Ce aș vrea eu să spună un decident politic în prima zi a noului an școlar:
Nu aș vrea să meargă într-o curte de școală și să țină un discurs festiv despre „viitorul copiilor noștri”. Mi-aș dori ca măcar unul din decidenții politici actuali ai României, că-i Nicușor Dan, Ilie Bolojan ori Sorin Grindeanu ori Kelemen Hunor sau ministrul interimar al educației Mihai Dimian, să meargă și să ÎȘI CEARĂ SCUZE.
Pentru ce? Pentru 36 de ani în care statul român a tratat educația mai degrabă ca pe o cheltuială care trebuie ținută sub control decât ca pe cea mai importantă investiție pe care o poate face o țară.
Am economisit ani întregi de la sistemul național de educație și acum ne mirăm că plătim factura prin abandon, analfabetism funcțional, lipsă de oameni calificați și decalaje sociale care se transmit aproape ereditar.
Aș vrea ca politicienii care sunt azi prezenți pe numeroase scene la festivitățile de deschidere să le spună părinților, profesorilor și elevilor că școala românească intră în noul an 2026-2027 într-o lume care se schimbă mai repede decât poate ea astăzi să țină pasul.
Și aș vrea ca acești politicieni să vorbească deschis și sincer, după puterea și înțelegerea lor, nu propagandistic, despre cum AI schimbă deja meserii, companii și industrii întregi, în timp ce noi încă avem clase în care un elev bun înseamnă un elev care reproduce corect lecția și nu vorbește neîntrebat.
Poate nu ne dăm seama de amploarea fenomenului la o primă vedere. Dar haideți să fim puțin mai atenți. Copiii care intră astăzi în clasa pregătitoare vor termina clasa a XII-a în vara lui 2039, deci o parte dintre ei vor intra direct pe piața muncii în 2039–2040. Alții, care vor urma și studii superioare, vor intra pe piața muncii undeva între 2042-2045.
Deci ȘCOALA ROMÂNEASCĂ are RESPONSABILITATEA să-i pregătească pentru o lume care va exista peste aproape două decenii și despre care, sincer, nu știm încă exact cum va arăta. E pentru prima dată în istorie când ne uităm la distanță de două decenii în viitor și HABAR NU AVEM cum ar putea arăta atunci economia și piața muncii, având în vedere revoluția tehnologică de azi și impactul AI.
În fața acestei realități, succesul NU CRED CĂ MAI TREBUIE SĂ ÎNSEMNE să reproduci fidel ce a spus profesorul la tablă sau a dictat din manual.
Aș vrea ca decidenții politici să se uite la momentul de azi și să vorbească deschis despre cum AI-ul trebuie să intre în școală. Dar, atenție, nu ca scurtătură pentru teme și nici ca un oracol căruia elevul îi predă capacitatea de a gândi, ci ca un instrument.
Copiii trebuie să știe să-l folosească, să-i înțeleagă limitele, să-l verifice, să-l contrazică și, mai ales, să nu devină dependenți intelectual de el. Într-o lume în care răspunsul vine instantaneu, unele dintre cele mai importante abilități ale adulților care vor deveni acești elevi care azi revin în bănci sau intră pentru prima dată în ele va fi să înțeleagă ce văd cu ochii lor (mai ales pe rețelele sociale) și să știe să pună întrebările corecte, adică fix ceea ce în continuare copiii NU SUNT ÎNVĂȚAȚI DE ȘCOALA ROMÂNEASCĂ.
Aici începe și responsabilitatea profesorului. Meseria asta nu poate fi redusă la predarea unei programe, bifarea unei materii și trecerea catalogului de la o clasă la alta.
Profesorul este, prin definiție, un pedagog înainte de orice. Are în față copii diferiți, cu ritmuri diferite, care provin din familii și medii diferite, probleme diferite și șanse de pornire în viață care nu sunt nici pe departe egale. Iar obligația școlii e tocmai să reducă aceste diferențe, nu să le transforme în sentințe. Din păcate, în prea multe locuri, azi, se întâmplă exact invers. Sentinele astea sunt mai mult mărite decât micșorate.
De aceea cred că decidenții politici responsabili, cărora chiar le pasă de viitor, ar trebui să vorbească azi și despre meditații. De ce?
Pentru că în prea multe comunități din România s-a construit un sistem paralel în jurul școlii, în care accesul la performanță depinde și de câți bani poate investi familia în meditații după terminarea cursurilor.
Sunt copii care merg la meditații, copii care nu-și permit meditații și situații în care exact profesorul de la clasă devine profesorul particular al elevului pe care apoi îl evaluează. Evident, nu orice meditație reprezintă o problemă. Ar fi absurd să gândim așa.
Însă e la fel de absurd să credem că un sistem în care rezultatul școlar ajunge să fie cumpărat indirect prin accesul la pregătire suplimentară poate pretinde că oferă șanse egale la educație pentru toți elevii.
Iar inegalitatea asta, oameni buni, oricât ne-am ascunde noi după deget, nu se termină la notele de la evaluarea națională sau examenul de bacalaureat. Ea se vede câțiva ani mai târziu în numărul de elevi care reprezintă cine termină școala și cine o abandonează, cine ajunge la facultate și cine intră nepregătit pe piața muncii.
Deja se vorbește de o perioadă tot mai mult în spațiul public, dar mai ales în discuții private cu antreprenorii, despre lipsa forței de muncă. Însă, în ciuda acestei EVIDENTE PROBLEME, statul român continuă să piardă copii pe traseu, copii care nu mai reușesc să se pregătească pentru viața extrem de dură de adult care-i așteaptă.
Asta, cred eu, că e una dintre marile contradicții ale statului român: ne plângem că nu avem suficienți oameni calificați, în timp ce permitem sistemului național de educație să producă în continuare abandon și decalaje socio-educaționale enorme (și nu numai).
Dacă tot suntem atenți azi la educație, măcar pentru ochii lumii, haideți să fim și onești și să o spunem direct, fără ocolișuri: în următorii 10/20 de ani vom avea nevoie de oameni care pot învăța repede, se pot recalifica și pot lucra în meserii care azi poate nici nu există.
Mai concret spus, școala nu mai poate avea, în această nouă lume, ca obiectiv doar să livreze o diplomă la finalul unui ciclu. Școala românească trebuie să formeze adulți care pot pot înțelege lumea în care trăiesc, pot rezolva probleme, pot crea oportunități și pot contribui la dezvoltarea sau armonizarea comunității lor. Așa cred eu personal că ar trebui măsurat succesul unui sistem educațional.
Și părinții au partea lor de responsabilitate. Școala copilului NU AR MAI TREBUI să fie campionatul personal al familiei. Premiul întâi, coronița, media de 10 și diploma pusă pe rețelele sociale nu indică neapărat că acel copil va deveni un adult echilibrat, curios și capabil să se descurce singur în viață. Asta-i realitatea, chiar dacă unii vor strâmba din nas.
Ce trebuie cu toții să înțelegem, dar mai ales părinții, e că uneori presiunea pentru performanță nu e despre copil deloc, ci despre competiția imaginară pe care adulții o poartă unii cu alții. Iar mie mi-ar plăcea ca în școala românească să conteze mai mult curiozitatea decât această competiție generată în majoritatea situațiilor de frustrările părinților.
Copilul trebuie să se concentreze pe altceva, să plece acasă cu întrebări, nu doar cu pagini de memorat. Trebuie crescut să devină un adult care gândește singur, care are o cultură generală care-i va permite să descopere lumea și să rămână fascinat de ea, care știe să fie empatic, care poate argumenta într-o conversație, care să știe să lucreze cu alții, care să recunoască atunci când nu știe ceva, care să aibă întotdeauna reflexul de a căuta și curajul de a se adapta atunci când mediul din jurul lui se schimbă.
Numai că pentru a deveni un astfel de adult, elevul trebuie să fie curios și să pună întrebări.
Doar că în România anului 2026 încă există școli și profesori pentru care un elev bun și „ascultător” (nu mi-a plăcut niciodată această etichetă) e cel care „nu vorbește neîntrebat”. Vă aduceți aminte? Sigur vă aduceți că am crescut cu toții cu ideea asta PROASTĂ despre cum să lucrezi cu elevul la clasă.
Eu am crescut cu ea la școala nr. 3 din Palanca, la mine la Giurgiu. Sunt sigur că încă mai există, din păcate, în multe școli din România. Sper măcar că a dispărut imaginea copilului obligat să stea cu mâinile la spate pentru a demonstra că este disciplinat.
De ce sper la acest lucru aproape banal? Pentru că disciplina fără curiozitate și autoritatea fără dialog nu formează oameni pregătiți pentru lumea care vine, formează doar niște adulți incapabili să-și spună punctul de vedere, ușor de controlat și manipulat de cei care zbiară mai tare căci au puterea în mâini și extrem de vulnerabili la provocările vieții și ceea ce Nassim Taleb numește „hazard” și „lebede negre”. Care, apropo, sunt inevitabile în viață, oricât de mult i-am proteja noi pe copiii de azi.
Profesorii au, tocmai din acest motiv, una dintre cele mai grele profesii dintr-o societate. Și una dintre cele mai importante. A fi profesor nu înseamnă doar că ai un loc de muncă în sistemul public și un salariu pe care statul trebuie, pe bună dreptate, SĂ-L PLĂTEASCĂ BINE.
A fi profesor înseamnă că sute sau chiar mii de copii trec prin mâna ta de-a lungul unei cariere și iau cu ei ceva din felul în care i-ai tratat. Unii lecții, mulți traume (pe care încep apoi să și le rezolve la terapie dacă au reușit să se integreze pe piața muncii și au bani pentru asta).
Favoritismele, micile combinații, umilirea elevului, nepăsarea sau relațiile toxice construite în jurul meditațiilor nu sunt accidente administrative. Pot schimba traseul unui copil în dezvoltarea sa către viața de adult. Și cu toții avem responsabilitatea să NU CONSTRUIM astfel de trasee periculoase, ci unele care să creeze o generație de adulți care fac față vieții, nu care devin COPLEȘIȚI de ea.
Școala, deci, ar trebui să fie exact locul în care un copil capătă curajul să întrebe „de ce?” pentru a se dezvolta și a înțelege lumea din jurul său.
Școala NU AR TREBUIE SĂ FIE NICIODATĂ locul în care un copil învață să nu deranjeze adultul care știe deja toate răspunsurile.
Iar politicienii ar trebui să vorbească azi despre ceva ce știu de mult, dar continuă să evite: educația costă. Profesorii buni costă. Școlile bune costă. Laboratoarele, masa caldă, transportul, consilierii, formarea profesorilor și combaterea abandonului școlar costă.
România a vrut prea mult timp educație performantă cu investiții mici și reforme mari făcute pe hârtie. De aceea sistemul arată astăzi, în prea multe locuri, ca un pacient ținut la perfuzii.
Nu voiam să fiu atât de dur în prima zi de școală. Dar nu cred că am încotro. Nu sunt genul de persoană care să menajeze problemele. Cred că trebuie să vorbim deschis despre ele și să începem să căutăm soluții, dar nu în baza promisiunilor, ci a planurilor care au în vedere și niște responsabilități pentru cei care și le asumă.
Iar planurile astea trebuie să pună elevul în centrul sistemului, nu la marginea lui, cum s-a tot întâmplat până acum. Poate aud asta și CORUPȚII care conduc SINDICATELE NAȚIONALE DE EDUCAȚIE și care se preocupă numai de interesul lor și aproape deloc de problemele pe care le-am evidențiat în aceste rânduri.
În plus, părinții trebuie să vadă în școală românească locul în care copilul lor devine om, nu vitrina propriului prestigiu, iar profesorii trebuie să înțeleagă dimensiunea uriașă a responsabilității pe care o au și să nu se gândească doar la salariu. Dacă fac asta, atunci locul lor nu e la CATEDRĂ.
Meseria asta cere pasiune, nu frustrare. Cine nu o are trebuie să plece din sistem (căci mai mult rău face decât bine), chiar dacă lasă încă un loc liber în deja marele deficit de profesori calificați pe care îl avem.
Iar pe lângă toată lumea care trebuie să-și înțeleagă partea, DECIDENȚII POLITICI (locali sau centrali) trebuie să înceteze să mai trateze educația ca pe capitolul bugetar din care se poate tăia primul.
Viitorul despre care am vorbit la început nu așteaptă până ne hotărâm noi să tratăm bolile de care suferă acest pacient numit „SISTEMUL NAȚIONAL DE EDUCAȚIE”.
Viitorul a început deja. Și, în această dimineață, o parte dintre cei care vor trebui să trăiască în el au intrat pentru prima dată pe ușa unei clase.
Eu m-am gândit în dimineața asta la ei și mi-am dat seama că în urmă cu 23 de ani, în septembrie 2003, intram și eu pentru prima dată într-o clasă, la școala nr. 3 din Palanca. Nu cred că atunci se gândeau prea mulți din adulții adunați în curtea școlii la lumea în care urma să intru eu ca adult, la meseriile care aveau să dispară, la cele care încă nu existau, la internetul și rețelele sociale care urmau să ne schimbe viețile, la telefoanele inteligente sau la impactul AI.
Când am trecut pe sub tunelul de flori creat de colegii mai mari de la clasele a 4-a, școala îmi făcea atunci, mie și colegilor de generație, promisiunea că ne vor pregăti pentru lumea pe care adulții o cunoșteau deja.
Azi însă nu ne mai permitem luxul ăsta. Copiii care au intrat în această dimineață în clasa pregătitoare vor ajunge să trăiască (ca adulți) într-o lume pe care nici noi nu suntem încă în stare să ne-o imaginăm. Mă întreb totuși dacă suntem, de fapt, în stare să-i pregătim pentru lumea lor, nu pentru lumea în care am crescut și în care trăim noi?