat de o alianță oficială spectaculoasă cu ei, ci are nevoie de 29 -32 de voturi disciplinate sau măcar utilizabile la momentul-cheie al votului de încredere.
Iar în politica aia hardcore, îndepărtată de puritansimul de pe rețelele sociale, asta se poate face prin două mecanisme: fie îi aduci într-o formulă nouă pe acești parlamentari care la prima vedere par pentru unii „niște indivizi cu care nici mâna nu trebuie să dai”, fie îi împingi să voteze „responsabil” fără să-și asume public intrarea într-o nouă coaliție de guvernare. Aici Bolojan va fi cel care alege direcția pe care o va trasa.
De ce are aici Bolojan spațiu de construcție a unei majorități parlamentare de moment care să-l sprijine? Pentru că nu toți parlamentarii acestor trei grupuri sunt la fel. Unii sunt parlamentari de conjunctură, alții sunt mai degrabă oportuniști instituționali, iar alții sunt ideologici până la capăt.
Bolojan, când negociază cu ei, ar trebui să se uite la cine se teme dintre cei 41 de alegeri anticipate, cine vrea acces la resurse și relevanță și cine preferă să fie „de partea puterii” fără să intre complet în ea.
Bolojan trebuie să fie atent că să nu se alieze conjunctural cu cei care trăiesc politic din conflict total și anti-sistem, căci acei parlamentari sunt utili ca decor de opoziție pentru guvernare, nu ca bază pentru crearea unei majorități parlamentare.
Ce nu cred că trebuie să facă Bolojan? Fiindcă deja va lucra pe sârmă, cu parlamentari pentru care va fi criticat că le strânge mâna și negociază cu ei, premierul NU AR TREBUI să le ceară să devină „oamenii lui”.
Ar trebui să le ceară să nu blocheze statul, punându-le pe masă mesajul: „votați o formulă de funcționare, altfel vă asumați haosul”. Asta va funcționa mai ales pentru parlamentari din cei 41 care nu vor să fie văzuți drept responsabili de prăbușirea guvernării, dar nici nu vor să se lipească oficial de PNL sau USR. Practic, Bolojan nu-i va converti ideologic, ci îi va izola moral și reputațional până când cooperarea devine ieșirea lor cea mai ieftină din colțul în care au fost puși.
Și pentru că politica e extrem de complicată, iar majoritățile parmantere se crează greu, Bolojan ar trebui să se gândească să exercite simultan și varianta rupturii selective de parlamentari din PSD sau AUR.
O majoritate parlamentară fără PSD și AUR ca partide nu e același lucru cu o majoritate parlamentară creată fără niciun parlamentar provenit de acolo. Bolojan va trebui să negocieze parlamentar cu parlamentar și să meargă țintit șa cei care simt că nava lor se scufundă sau că actuala conducere nu-i mai poate proteja politic sau că nu mai contează pentru actuala conducere. Și aici sunt cel puțin 15-20 de parlamentari care pot fi curtați.
Aici însă costul politic e mult mai mare, pentru că imediat propaganda AUR și PSD va intensifica narativul că noua majoritate BOLOJANISTĂ e făcută din traseiști și improvizații.
Prin urmare, dacă Bolojan reușește să convingă cel puțin 29 de parlamentari să-l sprijine la votul de încredere, dar nu justifică pactizarea, va pierde din legitimitate și încredere pentru că va fi indicat drept un politician disperat cu orice preț să rămână la putere. poate. Dacă însă reușește să convingă cel puțin 29 de parlamentari sub formula „bloc de stabilitate, funcționare a statului, evitare a haosului și sprijin punctual pentru un guvern limitat ca mandat”, atunci aceeași operațiune devine vandabilă.
Bolojan trebuie să-și „murdărească” imaginea de reformist integru negociind cu oportuniști sau traseiști. ASTA E REALITATEA. Iar electoratul bolojanist ar trebui să aibă și el un rol aici, adică să înțeleagă că majoritățile nu se fac doar prin adunare, ci prin narațiune. Și că nu va trebui să critice orice strângere de mână a lui Bolojan cu un parlamentar de la AUR, SOS, POT, PACE sau PSD.
Premierul Bolojan trebuie să își creeze noua majoritate pe ideea că separă parlamentarii utilizabili de cei care au interes în blocaj. Deci va trebui să-i găsească pe acei parlamentari pentru care puterea și supraviețuirea valorează mai mult decât disciplina de partid. Va fi al dracului de greu, dar nu e imposibil.