Trump, geopolitica șantajului și cel mai critic moment al relației transatlantice din ultimele șapte decenii
Suntem în cel mai critic și periculos moment din ultimele șapte decenii al relației transatlantice, după ce Trump a anunțat, într-o postare pe rețeaua Truth Social, că impune taxe vamale punitive de 10% pentru opt țări europene care au ales să se solidarizeze cu Danemarca și se opun intenției SUA de a achiziționa Groenlanda. În plus, Trump a avertizat că nivelul taxelor vamale va fi crescut la 25% începând cu 1 iunie 2026, dacă nu se ajunge la un acord pentru a prelua teritoriul danez.
Practic, ceea ce părea inițial o ambiție geopolitică excentrică a administrației de la Casa Albă s-a transformat brusc într-un război economic deschis între aliații din NATO, care pune cea mai puternică alianță militară din istorie și unitatea europeană în fața unui test de supraviețuire fără precedent. Știu, sunt cuvinte mari și care poate sperie multă lume, dar asta e realitatea dură în care trăim.
Ce trebuie noi să înțelegem din declarația lui Trump, care deja a provocat unde de șoc în toată Europa?
Că nu face altceva decât să transforme securitatea Arcticii, pe care Washingtonul clamează că vrea să o protejeze, într-un activ negociabil sub amenințarea sancțiunilor americane. E în stilul său tranzacțional și coercitiv caracteristic, în care folosește tarifele ca pe o armă geopolitică.
Trump, înainte de a i se răspunde cu măsuri, trebuie tradus și înțeles. Iar dacă ne uităm atent la ce a scris în postarea de sâmbătă de pe rețeaua Truth Social, ei bine, prin stabilirea unor termene-limită clare (1 februarie și 1 iunie), el creează o presiune artificială uriașă care e menită să forțeze cealaltă parte să ia o decizie sub amenințare.
Tehnica asta de presiune maximă e una brevetată în relațiile internaționale de marile puteri cu apucături imperialiste. Ea are ca scop destabilizarea oponentului (care aici, paradoxal, sunt aliații europeni din NATO) pentru a obține o concesie rapidă.
Tactica lui Trump se bazează pe premisa că durerea economică provocată aliaților europeni va fi mai mare decât dorința lor de a păstra integritatea teritorială a Regatului Danemarcei. În plus, Trump aplică și strategia „divide et impera” a lui Iulius Cezar, forțând divizarea între decidenții politici ai celor opt națiuni europene sancționate și societățile lor.
Ce speră Trump prin strategia asta? Că aceste țări vor ceda din cauza problemelor economice generate de sancțiunile vamale și vor pune presiune pe Danemarca să vândă Groenlanda doar pentru a scăpa ele însele de tarifele americane.
Trebuie spus și că securitatea globală pentru Trump nu e o chestiune de care chiar să-i pese, ci servește doar ca un pretext, adică un fel de casus belli comercial, pentru a legitima o cerere care, în dreptul internațional modern, este absurdă.
Trump pariază totul pe ideea că banii și forța militară pe care acum o conduce din poziția de președinte al SUA dictează realitatea, însă ignoră voința populației locale din Groenlanda și opoziția europenilor, care se simt mai mult ca oricând trădați de cel mai important aliat al lor.
De fapt, Trump nu invită la o negociere onestă, ci la una de tip „sumă nulă”, în care pentru ca el să câștige (adică să obțină Groenlanda), ceilalți trebuie să piardă masiv, fie teritoriu, fie prosperitatea economică bazată pe securitatea NATO și raporturile comerciale între economiile europene și economia americană.
Tratarea unor aliați NATO loiali precum Danemarca sau Marea Britanie ca pe niște vasali care „datorează” teritorii suzeranului e o jignire profundă la adresa suveranității naționale a danezilor și a relației transatlantice. Iar ceea ce nu înțelege administrația MAGA e tocmai faptul că onestitatea relațiilor internaționale se bazează pe respect reciproc și tratate, nu pe șantaj.
A cere vânzarea unui teritoriu locuit, cu propria sa cultură și guvernare autonomă, sub amenințarea războiului economic, distruge încrederea diplomatică construită în decenii și izolează SUA pe scena globală, transformând „liderul lumii libere” într-un agresor imprevizibil.
Iar aici vă invit doar să vă aruncați puțin ochii spre acordul UE-Mercosur și vizita de zilele trecute a premierului canadian Mark Carney în China.
Retorica utilizată de Trump și rețeaua MAGA, conform căreia SUA au „subvenționat” aceste țări care se opun achiziției Groenlandei prin neimpozitarea lor, e o denaturare economică totală. În realitate, tarifele nu sunt o taxă plătită de Danemarca sau Germania către guvernul SUA. Ele sunt taxe de import plătite de companiile americane care aduc bunurile în țară.
Prin urmare, Trump prezintă o pedeapsă aplicată propriilor cetățeni și companii drept o „factură” trimisă Europei. Ce însă nu spune Trump e că dorința lui de expansiune teritorială în Groenlanda și modul dur în care acționează pentru a ajunge să obțină acest teritoriu îi afectează direct pe consumatorii americani. Cum? Păi ei vor fi primii loviți direct de creșterea prețurilor în urma majorării tarifelor.
De la mașini și medicamente, până la brânzeturi și echipamente industriale, tot ce vine din aceste opt țări europene în SUA se va scumpi pentru cumpărătorul american. Iar companiile americane care depind de materii prime sau subansamble europene vor fi forțate să mărească prețurile finale. Iar cine știe puțină economie înțelege că asta alimentează inflația.
Așa că nu trebuie să analizăm mult ca să vedem că falsa idee de „protejare a Americii” e mai curând o taxă pe viața de zi cu zi a americanului de rând, căruia îi scade puterea de cumpărare în timp ce i se promite o securitate iluzorie.
Și nu doar consumatorul de rând american e lovit de politicile lui Trump care sunt desfășurate pentru ambițiile sale imperialiste. Și companiile (din SUA mai ales și Europa), mai ales ele, sunt afectate. Ele au nevoie de predictibilitate pentru a funcționa, iar când tarifele sunt folosite ca armă politică pentru revendicări teritoriale, nimeni nu mai poate face planuri de afaceri pe termen lung.
Instabilitatea asta, prieteni, va forța companiile europene să se reorienteze economic către piețe asiatice, iar asta slăbește legătura economică transatlantică fără ca Trump să țină cont de acest lucru. Mai concret spus, ce face acum Casa Albă e o formă de autosabotaj economic.
Legea junglei
Cu alte cuvinte, trăim în legea junglei. Iar dacă SUA pot folosi tarife pentru a anexa teritorii, ce oprește alte puteri să facă la fel?
Trump vorbește despre „Pace Mondială” în postarea sa, dar nu face decât să consolideze o lume în care forța brută și constrângerea economică dictează granițele, o lume mult mai nesigură pentru companii, angajați și cetățeni deopotrivă.
Blufează Trump? Se întreabă toată lumea asta. Corespondentul BBC Faisal Islam se întreabă chiar dacă nu cumva asistăm la cel mai mare exemplu de „TACO” (Trump Always Chickens Out – Trump dă mereu înapoi) din istorie, o teorie vehiculată în cercurile diplomatice pentru a descrie tendința președintelui SUA de a lansa amenințări apocaliptice pentru a obține concesii minore.
Totuși, specificitatea termenelor limită și a procentelor tarifare sugerează o planificare meticuloasă a administrației MAGA, menită să inducă panică reală. Chiar dacă ar fi un joc la blufare, simpla existență a unei astfel de poziții plasează discuția într-un registru unde granița dintre realitate și bluff devine imperceptibilă.
Iar reacția imediată a oficialilor europeni, consemnată și de The Guardian, a fost una de „perplexitate absolută” mai degrabă decât de furie. Absurditatea cererii și mai ales modul în care sunt desfășurate acțiuni pentru a se îndeplini obiectivul sunt atât de ciudate încât diplomații nu au efectiv un protocol standard de răspuns. Am vorbit inclusiv cu unii diplomați români care mi-au spus că e extrem de greu să prevezi așa ceva și să ai planuri pentru o astfel de situație în interiorul NATO.
Ei bine, confuzia asta e exact mediul în care tactica lui Trump prosperă. De ce? Pentru că el creează haos pentru a destabiliza adversarul, forțându-l să ia apoi decizii pripite sub imperiul șocului și al neînțelegerii.
Stați fără grijă că Trump s-a gândit la toate, iar atunci când a pus pe masă argumentul „Domului de Aur” și al securității globale, invocând un pericol existențial în regiune reprezentat de China și Rusia, a încercat să vândă anexarea Groenlandei pentru publicul intern, dar nu ca pe un capriciu, ci ca pe o necesitate de securitate națională.
Retorica asta e construită doar pentru a justifica costurile imense și riscurile diplomatice ale aventurii geopolitice pe care a declanșat-o deja.
Însă, validitatea internă a acestei mișcări e pusă sub semnul întrebării. Faisal Islam de la BBC mai pune o întrebare importantă: are Trump sprijinul Congresului SUA sau chiar al propriei administrații pentru a declanșa un conflict comercial de o asemenea amploare cu cei mai importanți aliați?
De ce e validă întrebarea asta? Pentru că într-o democrație funcțională, impunerea de tarife punitive aliaților pe baza refuzului de a vinde teritoriu ar trebui să întâmpine rezistență legislativă imensă. Iar lipsa acestui filtru democratic ar transforma președinția lui Trump într-o autocrație de facto.
Pericolul pe termen lung, identificat de Sky News, e distrugerea ireversibilă a încrederii în cadrul NATO. Acum ea mai e ținută în viață de faptul că încă există o fereastră de negociere și nu s-a apăsat pe butonul acțiunii.
Însă securitatea colectivă în NATO se bazează pe solidaritate. Iar dacă se va ajunge la apăsarea butonului sancțiunilor, Europa ar trebui să răspundă și atunci aliații transatlantici ar deveni dușmani. Problema e că nu știm cât de unită poate să fie Europa, dincolo de declarații, în fața unei confruntări din ce în ce mai dure cu America lui Trump.
Reacțiile
Reacția Danemarcei la anunțul lui Trumo a fost fermă și imediată. Ministrul de externe Lars Løkke Rasmussen a explicat că prezența militară sporită are unicul scop de a întări securitatea în Arctica, în timp ce Rasmus Jarlov, președintele comisiei de apărare din Parlamentul Danemarcei, a adoptat un ton mult mai direct: „Nu vom preda niciodată Groenlanda”.
Solidaritatea a venit imediat și din partea președintei Comisiei Europene, care a avertizat că tarifele ar putea declanșa o „spirală descendentă periculoasă”. Ursula von der Leyen a asigurat de sprijinul deplin al UE pentru Danemarca.
Mai mult, liderii europeni au făcut front comun împotriva a ceea ce premierul suedez Ulf Kristersson a numit un „șantaj”. Președintele francez Emmanuel Macron a trasat o paralelă implicită între amenințările lui Trump și invazia rusă din Ucraina, declarând că nicio intimidare nu va influența Europa, în timp ce premierul britanic Keir Starmer a calificat aplicarea tarifelor asupra aliaților NATO drept „complet greșită”.
Premiera Italiei, Giorgia Meloni a adoptat o poziție ponderată, sugerând că noile sancțiuni ale SUA ar fi o greșeală, iar la Berlin, reacția a fost diplomată, cancelarul Friedrich Merz adoptând o poziție rezervată prin intermediul purtătorului său de cuvânt, afirmând doar că „a luat act” de declarații.
Totuși, în rândul partidului său, creștin-democrat, se vehiculează ideea boicotării Cupei Mondiale găzduite de SUA în această vară ca o „ultimă soluție”.
De la Bruxelles, Manfred Weber, liderul PPE, a anunțat că Parlamentul European va îngheța ratificarea acordului comercial UE-SUA, scrie Politico Europe, blocând astfel eliminarea tarifelor pentru produsele americane. Pentru cine nu știe, acordul stabilește tarife americane la importurile din UE de 15% în schimbul neaplicării de către UE a taxelor la exporturile americane către blocul comunitar.
Problema fundamentală e în acest moment incompatibilitatea totală dintre cele două tabere: nu există o cale de mijloc vizibilă. Danemarca și Groenlanda și-au arătat flexibilitatea, oferind americanilor acces la baze militare și resurse minerale critice, practic orice în afară de cedarea suveranității.
Numai că poziția americană rămâne inflexibilă, Trump fiind convins că singura modalitate de a securiza Arctica împotriva Rusiei și Chinei e ca teritoriul să devină american, ignorând astfel garanțiile de securitate oferite de articolul 5 al NATO.
Această criză testează limitele capitulării europene în fața SUA. Deși aliații au cedat în trecut în fața amenințărilor tarifare ale lui Trump, cedarea unui teritoriu european sub constrângere este considerată de neconceput.
Totuși, miza strategică este imensă, Arctica devenind o nouă frontieră de competiție globală pe măsură ce ghețarii se topesc, iar Trump pare dispus să folosească pârghii economice dureroase pentru a obține controlul absolut, punând sub semnul întrebării însăși structura alianței transatlantice.