„Pace prin forță”, dar fără forță. Paradoxul Europei care vorbește despre autonomie strategică, dar se teme să investească în propria apărare
Dacă tot e azi NATO Industry Forum la București, o să fluier puțin în biserică din dorința de a trage un semnal de alarmă că UNA VORBIM și ALTA FACEM atunci când vine vorba de consolidarea autonomiei strategice europene pe care o poartă în gură toți liderii UE.
Spune Mark Rutte la București că amenințarea rusă nu se încheie odată cu terminarea războiului și că Rusia va deveni o forță de destabilizare în Europa și în lume. Din acest motiv, indică secretarul general al NATO, alianța are nevoie de industrie pentru a aplica ceea ce numește „pace prin forță”, precizând că este nevoie de o producție mai mare în domeniu pentru a trece peste aceste amenințări.
Pe lângă conceptul de „pace prin forță”, Mark Rutte vorbește despre cele trei C-uri (cantitate, creativitate, cooperare), dar fiecare dintre ele depinde structural de un ecosistem industrial de apărare deschis și agil la nivel european, nu doar de marile conglomerate ca Rheinmetall, MBDA ori Leonardo sau de decizii guvernamentale top-down care nu au la bază o consultare reală sau o colaborare organică cu actorii mai mici din teren, cum ar fi startup-uri din zona de tech sau apărare, IMM-uri, centre de cercetare independente sau universități.
Deci problema e că, în timp ce liderii politici occidentali cer „producție mai mare” și „livrare mai rapidă”, Europa încă nu dezvoltă un ecosistem care să poată livra asta. Și problema nu ține de lipsa banilor sau a tehnologiei, ci efectiv de birocrație și reglementare.
Rutte a vorbit azi la București despre „cantitate”. Dar cum să crești capacitatea de producție într-o industrie dominată de câteva mari concerne, dacă nu deschizi ușa și pentru companiile inovatoare care pot produce mai repede, mai ieftin și mai adaptat realității de pe front?
O problemă mare e că Europa continuă să investească masiv în tancuri și avioane de luptă, care evident că sunt extrem de necesare pentru consolidarea apărării naționale și europene, dar sunt ele se fabrică lent, sunt și scume și insuficente în marea arhitectură de securitate.
În același timp, startup-urile din zona de apărare și companiile mai mici care dezvoltă drone, muniții inteligente sau soluții de inteligență artificială utilizabile pe front se lovesc de un zid administrativ mare la nivelul UE. Cu alte cuvinte, sistemul european de defence încă funcționează ca o mașină care apasă simultan și pe accelerație, și pe frână.
Mai clar spus, pentru cine are curiozitatea să caute, nu o să descopere o interdicție oficială care să spună că „fondurile europene de investiții nu au voie să investească în startup-uri de apărare”, măsură care evident că ar duce la consolidarea unui ecosistem în această direcție.
Dar există un fucking amestec de reguli, precauții și frici reputaționale care, în practică, fac aproape imposibil pentru un fond de investiții european să bage bani într-o companie care produce arme, mai ales arme kinetice (adică muniție, drone, rachete, sisteme de lovire).
Unde a fost canerul pe cae nu l-a văzut nimeni? În dogma care s-a transformat în ideologie financiară: ESG. Mai clar spus, ani de zile, băncile și fondurile de investiții au fost învățate să creadă că industria de apărare e o industrie „păcătoasă”, care trebuie pusă pe aceeași listă cu tutunul, petrolul sau cazinourile.
În logica asta extrem de greșită de care a profitat Putin, dacă produceai obuze, deveneai indezirabil. În schimb, dacă produceai parfumuri, erai sustenabil. Iar Banca Europeană de Investiții, care ar fi trebuit să fie gardianul investițiilor strategice ale continentului, a internalizat complet această abordare de tipul: să nu atingem nimic care miroase a război, chiar dacă războiul bate la ușă. Paradoxul suprem creat de UE e că vrea să apere democrația, dar se teme să investească în armele care o pot apăra.
Și ca să înțelegem mai bine despre ce e vorba, cred că e nevoie să știm care e arhitectura sistemului. Concret, avem așa, prieteni:
Agenția Europeană de Apărare (EDA), care e un fel de stat major tehnic al UE, creat pentru a analiza, coordona și trage semnale de alarmă. EDA vine, de regulă, și spune că „Europa are nevoie de mai multe drone” sau „Nu avem suficientă capacitate de muniție la nivel european”.
Pe lângă acest rol de a trage semnale de alarmă, EDA are și puterea de a pune guvernele naționale ale UE la masă, iar fiecare dintre guverne va găsi la locul său câte un set cu recomandări și o strategie care să armonizeze preferințele fiecăruia.
Când vine vorba de autonomia strategică a UE, promovată intens de Macron și adoptată în final ca abordare de urmat de UE după revenirea lui Trump la Casa Albă, EDA este organismul european care „ceartă” startup-urile sau companiile care iau bani din afara UE pentru a-și continua producția și a se dezvolta, având în vedere că majoritatea banilor din actualul ecosistem se duc la marile concerne cunoscute în piață.
Mai departe, avem Banca Europeană de Investiții (BEI), care finanțează proiecte uriașe la nivelul UE, de interes public, de obicei prin împrumuturi. În general, BEI finanțează, de regulă, autostrăzi, spitale, rețele de energie verde și politici de digitalizare.
BEI e cunoscută în zona sectorului de apărare european ca având o politică istorică de a exclude finanțarea directă sau indirectă pentru producătorii de arme și muniții, mai ales care produc kinetic. Iar politica asta a BEI a dictat mult timp mandatul restrictiv al filialei sale, FEI, care blochează posibilitatea fondurilor de Venture Capital europene de a investi în startup-uri din zona de apărare care produc kinetic.
Pentru cine se întreabă, FEI e acronimul pentru Fondul European de Investiții și are rolul de a finanța inovația și IMM-urile. Însă FEI nu investește direct în startup-uri sau companii. El acționează ca un Fond de Fonduri, să-i zicem. Ce înseamnă asta mai clar? Păi ia bani de la BEI, dar și din alte surse, apoi îi investește în Fonduri de Venture Capital (VC) care, la rândul lor, investesc în startup-uri.
Deci, ca să rezum, traseul banilor e următorul: BEI dă bani FEI-ului, apoi FEI dă bani fondurilor private de investiții, iar aceste fonduri aleg startup-urile în care investesc.
Problema e că, atunci când FEI dă banii, impune reguli stricte, iar una dintre reguli a fost, ani la rând, bazată pe ideea, spre exemplu: „Vă dăm 50 de milioane de euro, dar nu aveți voie să investiți în nimic militar. Nici drone, nici muniție, nici software de război.”
Cu alte cuvinte, BEI finanțează FEI, dar îi leagă mâinile, iar până recent, orice era militar era interzis, iar o companie care făcea arme era la fel văzută ca una care făcea țigări. Adică, din perspectiva băncii UE, o fabrică de muniție era tratată la fel ca o fabrică de tobacco.
Acum, sub presiunea războiului pe scară largă început de Putin în Ucraina, s-a schimbat puțin abordarea, dar nu mult. Din aprilie 2024 se permit investiții în tehnologii cu dublu uz, adică camere cu infraroșu pe care le pui și pe mașini civile, soft de satelit pe care îl folosești și în agricultură ori comunicații radio securizate sau senzori AI cu aplicație mixtă, spre exemplu.
În schimb, tot ce înseamnă arme, muniție, rachete sau drone de atac rămâne exclus contractual. BEI nu are voie să bage niciun euro acolo, nici direct, nici indirect, prin fondurile sale.
Practic, startup-urile care fac doar drone de atac sau care fac doar muniție nu au primit binecuvântarea. Adică, cei care produc doar tehnologie militară ofensivă, aia care e cea mai importantă în războiul direct și atunci când vine vorba de politica de descurajare de care vorbește secretarul general al NATO, rămân pe dinafară pentru că exact brațul financiar principal al UE (BEI și, implicit, FEI), care ar trebui să finanțeze autonomia strategică, interzice finanțarea lor.
Așa că startup-urile europene care vor să intre în ecosistemul de apărare și companiile mai mici care produc drone de atac, muniție inteligentă ori rachete, pentru că sunt blocate complet de la finanțare europeană, indiferent de cât de inovatoare sau strategice sunt, caută bani în altă parte. Unde credeți? Evident, la unchiul Sam, în SUA lui Donald Trump.
Și ca să avem o imagine mai clară, vă dau un exemplu concret: o companie mică, adică un startup european care produce kinetic și vrea bani ca să se dezvolte după ce a făcut niște teste cu producția sa de muniție sau drone, spre exemplu, în Ucraina, se duce la fonduri de VC europene, acestea spun: „Nu putem, că FEI ne interzice să finanțăm kinetic.”
Așa că acea mică companie se duce să caute bani de la un VC american pentru a supraviețui. Apoi, Agenția Europeană de Apărare vine și ceartă compania europeană pentru că a luat bani de la americani și a subminat astfel autonomia strategică a UE.
Mai mult, dacă acea companie ia prea mulți bani de la americani, ei bine, devine neeligibilă pentru granturile de la Fondul European de Apărare, deoarece va fi considerată drept o companie al cărei control e non-UE.
Și în tot acest context ajungem și la noul și lăudatul accelerator de inovație al NATO, DIANA (Defence Innovation Accelerator for the North Atlantic), care suferă exact de aceeași problemă.
Mai clar spus, acceleratorul DIANA al NATO nu a fost conceput pentru a finanța sau accelera dezvoltarea de armament convențional sau tehnologie pur kinetică, adică obuze, rachete, drone sau arme de foc. Mandatul său oficial este să se concentreze pe „Emerging and Disruptive Technologies” (EDTs), pe care le definește ca fiind, în esență, dual-use.
Iar dacă ne uităm pe „provocările” pe care le lansează DIANA pentru startup-uri sau companii mai mici, nu mari conglomerate de producție militară, acestea acoperă domenii precum AI, Big Data, tehnologii cuantice ori biotehnologie.
Însă absurdul acum vine: NATO este o alianță militară, iar un startup sau o companie mai mică care dezvoltă un algoritm AI pentru logistică, încadrat evident la dual-use, este binevenit în DIANA. Dar un startup care folosește același algoritm AI pentru a îmbunătăți țintirea unei drone de atac, încadrat la pur kinetic, ar fi, cel mai probabil, considerat out.
Acum explicați-mi și mie cum o alianță militară care se confruntă cu un război convențional de mare intensitate la granița sa și care cunoaște îndeaproape realitatea de pe frontul din Ucraina, unde e nevoie disperată de obuze și drone de atac, a creat un accelerator de inovație care refuză să se atingă de inovația în armament kinetic?
DIANA suferă de exact aceeași problemă de mentalitate ca și instituțiile financiare ale UE: vrea inovație în apărare, dar una naivă, care să nu implice direct producția de armament letal. Din acest motiv, pentru un producător de tehnologie militară pură, programul este INUTIL.
Evident, pentru că eu am grijă de nervii tuturor și iubesc totuși NATO, o să vă spun că există și raze de soare. Iar una dintre ele se numește NATO Innovation Fund (NIF), adică un fond de capital de risc de 1 miliard de euro, susținut de 24 de state aliate (printre care și România, dar fără Statele Unite). E ceva diferit de ce am vorbit până acum, căci, teoretic, NIF poate investi în deep tech cu aplicații clare de apărare.
Numai că un miliard de euro este o sumă considerabilă, însă e mică în raport cu nevoia reală imediată de securitate a Occidentului. Ecosistemul BEI/FEI, care blochează autonomia strategică a UE, gestionează sute de miliarde. În comparație, acest miliard este ca un acoperiș de paie pus pe o casă care nu are fundație, după cum mi-a povestit un jurnalist belgian la summitul NATO din Haga, în iunie.
Și mai e un aspect de care trebuie să ținem cont: viteza. NIF e un fond de capital de risc, nu un program de înzestrare industrială. Adică el va investi pe parcursul a 15 ani. Însă contextul unei lumi cu o Rusie tot mai agresivă cere soluții acum, nu investiții de capital de risc care ajung la maturitate peste un deceniu.
E de ajuns să ne uităm la investițiile făcute de NIF până acum și vom regăsi pe listă: ARX Robotics (din Germania), care produc roboți tereștri modulari și autonomi, Fractual (din Germania/UK), o companie de AI care ajută inginerii să proiecteze sisteme fizice mai eficiente, iCOMAT (din Marea Britanie), care produc materiale compozite avansate mai ușoare și mai rezistente pentru industria aerospațială și auto, sau Space Engine Systems (din Canada/UK), care dezvoltă motoare hipersonice pentru acces în spațiu.
NIF nu a investit până acum într-o fabrică de muniție. A investit în AI, roboți logistici, materiale noi și motoare hipersonice. Iar investițiile astea sunt bune, însă e necesar să fie completate de investiții în soluții kinetice imediate, care pot oferi acea „pace prin forță” la care a făcut azi referire Mark Rutte.
Iar acum întrebarea de 1.000 de puncte: cine câștigă din tot acest blocaj?
Marile conglomerate de apărare, pentru că în timp ce startup-urile din Europa sunt blocate de reguli, proceduri și frici reputaționale, companii big ca Rheinmetall, MBDA sau Leonardo prosperă pentru că au deja banii, fabricile, contractele și conexiunile politice.
Nu depind de investiții de risc, ci de decizii guvernamentale. Așa că, atunci când sistemul blochează accesul la capital pentru companiile mici și inovatoare, de fapt le oferă marilor jucători o protecție de monopol. Iar în loc să creeze competiție și inovație, așa cum a sugerat raportul lui Mario Draghi (fost șef al Băncii Centrale Europene și fost prim-ministru al Italiei), Europa a inventat o formă de capitalism administrat, în care puterea rămâne în mâinile acelorași câțiva giganți.
Iar efectul e toxic pe termen lung. De ce? Pentru că fiecare dronă de atac, fiecare algoritm militar sau muniție inteligentă care ar putea fi produsă mai repede și mai ieftin de un startup sau o companie medie e tăiată din fașă căci sistemul preferă companiile mari, lente, dar sigure, omorând în același timp actorii mici care se pot adapta și evolua. Iar asta ne-a deschis larg ușa spre criza în care deja ne aflăm.