Newsletterul economic PE BUNE. De ce statul ia mereu bani din același buzunar?
Ediția #02. Economia, explicată simplu. Nu doar despre ce s-a întâmplat. Ci despre ce înseamnă pentru tine.
De ce statul ia mereu bani din același buzunar?
De fiecare dată când statul rămâne fără bani, apare aceeași discuție: ce taxe mai creștem și pe cine mai punem să plătească?
Știu, e vară. Poate ești deja pe plajă sau numeri zilele până la concediu. Dar astăzi vorbim despre muncă. Mai exact, despre munca pe care statul nu o vede: cea fără contract, cea plătită parțial „în plic”, cea care există în realitate, dar nu și în acte.
Povestea săptămânii
Aproape o cincime din munca din România nu apare complet în acte. Pare doar o statistică, dar explică de ce, aproape de fiecare dată când are nevoie de bani, statul ajunge să îi ia tot de la cei pe care îi vede deja.
Munca pe care statul nu o vede
Fiscul strânge din taxe și contribuții cam 29% din PIB. Simplu spus, la fiecare 100 de lei din economie, statul ia 29. Prin comparație, media europeană sare de 40 de lei.
De unde vine diferența? O explicație vine de la Autoritatea Europeană a Muncii, care arată că, în sectorul privat de la noi, cam 22% din muncă este nedeclarată, aproape dublu față de media UE. Asta înseamnă că, din fiecare săptămână de lucru, o zi rămâne invizibilă pentru stat și nu este taxată.
Munca „la negru” e partea pe care o știe toată lumea: cea unde nu semnezi nimic, nu exiști în sistem și iei toți banii în mână. Dar adevărata problemă e munca „la gri”: ai contract, ai salariu pe hârtie, însă o parte din bani vine în plic. Faci ore suplimentare care nu se trec nicăieri sau iei bonusuri cash. Statul vede contractul, dar nu vede plicul.
Poate surprinzător: peste 80% din munca nedeclarată vine de la angajați, adică oameni cu șef, cu program, cu job real. Mulți salariați acceptă compromisuri, fiindcă au nevoie de job.
Cât ne costă ce nu se vede
Cam 200 de miliarde de lei pe an sunt banii care se învârt în realitate prin buzunare și firme, dar nu trec deloc prin sistemul fiscal. Aceasta este o estimare dintr-un studiu al BNS, realizat în contextul aderării la OCDE. Dacă statul ar reuși să taxeze această sumă, la buget ar ajunge, în plus, în jur de 56 de miliarde de lei. Aproape cât plătește România într-un an doar pe dobânzi la datoria publică.
Schimbăm iar taxarea?
Discuția despre cota unică vs impozitul progresiv e redeschisă acum și de aderarea la OCDE. Dar ea începe prea târziu. Sau prea devreme.
Cota unică e simplă și predictibilă, progresivul poate aduce mai multă echitate, cu condiția ca statul să fie în stare să îl administreze.
Înainte să schimbi taxele, trebuie să știi ce taxezi. Cine câștigă. Cât câștigă. Din ce surse. Altfel, schimbi regulile fără să vezi toți jucătorii. Iar statul alege prea des varianta ușoară: taxează ce vede deja. De aceea, dacă baza rămâne aceeași, nu contează prea mult cum îi spunem: cotă unică sau impozit progresiv. Nota ajunge tot la cei care plătesc deja.
Concluzia: asta nu mai e o problemă de taxare. Este una de colectare.
Graficul care explică tot
Românii taie din multe cheltuieli. Nu și din concedii. 2026 ar putea depăși recordul de 10 miliarde euro atins în 2025, aproape dublu față de nivelul de dinainte de pandemie.
Cifra care contează:
Aparent am atins vârful, iar lunile următoare ar trebui să aducă o scădere a inflației.
Ce NU înseamnă: că prețurile vor începe să scadă și produsele să se ieftinească.
Ce înseamnă: prețurile vor continua să crească, doar că vor crește mai încet.
Ce nu vezi în titluri
Dacia lansează un model nou. Dar nu îl produce în România.
Producția noului Dacia Striker, un crossover care ar putea genera vânzări de peste 3 miliarde de euro pe an, va merge în Turcia, la Bursa. La prima vedere, pare doar o decizie de tehnică. Nu este.
Striker este încă un model care nu se va fabrica la Mioveni.
În ultima vreme, se vede un tipar. Niciunul dintre modelele noi ale mărcii nu se mai fabrică la noi. Noul Spring și viitorul Sandero, în Maroc. Viitorul model electric, în Slovenia.
Mioveni rămâne o uzină importantă, cu Duster și Bigster. Dar modelele noi îți arată, de multe ori, unde se mută viitorul.
De ce contează? Marile investiții nu aleg doar costurile cele mai mici. Aleg și țările cele mai predictibile. Iar când un constructor începe să își mute producția în afara României, mesajul nu este doar despre industria auto.
Este și despre câtă încredere inspiră mediul economic românesc.
Încă 3 lucruri care merită atenția ta…
România copiază modelul american de pensii
Senatul a aprobat un nou tip de cont individual pentru pensie, inspirat din celebrul sistem american 401(k). Față de pensiile private clasice, fiecare își poate alege brokerul și investi direct în acțiuni, obligațiuni sau fonduri. Câștigurile ar urma să fie scutite de impozit dacă banii rămân acolo până la pensie.
Pe scurt:
Statul transmite tot mai clar că pensia publică nu va fi suficientă pentru toată lumea. Iar cine vrea mai multă siguranță va trebui să învețe să economisească și să investească.
Mașinile chinezești rămân în Rabla
Guvernul a renunțat la excluderea mașinilor chinezești din program. În ultimul deceniu, prin Rabla Plus, peste 28 de milioane de euro au mers indirect către producători chinezi sau cu acționariat chinez. Consumatorii aleg în primul rând prețul, iar industria europeană încă nu poate concura cu chinezii pe mai multe segmente.
Pe scurt:
Banii din taxele românilor vor continua să finanțeze uzinele auto din China, dacă Bruxelles-ul nu vine cu noi măsuri.
BNR spune că nu avem bulă imobiliară
Mulți potențiali cumpărători așteaptă o prăbușire a prețurilor la proprietăți. Datele BNR arată că locuințele din România sunt, de fapt, subevaluate. Matematic, ele sunt încă sub nivelul pe care l-ar justifica veniturile actuale, chiriile din piață și costul finanțării.
Pe scurt:
Banca Națională spune că nu avem de-a face cu o bulă speculativă. De urmărit cum va evolua creditarea și oferta de locuințe în a doua parte a anului.
Cine câștigă/cine pierde
Câștigătorul săptămânii: capitalul românesc
Frații Pavăl, proprietarii Dedeman, preiau Carrefour România, într-o tranzacție de peste 800 de milioane de euro. Este cea mai mare tranzacție anunțată la noi în prima parte a anului.
De ce contează? Nu este doar o tranzacție mare. Este una dintre puținele situații în care capitalul românesc cumpără un business strategic de la un mare grup internațional.
Pierzătorul săptămânii: statul român
Statul român împrumută tot mai greu bani de la populație. Ultima ediție Fidelis, cea mai slabă de la lansarea programului, a atras 658 de milioane de lei de la populație, cu aproape 30% sub ediția precedentă. Reducerea ușoară a dobânzilor i-a făcut pe micii investitori să își caute alternative în altă parte.
De ce contează? Pentru că statul are nevoie constantă de bani ca să-și finanțeze deficitul și datoria. Iar dacă interesul investitorilor mici scade, finanțarea devine mai grea sau mai scumpă.
EconoMitul ediției
„România are cele mai mari taxe pe muncă din Uniunea Europeană”
Ai văzut și tu graficul de la Euronews care a împărțit internetul în două? Cifra pusă în dreptul României ne așeza direct pe primul loc în UE la taxarea muncii: 41,5% din salariul brut.
O tabără a strigat: „Iată dovada că statul ne jecmănește!”.
Cealaltă a replicat: „Graficul ăsta compară mere cu pere.”
Pe bune, cine are dreptate?
Graficul nu minte. Dar spune doar jumătate din poveste, pentru că nu compară același lucru în toate țările. La noi, aproape toate taxele sunt incluse în salariul brut. De aceea, România pare campioană la taxarea muncii.
În Germania sau Franța, o parte importantă este plătită separat de angajator. Dacă te uiți la costul total al unui angajat pentru firmă, clasamentul se schimbă, așa cum explică economistul Eugen Rădulescu, consilierul guvernatorului BNR.
Unde ne situăm în realitate?
Când adunăm toate taxele la un loc (și de la angajat, și de la firmă), topul european e condus de Belgia (52,6%), urmată de Germania și Franța. Dacă aplicăm aceeași formulă pentru România, taxa totală este de 42,5% și ne situăm undeva pe la jumătatea clasamentului.
Pe scurt: Imaginează-ți două firme. Una din România, alta din Germania. Ambele cheltuiesc lunar 2.000 de euro cu un angajat.
În România, aproape tot costul firmei apare în salariul brut al angajatului. Din acest brut se rețin contribuțiile și impozitul, așa că povara fiscală se vede foarte clar pe fluturaș.
În Germania, o parte mai mare din costul total este plătită separat de angajator, peste salariul brut. Așa că, pe fluturaș, taxele angajatului par mai mici, deși firma poate avea un cost total asemănător.
Același cost. Doi fluturași de salarii. Două impresii complet diferite.
Acesta este doar unul dintre mituri. Mai multe explicații simple, fără jargon, găsești în seria PE BUNE de pe Instagram, Facebook și TikTok.
Gândul cu care rămâi
Statul nu taxează întotdeauna acolo unde sunt cei mai mulți bani. Taxează acolo unde banii sunt cel mai ușor de găsit.
Iar până când economia ascunsă nu este scoasă la lumină, nota va ajunge tot la cei care sunt deja în sistem. Până atunci, statul va continua să caute bani acolo unde îi găsește cel mai ușor. În același buzunar.
Ne reîntâlnim peste două săptămâni.
Economia nu este întotdeauna simplă. Dar poate fi explicată simplu. PE BUNE!
Ediția precedentă se citește aici: ⤵️
 | A guest post by
|