În România, până și protecția în fața schimbărilor climatice depinde de câți bani ai. O familie care abia își plătește încălzirea are prea puține șanse să finanțeze lucrările care i-ar reduce consumul. Pentru un vârstnic care locuiește singur într-un apartament încins, următorul episod de caniculă poate deveni o urgență medicală înainte ca cineva să observe că are nevoie de ajutor. În asemenea situații se vede cât valorează, în practică, politicile climatice ale unui stat. Iar din discuțiile pe care le-am avut cu patru dintre autorii raportului „Starea climei 2026” rezultă o problemă pe care autoritățile trebuie să și-o asume: o parte dintre oamenii cei mai expuși au și cele mai puține posibilități să se protejeze.
Există o răspundere politică în felul în care sunt lăsați să se descurce. Guvernul decide condițiile în care o familie primește sprijin pentru eficiența energetică a locuinței. Primăria decide cât de serios pregătește localitatea pentru următoarea vară cu temperaturi extreme. Din aceste decizii se formează capacitatea noastră de a suporta o climă în schimbare, iar efectele lor ajung până în bugetul fiecărei gospodării.
Amânarea unor investiții necesare are un cost pe care oamenii îl suportă deja. Iar faptul că acel cost este împărțit între facturi și cheltuieli care apar în momente diferite îl face mai greu de urmărit și, pentru cei care conduc, mai ușor de ignorat.
În primul episod al seriei de interviuri Explicativ dedicate raportului STAREA CLIMEI 2026 patru dintre autori explică legătura dintre politicile climatice și viața de zi cu zi. Din aceste conversații rezultă o problemă importantă de guvernare: accesul la finanțare și pregătirea administrațiilor influențează direct cât de vulnerabilă rămâne o comunitate.
Cei 4 cercetători au semnalat prin intervențiile lor cât de mult depinde eficiența politicilor climatice de felul în care sunt aplicate. Mai clar spus, banii obținuți prin taxarea emisiilor pot finanța modernizarea energetică, însă accesul la sprijin rămâne dificil pentru o familie fără economii. Adică, în România, trebuie adesea să ai bani ca să primești bani pentru a-ți reduce factura la energie.
O familie care își permite contribuția proprie poate accesa o investiție subvenționată și beneficia apoi de un consum redus. Pentru cine ajunge cu greu de la un salariu la altul, cheltuiala inițială poate face întregul program inaccesibil. Aici apare o nedreptate pe care discursul despre tranziția verde o explică prea puțin: tocmai oamenii pentru care economia lunară ar conta enorm pot rămâne în afara ajutorului public. Iar nemulțumirea lor are o explicație cât se poate de concretă.
În plus, refacerea unei lunci poate aduce beneficii unei comunități întregi, însă presupune rezolvarea unor conflicte economice reale cu cei care folosesc astăzi terenurile respective.
Am pornit discuțiile cu autorii raportului STAREA CLIMEI 2026 de la consecințele pe care le putem înțelege și urmări în viața noastră. M-a interesat mai ales felul în care o decizie publică ajunge să ne afecteze și cât din vulnerabilitatea noastră ar putea fi redus printr-o administrație competentă.
Ei bine, din răspunsurile lor se vede că România are acces la cunoaștere și la soluții care merită aplicate. Răspunderea începe însă acolo unde un risc cunoscut rămâne fără o intervenție pregătită, deși autoritățile nu pot spune că nu au avut informația necesară pentru a acționa.
Ea e disponibilă aici: RAPORTUL STAREA CLIMEI 2026!
Mihnea Cătuți: tranziția verde îi avantajează pe cei care își permit investiția
„În momentul de față trebuie să admitem că tranziția avantajează mai degrabă clasa mijlocie și de sus”, spune Mihnea Cătuți, directorul executiv al Energy Policy Group. Este una dintre afirmațiile care merită reținute din această conversație, fiindcă obligă autoritățile să privească dincolo de numărul beneficiarilor unui program.
De ce? Păi pentru că o subvenție poate finanța o investiție utilă și, în același timp, poate rămâne inaccesibilă gospodăriilor aflate în dificultate. Condiția de a veni cu bani de acasă selectează deja o parte din public, iar capacitatea de a parcurge procedura de înscriere introduce o dificultate suplimentară pentru cei care au nevoie de sprijin.
Mihnea explică și de unde provin o parte dintre resursele folosite pentru asemenea investiții: sistemul certificatelor de carbon atribuie un cost emisiilor, iar veniturile obținute pot finanța reducerea acestora. „Logica acestui preț este că poluatorul plătește”, spune el.
România beneficiază de bani pentru modernizarea sistemului energetic, inclusiv prin mecanismul european de solidaritate descris de Mihnea în interviu. În același timp, producătorii care cumpără certificate pot transmite costul în prețul electricității. Pentru consumator, efectul depinde astfel și de felul în care statul folosește veniturile obținute, precum și de accesul efectiv la investițiile finanțate.
Dificultatea unei familii cu venituri mici este că trebuie să plătească investiția înainte de a beneficia de economiile promise. Mihnea insistă asupra acestei probleme când vorbește despre trecerea la tehnologii eficiente energetic.
Recuperarea cheltuielii pe parcursul mai multor ani nu rezolvă lipsa banilor din prezent. Prin urmare, eficiența unui program destinat gospodăriilor vulnerabile depinde de capacitatea lui de a acoperi această nevoie inițială. A cere unui om fără economii să își finanțeze singur ieșirea din vulnerabilitate înseamnă a construi un ajutor pe care tocmai el riscă să nu îl poată folosi.
În discuția despre Fondul Social pentru Climă, Mihnea explică necesitatea sprijinului înainte ca noile costuri ale tranziției să afecteze gospodăriile vulnerabile și avertizează asupra blocajelor de implementare. Miza este ca finanțarea să ajungă la cei pentru care schimbarea ar fi imposibilă fără ajutor. „Trebuie ca sistemele de subvenții publice să fie țintite către aceștia”, spune el. Aici trebuie judecată seriozitatea Guvernului: prin accesul oferit unei familii care nu are bani pentru contribuția proprie.
Ideea de fond cu care am rămas după interviul cu Mihnea e că numărul dosarelor aprobate spune prea puțin despre echitatea unui program atunci când cei mai vulnerabili nici măcar nu reușesc să depună unul.
Mihai Adamescu: refacerea luncilor Dunării are o valoare pe care am ignorat-o
Mihai Adamescu, cercetător la Universitatea din București, a spus că „noi am pierdut memoria luncilor”. În interviul pentru Explicat din marja raportului STAREA CLIMEI, am vorbit cu acesta despre copiii din comunitățile riverane care nu mai cunosc felul în care arăta o zonă umedă funcțională.
Observația explică și dificultatea de a susține refacerea unor ecosisteme ale căror beneficii au devenit puțin cunoscute. Pentru cine a văzut mereu un teren agricol în acel loc, restaurarea poate părea greu de justificat, susține Mihai Adamescu, care indică și că transformarea luncilor a însemnat și pierderea unor funcții naturale de care depindeau comunitățile. Înțelegerea lor este necesară înaintea oricărei decizii despre viitorul terenurilor, spune cercetătorul.
Mihai Adamescu a explicat că luncile pot reține apa în perioadele cu debite ridicate și o pot elibera treptat, susținând ecosistemele în perioadele secetoase. Această funcție are consecințe economice, chiar dacă valoarea ei nu apare imediat în bilanțul unei exploatații.
În analiza lui Mihai Adamescu, folosirea terenului pentru producție agricolă a lăsat în plan secund beneficiile pierdute prin modificarea ecosistemului, iar o evaluare completă trebuie să includă și costurile provocate de degradare. Altfel, contabilizăm venitul obținut dintr-o utilizare a terenului și ignorăm o parte din pierderile suportate în afara ei, susține cercetătorul.
Restaurarea presupune însă un conflict economic real, care trebuie tratat cu seriozitate. De ce? Păi pentru că agricultorii care folosesc aceste terenuri pot pierde venituri, iar existența unui beneficiu colectiv nu anulează această consecință.
„Nu poți să pui povara restaurării tot pe cei care sunt în zona respectivă”, avertizează Adamescu. El spune că proiectele au nevoie de compensări justificate și de participarea oamenilor afectați la luarea deciziei.
Adică autoritățile trebuie să explice intervenția și să îi finanțeze costurile reale. A ignora interesele comunității ar compromite tocmai sprijinul de care restaurarea are nevoie pentru a funcționa.
Mihai Adamescu indică situația de la Mahmudia, unde refacerea unei zone umede a implicat comunitatea locală, și propune intervenții în Insula Mică a Brăilei. Acolo, explică el, seceta prelungită afectează ecosistemele care depind de inundarea periodică.
Prioritatea descrisă de cercetătorul Mihai Adamescu în interviul pentru Explicativ este restabilirea condițiilor care permit acestei zone să funcționeze. Statutul de parc natural nu poate asigura singur apa de care are nevoie un ecosistem. Protecția presupune intervenții fundamentate științific și urmărirea efectelor lor, inclusiv asupra comunităților din apropiere, mai indică Mihai Adamescu.
Corina Murafa: România plătește pentru lipsa pregătirii fără să adune toate pierderile
Corina Murafa, membră în boardul Misiunii Uniunii Europene pentru adaptarea la schimbările climatice, explică în interviul pentru Explicativ o problemă care afectează însăși calitatea deciziilor bugetare. România nu evaluează sistematic întregul cost al lipsei de adaptare. Despăgubirile apar în bugete diferite, iar alte pierderi sunt greu de identificat sau rămân insuficient măsurate.
„Toate astea sunt costuri pe care noi nu le cuantificăm”, spune ea. Fără această evaluare, discuția despre finanțarea prevenției pornește de la o imagine incompletă: știm cât ni se cere pentru o intervenție, dar înțelegem insuficient cât ne costă să o amânăm.
Corina Murafa atrage atenția inclusiv asupra efectelor căldurii asupra sănătății și asupra dificultății de a identifica integral contribuția temperaturilor extreme la decese.
În analiza ei, asemenea consecințe trebuie să intre în evaluarea riscurilor, chiar dacă nu sunt la fel de ușor de urmărit precum o despăgubire plătită. Administrația are nevoie de această informație pentru a decide unde intervine și pe cine protejează cu prioritate. Absența unei imagini complete nu face pierderile mai puțin reale. Dimpotrivă, le face mai ușor de trecut cu vederea atunci când se stabilesc bugetele.
În privința responsabilității instituționale, Corina Murafa indică Ministerul Mediului drept coordonator al strategiei naționale și vorbește despre rolul direct al primăriilor în aplicarea măsurilor.
În discuția noastră, ea a descris situații în care elaborarea unei strategii nu a fost urmată de desemnarea unei persoane responsabile de implementare. „Hârtia suportă orice”, observă Corina. Mai exact, o administrație care plătește pentru un document trebuie să poată arăta și ce a făcut în baza lui. Altfel, cetățeanul finanțează o promisiune administrativă, iar vulnerabilitatea pentru care a fost comandată strategia poate rămâne aproape neschimbată.
Exemplele discutate de Corina arată că pregătirea poate începe prin măsuri foarte concrete. În timpul caniculei, serviciile sociale pot contacta persoanele vulnerabile identificate anterior, iar spațiile publice răcoroase pot fi organizate pentru a le primi.
La Fierbinți-Târg, spre exemplu, colaborarea a urmărit reunirea datelor necesare pentru înțelegerea riscurilor locale. Ei bine, asemenea inițiative au nevoie de oameni care coordonează activitatea și folosesc informația pentru a decide, căci un primar trebuie să știe ce se întâmplă cu locuitorii vulnerabili ai comunității sale înainte ca situația lor să devină o urgență. Cu alte cuvinte, adoptarea unei strategii nu încheie obligația primăriei, iar locuitorii au dreptul să știe ce funcționează efectiv din măsurile asumate, asta e ideea principală cu care am rămas după discuția cu Corina Murafa.
Mihai Dima: siguranța apei trebuie să devină o prioritate pentru România
„Cred că aceasta trebuie să fie prioritatea noastră pentru următoarea perioadă și anume să avem grijă să avem apă asigurată”, spune Mihai Dima, profesor de fizică la Universitatea din București. El spune că seceta și temperaturile ridicate pun resursele de apă în centrul pregătirii României pentru anii următori.
Agricultura este direct expusă, iar cercetătorul vorbește inclusiv despre riscul restrângerii suprafețelor care pot fi cultivate. Potențialul agricol al unei țări depinde de condițiile în care poate fi folosit, sugerează Mihai Dima, indicând și faptul că disponibilitatea apei trebuie să intre în planificarea pe termen lung a comunităților care trăiesc din acest potențial.
Discuția despre Dunăre explică și legătura cu procese care se desfășoară departe de România. „Debitul Dunării depinde în primul rând de precipitații”, precizează profesorul Dima. Concret, apa provenită din topirea ghețarilor alpini poate ajunge în fluviu prin afluenți și poate contribui sezonier la susținerea debitului. Explicația lui cere să privim resursa de apă în ansamblul proceselor care o alimentează.
Pentru planificare contează felul în care aceste contribuții se modifică și perioada în care apa este disponibilă. Iar dependența unei comunități de fluviu include astfel schimbări pe care administrația locală trebuie să le înțeleagă cu ajutorul cercetării.
Mihai Dima insistă și asupra limitelor anticipării climei. Proiecțiile depind de evoluția emisiilor, care este influențată de decizii politice și de comportamentul societății. Cercetătorii nu pot cunoaște dinainte toate aceste alegeri, spune el.
Incertitudinea trebuie păstrată în felul în care explicăm viitorul, mai adăugă profesorul, inclusiv atunci când discutăm avertismentul său sever despre posibilitatea cedării unor sisteme esențiale pentru funcționarea societății.
O investiție în alimentarea cu apă trebuie evaluată și pentru capacitatea ei de a servi comunitatea într-o perioadă secetoasă dificilă, sugerează Mihai Dima, care ține să spuneă foarte tranșant că e necesar să ne păstrm ca țară rezervele de apă și un sistem de alimentare care să funcționeze în condiții bune.
După aceste conversații, mi se pare greu de acceptat ușurința cu care pregătirea pentru schimbările climatice poate fi împinsă de la un mandat la altul de decidenții politici.
Un ministru își poate încheia mandatul înainte ca efectele unei investiții amânate să devină vizibile. Comunitatea rămâne însă acolo și va suporta consecințele. Tocmai această distanță dintre momentul deciziei și momentul în care oamenii sunt afectați permite prea des evitarea răspunderii.