O zi istorică. Acordul UE-Mercosur e scutul Europei în fața SUA și a Chinei, cheia accesului la resursele tehnologice ale viitorului și momentul adevărului pentru agricultura de subzistență

PSD și AUR nu au înțeles nimic. Pozițiile lor ratează complet miza strategică a secolului 21 pentru Europa: independența tehnologică.

E o zi istorică și chiar foarte bună pentru Europa. O să explic mai jos de ce:

Acordul comercial dintre Uniunea Europeană și țările din Mercosur a fost aprobat vineri la Bruxelles în Comitetul Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre pe lângă UE.

Ursula von der Leyen, alaturi de presedintii Argentinei, Braziliei, Uruguayului si Paraguayului la incheierea acordului UE-Mercosur. Foto: Profimedia Images

Acordul ăsta are câștigători și pierzători, dar nu e doar despre cote la carnea de vită sau prețul zahărului, așa cum se sugerează propagandistic la București. E, în realitate, cea mai importantă mișcare geopolitică a Europei din ultimul deceniu și în același timp un colac de salvare strategic într-o lume în care vedem aproape zilnic cum supremația economică se dispută (feroce și fără a se mai ține cont de normele internaționale) între Statele Unite și China.

Așa că cine reduce acest acord la nivelul discuțiilor despre „trădarea fermierilor” fie suferă de o miopie politică gravă și nu înțelege realitatea geopolitică, fie suferă de un cinism grosolan și faptul că, fără accesul Europei la resursele Americii de Sud, industria europeană riscă să devină irelevantă.

Cum era de așteptat, PSD și AUR construiesc deja narațiuni apocaliptice într-un registru propagandistic îngust, menite să inflameze emoțiile oamenilor. Însă realitatea e alta, iar miza reală a acestui acord e securizarea viitorului tehnologic al Europei și ruperea dependenței critice față de Washington și Beijing.

Cei care se opun, blocați în paradigma protecționismului agricol, nu par să înțeleagă că UE are nevoie vitală de o zonă de liber schimb extinsă și de aliați strategici pentru a nu fi strivită între taxele vamale ale lui Donald Trump și expansiunea globală agresivă a Chinei lui Xi Jinping.

Ce este, de fapt, Mercosur? Pentru cine nu știe, e un bloc economic și politic format din statele Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay (+ Bolivia).

• Iar acordul dintre aceste țări și UE creează practic cea mai mare zonă de liber schimb din lume, care acoperă o populație de peste 700 de milioane de oameni.

• Acordul a fost negociat timp de peste 25 de ani, ca să înțelegem cât de important e și ce miză mare implică. Mult timp el a fost blocat de multe dispute politice, însă importanța sa nu s-a diminuat în timp. Dimpotrivă.

Importanța economică a acestui acord e fără precedent pentru UE. De ce? Pentru că Comisia Europeană estimează că acest tratat va elimina taxe vamale în valoare de peste 4 miliarde de euro anual pentru exportatorii europeni.

Iar asta-i cea mai mare reducere de taxe obținută vreodată de UE într-un singur acord și depășește ca impact tratatele anterioare cu Canada sau Japonia. Practic, Mercosur deschide o piață uriașă, până acum extrem de protecționistă, pentru produsele europene.

Și ca să înțelegem mai bine imaginea de ansamblu, căci propagandiștii vor încerca să ascundă argumentele, până la acest acord, țările Mercosur aplicau taxe vamale foarte mari pentru ce venea din UE. Spre exemplu, 35% pentru mașini, haine și încălțăminte, 28% pentru produsele lactate, 27% pentru vinuri, 20% pentru băuturile spirtoase și băuturile răcoritoare și până la 18% pentru produse chimice și piese auto.

Acum, odată cu eliminarea acestor bariere, industria europeană primește o gură de oxigen vitală, căci li se permite companiilor din UE să exporte competitiv pe piețele dintr-o regiune care, istoric, a fost dificil de penetrat.

• Acordul va oferi acces fără taxe vamale, în limita unei cantități maxime, pentru produsele lactate din UE, în special pentru brânzeturi.

• Mai mult, acordul oferă un avantaj de „pionierat” Uniunii Europene. Având în vedere că Mercosur nu are multe alte acorduri comerciale majore în vigoare, companiile europene vor avea un avantaj strategic imens față de concurenții din alte regiuni.

• În plus, companiile din UE vor putea participa la licitații publice în țările sud-americane în aceleași condiții ca furnizorii locali. Iar asta e premieră absolută pentru țările din Mercosur.

Dar poate cel mai puțin discutat, dar cel mai important aspect al acestui acord între UE și Mercosur e accesul la materiile prime critice. De ce? Păi hai să fim puțin atenți la joc. Care e aurul secolului 21? Dacă spuneți „petrolul” ați greșit.

„Aurul” secolului 21 sunt metalele rare, vitale în contextul revoluției tehnologice. Iar aici intervine importanța colosală a Braziliei, care deține a doua cea mai mare rezervă de metale rare din lume, aproximativ 21 de milioane de tone. Doar China o depășește.

În ceea ce privește produsele industriale în cadrul acordului UE-Mercosur, Brazilia a fixat la zero taxele vamale pentru materiile prime importante necesare diversificării economice a UE (nichel, cupru, aluminiu, materii prime pentru oțel, oțel, titan).

Brazilia și-a menținut însă marja de manevră politică pentru a impune taxe la export pentru anumite materii prime. În astfel de cazuri, UE a obținut preferințe de cel puțin 50% pentru orice taxă la export introdusă de Brazilia în viitor și un plafon de 25%.

De ce sunt importante detaliile astea pentru UE?

Păi Europa are o prezență aproape inexistentă în Africa pe acest sector. Nu suntem capabili să prindem contracte pentru metale rare acolo. La fel, perspectivele sunt neclare pe contracte privind metalele rare și în relația cu India și Australia, iar în ceea ce privește Asia nici nu mai îndrăznesc să fac referire. Nu avem cum să penetrăm nișa asta acolo.

Prin urmare, la acest moment China și SUA au securizat deja agresiv lanțurile de aprovizionare globale în acest domeniu. Cum?

Păi hai să explicăm puțin: partea pe care mulți o ignoră când vorbesc de metale rare este procesarea. Mai concret spus, chiar dacă o țară extrage minereu, de multe ori trebuie să trimită minereul brut în China pentru a fi rafinat. În raportul din 2021 intitulat „The Role of Critical Minerals in Clean Energy Transitions”, Agenția Internațională pentru Energie indica faptul că China controlează aproximativ 90% din capacitatea globală de procesare a metalelor rare.

În plus, chinezii s-au concentrat pe exploatarea metalelor rare din Africa și au reușit să facă asta prin proiectul geopolitic „Belt and Road”. Reuters scria în 2023 cum China a intrat agresiv în Africa, mai ales în Republica Democratică Congo pentru cobalt.

Ce au făcut băieții lui Xi Jinping acolo? Au construit drumuri, poduri și stadioane în schimbul drepturilor exclusive de exploatare minieră. Europa dormea în timp ce Beijingul semna contracte pe 50 de ani, după cum arată o analiză Brookings Institution din 2022.

Americanii s-au trezit târziu și au realizat că armata lor, cum ar fi tehnologia de pe avioanele F-35, tehnologia rachetelor și sistemele de ghidaj depinde de China. Nu mă credeți? Vă las link aici scria CNN în 2022 despre cum Pentagonul a anunțat că a oprit temporar livrările de F-35 produse de Lockheed Martin după ce s-a descoperit că un aliaj fabricat în China se afla într-o componentă a avionului.

Așa că SUA au început să arunce cu sute de miliarde de dolari în subvenții ca din elicopter pentru companiile care își mută lanțurile de aprovizionare în America. Strategia a purtat și un nume: Inflation Reduction Act (IRA) și a fost născută de administrația Joe Biden.

În septembrie 2024 Pentagonul publica un comunicat de presă prin care anunța o investiție de 258 milioane de dolari în compania Lynas Rare Earths din Australia pentru a construi o rafinărie de pământuri rare în Texas. Scopul? Păi să se preia metalele rare din Australia, apoi ele să fie rafinate în fabrici noi construite cu bani americani și apoi să fie utilizate în și de către SUA.

Așa că în tot acest context, Europa a rămas descoperită. Nu are nici banii Americii pentru subvenții masive, nu are nici capacitatea de coerciție și planificare centralizată a Chinei și a pierdut și startul în Africa. În plus, statele europene sunt extrem de reticente la deschiderea minelor pe propriul teritoriu.

Prin urmare, Mercosur e colacul de salvare. Fără acest acord, UE risca să rămână izolată din punct de vedere strategic în acest domeniu, fără acces la resursele necesare pentru a produce baterii, microcipuri și tehnologie avansată. Acum, odată cu semnarea acordului, UE poate să aibă acces la materia primă ca să producă singură tehnologia pentru baterii, cipuri sau eoliene, spre exemplu, fără să mai cumpere de la chinezi sau americani.

Comisia Europeană și susținătorii acordului, precum Germania și Spania, văd în acest parteneriat singura cale viabilă de a reduce dependența periculoasă de China. Beijingul a investit masiv în America Latină în ultimii ani, iar acest acord este modul prin care Europa își reafirmă prezența și influența într-o regiune cheie, bazându-se pe cooperare și drept internațional, nu doar pe forță economică brută.

De asemenea, acordul funcționează și ca un scut împotriva politicilor protecționiste ale administrației Trump. Într-o eră în care Casa Albă impune taxe vamale, bariere comerciale și revine la o politică a sferelor de influență, deschiderea unei piețe de dimensiunea Mercosur compensează pierderile suferite pe relația transatlantică. Iar ăsta e un mesaj clar că Europa își poate construi propriile rute comerciale independente.

Cearta de la București

Dar, prieteni, în ciuda acestor mize globale, la București, subiectul a declanșat un război politic în interiorul coaliției de guvernare. România a votat în favoarea acordului, o decizie aliniată cu președintele Nicușor Dan și susținută de Ministerul de Externe condus de Oana Țoiu de la USR.

PSD însă a acuzat Ministerul de Externe condus de Oana Țoiu că „a trădat interesele fermierilor români”. Ministrul Agriculturii, social-democratul Florin Barbu (cel iubitor de Ceaușescu), s-a poziționat vehement împotrivă, returnând nesemnat acordul în luna decembrie și avertizând asupra unei posibile perturbări a pieței românești. Argumentele sale s-au concentrat exclusiv pe impactul asupra agriculturii, ignorând complet beneficiile industriale și strategice pentru UE despre care am vorbit mai sus.

PSD crede, la fel ca alți speriați din UE, că produsele din America de Sud (în special carnea de vită, puiul, zahărul și cerealele) vor inunda piața la prețuri de dumping, fiind produse la standarde de mediu și de muncă inferioare celor din UE. În plus, PSD avertizează că fermierii români, deja afectați de crize succesive, nu vor putea face față acestei concurențe considerate neloiale.

Poziția PSD s-a suprapus, în mod previzibil, cu cea a AUR. George Simion a criticat acordul în termeni similari, dar situația a scos la iveală o ruptură interesantă a grupul politic european ECR. Giorgia Meloni (partenera teoretică a AUR în ECR) a fost de acord, din poziția de șefă a guvernului de la Roma, cu acordul UE-Mercosur, demonstrând că înțelege și susține interesul național italian în acord cu cel european în fața retoricii populiste.

Ce ne arată această alianță conjuncturală a retoricii între PSD și AUR? O incapacitate de a înțelege adevăratele mize ale politicii europene. Refuzul de a vedea beneficiile macroeconomice și de securitate, concentrându-te doar pe protecționismul agricol, nu face decât să te izoleze de curentul principal european care încearcă să securizeze viitorul continentului într-un moment în care el e bombardat din toate părțile mai mult ca oricând în ultimele decenii.

Iar dacă e să vorbim efectiv de agricultură, ei bine, ar trebui să o facem la modul cel mai sincer și să lăsăm ipocrizia să nu ne inunde rațiunea. Adevărul crud este că agricultura de subzistență, acel model romanticizat excesiv de politicienii români, mai ales de gurul Călin Georgescu, în care țăranul își lucrează pământul cu sapa și calul sau cu un amărât de tractor, nu are niciun viitor în secolul 21.

Refuzul adaptării la realitățile pieței globale agricole e o luptă pierdută din start cu evoluția. Oricât de dur sună, nostalgia nu ține de foame și nici nu plătește facturi într-o economie globalizată, iar a ține în perfuzii financiare ferme agricole ineficiente doar de dragul tradiției e o eroare economică fundamentală.

Dar pentru PSD totul se reduce la un calcul electoral cinic. Agricultura nu e privită de ei ca o industrie care trebuie să producă profit, ci ca un bazin electoral uriaș, dependent de subvenții.

Pentru partidul lui Grindeanu, menținerea acestor perfuzii financiare e vitală dintr-un motiv foarte simplu: fermele mici și ineficiente sunt, în realitate, o formă mascată de asistență socială. De ce? Păi banii care curg spre aceste fermele mici și ineficiente nu generează dezvoltare, ci doar cumpără dependență, liniște socială și, implicit, voturi în mediul rural, unde PSD are cel mai mare bazin electoral.

Cred că ar trebui fără să ne mai ascundem după deget și să spunem că agricultura, în fucking 2026, nu mai e doar o meserie, ci o industrie care mai poate exista viabil doar în două forme distincte.

• Prima este cea a mega-fermelor industrializate, unde producția este hiper-automatizată, augmentată chimic prin fertilizatori de ultimă generație compatibili cu normele UE și gestionată de algoritmi. La modul concret, aici vorbim despre produse de tip „commodity”, adică materii prime standardizate, unde bătălia se dă la nivel de cenți pe tonă. Dacă nu ești în această categorie, adică dacă nu ai tehnologie de vârf și scalare masivă, dispari instantaneu de pe piață în fața coloșilor din Brazilia sau SUA. De ce? Păi fertilizatorii ăștia de ultimă generație, spre exemplu, sunt foarte scumpi și necesită tehnologie, deci sunt accesibili doar fermelor mari, nu țăranului cu sapa și zece pogoane pe care le lucrează.

• A doua formă de supraviețuire este nișa produselor agricole „de lux” sau cu valoare adăugată mare. Iar aici mă refer la modelele de succes din Franța, Spania sau Italia, unde nu te bați la prețul grâului, ci vinzi brânzeturi Camembert, jambon Serrano sau vinuri cu denumire de origine protejată, cum e cel de Bordeaux. Asta-i singura zonă unde fermierul mic și mediu mai poate respira, dar nu prin protecționism, ci prin calitate excepțională și branding.

Din păcate, în România, discuția despre Mercosur evită tocmai această nevoie de tranziție de la vânzarea de materie primă ieftină la produse procesate scumpe.

Evident, nu e totul roz și trebuie să admitem deschis și sincer că unele ferme europene, în special cele care au refuzat modernizarea, vor pierde competiția din cauza mâncării ieftine care va veni din America de Sud. Carnea de vită braziliană sau puiul argentinian vor pune o presiune imensă pe prețuri. Dar dacă tragem linie și facem calculul final, sacrificiul unor segmente agricole necompetitive e prețul pe care trebăuie să-l plătim pentru ca industria auto, chimică și tehnologică a Europei să prospere și să aibă piețe de desfacere și resurse critice.

Ideea de a proteja cu orice preț micile ferme ineficiente din punct de vedere economic și tehnologic funcționează ca o frână în calea dezvoltării. Asta trebuie să înțeleagă toată lumea într-un mod obiectiv. Iar subvențiile menite să țină în viață structuri agricole depășite nu fac decât să amâne inevitabilul și să consume resurse care ar putea fi investite în retehnologizare.

De aceea cred că e foarte important să spunem că protecționismul agricol agresiv, promovat de PSD sau AUR, e o rețetă sigură pentru stagnare, care transformă fermierii într-o categorie dependentă de stat, în loc să-i sprijine să devină niște antreprenori competitivi și care să poată ajunge să își scaleze afacerea.

Am vorbit mult în ultima perioadă, încă din toamnă, cu mai mulți experți în domeniu, iar un prieten care lucrează în domeniul agricol la Bruxelles chiar mi-a spus că odată cu acest acord UE-Mercosur concurența devine, tehnic vorbind, inegală. Argumentul său? Standardele sanitare și de mediu draconice impuse de UE vor crește artificial costurile de producție pentru fermierul român sau european, în timp ce competitorul său sud-american va produce mai relaxat și, deci, mai ieftin.

Statele UE vor fi atente cu ce le va intra pe propriile piețe, dar nu poate monitoriza cu adevărat procesul de producție din țările membre Mercosur. Așa că momentan putem să concluzionăm că dorința de a impune măsuri similare ca în UE privind standardele calității mărfurilor și în afara granițelor statelor europene e, deocamdată, mai mult un vis birocratic al Ursula von der Leyen greu de aplicat în practică.

Însă de aici și până la narațiunea populistă că „ne otrăvim populația” cu produse din America Latină e cale lungă. Acordul Mercosur menține ferm interdicția pentru produsele critice, precum carnea de vită tratată cu hormoni, iar standardele de siguranță alimentară ale UE rămân litera de lege.

Faptul că sistemul de control la frontierele UE nu e perfect și că există riscul ca unele produse neconforme să se strecoare pe piețele europene și să ajungă în coșul nostru de cumpărături nu e un motiv pentru a bloca un acord care va aduce câștiguri pentru întreaga Uniune, ci un argument pentru a întări vămile.

Iar panica indusă de anumiți politicieni europeni, inclusiv de cei unii români, ignoră faptul că bătălia fermierului european nu mai poate fi dată pe preț, căci la capitolul ăsta va pierde mereu în fața volumelor din America de Sud, ci pe încredere și calitate. Astea sunt singurele zone unde standardele europene sunt un avantaj competitiv.

Argumentele criticilor acordului UE-Mercosur

Opoziția nu este însă limitată doar la România. Franța, Polonia, Austria și Ungaria s-au opus și ele, formând un bloc de rezistență condus de Paris. Franța, cel mai mare producător agricol al UE, se teme de aceleași efecte asupra fermierilor săi ca PSD, invocând importurile ieftine de carne de vită și zahăr care ar putea submina producția internă.

Pe lângă aspectele economice, există și o critică puternică din partea organizațiilor de mediu. Unii activiști susțin că acordul va accelera defrișările în Amazon, deoarece fermierii sud-americani vor dori să elibereze mai mult teren pentru a produce carne și soia destinate exportului în Europa.

Argumentele susținătorilor acordului UE-Mercosur

Comisia Europeană a indicat că acordul prevede mecanisme care permit suspendarea importurilor în cazul în care produsele agricole sensibile perturbă piața europeană. Cu alte cuvinte, nu vorbim de o deschidere necondiționată a porților, ci una reglementată strict.

Mai mult, Comisia a întărit controalele la import, în special pentru reziduurile de pesticide, și a promis un fond de criză dedicat fermierilor europeni care ar putea fi afectați. Deci fermierii vor primi în continuare bani. Degeaba se cramponează.

Bruxelles-ul a spus și că standardele UE nu vor fi relaxate și că, dimpotrivă, acordul oferă pârghii legale pentru a presa Brazilia să respecte angajamentele de mediu, pârghii care nu ar exista în absența unui tratat. Pentru a calma spiritele, s-a agreat și reducerea taxelor de import pentru îngrășăminte, o măsură menită să ajute direct fermierii europeni să își reducă costurile de producție. Deși aceste concesii nu au convins Franța sau Polonia, ele au fost suficiente pentru a schimba votul Italiei și pentru a securiza sprijinul majorității, după cum relatează Politico Europe.

Aprobarea acordului deschide calea pentru ca Ursula von der Leyen să semneze documentul istoric cu liderii Mercosur. Urmează însă o bătălie în Parlamentul European, care trebuie să ratifice tratatul pentru ca acesta să intre în vigoare.

În esență, acordul UE-Mercosur e un pariu pe viitor și încercarea Europei de a rămâne un jucător global relevant, de a-și asigura resursele pentru revoluția tehnologică și de a nu deveni o simplă piață de desfacere pentru China sau o victimă colaterală a politicilor americane.

---