Americanii merg la urne azi, pe 3 noiembrie, într-un scrutin care poate schimba serios raportul de putere din cea mai importantă democrație a lumii. Donald Trump nu este pe buletinul de vot, dar întreaga lui administrație MAGA e pusă la încercare. Americanii decid practic cine va controla Congresul SUA pentru următorii doi ani și, implicit, câtă libertate politică mai are cel mai nepopular președinte din ultimele decenii ca să-și împingă agenda sa politică.
Ca să înțelegem de ce contează atât de mult aceste alegeri, trebuie să înțelegem mai întâi ce votează, de fapt, americanii. Spre deosebire de România, unde parlamentarii sunt aleși pentru patru ani, în Statele Unite întreaga componență a Camerei Reprezentanților se schimbă o dată la doi ani. Adică toate cele 435 de mandate. Deci niciun membru al Camerei Reprezentanților nu poate sta liniștit patru ani fără să dea socoteală alegătorilor.
În Senatul SUA, lucrurile stau puțin diferit. Aici sunt 100 de senatori, câte doi din fiecare stat american. Toți au mandate de șase ani, dar numai aproximativ o treime dintre ei sunt aleși la fiecare doi ani, la care se pot adăuga alegeri speciale pentru funcțiile vacante.
Asta înseamnă că americanii pot schimba radical majoritatea din Camera Reprezentanților fără să producă neapărat aceeași schimbare și în Senat.
Iar aici apare una dintre marile mize ale scrutinului de acum: cine controlează cele două camere poate decide cât de ușor trec legile, cine aprobă banii și cine poate obliga administrația Trump să răspundă unor întrebări incomode legate de afacerile rețelei MAGA.
Și mai este ceva ce noi, europenii, trecem deseori cu vederea când ne uităm la alegerile americane. În multe state se votează și guvernatori, parlamente locale sau inițiative legislative care pot schimba direct viața oamenilor. Spre exemplu, un american din Michigan, Pennsylvania sau Georgia poate fi mult mai preocupat de prețurile din magazine, de școala copilului ori de costul asigurării medicale decât de câte trupe americane sunt staționate în România. Și e firesc să fie așa.
Numai că aceste alegeri locale au și o miză națională uriașă. De ce? Păi pentru simplul fapt că guvernatorii care câștigă în state importante pot deveni viitorii candidați la Casa Albă, iar partidele își testează capacitatea de mobilizare înaintea prezidențialelor din 2028. Practic, în timp ce Donald Trump încearcă să-și păstreze influența asupra politicii americane, republicanii și democrații își pregătesc deja următoarea bătălie pentru Casa Albă. Cu alte cuvinte, americanii nu decid acum doar cine va conduce Congresul până în 2029 și cine la va guverna statul, ci încep să stabilească și cine va avea șanse să conducă America după Trump.
Pentru Donald Trump, scenariul cel mai neplăcut ar fi să piardă controlul asupra celor două camere ale Congresului. Într-un astfel de caz, deja extrem de evaluat ca realist de sondaje, președintele american va descoperi că nu mai poate conduce cu aceeași libertate politică, iar adversarii săi ar avea instrumente instituționale reale să-i ceară socoteală.
Practic, o majoritate democrată în Camera Reprezentanților ar putea declanșa anchete parlamentare, ar putea chema oficiali ai administrației la audieri și ar putea pune sub lupă decizii luate de Trump și de oamenii săi.
CNN arată într-o analiză că printre subiectele unor asemenea confruntări s-ar putea afla inclusiv conduita președintelui și a cabinetului său sau războiul cu Iranul. Există însă o nuanță importantă. Un Trump slăbit politic nu înseamnă automat un Trump lipsit de putere. Americanii folosesc expresia lame duck pentru un președinte aflat spre finalul mandatului, a cărui influență începe să se erodeze. Dar Trump ar rămâne comandantul suprem al forțelor armate și ar continua să conducă executivul american.
În plus, noul Congres nici măcar nu își preia mandatele imediat după alegeri, ci pe 3 ianuarie 2027. Până atunci, actuala majoritate poate continua să adopte legi și să ia decizii importante. Mai concret spus, dacă republicanii pierd, nu înseamnă că Trump devine peste noapte irelevant. Înseamnă însă că următorii doi ani s-ar putea transforma într-un război politic aproape permanent între Casa Albă și Capitoliu.
Bătălia pentru Senat este și mai complicată, iar aici fiecare mandat poate face diferența. Republicanii controlează în prezent 53 de locuri, în timp ce democrații și independenții care votează alături de ei au împreună 47. Sunt cel puțin 11 curse cheie pentru Senat, unele fiefuri tradiționale republicane, care vor determina probabil ce partid va câștiga majoritatea. Iar ca să preia majoritatea, democrații trebuie să câștige net patru mandate, mai arată o simulare CNN.
Trei nu sunt suficiente, pentru că o egalitate de 50 la 50 poate fi decisă prin votul vicepreședintelui republican JD Vance.
Pentru democrați, miza acestor alegeri, poate la fel de importantă pentru viitorul politic al Americii, e că nu contează doar câte mandate reușesc să câștige, ci și cât de categorică va fi victoria. De ce? Păi tocmai pentru că în interiorul partidului există deja o confruntare între progresiști și moderați pentru direcția politică din 2028. Iar fiecare tabără va încerca să folosească rezultatul acestor alegeri pentru a demonstra că propria rețetă este cea care poate readuce un democrat la Casa Albă.
Un sondaj POLITICO arată cât de mare este această miză: dacă democrații obțin o victorie categorică, 45% dintre alegătorii democrați chestionați consideră că partidul ar trebui să promoveze mai mulți candidați progresiști la următoarele alegeri. Dacă victoria este mai modestă, procentul scade la 37%. Cu alte cuvinte, același rezultat poate deschide două discuții politice complet diferite despre viitorul partidului.
În septembrie, când am fost la New York (stat și oraș democrat) pentru adunarea generală a ONU, am stat de vorbă cu maai mute surse politice americane care mi-au indicat că una dintre marile probleme ale democraților, în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2028, e că în mod paradoxal au destui politicieni care visează la Casa Albă, dar încă nu au un lider în jurul căruia să se fi strâns partidul și nici un răspuns comun la întrebarea care contează cel mai mult pentru viitoarea cursă electorală prezidențială: cum îi conving din nou pe americanii care nu sunt deja de partea lor?
Axios, spre exemplu, arată că viitorul politic al guvernatorului Josh Shapiro este legat inclusiv de rezultatul din statul său Pennsylvania, în timp ce o eventuală reușită a candidaților progresiști, precum Abdul El-Sayed în Michigan, ar putea întări poziția Alexandriei Ocasio-Cortez.
Politico scrie că Shapiro e unul dintre politicienii care au cel mai mult de câștigat sau de pierdut la aceste alegeri, din poziția de guvernator democrat al Pennsylvaniei.
De ce? Păi Pennsylvania e un dat care dă patru mandate în Camera Reprezentanților, iar ele ar putea trece de la republicani la democrați, iar partidul ar putea prelua inclusiv controlul Senatului statal. Asta i-ar permite lui Shapiro să guverneze fără blocajul actual din legislativ și să împingă măsuri precum creșterea salariului minim la 15 dolari pe oră.
Dar adevărata miză este anul politic 2028. Mai exact, dacă obține o victorie categorică într-un stat câștigat de Donald Trump în 2024 și îi ajută și pe ceilalți candidați democrați să câștige, Shapiro ar putea veni în fața propriului partid cu un argument mult mai puternic decât discursurile progresiștilor despre cât de rău este Trump: că știe să câștige inclusiv acolo unde democrații au pierdut și că poate transforma victoria electorală în guvernare.
Există însă și un precedent care ar trebui să-i dea de gândit, mai amintește Politico. Republicanul Ron DeSantis a încercat ceva asemănător în Florida, înaintea prezidențialelor din 2024, dar succesul din propriul stat nu s-a transformat într-o candidatură prezidențială câștigătoare.
Însă asta nu-l oprește pe Shapiro să încerce să demonstreze că poate fi mai mult decât un guvernator popular. El sper ca după aceste alegeri să prezinte o rețetă politică pe care democrații ar putea s-o folosească pentru a recâștiga Casa Albă.
Mai e însă drum lung până acolo, iar democrații încă încearcă să stabilească dacă pot reveni la Casa Albă cu o agendă mai progresistă sau dacă au nevoie de un candidat moderat, capabil să atragă și alegători independenți ori dezamăgiți de republicani.
Iar aici este capcana în care pot cădea: un vot împotriva lui Donald Trump nu înseamnă automat un vot de încredere în proiectul politic al democraților. Americanii pot să-l sancționeze pe Trump la aceste alegeri fără să fie convinși că democrații au soluții mai bune pentru economie, imigrație, sănătate sau politica externă.
De aceea, chiar și o victorie importantă pe 3 noiembrie nu le rezolvă problema pentru 2028. Le oferă doar ocazia să demonstreze că au învățat ceva din înfrângerea din 2024.
Ei bine, toate aceste confruntări politice din SUA au, pentru România, o miză mult mai concretă decât pare la prima vedere. Oamenii cu care Bucureștiul va trebui să negocieze securitatea Mării Negre, viitorul prezenței militare americane în Europa și sprijinul pentru Ucraina se pregătesc deja pentru bătălia din 2028. Și nu doar democrații își caută viitorul lider. Republicanii au propria luptă pentru succesiunea lui Donald Trump. În centrul ei se află vicepreședintele JD Vance și secretarul de stat Marco Rubio, două personaje importante ale administrației, dar cu abordări diferite în politica externă.
Așadar, cred că nu e suficient să urmărim cine câștigă majoritatea în Congresul SUA pe 3 noiembrie. Trebuie să înțelegem și cine va conduce America după Trump, ce viziune va avea asupra NATO și cât de dispus va fi să păstreze angajamentele militare americane în regiunea noastră. Pentru că între un Washington care consideră Marea Neagră o prioritate strategică și unul care o privește ca pe o problemă pe care europenii trebuie să și-o rezolve singuri există o diferență uriașă.
Iar România nu-și permite să descopere această diferență abia după alegerile prezidențiale din 2028.
Interesul național al României
Iar dacă ne uităm la ce se întâmplă în Marea Neagră, miza pentru România devine și mai serioasă. Pentru că nu este suficient să știm câți militari americani mai avem la Mihail Kogălniceanu sau câte avioane de luptă pot ajunge în regiune. Întrebarea de 1.000 de puncte e ce se întâmplă dacă mâine apare o criză militară la Marea Neagră?
Plus cât de repede pot interveni americanii? Și cu ce forțe? Ori cine vine în sprijinul României și, mai ales, cât de sigur putem fi că Washingtonul își va respecta angajamentele?
Avem nevoie de răspunsuri la toate întrebările astea, căci una e să ai o mie de soldați americani pe teritoriul tău și cu totul altceva este să ai garanția că aceștia pot fi sprijiniți rapid de aviație, nave, sisteme de apărare antiaeriană și alte capacități militare, atunci când situația o cere.
Asta ar trebui să ne intereseze mai mult decât numărul militarilor din comunicatele oficiale. Mai ales că România nu are de apărat doar o frontieră NATO. Avem portul Constanța, rute comerciale esențiale, infrastructură energetică în largul Mării Negre și proiectul Neptun Deep, care va deveni tot mai important pentru securitatea energetică a regiunii.
Așa că o eventuală reducere a prezenței americane, fără înlocuirea ei cu alte capacități militare credibile, ar însemna mai multă responsabilitate pentru România și pentru aliații europeni. Iar aici trebuie să fim foarte clari: securitatea națională nu se măsoară în câte declarații de solidaritate primim de la Washington, ci în câte capacități militare există efectiv pentru a descuraja un adversar și pentru a ne apăra într-o situație de criză. Tocmai de aceea, ceea ce votează americanii la mii de kilometri distanță poate ajunge să conteze foarte mult pentru ceea ce se întâmplă la câteva sute de kilometri de București.
Congresul SUA are o putere foarte mare, pentru cine nu știe. Poate condiționa finanțarea unor decizii militare, poate adopta legi care limitează anumite retrageri, poate cere explicații Pentagonului și poate exercita presiune politică asupra administrației. Senatul SUA are, în plus, un cuvânt important de spus în confirmarea unor oficiali de rang înalt. Așa este împărțită puterea între Congres și președinte în sistemul american. Și e foarte bine că e așa.
Însă pentru noi, lucrul care trebuie cel mai clar de înțeles constă în faptul că o majoritate democrată ar putea schimba raportul de forțe de la Washington, dar nu reprezintă o garanție că America își va suplimenta trupele din România, că va trimite mai mulți bani Ucrainei sau că va considera Marea Neagră o prioritate strategică. Toate acestea presupun decizii politice, bani și capacități militare reale.
Iar România nu ar trebui să-și facă politica de securitate în funcție de speranța că republicanii sau democrații ne vor rezolva problemele. Trebuie să știm ce vrem de la americani, să putem demonstra de ce prezența lor aici este și în interesul Statelor Unite și să construim relații politice cu ambele partide. Pentru că la Washington se schimbă majoritățile, președinții și prioritățile. Geografia României, în schimb, rămâne aceeași, iar Rusia nu dispare de la Marea Neagră după alegerile din America, după cum mi-a indicat zilele trecute o sursă diplomatică din cadrul MAE.
4 scenarii de lucru pentru România
Primul scenariu e cel în care democrații câștigă Camera Reprezentanților, iar republicanii păstrează o majoritate fragilă în Senat. Pentru România, asta ar însemna două majorități cu care trebuie negociat sprijinul legislativ și bugetar.
Democrații ar putea organiza audieri și ar putea folosi negocierea legilor de finanțare pentru a cere explicații ori condiții privind o eventuală reducere a angajamentelor militare europene. Nu ar putea însă transforma singuri aceste cerințe în lege, căci textele trebuie adoptate în aceeași formă de ambele camere și trecute prin procedura prezidențială.
Pentru București, relațiile deja construite cu republicanii și-ar păstra utilitatea, dar ar deveni insuficiente. Câștigul posibil ar fi apariția unor interlocutori suplimentari interesați să controleze deciziile Casei Albe. Aici trebuie să fie însă atentă diplomația românească la cât de mult își vor scoate în evidență interesele acești interlocutori. Mai mult, există și riscul ca proiectele care ne privesc direct, cum ar fi rolul SUA în Europa de Est și la Marea Neagră, să rămână prinse în negocieri bugetare mai largi.
Al doilea scenariu, în care democrații câștigă ambele camere, ar da opoziției mai multă putere de a stabili agenda legislativă, de a investiga administrația Trump și de a bloca nominalizări care necesită acordul Senatului.
Pentru România s-ar deschide o posibilitate mai amplă de a susține, prin aliați din Congres, continuitatea angajamentelor în Europa de Est. Ar trebui însă identificat sprijinul real pentru fiecare propunere, fără a presupune că toți democrații au aceeași viziune despre cheltuielile militare sau intervențiile externe. Atenție sporită ar trebui să aibă diplomația românească și la faptul că Trump ar păstra dreptul de veto. Depășirea lui cere două treimi în fiecare cameră, ceea ce democrații nu vor obține după aceste alegeri.
În Senat, închiderea dezbaterii pentru mare parte din legislația obișnuită cere, în mod normal, 60 de voturi, cu excepții procedurale importante. O majoritate simplă democrată ar întări controlul asupra președintelui, dar nu ar putea impune singură o nouă strategie americană la Marea Neagră, spre exemplu. Bucureștiul ar avea nevoie de acces simultan la administrație și la conducerile democrate ale comisiilor relevante. Deci de două ori mai mult muncă decât în prezent.
Al treilea scenariu, cu majorități republicane în ambele camere, ar păstra direcția administrației Trump.
Pentru diplomații români care au investit în relațiile cu actuala putere, continuitatea ar simplifica identificarea interlocutorilor. Nu ar certifica însă că rezultatul negocierilor va avantaja România. De ce? Păi e simplu de gândit. Dacă administrația Trump continuă să prioritizeze alte regiuni și să ceară Europei o contribuție militară mai mare, Bucureștiul ar trebui să obțină excepții sau angajamente prin argumente care contează pentru Washington.
Controlul republican nu înseamnă dispariția obstacolelor procedurale din Senat. Ar conta în continuare cine conduce comisiile, cine susține concret flancul estic și ce proiecte poate apăra în fața propriului electorat MAGA, care se va uita cu un ochi sau cu ambii foarte atent la alegerile din 2028. Deci, în această configurație politică (din ce în ce mai improbabilă, arată estimările sondajelor) confortul relațiilor existente poate deveni o vulnerabilitate dacă autoritățile române confundă accesul la un oficial cu acordul lui asupra solicitărilor noastre.
Al patrulea scenariu, democrați majoritari în Senat și republicani majoritari în Camera Reprezentanților, ar muta o parte importantă a confruntării spre deciziile prezidențiale și activitatea comisiilor senatoriale.
Democrații ar putea refuza confirmarea unor viitori oficiali propuși de Trump, fără ca schimbarea majorității să-i înlăture automat pe cei deja confirmați. Pentru România, un asemenea Senat ar putea oferi interlocutori capabili să ceară administrației justificări privind postura militară europeană și să lege sprijinul lor de anumite angajamente.
Camera republicană ar rămâne însă indispensabilă adoptării legislației și finanțării. Diplomația română ar trebui, în acest caz, să urmărească persoane și voturi precise, inclusiv dincolo de conducerea fiecărui partid. Simplul fapt că democrații controlează camera cu atribuții de confirmare nu produce bugetul unei prezențe militare și nu înlocuiește decizia executivului de a o menține.
Ce vrea Bucureștiul
La București există deja un calcul pragmatic asupra acestor rezultate. Potrivit surselor diplomatice, menținerea unei majorități republicane în Congres ar avea avantajul continuității, după resursele deja angajate în construirea relațiilor cu actualii interlocutori. Dacă democrații câștigă putere în Congres și îngreunează agenda administrației, România ar trebui să investească suplimentar în relațiile cu ei.
Evaluarea asta a statului român spune ceva important despre stadiul în care ne aflăm: consolidăm încă accesul la centrele de decizie și vrem să păstrăm utilitatea contactelor obținute. O schimbare de majoritate ar adăuga acest efort diplomatic într-un moment în care România are nevoie de răspunsuri privind securitatea sa. Un interlocutor nou cere timp, explicații și încredere înainte de a deveni un susținător al unei cereri românești.
Raționamentul este de înțeles ca evaluare diplomatică imediată, dar ar fi insuficient ca strategie de stat. Costul de a construi relații cu democrații nu poate fi motivul pentru care România ar considera, în sine, victoria republicanilor drept rezultatul optim pentru securitatea sa. Avantajul trebuie măsurat prin angajamentele pe care le putem obține, indiferent cine le susține.
Ce trebuie să înțeleagă decidenții noștri politici e că un parteneriat între state e vulnerabil când depinde excesiv de câteva contacte într-o singură tabără. Continuitatea trebuie construită prin relații suficient de largi încât să reziste rezultatului alegerilor.
De reținut și faptul că pe 4 noiembrie, la București este așteptat Elbridge Colby, subsecretarul Pentagonului pentru politici, unul dintre oamenii care influențează direct strategia militară americană și omul responsabil cu planificarea prezenție militare americane în Europa, implicit și în România. Ministerul Apărării a anunțat discuții despre cooperarea militară și prezența americană. Să vedem dacă ea va crește sau se va diminua.
Oricum, președintele Nicușor Dan a declarat deja că partea română a răspuns întrebărilor tehnice americane despre prezența militară și a propus inclusiv împărțirea costurilor. Există, așadar, cel puțin o ofertă publică.
Critica serioasă începe de la ce poate produce ea: ce contribuție ne asumăm, pentru ce tip de prezență și cu ce grad de predictibilitate. Plata unei părți din costuri nu trebuie confundată cu un angajament american deja obținut. România are interesul să lege oferta financiară de utilitatea militară a teritoriului său și de capacitatea de a susține operațiuni aliate. Fără această legătură, riscăm să discutăm doar prețul unei prezențe, în timp ce decizia privind rolul ei strategic se ia în altă parte.
Ceea ce ne mai leagă de americani este și dosarul OCDE. Potrivit surselor politice, reanalizarea americană a raportării la marile organizații internaționale, inclusiv NATO, OCDE și ONU, complică și obținerea sprijinului de care România are nevoie în procesul de aderare la OCDE.
Corespondență specială de la ONU: Americanii blochează aderarea României la OCDE. „Suntem victimele războiului comercial”
Aderarea României la OCDE este, în acest moment, blocată politic. Deși subiectul nu e printre cele principale de pe agenda delegației României la Adunarea Generală a ONU (UNGA) din aceste zile, el rămâne extrem de important. Sursele politice cu care am vorbit în aceste zile, în marja UNGA, susțin că dosarul nu este închis definitiv, iar
Ce-i drept, România nu are de ales cine câștigă Congresul american. Are de ales cât de pregătită intră în relația cu oamenii care îl vor controla. După 3 noiembrie, evaluarea diplomației noastre ar trebui să urmărească dacă obținem angajamente militare mai clare și sprijin politic suficient de larg încât să reziste unei schimbări de majoritate. Vizita lui Colby oferă un prim prilej de clarificare, iar dosarul nostru OCDE cere în continuare o negociere puternică și cu angajarea a mai multe resurse.
Americanul de rând vs. proiectul MAGA
Dar dincolo de toate aceste calcule politice și scenarii de lucru, există însă o realitate americană pe care ar fi greșit să o ignorăm atunci când încercăm să înțelegem rezultatul alegerilor din SUA, de aici din România: Milioane de americani nu merg astăzi la vot gândindu-se la viitorul NATO, la Rusia sau la cine va conduce comisiile din Congres. Merg pentru că vor să știe de ce viața lor continuă să fie atât de scumpă.
Costurile alimentelor, locuințelor și serviciilor medicale, prețul combustibilului, dar și teama că inteligența artificială le-ar putea pune locurile de muncă în pericol sunt preocupări reale pentru o bună parte a electoratului. Iar aici apare una dintre contradicțiile campaniei republicane.
Stephen Collinson scrie într-o analiză publicată de CNN pe 2 noiembrie că Donald Trump a transformat alegerile într-un referendum despre propria persoană, într-un moment în care nemulțumirea față de costul vieții și războiul cu Iranul complică serios situația partidului său. În ultimele apariții electorale, Trump a vorbit inclusiv despre noua sală de bal pe care o construiește la Casa Albă, a atacat adversari politici și a insistat asupra imaginii unei Americi aflate într-o nouă epocă de prosperitate.
Numai că între această imagine și ceea ce simt americanii când își plătesc cumpărăturile, ratele sau asigurările medicale există deja o diferență uriașă.
Și tocmai ăsta e pericolul politic pentru Trump: să creadă că americanii votează pentru a-i confirma lui măreția proiectului MAGA, când o parte dintre ei vor, înainte de toate, să le fie mai bine, cum e și firesc până la urmă.
Pentru republicani, o eventuală înfrângere importantă ar deschide inevitabil și întrebarea despre cât de mult mai poate câștiga trumpismul fără Trump pe buletinul de vot. Pentru democrați, în schimb, succesul ar veni cu o responsabilitate pe care nu o pot evita: să demonstreze că pot face și altceva decât să organizeze opoziția față de președinte.
Iar cât de complicată este această problemă pentru democrați se vede foarte bine în Michigan, unul dintre statele care pot decide controlul Senatului american. Acolo, candidatul democrat Abdul El-Sayed, reprezentant al aripii progresiste, se confruntă cu republicanul Mike Rogers. Numai că, în loc să vedem un partid democrat unit împotriva republicanilor, asistăm la o ruptură care spune foarte multe despre conflictele interne ale formațiunii.
Haley Stevens, congresmenă democrată care pierduse alegerile primare în fața lui El-Sayed, a ajuns să-l susțină public pe Mike Rogers, candidatul republican. Motivul declarat ține de divergențele dintre cei doi democrați, în special asupra Israelului, dar episodul scoate la iveală o problemă mai profundă: cât de greu le este moderaților și progresiștilor să găsească o formulă politică în care să se regăsească ambele tabere ÎN ACELAȘI PARTID.
CNN descrie această ruptură drept unul dintre cele mai relevante episoade ale confruntării pentru viitorul Partidului Democrat. Și să nu uităm nici că Trump a făcut din religia musulmană a lui El-Sayed o temă a campaniei, asociindu-l fără dovezi cu Frăția Musulmană.
Așadar, vedem în același stat două conflicte suprapuse: unul între republicani și democrați, celălalt între două viziuni despre ce ar trebui să fie Partidul Democrat după înfrângerea din 2024. Iar aici cred că este una dintre marile lecții ale acestor alegeri: poți câștiga mandate pentru că oamenii sunt nemulțumiți de adversarul tău, dar asta nu înseamnă că ai câștigat și încrederea lor pentru a conduce țara.
Mai concret spus, indiferent de rezultatul scrutinului de azi, următorii doi ani nu vor fi doar despre confruntarea dintre Trump și noul Congres, ci și despre lupta ambelor partide pentru a convinge americanii că merită să conducă după 2028.
Noi, aici, la București, trebuie să înțelegem nu doar instituțiile cu care negociem astăzi, ci și schimbările politice care vor influența relația transatlantică în anii următori. Și ar fi bine să ne pregătim din timp pentru ele!