O justiție în derivă. Care sunt adevăratele probleme ale unui sistem care își apără doar privilegiile și îl ignoră pe cetățean
Dacă tot vorbim azi de justiție, hai să vorbim cel mai bine despre ce ne doare efectiv cel mai tare la justiție: actul în sine și problemele în a-l executa optim și în interesul direct al cetățeanului care își caută dreptatea.
E necesară o discuție aplicată, cu soluții și recomandări, pentru că văd că despre problemele din justiție nu prea vorbesc magistrații de la CSM (și nici Ministerul Justiției controlat de PSD), care trag cu dinții doar ca să își apere privilegiile, fără însă a fi preocupați să ofere măcar un pachet de recomandări pentru a îndrepta problemele care macină domeniul și șubrezesc calitatea actului de justiție din România.
Justiția trebuie să fie un fel de infrastructură a echității și, pentru asta, e necesar, la fel ca la orice tip de infrastructură, să fie întreținută, actualizată și făcută să funcționeze. Dar pentru a funcționa TREBUIE rezolvate problemele, și eu am făcut o listă cu multe de care m-am lovit personal și pe care mi le-au semnalat direct mai mulți avocați și magistrați.
Care sunt ele?
Condamnări anulate în apel sau rejudecare. Asta e una dintre cele mai mari slăbiciuni ale sistemului și oferă o mare inconsistență actului de justiție. De ce? Pentru că un om e condamnat azi, apoi achitat mâine, pe exact aceleași probe. Iar asta nu e doar o problemă juridică, ci și o fractură de încredere, pentru că atunci când hotărârile judecătorești se contrazic între ele, cetățeanul nu mai crede nici în vinovăție, nici în nevinovăție, ci crede doar că totul e o loterie.
Programarea haotică a dosarelor. Asta e o problemă pe care mi-au semnalat-o mulți avocați. Mai exact, la multe instanțe se programează 30 de dosare la aceeași oră, apoi se strigă aleatoriu, fără ordine și fără logică procedurală. În sală e haos, iar asta duce, în anumite situații, la cazuri în care martorii pleacă.
Ședințele nu încep la timp. Deși nu e un mod de funcționare generalizat, în multe instanțe din țară, mi-au spus mai mulți avocați, lipsa de punctualitate a devenit o atitudine obișnuită a judecătorilor. Aceștia vin când vor, iar oamenii stau pe holuri cu orele și așteaptă termenul, iar asta îi face pe mulți să creadă că timpul lor ca cetățeni nu contează în ochii instanței.
Dosarele electronice sunt un mit administrativ. Mi s-a semnalat că, deși avem platforme electronice, ele funcționează doar formal. De multe ori, documentele nu sunt scanate la zi, iar completarea digitală depinde de insistența avocaților. Mai clar spus, în loc să simplifice actul de justiție, digitalizarea e tratată ca un moft birocratic. Mai clar spus, dosarele electronice incomplete fac ca sistemul de justiție să fie eficient pentru lucrătorii din domeniu și pentru clienții săi, adică pentru cetățeni. De multe ori versiunea online a dosarului nu reflectă integral conținutul fizic și, practic, cetățeanul are două adevăruri: unul digital, incomplet, și unul fizic, ascuns prin arhive.
Actele de procedură nu se scanează. Unii avocați cu care am vorbit mi-au spus că dovada comunicării, cum ar fi citațiile sau actele de procedură, lipsesc din formatul electronic. Avocații, prin urmare, nu știu dacă procedura a fost îndeplinită, dacă actele au fost comunicate sau nu. Cu alte cuvinte, se lucrează pe orb, iar asta generează întârzieri, confuzii și chiar erori judiciare, pe timpul, nervii și banii oamenilor.
Instanțele reiau activitatea fără previzibilitate. Asta e o altă problemă, având în vedere că ședințele de judecată sunt amânate de pe o zi pe alta, fără anunț clar și fără explicații. Iar pentru oamenii care depind de o hotărâre, cum ar fi cazul unui divorț, o succesiune sau un litigiu comercial, asta înseamnă luni pierdute, bani pierduți și, cel mai grav, o încredere pierdută în actul de justiție și în ideea de a mai face business în această țară sau de a mai locui aici.
Am primit și informația că, și dacă sunt trimise cu zile înainte, documentele nu ajung în dosar până la termen. Iar asta e o situație de care mi s-au plâns zece avocați cu care am vorbit în ultimele 24 de ore, adică un număr semnificativ. Ce se întâmplă apoi e că judecătorul constată că lipsesc chiar în timpul ședinței de judecată. Într-un stat cu o justiție eficientă, cazurile astea ar fi o excepție. La noi a devenit aproape o rutină.
Grevele. Sigur, există polemici între avocați și judecători, dar unii avocați mi-au semnalat că e o problemă faptul că judecătorii intră frecvent în grevă și blochează astfel actul de justiție. Apoi, spun unii avocați, tot ei (judecătorii) se întreabă de ce populația le-a întors spatele și îi urăște. Care e vina magistraților aici? Păi fix faptul că, în loc să comunice problemele reale ale sistemului care le afectează direct munca și chiar sănătatea, aleg lamentarea publică prin scoaterea în evidență a complexului de victimă permanentă.
Dosare legate cu sfoară. Pentru cine nu știe, suntem la finalul anului 2025 și dosarele se leagă încă manual cu sfoară pentru că așa e procedura pentru ținerea lor, mai ales când vorbim despre multe volume. Digitalizarea ar eficientiza acest proces, dar cine să o facă? Ministerul Justiției? Există un plan în acest sens? Răspunsul e un NU la fel de mare cât toate problemele sistemului.
În plus, mulți dintre avocați mi-au semnalat că, dacă se trimit documente prin e-mail, semnate cu semnătura electronică, li se comunică că e nevoie să depună și numărul de exemplare necesare pentru comunicare către celelalte părți, iar comunicarea se face cu poșta fizică, nu electronică. Iar asta, evident, duce la îngreunarea procesului.
Acces dificil la dosare. Deși există dosar electronic, avocații trebuie încă să se programeze la arhivă pentru a studia un dosar, deși ar putea fi acordat acces ușor la dosarul electronic. De ce se întâmplă asta? Pentru că digitalizarea, despre care deja am obosit eu să vorbesc în aceste rânduri, e doar parțial implementată. Dosarele noi, deși ar putea fi integral electronice, nu sunt și mulți dintre avocați se întreabă care e motivul.
O altă problemă e diferențe între generațiile de magistrați. Unii avocați și magistrați cu care am vorbit mi-au semnalat că sistemul e fracturat între două extreme: magistrații tineri, formați în INM, rigizi și prizonieri ai literei legii, și magistrații vechi, plictisiți, blazați, care nu indică că mai au vreo motivație să-și facă meseria. Practic, unii nu au curajul de a gândi dincolo de textul legii, adică și în spiritul ei, ceilalți nu mai au energia de a o face, pentru că așteaptă pensionarea la 50 de ani. Iar asta face să avem, în medie, o justiție care judecă, dar nu gândește ce judecă. Iar cazurile unde se aplică și litera, dar și spiritul legii devin excepții, nu regulă.
Termenele lungi paralizează societatea civilă. Iar aici cazul cel mai clar e să înființezi un ONG sau o asociație. Îți poate lua 12 luni până să reușești, pentru că dosarul trece prin tribunal și se lovește de amânări fără sens. Termenele lungi nu sunt doar o problemă procedurală, ci o frână structurală pusă inițiativei. Într-un stat care pretinde că vrea spirit civic și participare publică, sistemul judiciar blochează exact mecanismele care nasc acest spirit.
Oameni care vor să creeze o fundație, un ONG, o cooperativă locală, se pierd în hârtii, ștampile, semnături și amânări. Și e nevoie doar de un judecător lipsă, un grefier în concediu, o eroare de procedură, și demersul e reluat de la zero. Practic, justiția, care ar trebui să stimuleze inițiativa civică prin calitate și eficiență, ajunge s-o descurajeze prin rigiditate și lentoare. Iar efectul e în lanț: societatea civilă se ofilește, investițiile întârzie, energia socială se stinge. Pentru că o țară în care un ONG are nevoie de un an să prindă viață e o țară în care dreptatea se mișcă la fel de greu ca speranța.
Iar în spatele fiecărui dosar amânat, al fiecărei decizii întârziate, stă și o realitate mai puțin vizibilă: mulți magistrați (nu Lia Savonea sau Elena Costache ori Alin Ene de la CSM) lucrează până târziu în noapte, în birouri sufocate, cu calculatoare vechi și fără sprijin administrativ real. Mulți dintre ei duc în spate sute de dosare simultan. Nu au asistenți personali, nu au consilieri de specialitate, nu au nici măcar un sistem digital care să le automatizeze munca repetitivă.
În multe instanțe din țară sunt cazuri cu patru judecători care împart un spațiu gândit pentru doi, fără intimitate profesională, fără liniște și fără aer. Mai mult, la unele instanțe de judecată sunt și șapte judecători care împart același birou. La Judecătoria Sectorului 1, spre exemplu, una dintre cele mai aglomerate din țară pe dosare civile comerciale, spațiul e sufocant. Iar Judecătoria are sediul lângă Curtea de Apel și își împarte sediul cu Judecătoria Sectorului 4.
Iar această lipsă a infrastructurii nu e doar o problemă de confort, e o fucking problemă de calitate a deciziei în actul de justiție. Iar aici decidenții politici, CARE AU ROLUL DE A REZOLVA ASTFEL DE PROBLEME, trebuie să fie mai atenți și mai activi în a găsi soluții.
Pe lângă lipsa de spații, justiția românească suferă cronic și de un deficit de personal și de infrastructură administrativă. În multe instanțe din țară, nu există suficienți grefieri, arhivari sau specialiști IT care să țină pasul cu volumul de muncă. Grefierii sunt nevoiți să acopere mai multe complete simultan, uneori chiar 2 sau 3 în aceeași zi, din cauza lipsei de personal. Asta înseamnă că o eroare banală, adică o dată greșită, un document lipsă sau o citație întârziată, poate amâna un proces cu luni întregi.
În plus, sistemele informatice sunt vechi și calculatoarele rulează pe Windows 7. Bugetele pentru mentenanță, dacă există, nu sunt suficiente, iar de bugete pentru formare sau pentru oameni care să optimizeze fluxurile de lucru nici nu putem vorbi, pentru că ele NU EXISTĂ.
Instanțele din orașele mici se bazează adesea pe un singur specialist IT, care deservește trei sau patru sedii. Iar dacă se strică serverul, activitatea se oprește. De ce? Pentru că nu se pot înregistra dosare, nu se pot genera citații și nu pot fi accesate datele. Iar grefierii revin la pix și hârtie și ședințele se amână. Și am aflat că există situații în care sistemul informatic al unei instanțe din teritoriu, undeva prin Moldova, a fost nefuncțional trei zile pentru o simplă defecțiune de rețea, până când IT-istul a reușit să ajungă din alt oraș.
Problema asta e recunoscută oficial și de statul român, care spune în Strategia 2022–2025 că e nevoie de o suplimentare de specialiști IT.
Deci, totul ajunge să depindă de oameni care improvizează, care peticesc, care lucrează peste program ca să țină sistemul în viață. Iar lipsa consilierilor juridici interni face ca multe decizii administrative să se ia fără expertiză, prin inerție birocratică. Iar judecătorii și procurorii ajung să facă și muncă de secretariat, să corecteze erori care nu țin de ei, dar care le afectează direct dosarele.
Să nu mai spun și că, în multe judecătorii din țară, se strâng bani între colegi ca să se cumpere hârtie, toner sau alte produse de papetărie. Iar asta nu e o problemă de buget, ci de management instituțional de sus în jos. Pentru că s-au construit sedi și s-au acordat indemnizații speciale, dar nu există o minimă infrastructură de funcționare zilnică a instanțelor din România, cu buget clar de management adaptat la realitatea din fiecare instanță.
Și la fel de revoltător e frigul din tribunale. Unele instanțe din provincie au săli unde temperatura e doar puțin mai ridicată ca afară în sezonul rece, iar toaletele nu au hârtie igienică. Bine, nici la Tribunalul București nu găsești săpun sau hârtie igienică în fiecare zi.
Paradoxul
Și, în condițiile astea, nu are cum să nu se acumuleze oboseala și, odată cu ea, apare, evident, și cinismul, dar și riscul de eroare. Dar nu pentru că unii judecători n-ar vrea să-și facă treaba, ci pentru că sunt consumați de un mecanism care îi tratează ca pe niște funcționari anonimi, nu ca pe gardienii echității. Iar când problemele astea ale sistemului îi epuizează, justiția nu mai poate fi dreaptă, ci devine mecanică, apatică și, uneori, chiar inumană. De aia unii, chiar dacă au intrat în justiție pentru că o iubesc, vor să se pensioneze la 50 de ani.
Dar aici e și un paradox: pensionarea la vârsta la care un magistrat abia devine copt pentru a judeca clar o speță, pe baza și a experienței, nu doar în litera și spiritul legii, e și cauza principală pentru care există deficite de magistrați și pentru care mulți judecători ajung să țină sute de dosare în același timp și să lucreze până noaptea târziu până când intră în burnout.
Realitatea e că judecătorii români se confruntă cu unul dintre cele mai ridicate volume de dosare din UE, iar presiunea asta uriașă transformă actul de justiție într-o cursă contra cronometru, nu într-un proces de discernământ. Pentru că, în loc să aibă timp pentru analiză, judecătorii ajung să lucreze mecanic, să scrie sentințe în serie, să reducă totul la eficiență birocratică.
Iar asta e numai consecința unui sistem subdimensionat și a unei lipse de strategie care să aibă în vedere problema că cei mai experimentați magistrați se pensionează devreme, exact când ar putea forma generațiile noi.
Spre comparație, judecătorii tineri intră într-un carusel de termene și presiuni care îi consumă profesional și personal după doar câțiva ani. Iar ciclul ăsta e ca un motor care se turează la maximum fără să pornească din loc.
Ce trebuie să înțelegem cu toții e că justiția nu e doar aia de la televizor. Aia cu dosare celebre, cu politicieni și cu procurori în lumina reflectoarelor. Aia e doar vârful, cea mai mică parte. Justiția reală de la firul ierbii e tăcută, birocratică și obositoare. E cea care se întâmplă în birouri și săli de judecată fără căldură, cu stive de dosare pe masă și cu oameni care așteaptă ani pentru o decizie care ar fi trebuit să vină în câteva luni.
Adevărata justiție e cea care te pune pe drumuri fără sfârșit ca să îți împarți o moștenire, să faci un partaj după un divorț, să obții custodia unui copil sau o simplă clarificare juridică a unui teren.
Marea problemă e că actul de justiție din România îți dă, în cele din urmă, dreptate, dar când ajungi la final nu mai ai de unde să recuperezi prejudiciul, mai ales cel care ține de costurile de timp, calculate în ani de zile de mers prin tribunale. Și asta i se întâmplă și statului român când e fraudat de corupți care sunt dovediți prin actul de justiție. De multe ori nu se mai recuperează prejudiciul.
Actul de justiție din România îți mănâncă, ție, ca cetățean, ani de viață, îți consumă toate economiile și îți creează percepția că legea nu e un sprijin, ci o pedeapsă administrativă. Practic, actul de justiție din România te îmbolnăvește.
Și știu asta din familie pentru că TATA și-a căutat dreptatea într-o instanță de provincie, după ce o rețea coruptă din Giurgiu care avea legături politice solide i-a furat un teren, desemnându-l proprietar pe un alt individ.
S-a judecat și a reușit să își câștige dreptatea în instanță după zece ani. Am crescut în familie cu acest proces. Tata, în final, a câștigat, dar a făcut diabet și a pierdut multe oportunități să își dezvolte businessul, pentru că a trebuit să investească mulți bani în cheltuieli de judecată, nu în scalarea afacerii sale.
De aceea am scris acest text. Ca să arăt că pentru cetățeanul de rând nu există justiție abstractă, ci doar experiență concretă: cât a durat, cât a costat și dacă a simțit că a fost ascultat și că i s-a făcut dreptate. Or, aici e marea ruptură între sistemul de justiție și om. CSM vorbește despre „independență” și despre „demnitatea magistratului”, dar nu oferă eficiență, adică dreptate la timp.
Ce trebuie să înțeleagă magistrații? Că nu apără doar o profesie, ci și o promisiune: aceea că dreptatea trebuie să vină la timp pentru a genera efecte direct care să compenseze prejudiciul care i-a fost creat celui care și-a căutat dreptatea în instanță.
Cine acoperă vidul de încredere?
Scurt pe doi, marea problemă a justiției românești nu mai e doar birocratică, ci existențială. În timp ce magistrații se bat pentru privilegii și imunități, încrederea oamenilor se risipește zilnic. Cetățenii nu mai cred că dreptatea există, pentru că nu o mai simt. Văd dosare care se plimbă prin instanțe ani la rând, sentințe care se contrazic, reforme care nu ajung niciodată la firul ierbii și un CSM care reacționează doar când cineva le atinge confortul. Iar în acest peisaj, statul de drept nu mai e o valoare, ci un slogan gol.
Și golurile astea nu rămân niciodată neocupate. În locul în care statul nu mai inspiră încredere, vidul e umplut de extremiștii și populiștii care promit „ordine”, „curățenie” și „justiție populară”. Iar oamenii ajung să creadă că adevărul e acolo unde se vorbește tare, nu unde se judecă drept. Iar discursul așa-zis suveranist, de tip AUR și Călin Georgescu, se hrănește exact din acest context care îl face pe cetățean să creadă că sistemul se apără doar pe el însuși.
Justiția, care ar trebui să fie echilibrul între lege și morală, a devenit simbolul unui stat rupt de propriul popor. Iar când cetățenii nu mai cred în justiție, cred în discursuri prin care se urlă la o tribună. Așa apare radicalizarea și începe să moară încet democrația.
Rezonez cu ce ati scris, fix asta ne doare. O justitie functionala e infrastructura democratiei. Bravo!