Acordul comercial UE–SUA explicat: victoria agresivă a lui Trump, compromisul Ursulei von der Leyen și elefantul din cameră
Să începem cu o concluzie dură: relația transatlantică nu mai arată așa cum o știam pentru că Trump, dar nu doar el, a rescris regulile jocului odată ce a revenit la Casa Albă în spre direcția în care cooperarea cu UE nu mai este un dat, ci o negociere dură.
În urma negocierilor purtate în Scoția, președintele american Donald Trump și președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen au anunțat încheierea unui acord comercial care impune tarife vamale de 15% pe majoritatea bunurilor exportate de UE către SUA. În schimb, Uniunea Europeană a acceptat să cumpere energie și echipamente militare americane în valoare de 750 de miliarde de dolari și să investească în economia SUA încă 600 de miliarde de dolari în următorii trei ani.
Printre bunurile vizate de tarifele de 15% se numără automobilele, produsele farmaceutice, semiconductoarele și o parte din produsele agroalimentare. Deși Trump anunțase anterior intenția de a impune tarife de până la 30% sau chiar 200% pentru anumite categorii (precum medicamentele produse în afara SUA), acordul final reduce tensiunea, dar păstrează o abordare agresivă, indică The Guardian.
Totodată, unele sectoare, cum ar fi cel aeronautic, anumite substanțe chimice, resurse naturale și echipamente semiconductoare, au fost exceptate de la tarifare, potrivit declarațiilor Ursulei von der Leyen. De altfel, cele două părți au convenit să elimine complet tarifele pentru o serie de bunuri, acoperind un volum de comerț de aproximativ 70 de miliarde de euro. Ele includ:
toate aeronavele și componentele lor,
anumite substanțe chimice,
unele medicamente generice,
echipamente pentru semiconductori,
anumite produse agricole,
resurse naturale și
materii prime critice.
Parametrii exacți ai regimului de tarife zero (zero-for-zero) nu au fost încă definiți complet și încă nu e clar dacă vinurile și băuturile spirtoase vor fi incluse în lista produselor fără tarife. Experți europeni în comerț avertizează că acordarea unui tratament preferențial cu tarife zero pentru SUA ar putea fi în contradicție cu regulile Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Acordul este perceput de mare parte dintre europeni drept o victorie strategică pentru SUA. De ce? Pentru că beneficiile concrete pentru UE rămân neclare. Mulți analiști consideră că Bruxellesul a făcut concesii majore pentru a evita un război comercial, după cum indică CNN și Finacial Times. Europa a acceptat tarife superioare celor din acordul SUA–Marea Britanie (unde nivelul tarifar este de 10%) și se angajează să facă investiții masive fără a obține în schimb o reducere simetrică a barierelor comerciale.
Industria germană, una dintre cele mai afectate, a reacționat cu îngrijorare. Asociația BDI a avertizat că tarifele de 15% vor avea un efect negativ semnificativ asupra exportatorilor, în special în sectorul auto. Volkswagen, de exemplu, a raportat o pierdere de 1,3 miliarde de euro doar în prima jumătate a anului din cauza noilor tarife americane.
Potrivit Axios, acordul semnifică în mod clar doctrina Trump privind relațiile comerciale în acest al doilea mandat: partenerii externi trebuie să plătească pentru accesul pe piața americană, iar SUA oferă stabilitate, însă nu și reciprocitate. În plus, fostul ambasador american pe lângă UE, Gordon Sondland, a afirmat că „fără piața noastră, foarte puține industrii externe ar supraviețui”, subliniind avantajul de negociere al SUA.
Ușurare și regret
„Ușurare sau regret” - cu aceste două cuvinte ar putea fi definită starea de spirit din capitalele europene după anunțul acordului la care au ajuns Trump și Ursula în Scoția.
„Ușurare” pentru că s-a evitat un război comercial devastator al UE cu Statele Unite și „regret” pentru că, în ciuda forței economice a UE, europenii au fost nevoiți să accepte o înțelegere dezavantoajoasă într-un context care trădează mai mult frica decât strategia cu care au pornit aceste discuții.
Acordul comercial UE–SUA e un simbolul unei Europe care a amânat prea mult timp deciziile grele despre competitivitate, autonomie strategică și coeziune internă. Iar când a fost chemată la masa de joc, a pariat cu mâinile legate, după cum comentează și experta în bugete Elena Calistru, fondatoare Funky Citizens.
Financial Times a descris acordul ca fiind rezultatul unei „capitulări graduale”. Un drum început pe 10 aprilie, când, în fața unui val de panică financiară, Trump a redus temporar tarifele, iar UE, în loc să contraatace alături de China și Canada, a suspendat propriile represalii și a acceptat să negocieze. Cu cuțitul la gât, după cum mai subliniază FT.
Diplomații europeni au recunoscut că momentul de forță a fost ratat atunci. „Trump este bătăușul din curtea școlii, iar noi n-am fost solidari cu ceilalți ca să-i ținem piept”, a declarat un diplomat european sub protecția anonimatului pentru FT.
Germania și Franța au pledat pentru un răspuns dur, inclusiv prin activarea „bazookăi comerciale”, un instrument anti-coerciție gândit tocmai pentru astfel de presiuni. Dar lipsa unui consens între statele membre a împins Comisia condusă de Ursula von der Leyen către un calcul prudent: să evite un conflict care ar fi destabilizat și mai mult relațiile transatlantice.
În ciuda eforturilor Comisiei Europene de prezentare publică într-o lumină bună a acestui acord, balanța de puterenu minte: SUA a obținut concesii majore, fără a oferi reduceri tarifare simetrice sau garanții pe termen lung, după cum notează și New York Times. A fost un acord de tip „take it or get hit harder”, iar Europa l-a acceptat.
Fricile care i-au oprit pe europeni să fie mai agresivi cu Trump
În spatele acestei prudențe manifestată de UE s-au aflat mai multe temeri, după cum sugerează presa americană.
În primul rând, a fost vorba de frica de o escaladare care să afecteze alte dosare sensibile, precum ajutorul militar pentru Ucraina, prezența trupelor americane în Europa sau chiar viitorul NATO.
Iar pentru statele din Est, aceste subiecte au fost vitale. Și Trump știa asta.
În al doilea rând, a fost vorba de frica de o lovitură în sectoare strategice europene. Industria farmaceutică, cea auto, tehnologia, toate au fost amenințate direct de Trump cu tarife punitive. În final, Comisia Europeană a preferat o înțelegere dură, dar predictibilă, decât o explozie tarifară care să lovească haotic și disproporționat.
De la Bruxelles s-a precizat azi foarte dur și clar: „Trump ne-a înțeles pragul de durere mai bine decât l-am înțeles noi înșine”.
„O zi neagră pentru Europa”
Premierul Franței a numit ziua semnării acordului „o zi neagră pentru Europa”, iar premierul spaniol a cerut relansarea planurilor de diversificare strategică, inclusiv încheierea de acorduri comerciale cu India și Indonezia.
Răspunzând unor critici venite din partea statelor membre, comisarul european pentru Comerț Maros Šefčovič a spus că lumea așa cum o știam înainte de aprilie și de noua politică comercială a lui Trump „a dispărut” și că UE trebuie să se adapteze, iar un acord strategic cu SUA este cea mai bună opțiune posibilă.
El a adăugat că acordul nu se referă doar la comerț, ci și la securitatea în sens mai larg, la Ucraina și la un răspuns comun la volatilitatea geopolitică crescândă prin menținerea de partea SUA în discuțiile viitoare.
„Am obșinut cel mai bun acord în circumstanțe foarte dificile. Sunt 100% sigur că această înțelegere este mai bună decât un război comercial cu Statele Unite”, a mai indicat Šefčovič, fără însă să sublinieze că planurile Comisiei Eurpene, elaborate de experții europeni Sabine Weyand și Tomas Baert sub coordonarea Ursulei von der Leyen, au fost abandonate, iar instrumentele de răspuns au fost ciuntite de lobby-ul statelor membre. Chiar și un acord favorabil, agreat în iulie cu oficialii americani, a fost respins de Trump în ultimul moment, în favoarea unei oferte mai dure din partea sa.
Cu toate acestea, UE a reușit să evite o criză pe termen scurt. Pe termen lung apare însă întrebarea de 1.000 de puncte: cum ne regândim poziția într-o lume în care regula e forța, nu legea?
Pentru unii, acest acord e emanația perfectă a pragmatismului geopolitic. Pentru alții reprezintă o mare umilință.
Ce cred eu? Că e dovada că ne plângem degeaba. De ce? Păi am avut șansa să construim o autonomie economică și militară în ultimii 20 de ani în UE și am amânat de fiecare dată să pornim pe acest drum. Semnale au fost de mai multe ori și din mai multe direcții că Trump sau altcineva va folosi pârghiile Americii în mod agresiv și totuși ne-am comportat ca și cum alianțele sunt veșnice, nu negociabile. Iar Trump ne-a lovit fix acolo unde ne doare.
Scurt pe doi, Europa a pierdut această negociere comercială cu Donald Trump înainte ca ea să înceapă cu adevărat. Și nu pentru că nu ar avea economiști buni, diplomați experimentați sau capacitate instituțională de negociere. Ci pentru că nu a avut controlul asupra momentului și asupra cadrului. A intrat în jocul altcuiva, la condițiile impuse de cealaltă parte, și nu și-a asumat nicio clipă riscul real de a juca la bluf.
Cele două motive pentru care europenii nu au reușit să se impună în fața SUA
Și sunt două motive pentru care s-a pierdut negocierea din start:
Europa nu a inițiat discuțiile. A fost împinsă în ele de o Americă aflată în ofensivă, condusă de un președinte care își concepe relațiile internaționale ca pe o competiție brutală, nu ca pe un dialog între egali. Iar când nu ești tu cel care deschide partida de joc, riști să joci după cartea celuilalt. Iar Europa, deși are forța pieței sale unice, a venit nepregătită să contraatace în propriul stil. Fără o strategie clară de presiune, fără un plan de rezervă real și fără o viziune comună între statele membre.
Al doilea motiv e mai profund și mai incomod, dar trebuie să-l scoatem în evidență: suntem, structural, dependenți militar de Statele Unite. De securitatea oferită de Washington. De umbrela nucleară și prezența trupelor americane în Europa de Est. Și oricât am vrea să separăm economia de apărare, geopolitica nu funcționează pe compartimente. Prin urmare, „umbrela de securitate” americană a plutit peste masa negocierilor comerciale și a atârnat greu. Iar liderii UE nu prea au avut spațiu de manevră pentru negociere pentru că și-au dat seama că nu au opțiuni reale dacă Trump decide să transforme presiunea economică într-una securitară.
Deși acordul oferă „stabilitate și predictibilitate”, după cum a spus von der Leyen, numeroase aspecte rămân vagi sau controversate. Tarifele pentru oțel și aluminiu rămân la 50%, cu posibilitatea înlocuirii cu un sistem de cote. În plus, Trump și-a păstrat dreptul de a modifica unilateral condițiile, în cazul în care consideră că UE nu respectă angajamentele privind investițiile. Asta sporește incertitudinea pentru investitori și companii.
Mai mult, există implicații sensibile în ceea ce privește Irlanda, după cum mai notează presa britanică: companiile din Irlanda de Nord (parte a Marii Britanii) pot exporta în SUA cu tarife de doar 10%, în timp ce restul Irlandei (membră UE) va plăti 15%. Această discrepanță complică și mai mult discuțiile despre unitatea economică a insulei în contextul acordului de pace din Vinerea Mare și al post-Brexitului.
Pe termen lung, rămâne întrebarea dacă promisiunile de investiții din partea UE se vor concretiza și dacă producătorii americani vor beneficia real de deschiderea piețelor externe, în condițiile în care cererea pentru produse americane (precum mașinile) rămâne scăzută în multe piețe din afara SUA.
Precedentul periculos și elefantul din cameră
Deci, ca să ne înțelegem, UE nu a reușit o victorie diplomatică prin parafarea unui acord cu Donald Trump, ci a ales răul cel mai mic, adică să o înțelegere dură pentru a evita incertitudinea și represaliile comerciale. Iar într-un context global marcat de fragmentare și presiune protecționistă, accesul la piața americană rămâne esențial, dar e tot mai scump.
Problema cea mai mare e că modelul ăsta impus de Trump creează un precedent periculos, în care regulile multilaterale sunt înlocuite cu forța de negociere unilaterală. Iar UE va trebui să regândească rapid poziția sa strategică și să decidă dacă își dorește să rămână un actor pasiv într-o ordine economică dictată după astfel de abordări sau să își întărească autonomia, mai ales în ceea ce privește securitatea militară, energetică și industrial-tehnologică.
Dar să nu pierdem din vedere elefantul din cameră: toată discuția despre autonomie, fie ea lentă sau ambițioasă, este purtată pe banii contribuabililor europeni, așa cum bine observă analistul politic Tudor Dan Ancuța, și orice decizie de a investi masiv în industrie, producție sau apărare proprie la nivelul UE trebuie justificată politic într-un moment în care cetățenii europeni sunt deja cinici față de birocrația de la Bruxelles.
Din acest motiv s-a ajuns acum la acest compromis din partea Ursulei von der Leyen. Pentru că este mai ușor să cumperi din SUA, căci acolo ai calitate, ai viteză și ai o garanție mai bună. Însă Comisia Europeană nu scapă de problemele din viitor și va trebui să găsescă soluții eficiente și răspunsuri clare la două mari întrebări: „Cum le explici alegătorilor că Europa investește miliarde în echipamente americane, în loc să își creeze propriile capacități?” și „Ce mesaj le transmiți celor care se simt deja excluși de globalizare și trădați de elite?”.
Provocare? E foarte mare, căci construcția unei Europe capabile să se apere singură, să producă la scară largă și să acționeze geopolitic cu greutate este o cursă de anduranță. Boala Bruxelles-ului e că are o aversiune profundă la risc, iar acest lucru e generat de faptul că UE e împărțită între priorități naționale, e lentă în procesele decizionale, reticentă la asumarea costurilor politice și incapabilă să își asume vreun pariu serios. Însă acum e forțată de propriile alegeri pe termen scrut ca să-și regândească însăși existența pe termen lung.
Concluzia de final vine din partea jurnaliștilor americani de la Axios, care indică faptul că acordul comercial al UE cu SUA arată, mai clar ca niciodată, că accesul la piața americană rămâne moneda supremă în economia globală. Nu regulile OMC, nu parteneriatele multilaterale, nu promisiunile de cooperare. Ci pur și simplu accesul sau amenințarea pierderii lui la piața din SUA. Iar Europa, cu toate ambițiile ei de autonomie strategică, a fost nevoită să accepte o înțelegere dezechilibrată pentru a-și proteja exportatorii și pentru a evita un conflict care ar fi pus în pericol și alte dimensiuni vitale ale relației transatlantice.
Ce urmează?
UE și SUA vor emite o declarație comună pe 1 august, în care vor detalia principalele elemente ale acordului. Se așteaptă ca Trump să semneze în aceeași zi un ordin executiv care va pune oficial în aplicare tariful de 15%.
Ulterior, Bruxellesul va trebui să transpună declarația într-un document juridic cu caracter obligatoriu, ceea ce va necesita aprobarea majorității statelor membre ale UE.
Dacă acordul se destramă, scenariu considerat improbabil de diplomați, UE are încă posibilitatea de a impune represalii. Ursula Von der Leyen a declarat că se așteaptă ca acordul să rămână în vigoare pe durata mandatului lui Trump. La rândul său, Šefčovič a afirmat că speră ca acest acord să fie un „pas către un viitor acord mai amplu privind comerțul și investițiile între UE și SUA”.
Profoesorul francez de drept public Sébastien Platon semanlează că la o privire mai atentă, Comisia Europeană pare că l-ar fi păcălit parțial pe Trump. Acordul nu este, cel puțin deocamdată, nici obligatoriu din punct de vedere juridic, nici definitiv. Iar dacă este un simplu acord politic, precum cel încheiat între SUA și Regatul Unit, atunci toate deciziile pot fi revocate oricând de oricare dintre părți.
Dacă se dorește transformarea sa într-un tratat internațional, atunci el trebuie aprobat de Consiliu, de Parlamentul European și, eventual, ratificat de toate statele membre – un proces lung și nesigur.
În plus, Comisia a promis investiții și achiziții pe care nu are autoritatea legală să le garanteze: statele membre decid ce energie sau armament cumpără și investitorii aleg unde își plasează capitalul. Așadar, spune Sébastien Platon, UE ar fi putut câștiga timp și liniște oferind doar promisiuni vagi și livrând lui Trump o victorie de fațadă, care ar putea fi ulterior „ajustată” prin mecanisme birocratice. Prin urmare, rămâne de văzut cine a păcălit, de fapt, pe cine.
