Trezirea la realitate a Europei și adormirea în ipocrizie a României

Liderii UE se întâlnesc azi la castelul Alden Biesen din Belgia pentru a discuta despre cum să facă Europa mai competitivă, în contextul în care aceasta încearcă să reducă dependența de America condusă de Donald Trump și să-și găsească locul într-o lume multipolară în care marile puteri negociază prin forță.

Colaj by X

Înainte de acest moment, zilele astea s-a desfășurat la Anvers summitul industriei europene. Evident, România nu a avut participanți de marcă, deși printre cei care au luat cuvântul s-au numărat președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, președintele Macron, cancelarul Merz, premierul olandez Dick Schoof și șefa guvernului italian Giorgia Meloni. Au mai participat peste 600 de lideri din mediul de afaceri european.

Care a fost tonul? Păi concurența dură, în special din partea Chinei și a Statelor Unite, birocrația extensivă și costurile ridicate ale energiei sunt cauzele care afectează economia Europei, însă abordările sunt diferite. Merz și Ursula au pledat pentru reducerea birocrației și propun modificarea legislației Uniunii în acest sens și pentru a reduce povara raportărilor la care sunt obligate companiile.

Mai mult, Ursula a vorbit și despre necesitatea de a accelera investițiile și despre consolidarea pieței unice chiar și într-un format mai restrâns, într-un context de competiție globală tot mai dură. Separat, Macron susține preferința pentru companiile europene în anumite cazuri și contractarea în comun a datoriilor, pentru stimularea investițiilor.

Cu alte cuvinte, liderii europeni admit, în sfârșit, că modelul de prosperitate de până acum s-a prăbușit sub presiunea a trei factori structurali invocați de Emmanuel Macron în discursul de la Anvers: pierderea energiei rusești ieftine, închiderea pieței chineze pentru exporturile masive și politica de coerciție economică a Statelor Unite.

Această „schimbare de joc” nu mai este un șoc temporar, ci un punct de cotitură care obligă blocul comunitar să aleagă între integrare accelerată și declin industrial.

Pentru a contracara acest declin, cancelarul german Merz și Ursula von der Leyen au propus o strategie ce amintește de radicalismul american în materie de dereglementare. Merz a fost tranșant, spunând că în timp ce China ridică parcuri solare gigant în câteva luni, Europa se pierde în ani de avize.

Soluția propusă a fost aprobarea tacită a proiectelor dacă birocrația nu răspunde într-un termen scurt. Iar asta nu e altceva decât o tentativă disperată de a reda agilitatea companiilor europene, sufocate în prezent de obligații de raportare și reglementări care le scot de pe harta competitivității globale.

Desigur, azi la castelul Alden Biesen din Belgia se vorbește mai mult ca oricând de „Europa cu două viteze”. Iar mesajul Ursulei von der Leyen către liderii UE a fost clar: dacă consensul celor 27 de state membre devine o frână în calea supraviețuirii economice, statele care doresc și pot să avanseze nu trebuie să mai fie ținute pe loc. Instrumentul „cooperării consolidate” este deja testat, de la Parchetul European până la împrumutul comun pentru Ucraina, unde state precum Ungaria sau Slovacia au fost lăsate în urmă pentru a nu bloca întregul mecanism.

Apariția grupului „E6”, adică o coaliție formată din Germania, Franța, Italia, Olanda, Polonia și Spania, confirmă faptul că nucleul dur al Europei a început deja să ia decizii strategice în afara formatului extins.

Această alianță caută progrese rapide în investiții și securitate, oferind o invitație deschisă și altora, dar fără a mai aștepta după reticenți. Ăsta e un semnal de alarmă pentru statele de la periferia decizională. Mai exact, ușa rămâne deschisă, dar trenul competitivității nu va mai opri în fiecare stație dacă pasagerii (adică statele membre) nu sunt pregătiți de drum.

Planul de revitalizare propus de Macron se sprijină pe patru piloni: aprofundarea pieței unice, diversificarea schimburilor comerciale pentru a evita dependențele periculoase, preferința europeană în achiziții și investiții masive în inovație.

Această viziune necesită însă o finanțare pe măsură, ideea contractării de datorii comune fiind din nou pe masă pentru a genera „big bang-ul” economic necesar. Numai că direcția asta riscă să adâncească falia dintre economiile robuste, care își pot permite investiții masive, și cele care se luptă cu deficite cronice și lipsă de viziune industrială, precum România.

Riscul major al acestei noi strategii este ca fundamentul UE, adică coeziunea statelor membre, să devină o victimă colaterală. Dacă unele capitale accelerează prin dereglementare și investiții comune, în timp ce altele rămân captive în birocrație și ipocrizie administrativă, decalajul ar putea deveni iremediabil.

O Europă fragmentată ar putea salva nucleul industrial al marilor puteri, dar ar putea goli de sens conceptul de „Uniune” pentru statele care nu țin pasul cu reformele structurale cerute de noile realități geopolitice. Deci pericolul e imens.

Iar, după cum vedem, nucleul dur al UE diagnostichează criza cu un realism brutal, iar reacția oficială a României pare desprinsă dintr-o paradigmă a negației și a confortului birocratic. Afirmația de azi a președintelui Nicușor Dan, cum că „nu trebuie să avem vreo îngrijorare” în fața unei Europe cu mai multe viteze, trădează o neînțelegere profundă a mecanismelor de putere care se resetează acum.

În loc să recunoască faptul că „cooperarea consolidată” este, de fapt, un vehicul de excludere politică și economică a celor lenți, discursul președintelui se agață de iluzia că unitatea formală a celor 27 va rămâne neatinsă. Această abordare arată că România NU ESTE decât un spectator care așteaptă să vadă ce „regimuri diferite” vor fi decise de alții.

De ce se întâmplă asta? Pentru că NU AVEM CURAJ să propunem soluții proprii, adaptate specificului național, dar integrate în noul val de competitivitate europeană. Cererea ca bugetul post-2028 să fie împărțit pe „criterii geografice”, pentru a nu adânci decalajele, este, în esență, o recunoaștere a neputinței și o admitere că, într-o competiție bazată strict pe performanță, inovație și cercetare, România nu poate livra proiecte capabile să câștige prin propria valoare.

În loc să reformeze sistemul de cercetare-dezvoltare pentru a-l face compatibil cu noile provocări europene, România solicită un tratament de protecție, riscând să rămână definitiv în zona asistenței sociale a UE, în timp ce majoritatea țărilor virează spre pragmatism tehnologic.

Ce rezultă din abordarea României? Păi fix o adormire în ipocrizie care ne condamnă la un rol periferic într-o arhitectură în care forța și viteza de execuție au devenit principalele caracteristici. În timp ce Germania și Franța vorbesc despre marile provocări ale UE și caută soluții pentru a concura cu China și SUA, România pare preocupată să justifice de ce lucrurile nu se pot schimba sau de ce transformările nu ne vor afecta.

Incapacitatea asta dâmbovițeană de a genera o viziune economică ofensivă, care să nu fie doar o listă de nemulțumiri despre prețul energiei, ci un plan de reindustrializare curajos, ne plasează voluntar în „viteza a doua” a UE.

---