În 25 de ani de când există ca trupă de muzică, Amadeus a trecut de la o industrie în care televiziunile și casele de discuri decideau în mare măsură cine ajunge la public la una în care artiștii trebuie să-și construiască zilnic propria vizibilitate.
Ei bine, pentru o trupă, anii adunați în biografie nu garantează că oamenii vor cumpăra un bilet și la următorul concert. Muzica trebuie să le spună în continuare ceva. Iar în spatele ei trebuie să existe o echipă care poate lua decizii împreună, inclusiv atunci când succesul din trecutul mai îndepărtat sau chiar de lunile trecute nu mai oferă siguranța următoarei perioade.
Așa că am vorbit cu Andreea Runceanu, Bianca Gavrilescu, Patricia Cimpoiașu și Laura Lăzărescu despre felul în care au ținut Amadeus în viață și despre ce au schimbat pentru a putea merge mai departe unite și mai experimentate după fiecare provocare pe care au depășit-o.
Fetele de la Amadeus au trecut prin despărțiri de colege, și-au asumat independența artistică și au trăit o pandemie în care dispariția concertelor le-a făcut să-și caute de lucru și în alte domenii. Astăzi bucură în continuare oamenii cu muzica lor își împart timpul între scenă, predare pentru noile generații de artiști și responsabilitățile unui proiect pe care îl conduc singure.
Înaintea concertului aniversar din 21 noiembrie, de la Sala Radio (BILETE ÎNCĂ DISPONIBILE AICI), povestea lor arată câtă muncă presupune să rămâi relevant fără să ajungi să cânți o muzică în care nu te mai regăsești.
Din discuția cu fetele de la Amadeus se vede însă și cât de puțin din această muncă ajunge să fie cunoscut de public. Pe scenă, anii de studiu și orele de repetiție trebuie să se transforme într-un spectacol care pare firesc, în care oamenii se pot lăsa purtați de muzică. Tocmai această ușurință poate ascunde efortul din spate.
Laura Lăzărescu (pian și voce) vorbește despre un lucru care poate explica mai bine longevitatea Amadeus decât orice formulă despre succes: felul în care își rezolvă neînțelegerile. „Suntem foarte sincere una cu cealaltă și nu lăsăm problemele să se adune sau să se rezolve de la sine”. În trupă există opinii diferite, inclusiv despre repertoriu și despre cum ar trebui construit un moment muzical. Fiecare își susține ideile, iar acordul vine prin discuții și argumente. După ani petrecuți împreună, au învățat să spună ce le deranjează și să asculte de ce o colegă vede lucrurile altfel. De această muncă, pe care publicul nu o aude, depinde și cât de bine sună împreună pe scenă.
Andreea Runceanu (vioară) a fost foarte aproape să refuze proiectul care avea să-i schimbe viața. Studentă la Conservator, privea lumea din interiorul muzicii clasice și se temea că un asemenea drum nu o va împlini profesional. Își căuta de lucru și luase în calcul să împartă flyere, până când fratele ei, Xenti Runceanu, a insistat să dea o șansă selecției pentru trupa înființată de Adrian Ordean. A mers cu gândul că poate pleca dacă nu-i place. Muzica i-a schimbat însă perspectiva. Un sfert de secol mai târziu, explicația ei pentru rezistența unei trupe ca Amadeus începe cu o constatare simplă: „Nu e suficient doar să cânți bine împreună.” Andreea spune că oamenii trebuie să poată împărți și viața care se întâmplă între concerte.
Iar viața aceea a avut rupturi reale. Patricia Cimpoiașu povestește despre perioada în care trupa a trebuit să-și decidă singură direcția, după desprinderea de Adrian Ordean. „Fiecare avea viziune diferită, fiecare voia să cânte altceva, fiecare voia să se îmbrace diferit.” Dezacordurile priveau însăși identitatea proiectului și au fost urmate de schimbări în componență. Independența le-a dat libertatea de a alege muzica, colaborările și locurile în care acceptă să cânte. Le-a adus însă și răspunderea pentru fiecare decizie. Prietenia despre care vorbesc astăzi s-a construit inclusiv prin discuții incomode, purtate la timp, înainte ca nemulțumirile să se adune.
Pandemia a lovit exact în legătura din care își luau energia: întâlnirea cu publicul. Aveau pregătită plecarea spre Statele Unite, când au aflat că nu mai pleacă. Bianca Gavrilescu descrie ce a urmat: „Nu-mi venea să mai cânt pentru că simțeam că nu mai am un scop”. Ea a povestit cum s-a angajat într-un birou, în vânzări, și a învățat o muncă nouă, care a ajutat-o să-și recapete încrederea. Patricia s-a implicat în închirierea caselor de vacanță ale familiei, de la promovare până la curățenie și aprovizionare.
În tot acest context, albumul „Joy”, compus de Xenti Runceanu, le-a oferit un motiv să continue într-o perioadă în care viitorul trupei devenise greu de imaginat.
Există și pierderi mai discrete, pe care publicul nu are cum să le vadă din sală. Laura își amintește că era plecată la un eveniment când băiatul ei a avut prima serbare la grădiniță. A urmărit-o printr-un apel video și a plâns pentru că nu era acolo. „Iubesc ceea ce fac, dar știu și-mi asum că vine și cu sacrificii”, spune ea.
Un concert ocupă în viața unui artist mult mai mult decât timpul petrecut în luminile scenei. Înseamnă plecări și absențe din momente care nu se mai repetă, asta mi-au spus fetele de la Amadeus. Iar Bucuria de a cânta și regretul de a lipsi de lângă copil pot exista în aceeași zi, fără ca unul să-l anuleze pe celălalt.
Nici socoteala financiară nu seamănă cu aceea pe care o face spectatorul înmulțind prețul biletului cu numărul de scaune. Andreea explică faptul că încasările unor spectacole se duc în producție, în partea tehnică și în promovare. Ea povestește inclusiv despre concerte pentru care au completat bugetul cu bani proprii. Alte evenimente susțin activitatea trupei și permit investiții în proiectele următoare.
Iar pentru un artist independent, succesul unei seri nu se traduce automat într-un câștig personal. Spectacolul pe care publicul îl vede presupune o muncă de organizare pe care aplauzele, oricât de sincere ar fi ele, nu o pot finanța singure.
Experiența le-a învățat pe fetele de la Amadeus și să pună limite. Patricia vorbește despre propuneri care nu se potriveau cu felul în care voiau să apară pe scenă, inclusiv despre cântatul pe barul unui club. Au acceptat o asemenea experiență după ce au negociat condițiile, astfel încât să se simtă reprezentate de ce făceau. Bianca explică, la rândul ei, că un onorariu mai mic poate fi acceptabil atunci când există respect pentru muzică și pentru artist.
Aceeași nevoie de a decide ce le reprezintă apare în discuția despre muzica făcută pentru rețelele sociale și despre inteligența artificială. Laura a spus că acceptă utilitatea tehnologiei, dar apără ceea ce trăiește atunci când interpretează: „Eu pun acolo ceea ce simt în momentul ăla, ceea ce sunt eu”. Pentru ea, legătura cu publicul se formează în acel moment, cu emoția și reacțiile oamenilor din sală.
Ca profesoară, Laura vorbește și despre bucuria de a învăța un instrument, într-o perioadă în care rezultatul poate părea accesibil prin câteva comenzi. Anii de studiu îți formează auzul, răbdarea și felul de a te exprima. Valoarea lor se vede și în omul care ajungi să fii în timp ce înveți.
Pentru Andreea Runceanu, discuția despre inteligența artificială ajunge, în cele din urmă, la felul în care ne susținem artiștii. „Oamenii au nevoie de oameni”, spune ea, înainte de un avertisment: „Dacă nu susținem artiștii pe care îi iubim, o să rămânem cu AI.”
Deci, în spatele afirmației este experiența unei muziciene care știe câtă muncă presupune să continui să creezi și să urci pe scenă. Publicul are un rol în această continuitate. Un bilet cumpărat îi ajută pe artiști să pregătească următorul spectacol, să plătească oamenii cu care lucrează și să ducă mai departe muzica pentru care i-am îndrăgit. Iar pe 21 noiembrie, la Sala Radio, întâlnirea aceasta are un loc și o oră (19:30). Ne vedem acolo, la concertul aniversar „The Journey” al trupei Amadeus!
Întreprinzătorii: Andreea Runceanu, între 25 de ani de Amadeus și o școală de muzică în care copiii învață să cânte împreună
Andreea Runceanu și-a dorit de când era copil să cânte pe marile scene și să aibă propria școală de muzică. Astăzi, după 25 de ani petrecuți alături de prietenele ei din Amadeus încântând oameni din toate colțurile lumii, continuă să urce pe scenă și




