Realpolitik-ul lovește în Venezuela. De ce capturarea lui Maduro este o reechilibrare brutală a puterii SUA în America Latină

Într-o operațiune fără precedent, forțele speciale americane l-au capturat sâmbătă dimineață pe Nicolás Maduro, în urma unui raid complex care a transformat capitala Caracas într-o zonă de război. Elicopterele americane de luptă au susținut incursiunea trupelor de elită, în timp ce aviația americană a neutralizat simultan baze militare strategice atât în oraș, cât și în alte regiuni cheie ale țării.

Ofensiva fulgerătoare a fost declanșată sub pretextul combaterii „narco-terorismului”, Washingtonul acuzând regimul de la Caracas de facilitarea transportului unor cantități industriale de droguri spre SUA și de atacuri asupra ambarcațiunilor civile.

Totuși, dincolo de motivul oficial al stopării traficului de droguri, această intervenție marchează o schimbare importantă în politica externă americană.

Trump și Madruro. Foto: Colaj Profimedia & CNN

Dar înainte să ne uităm spre ea, ar trebui să ne uităm și la ce se întâmplă azi pe rețelele sociale. În spațiul public există unele voci de stânga care spun că Maduro era un dictator, dar asta nu justifică sub nicio formă intervenția americană și că cei care aplaudă capturarea dictatorului din Venezuela sunt de acord că și Putin putea să-l răpească sau să-l lichideze pe Zelenski.

Ei bine, genul ăsta de viziune simplistă nu ține cont de realitatea din politica externă, iar această comparație ignoră diferența fundamentală dintre un război de agresiune pentru cucerire teritorială și o operațiune de schimbare a unui regim acuzat de narco-terorism, care a destabilizat o întreagă regiune.

Trebuie să fim realiști și să înțelegem că Donald Trump nu a ordonat această ofensivă din rațiuni principiale sau în numele marii bătălii a secolului XXI între democrații și autocrații, cum o definea predecesorul său Joe Biden sau raportul Conferinței de Securitate de la Munchen din 2023.

Motivația reală a operațiunii e un amestec rece de interese economice și de securitate națională. Iar Trump a fost cât se poate de clar cu ce va face în Venezuela încă din 18 decembrie, când declara fără ocolișuri: „Ne-au deposedat de drepturile noastre petroliere. Aveam interese energetice majore acolo... Și este ceva ce intenționăm să inversăm”.

Prin urmare, deducem din declarația asta că petrolul a fost un motor principal al deciziei. Iar ceea ce vedem acum e o reactivare a Doctrinei Monroe, adaptată secolului XXI și aplicată prin politica „big stick” (a ciomagului). Washingtonul transmite un mesaj clar că nu mai tolerează ingerințe ostile în „curtea sa din spate”.

E însă de precizat o nuanță. Doctrina Monroe în viziunea Administrației Trump 2.0 nu e o reactivare ideologică, ci mai curând una instrumentală, bazată pe securitate energetică și competiție cu China. Cu alte cuvinte, principiul după care se ghidează acțiunea Casei Albe nu e „America Latină trebuie să fie democratică”, ci „America Latină nu trebuie să fie platformă pentru rivalii strategici ai SUA”.

Așa că, prin eliminarea lui Maduro, SUA lovesc direct în interesele strategice ale Rusiei și Chinei, eliminând un aliat cheie al Moscovei și un client major al investițiilor de la Beijing în America Latină.

Pentru cine nu știe, China este, de aproape două decenii, unul dintre cei mai importanți susținători economici ai Venezuelei. Peste 50 de miliarde de dolari în împrumuturi și linii de credit a acordat Beijingul regimului de la Caracas încă din anii 2000, majoritatea garantate cu petrol. Iar Venezuela a ajuns să fie cel mai mare debitor al Chinei din America Latină. Și Beijingul a tolerat ani de neplată și restructurări tocmai pentru valoarea geopolitică a regimului Maduro.

Administrația Trump a prezentat eliminarea lui Maduro drept decapitarea unei vaste rețele de trafic de narcotice. Totuși, era iluzoriu să te aștepți ca un lider de cartel să renunțe la putere de bunăvoie. Mai mult, deși Venezuela permite tranzitul drogurilor, marii producători și jucători în domeniul narcoticelor rămân cartelurile din Columbia și Mexic, care nu atrag aceeași furie militară a SUA, ceea ce sugerează că combaterea „narco-terorismului” a fost mai degrabă un pretext util decât cauza unică care a stat la baza operațiunii americane.

Concret, ambiția Washingtonului este de a prelua controlul asupra „vecinătății apropiate”, iar o analiză CNN spune foarte bine că o Venezuelă docilă nu înseamnă doar acces la piețe de hidrocarburi, ci și o soluție pentru criza migrației. Stabilizarea țării ar putea permite milioanelor de venezueleni refugiați în SUA să se întoarcă acasă, un punct politic vital pentru agenda internă a lui Trump.

În acest context complicat, poziția UE trebuie să fie una de echilibru fin, nu de aliniere oarbă. Cea mai bună poziție ar fi să susțină rezultatul final care se dorește în acest moment, adică dreptul poporului venezuelean la democrație și la alegeri libere.

Acest semnal a fost transmis deja de Kaja Kallas, Înaltul Reprezentant al UE pe politică externă, care a reiterat lipsa de legitimitate a lui Maduro, dar a insistat pe respectarea dreptului internațional și a Cartei ONU. Declarația șefei diplomației europene, venită după discuții cu secretarul de stat Marco Rubio, indică o poziție rezervată în ideea că UE recunoaște necesitatea plecării lui Maduro, dar pledează pentru o tranziție pașnică și respectarea normelor globale, evitând să gireze precedentul invaziei ca metodă standard de politică externă.

Marea întrebare de 1.000 de puncte e „CE URMEAZĂ?”, căci administrațiile de la Casa Albă din ultimii 15 ani (Obama, Trump, Biden) au dorit înlăturarea acestui regim violent și stângist, dar planurile pentru ziua de după au lipsit adesea.

Acum, vidul de putere creat e periculos și nu e clar dacă există un succesor imediat capabil să își asume riscurile și să gestioneze o țară cu economia în cădere liberă.

Reacția străzii din Caracas va fi barometrul real al succesului acestei operațiuni americane, dincolo de eficiența loviturilor aeriene. Și rămâne de văzut dacă intervenția va aprinde o furie anti-americană în regiune sau, dimpotrivă, va declanșa zile de sărbătoare pentru sfârșitul unei dictaturi care și-a înfometat propriul popor.

Plecarea lui Maduro este, fără îndoială, o victorie tactică pentru Trump. Însă, dacă ea e urmată de haos, colaps instituțional sau un război civil, victoria se poate transforma într-o înfrângere strategică în cascadă. Prin urmare, așa cum indică tot analiza CNN, planul de reconstrucție politică este infinit mai important decât demonstrația de forță a armatei SUA.

O Venezuelă instabilă post-Maduro ar fi un dezastru umanitar și mai mare, în timp ce o tranziție democratică reușită ar putea reconfigura pozitiv întreaga emisferă vestică. Iar asta ar fi un mare plus pentru Washington, căci regimul de la Caracas a fost perceput simultan ca autocratic, instabil și ostil intereselor americane.

De altfel, motivele invocate pentru o eventuală schimbare au variat în funcție de administrație: lupta împotriva traficului de droguri, securitatea energetică, dar și nevoia de a păstra un anumit echilibru geopolitic în America Latină. Dincolo de discursuri și justificări publice, linia de fond a rămas aceeași: Venezuela, în forma ei politică actuală, nu este acceptabilă pentru Casa Albă. Iar această continuitate spune ceva esențial despre relația dintre principii și interese.

Nu a fost niciodată doar despre democrație, dar nici exclusiv despre petrol. A fost despre control, influență și semnal geopolitic. Fiecare administrație, de la Obama la Trump și Biden, iar acum din nou la Trump, a adaptat limbajul la contextul momentului („războiul împotriva drogurilor”, „drepturile omului”, „securitatea energetică” sau „alinierea regională”) însă obiectivul strategic a rămas constant acela de îndepărtare a unui regim care a sfidat ordinea regională dorită de SUA și a oferit rivalilor globali un punct de sprijin periculos în emisfera vestică.

Ce trebuie să înțelegem cu toții mai bine e că în geopolitică se lucrează prin conceptul de realpolitik, adică nu se au în evidență sentimentele, ci interesele. Statele nu au „prieteni” sau „dușmani” în sensul uman al cuvântului, ci doar parteneri strategici sau competitori. Iar indignarea morală de pe internet este irelevantă în fața hărților energetice și a sferelor de influență.

Așa că, prieteni, ceea ce vedem azi în Venezuela nu e o luptă ideologică între BINE și RĂU, ci o reechilibrare brutală a puterii, calculată la rece de administrația Trump. Pentru Washington, regimul de la Caracas nu era o problemă morală, ci una de securitate și resurse. Iar în momentul în care costul menținerii lui Maduro a devenit mai mic decât beneficiul înlăturării sale, „ciomagul” american a lovit. Și a făcut-o fatal.

---