Pariul riscant al lui Donald Trump în Orientul Mijlociu

Trump joacă dur și mizează pe o prăbușire a regimului de la Teheran. Dar ceea ce urmează e un joc fără garanții. Iar dacă ayatollahii ajung să aibă arme nucleare, lumea va fi altfel.

Trump joacă șah extrem de agresiv în Orientul Mijlociu, iar Israelul e brațul armat al intenției americane de a reconfigura centrele de putere din regiune. Mai concret spus, atacul israelian asupra Iranului – cel mai mare din ultimii aproape 40 de ani – nu este o ieșire unilaterală scăpată de sub control, cum au lăsat de înțeles americanii, ci mai degrabă o coregrafie de luptă sincronizată, chiar dacă Washingtonul se preface că a uitat pașii.

Foto: CNN via Getty Images

Atacul a fost bine calculat, cu un timing impecabil. SUA au fost informate și au acceptat. Ba chiar, dacă citim printre rândurile declarațiilor lui Rubio și ale lui Trump, pare că totul a fost conceput ca un pumn care trebuie aplicat tare de tot în stomacul Teheranului pentru a-i aduce pe iranieni la masa discuțiilor.

În plus, toată lumea știe că israelienii nu ridică zeci de avioane și nu bombardează instalații nucleare iraniene fără să-i anunțe pe americani.

Iar adevărul din spatele calculelor strategice e că SUA a vrut să îi dezechilibreze pe iranieni ca apoi să-i facă să termine cu programul nuclear și să revină la masa negocierilor. Evident, cu tonul mai scăzut. Și momentul e perfect pentru Trump.

Revenit de doar 5 luni la Casa Albă, deja bifează realizări strategice în Orientul Mijlociu. Siria nu mai reprezintă o amenințare după ce dictatorul Bashar al-Assad a fost înlăturat de la putere. Gaza e un iad pe care și-l dispută teroriștii Hamas și armata israeliană și în care sunt prinși la mijloc civilii palestinieni. Israelul are însă mână liberă să curețe terenul și vedem asta prin acțiunile pe care regimul lui Bibi Netanyahu le face fără precizie în Gaza.

Iar acum, cel mai mare inamic al SUA și Israelului în regiune, Iranul, e aproape în genunchi după atacul de vineri al Israelului. În tot acest context, dacă Trump reușește să readucă Iranul la negocieri, în termenii pe care îi doresc americanii, sau dacă se produce cu totul o schimbare de regim, ei bine, președintele SUA are deja pe mână una dintre cele mai spectaculoase victorii de politică externă pe care și le imagina în mandatul său. O victorie împotriva Iranului fără armistițiu, fără ONU și fără tratate.

Iar mesajul postat de președintele american pe 13 iunie spune exact asta: „JUST DO IT, BEFORE IT’S TOO LATE”. Aparent e o chemare la rațiune și la decizii înțelepte din partea iranienilor. În realitate, e un ordin de capitulare transmis către aceștia, știind că nu au puterea să se lupte cu americanii.

Însă pariul e riscant, atât pentru americani, cât mai ales pentru israelieni. Netanyahu poate să spere că atacurile de acum ar putea să declanșeze o criză internă și iranienii, deja frustrați de criza economică, de corupție și de lipsa drepturilor omului, ar putea ieși în stradă. Iar odată ce o revoltă e aprinsă, poate, doar poate, regimul se schimbă. Netanyahu a îndemnat chiar deschis populația iraniană să se ridice împotriva regimului „malefic și opresiv”.

Dar nu există deloc siguranța că o astfel de reacție în lanț va începe. Și chiar dacă ar începe, nu este clar unde ar putea duce un astfel de proces, căci cei mai puternici lideri din Iran sunt oamenii care controlează forțele armate și economia, iar cea mai mare parte a acestora se află în mâinile unor instituții dure (Gardienii Revoluției), după cum indică BBC, care mai spune că ei nu au nevoie să organizeze o lovitură de stat, pentru că sunt deja la putere și ar putea conduce Iranul într-o direcție mai conflictuală.

Evident, visul final al Israelului și SUA este un Iran post-teocratic, domesticit, slab și prietenos. Pare o iluzie, dar e una în care cred mulți generali israelieni. Doar că, până acolo, drumul e pavat cu sânge și cu pericole care pot scăpa oricând de sub control, așa cum știm că se întâmplă adesea în Orientul Mijlociu.

Și să luăm variante de moment ca perspectivă: chiar dacă regimul de la Teheran s-ar prăbuși, alternativa e incertă. Opoziția iraniană din exil este fragmentată și lipsită de o viziune unitară.

Printre potențialii actori se numără Reza Pahlavi, fiul ultimului șah, care a vizitat Israelul. Mai există și grupări controversate precum Mujahideen-e Khalq (MEK), un grup de opoziție exilat care susține răsturnarea Republicii Islamice, dar este împotriva revenirii la monarhie. Fondată ca un grup musulman de stânga, aceasta s-a opus anterior cu vehemență șahului. După revoluție, MEK s-a dus în Irak și i s-a alăturat lui Saddam Hussein la începutul anilor 1980 în timpul războiului său împotriva Iranului, ceea ce i-a făcut nepopulari în rândul multor iranieni.

Prin urmare, lipsa unui lider clar și a unei structuri alternative solide face ca orice tranziție de regim să fie impredictibilă și potențial generatoare de război extins. Pe de altă parte, nici Iranul nu are multe opțiuni viabile în acest moment. Deși a lansat represalii și ar putea continua atacurile împotriva Israelului, o confruntare directă cu SUA este un scenariu de coșmar pentru regimul de la Teheran. Însă revenirea la negocieri, deși ar putea calma spiritele, ar fi percepută ca o înfrângere.

S-a aprins fitilul în Orientul Mijlociu: Israelul a atacat Iranul, vizând instalațiile nucleare. A fost ucis șeful Gărzii Revoluționare, Hossein Salami

Concluzia de moment a acestui joc geopolitic e că niciuna dintre părți nu deține cu adevărat controlul asupra consecințelor. Americanii par să joace cu siguranța de sine a unei superputeri care mizează pe șoc și intimidare, dar chiar și cea mai bine planificată lovitură poate declanșa o reacție în lanț imposibil de gestionat. Iranul, pe de altă parte, nu are opțiuni bune: fie cedează și riscă să-și piardă complet legitimitatea internă, fie ripostează și riscă să escaladeze un conflict care îi poate ruina și mai mult economia, societatea și structurile de putere.

Pentru binele Orientului Mijlociu, firește, regimul teocratic din Iran nu ar trebui să ajungă vreodată la capacitatea de a deține arme nucleare, căci regimul de la Teheran e un exemplul clar că tirania religioasă nu face decât să subjuge un popor prin dogmă, frică și represiune.

Iar un regim în care liderii religioși își arogă drepturi divine asupra vieții cetățenilor, impunând reguli absurde și sufocând libertățile individuale, în special pe cele ale femeilor, cade într-o beție totală a puterii și a urii în momentul în care simte că e de neoprit și că are pe mână cea mai puternică armă a umanității.

O astfel de situație ar putea destabiliza nu doar Orientul Mijlociu, ci întreaga ordine globală. De aceea, regimul patronat de Ali Khamenei NU TREBUIE vreodată să ajungă să dețină arme nucleare, căci un Iran cu puteri nucleare ar însemna un Iran și mai imprevizibil decât acum, capabil să ducă fanatismul religios la cote nemaiîntâlnite în istorie.

---