Vineri, 13, ziua în care ne-a lovit populismul lui Marcel Ciolacu. Economia României a intrat oficial în recesiune
Haideți să nu ne facem iluzii. Dincolo de faptul că e vineri, 13, știam cu toții că urmează ca economia României să intre în recesiune tehnică.
Înainte să iasă PSD-ul și să arunce cu rahat și roșii în guvernul din care face parte tocmai pentru a-l eroda și mai mult pe premierul Bolojan, trebuie să spunem că economia românească nu a încetinit brusc, ci a intrat treptat într-o zonă de fragilitate, mascată anterior de estimări optimiste și de consum susținut artificial.
Faptul că scăderile se întind pe trei trimestre din 2025 și ating inclusiv segmente din 2024, când am avut un an electoral plin și când premier nu era Bolojan, ci „strălucitorul antreprenor” de covrigi Marcel Ciolacu, indică o problemă profundă de care nu trebuie să ne mai ferim să vorbim: creșterea economică a fost mai degrabă administrată politic decât construită pe fundamente solide de productivitate, investiții și competitivitate.
Adică fix ce spunea luna trecută și Valentin Lazea, economistul-șef al Băncii Naționale a României. Aici e explicația mea la textul său.
Ideea e că recesiunea asta nu a apărut din senin și nici nu poate fi înțeleasă fără contextul ultimilor ani, marcați de un optimism economic construit mai mult politic decât economic. În perioada guvernării Ciolacu, mesajul dominant a fost unul de stabilitate și prosperitate „gestionată”, susținut prin creșteri de cheltuieli publice, măsuri sociale extinse și evitarea deciziilor nepopulare pentru a nu se pierde voturi.
Ei bine, cum credeți că a funcționat strategia asta? Exact pe dos. Acest optimism a fost ca un amortizor social pe termen scurt, dar a împins în plan secund semnalele de dezechilibru precum deficitul care creștea tot mai mult, dependența de consum care se intesifica și investițiile publice inegale ca ritm și eficiență.
Mai pe scrut spus, cheltuielile publice masive făcute de Ciolacu în speranța că va ajunge președintele României s-au izbit acum de realitatea fiscală care ne-a prins din urmă.
Iar lecția e foarte importantă pentru toată lumea, că ține de o economie de bază: când statul pompează bani în piață pentru a menține o stare de bine artificială, nota de plată vine întotdeauna sub forma inflației și a blocajului economic. Iar dacă ne uităm la recesiunea asta tehnică, ea se traduce pentru popor mai clar prin faptul că economia a obosit să mai alerge pe datorie.
Ce e cel mai grav, atenție, e că România a intrat în zona de risc exact în momentul în care ar fi trebuit să-și consolideze economia, ținând cont de provocările UE într-o lume în care securitatea economică și reziliența industrială sunt mai mult ca oricând parte din securitatea națională.
E afectat cetățeanul de rând? Absolut că DA, căci recesiunea se traduce printr-o scădere a puterii de cumpărare și o stare de incertitudine. Iar pe măsură ce economia se contractă, veniturile reale tind să stagneze sau chiar să scadă în raport cu prețurile, care rămân ridicate. Fenomenul ăsta aduce cu sine o prudență forțată în ceea ce privește consumul, adică oamenii încep să amâne achizițiile mari (mașini, apartamente sau electrocasnice) și să-și restrângă bugetele pentru servicii neesențiale.
Vorbeam în dimineața asta cu un om care coordonează o echipă de 50 de oameni într-o companie din tech prezentă pe piața din București și el îmi spunea că deja se simte sentimentul general de nesiguranță a locului de muncă, pentru presiunea pe angajatori crește, iar când e vorba de prime sau majorările salariale deja astea sunt trecute la categoria amintiri din perioada „creșterii care duduie”.
Pentru companii, recesiunea asta tehnică înseamnă în primul rând o scădere de predictibilitate și o presiune pe cash-flow. Mai exact, firmele orientate spre consum intern vor vedea cel mai rapid efectele, care se traduc prin cerere mai mică, marje mai strânse și costuri de finanțare mai mari dacă dobânzile rămân sus.
Pentru companiile mari sau exportatoare, impactul poate fi mai atenuat, dar o să existe riscul unui stat care întârzie plăți, reduce investiții sau crește taxe pentru a-și acoperi deficitul. Așa că pentru antreprenorul român mediu, recesiunea nu vine ca un colaps brusc, ci ca o erodare lentă care se traduce prin facturi mai greu de încasat, clienți mai prudenți și bănci mai selective în a da credite.
Firmele mici și mijlocii, cele mai vulnerabile când economia intră în recesiune, vor intra rapid în criză de lichiditate, iar asta va duce inevitabil la înghețarea angajărilor sau chiar la restructurări de personal ori chiar FALIMENT.
Deci pentru multe business-uri mici, prioritatea se mută de la dezvoltare la conservarea capitalului, un comportament care, paradoxal, adâncește și mai mult recesiunea la nivel național.
La nivel macro, cel mai sensibil punct devine capacitatea statului de a traversa perioada asta, căci într-o economie care scade, veniturile la bugetul de stat se diminuează, iar asta înseamnă mai puține taxe colectate din consum și profituri, în timp ce cheltuielile cu asistența socială și datoria publică cres.
Un stat cu o economie în recesiune și cu deficit mare are două opțiuni: fie se împrumută mai scump fie taie din investiții. Dacă se întâmplă a doua variantă, efectele nu sunt doar economice, ci strategice. Iar Guvernul condus de Ilie Bolojan are misiunea complicată de a găsi simultan soluții pentru a crește consolidarea capacităților de apărare, reducerea decalajelor interne și amortizarea deficitului bugetar în același timp cu protejarea mediului de afaceri care ține în spate puterea statului de a oferi servicii publice primare măcar la capacitatea de acum.
Premierul a încercat să calmeze populația, anunțând public într-o postare pe Facebook că intrarea economiei României în recesiune „e un cost necesar” și că „nu traversăm o criză”. E un mod de gestionare a percepției publice în încercarea de a muta discuția din zona de panică economică în zona de sacrificiu temporar pentru stabilitate pe termen lung.
Teoria economică spune că există precedente pentru astfel de perioade, adică ajustări fiscale dure care frânează creșterea pe termen scurt, dar corectează dezechilibre majore. DAR întrebarea reală pentru România nu e dacă o astfel de tranziție poate exista, ci dacă ea este dublată de reforme reale și investiții eficiente. Căci fără ele, recesiunea ăsta riscă să fie percepută de populație, în majoritatea ei, nu ca o etapă de reconstrucție, ci ca încă un episod în care populația suportă costurile, iar beneficiile structurale întârzie să apară.
În plan politic și social, miza este credibilitatea. Dacă în următorii ani românii vor vedea investiții vizibile, locuri de muncă mai bine plătite și o economie mai puțin dependentă de consum pe datorie, narațiunea „costului necesar” va fi validată retrospectiv.
Dacă însă ajustarea fiscală făcută de guvernul Bolojan rămâne doar la nivel de prin presiune pe venituri, taxe mai mari și investiții publice amânate, atunci discursul despre „corecție, nu criză” va fi respins mai ales în cabina de vot la următoarele alegeri.
Politicienii care guvernează acum țara, atunci când se strâng la ședințele coaliției de la Palatul Victoria, trebuie să înțeleagă că în economie, la fel ca în politică, percepția nu se schimbă prin declarații, ci prin efectele concrete pe care oamenii le simt în buzunar și în siguranța locului de muncă.
Care e soluția pentru rezolvarea problemei? Transformarea economiei țării într-o economie bazată pe investiții, export și productivitate. Iar asta implică reforme administrative, absorbție de fonduri europene și un stat care plătește la timp și reglementează predictibil.