Căderea autocratului Viktor Orban. Cât de mult contează pentru România victoria lui Péter Magyar în Ungaria?
Extrem de mult, căci mulți ani Bucureștiul a avut avantajul relativ al unei comparații convenabile în ochii decidenților de la Bruxelles.
Mai concret spus, în partea noastră de Europă, România putea părea un partener mai previzibil și mai ușor de gestionat, prin contrast cu Ungaria lui Viktor Orban, care nu ezista să-și folosească dreptul de veto ca să blocheze deciziile în Consiliul European sau să aibă derapaje democratice și conflicte cu liderii și instituțiile UE.
Nu eram văzuți drept mari reformatori. Dar eram văzuți suficient de stabili și suficient de pro-europeani încât să conteze. De altfel, Klaus Iohannis chiar a fost apreciat de Bruxelles în primul mandat că s-a ținut tare împotriva lui Dragnea într-un moment în care România devia spre un liberalism de tip Viktor Orban.
Istoria acelor ani o știe toată lumea. Sistemul Iohannis, cu toate păcatele lui, s-a luptat cu PSD-ul suveranist (din care la scurt timp a apărut AUR) și a câștigat. Dragnea a intrat la pușcărie, iar Iohannis a câștigat un al doilea mandat, în care și-a consolidat puterea (într-un mod similar cu cel al lui Orban, dar nu cu toate apucăturile), căci acum nu mai avea cine să-l oprească fiindcă dispăruse oponentul politic de pe scenă.
În tot acest timp, la Budapesta, Viktor Orban își sporea regimul autocratic schimbând legi în favoarea sa și numind în funcții loialiști. Pentru Europa, asta a fost o piatră de moară, ca să-i spunem așa, căci guvernul maghiar a devenit calul troian al marilor autocrații în UE (Rusia, China și acum administrația MAGA a lui Donald Trump).
Dacă însă Péter Magyar se folosește de majoritatea uriașă câștigată în alegerile de duminică nu pentru a-și cimenta propria dominație, ci pentru a dezmembra mecanismele prin care Ungaria a fost adusă, pas cu pas, într-o formă de democrație tot mai golită de conținut, atunci se schimbă jocul geopolitic în partea noastră de Europă.
Dacă Ungaria lui Péter Magyar va însemna o Ungarie în care se fac reforme reale în justiție, se întăresc instituțiile independente, se limitează controlul politic asupra statului, are loc o transparență mai mare de la nivel central la nivel local și o reconectare sinceră la regulile statului de drept + o cooperare reală cu Uniunea Europeană pe dosarele cele mai importante, atunci dispare unul dintre principalele contraexemple negative din partea noastră de Europă.
Care sunt implicațiile pentru România dacă Péter Magyar ar folosi concentrarea excepțională de putere dată de votul de duminică pentru a crea condițiile în care, pe termen lung, nimeni să nu mai poată concentra atât de multă putere în Ungaria (scenariul idealist acest moment) ?
Ei bine, păi atunci țara noastră nu mai câștigă aproape nimic la nivel de percepție în ochii decidenților de la Bruxelles doar pentru faptul că vecinii noștri maghiari sunt mai problematici.
Cu alte cuvinte, se termină vremea în care respirăm ușurați că alții crează problemele mai mari decât noi și implicit noi câștigăm din asta. Va trebui ca actuala elită politică de la București să performeze pe bune din punct de vedere administrativ, economic, diplomatic și instituțional dacă vrea să nu i se ia fața în competiția geopolitică regională.
O Ungarie reabilitată politic la Bruxelles poate redeveni rapid un competitor redutabil pentru influență regională, căci Ungaria e o țară cu o tradiție diplomatică serioasă, cu reflexe strategice mai bine exersate decât România, cu capacitatea de a-și construi profil și în dosarele europene, dar și în cele economice.
Dacă Budapesta se leapădă cu totul de epoca Orban fără să-și piardă viteza de reacție și instinctul geopolitic, România se poate trezi în fața unui vecin care recuperează rapid teren în ochii decidenților UE și ai investitorilor.
Iar acest lucru o să ne doară direct la buzunar, căci în competiția pentru investiții, pentru relocări industriale, pentru proiecte de infrastructură, pentru atenția marilor jucători strategici, România nu va mai beneficia de reflexul comod al comparației favorabile.
Dacă până acum era suficient să pari mai puțin riscant decât Ungaria lui Orban, de acum înainte va fi nevoie ca România să fie mai rapidă, mai coerentă și mai bine guvernată decât Ungaria post-Orban.
Iar aici apar vulnerabilitățile noastre clasice: birocrație greoaie, reforme întârziate, incoerență administrativă și o politică internă care consumă prea multă energie în conflicte sterile, cum e cel creat în perioada asta de PSD prin care vor să-l dea jos pe premierul Bolojan.
De aceea, pentru guvernul de la București ar trebui să fie un semnal de alarmă rezultatul alegerilor de duminică din Ungaria.
Noi ne pregătim de data de 20 aprilie, când probabil vom avea parte de o criză guvernamentală, când, de fapt, România are nevoie să intre într-o fază de maturitate strategică în care să nu mai depindă de erorile vecinilor pentru a părea relevantă.
Țara noastră are nevoie de o relație mai serioasă cu propriile priorități, după cum a zis un mare economist (încă în viață) la un eveniment de acum o lună de la Biblioteca Centrală Universitară.
Iar prioritățile astea constau în consolidarea infrastructurii, sporirea absorției de fonduri europene, consolidarea capacității industriale, consolidarea securității energetice, crearea unei reforme administrative reale, eficiente și coerente, crearea unui mediu fiscal credibil și predictibil și o poziționare mai clară și activă pe marile teme europene.
Adică să producem dracului și noi niște soluții românești BUNE la problemele și provocările UE. Dacă nu vom face asta, ne vom trezi că Ungaria lui Péter Magyar ne va lua fața.
Există însă și consecințe pozitive pentru București după alegerile din Ungaria, căci o Ungarie mai puțin problematică în interiorul UE poate face regiunea mai coerentă și mai influentă.
Iar în discuție intră dosare mari precum sprijinul pentru Ucraina, politica de extindere al UE spre Republica Moldova, viitorul cadru financiar multianual pe 7 ani (2028-2034) și securitatea flancului estic. toate astea pot fi negociate într-un climat fără blocaje tactice și jocuri de șantaj.
Ori pentru România, care are interese strategice directe în toate aceste teme, o regiune mai funcțională poate însemna mai multă forță colectivă în fața marilor capitale europene și mai multă claritate în raport cu Rusia autoritară a lui Vladimir Putin. Dar și mai multe investiții.
În plus, o eventuală reeuropenizare a Ungariei ar reduce tensiunea simbolică pe care Orban a proiectat-o ani de zile în regiune și în România prin participările și discursurile rostite în tabăra de Vară de la Băile Tușnad.
România a fost nevoită de multe ori să se raporteze nu doar la politicile guvernului maghiar, ci și la declarațiile autocratului Viktor Orban, care nu a ezitat să lanseze public provocări identitare, ambiguități geopolitice, mesaje de admirație pentru regimul de la Moscova și tensiuni cu Bruxellesul.
Acum, o Ungarie mai predictibilă și mai puțin revizionistă din punct de vedere al narațiunii politice ar putea diminua o parte din zgomotul toxic care a consumat energie diplomatică mult timp între București și Budapesta.
Ce cred că trebuie să înțelegem cu toții, dar mai ales Grindeanu, Olguța Vasilescu, PSD, președintele Nicușor Dan și aripa Thuma din PNL care abia așteaptă decapitarea premierului este că România nu-și poate permite crize politice repetate exact într-un moment în care competiția regională poate deveni mai dură și mai sofisticată.
Fiecare lună de blocaj guvernamental, fiecare război intern pentru funcții, fiecare coaliție paralizată de calcule electorale înseamnă timp pierdut într-o cursă în care ceilalți se pot mișca mai repede.
Iar în geopolitică, vidul nu rămâne niciodată gol. Dacă Bucureștiul își consumă energia în crize interne, altcineva va ocupa spațiul de influență, de credibilitate și de inițiativă. Iar Ungaria dă semne, cel puțin declarativ, că poate face asta. Rămâne să-l și vedem la treabă pe Péter Magyar.
Pe scurt, instabilitatea politică care se anunță la București slăbește exact ceea ce România va avea cel mai mult nevoie în noul context: capacitatea de a lua decizii coerente și de a transmite partenerilor externi că este un stat serios.
Și investitorii externi care ne cumpără titlurile de stat, agențiile de rating, Comisia Europeană, capitalele occidentale și aliații strategici nu privesc doar cifrele. Privesc și semnalele de guvernare.
Adică privesc dacă există continuitate, dacă există autoritate administrativă, dacă există consens minim pe direcția de țară. Și o Românie prinsă în convulsii politice interne pentru debarcarea unui premier pentru a mulțumii baroniada PSD și o parte din PNL poate rata tocmai momentul în care ar trebui să își consolideze profilul.
Deci victoria lui Magyar e în același timp o veste bună și o provocare dură pentru România. Există șansa ca regiunea noastră să fie mai puțin toxică și mai funcțională, dar asta obligă România să renunțe la confortul comparației cu un vecin izolat în interiorul UE și să intre într-o competiție reală de performanță.
Cele trei opțiuni ale lui Magyar
Ce ar putea să facă Magyar cu această super-majoritate câștigată la alegerile de duminică?
Păi ar putea să demoleze rețeaua de putere a lui Orban, dar nu ca să facă o democrație mai bună, ci ca să își construiască propria rețea de control. Asta ar însemna, în esență, același tip de sistem clientelar și cu apucături iliberale, dar doar cu alți oameni la butoane.
Pe de altă parte, există și scenariul în care Péter Magyar ar putea să folosească puterea câștigată ca să desființeze structurile corupte create de Orban, să reîntărească statul de drept maghiar, să facă reforme democratice și să apropie mai clar Ungaria de UE și Ucraina.
Atenție, însă, că există totuți posibilitatea ca Péter Magyar să guverneze un sistem care nici nu păstrează complet apucăturile din timpule erei Orbán, dar nici nu se democratizează cu adevărat. Adică rămâne într-o zonă de ambiguitate, iar asta ar însemna că vor exista în continuare, și sub guvernul Magyar, reflexe de control politic și de patronaj, dar ele vor fi însoțite de mici deschideri post-Orban.
Cu alte cuvinte, Péter Magyar ar putea să conducă o Ungarie nici complet liberă, dar nici complet capturată cum e acum de mafia Orban.
Politica e mult mai nuanțată decat efervescența și bucuria din seara victoriei. Da, e bine că a fost dat jos un autocrat. Dar e foarte important să ne uităm cu atenție cine îi ia locul. Și ce trebuie noi să înțelegem e că nu e suficient să plece Viktor Orbán din funcția de premier al Ungariei.
Întrebarea reală e ce va pune Magyar în loc, ținând cont că multe reforme majore vor fi blocate sau întârziate de oamenii loiali actualei conduceri a lui Orbán care sunt prezenți în toate structurile statului.
Capcana în care nu trebuie să cădem
Viktor Orban a fost ani de zile autocratul care a cultivat imaginea invincibilității, a controlului total, a unei puteri atât de bine așezate încât părea confundată cu însăși ordinea naturală a Ungariei. Acum a pierdut alegerile.
Dar cea mai mare capcană în care putem cădea acum, când privim spre rezultatul alegerilor din Ungaria, e să credem că lucrurile se vor schimba peste noapte în mod radical și în bine.
Total FALS. De ce? Pentru că problema Ungariei nu mai este de mult doar Viktor Orbán ca lider, ci mecanismul politic, economic și instituțional pe care l-a construit în jurul lui. După atâția ani de guvernare, Fidesz nu mai este doar un partid. E o arhitectură de putere. Fix cum era PDSR-ul lui Iliescu când CDR-ul a câștigat la noi alegerile în 1996.
Așa că primul mare test pentru Péter Magyar, care va dispune de o majoritate suficient de mare încât să schimbe regulile jocului, e să facă față faptului că moștenește nu doar o țară obosită de modul în care a guvernat Viktor Orban, ci și o rețea întreagă de dependențe, loialități și interese.
Ori în astfel de sisteme, oamenii nu sunt de cele mai multe ori loiali din convingere, ci din calcul politic, cum bine a observat Marius Ghincea. Ei rămân alături de lider atât timp cât cred că el controlează butoanele.
Acum că Orban a pierdut alegerile și centrul de greutate se mută, există posibilitatea ca mulți din Fidesz să se reorienteze spre Magyar și să-i jure credință. Evident că nu o vor face din eroism democratic, ci din instinct de conservare.
Aici însă apare următorul test pentru Péter Magyar.
Ce va face? Fie va absorbi rețeaua de putere a lui Orban, dar nu ca să facă Ungaria democrație mai bună, ci ca să își construiască propria rețea de control, fie va desființa structurile corupte, va întări statul de drept și va face niște reforme care să apropie Budapesta mai mult de Bruxelles.
Mai concret spus, ce s-ar putea întâmpla în Ungaria în următoarea perioadă e că o parte dintre oamenii care astăzi par perfect integrați în sistemul creat de Orban ar putea deveni brusc pragmatici. Adică ar începe să caute ieșiri, punți, garanții sau formule de adaptare.
În regimurile construite pe control politic și acces la resurse, cum e cel construit de Orban, credința în invincibilitatea liderului e esențială. Numai că acum, când această credință s-a evaporat, nu se prăbușește doar imaginea lui Orban ca politician invincibil, ci începe să se erodeze întreaga disciplină a piramidei puterii politice pe care el a creat-o.
Magyar poate să lovească rapid direct aici, faultând structura asta pe verticală care a capturat statul maghiar. Punând în aplicare rapid reforme esențiale ale statului și schimbând oameni în instituții esențiale, viitorul premier Magyar poate să-și ducă la îndeplinire promisiunile din campanie.
Dar din locul în care e acum are și varianta să folosească aceeași materie primă, adică frica, oportunismul și rețeaua de dependențe, pentru a-și ridica propria piramidă de putere în statul maghiar. Adică poate doar să schimbe rețeaua, nu și regula, și să ajungem să fim martori la faptul că doar a înlocuit un centru de patronaj cu altul.
Ce nu trebuie să facă Péter Magyar?
Să redistribuie controlul puterii după ce a spus că vine să facă curățenie.
De ce? Păi pentru că cea mai simplă cale pentru orice lider care ajunge la putere într-un stat deja capturat este să preia instrumentele și să le folosească în nume propriu. Cea mai grea cale e să accepte costul unei adevărate destructurări, care aduce inevitabil instabilitate pe termen scurt.
Pentru Ungaria, miza din următoarele luni e crucială, căci dacă Magyar ajunge suficient de puternic, va trebui să decidă foarte repede dacă vrea să fie omul care închide paranteza Orban sau omul care o continuă sub alt nume.
Iar această alegere nu se va vedea în discursuri, ci în felul în care va trata instituțiile, justiția, presa, oamenii vechiului sistem și propriul său cerc de loialiști. Acolo se va putea observa cel mai clar și fără emoție dacă Ungaria intră într-o democrație mai sănătoasă sau doar într-o nouă etapă a aceleiași boli.
Să nu uităm că Péter Magyar a crescut politic în Fidesz și este cel puțin la fel de determinat ca Orban să aibă puterea. Acum a obținut-o. Să vedem ce va face cu ea.
Și mai trebuie să ne uităm la ceva. La opoziția pe care o va avea Tisza în Parlamentul de la Budapesta. Au intrat doar trei partide, iar cum partidul lui Péter Magyar va guverna singur, în opoziție vor fi radicalii de dreapta și Fidesz.
Asta înseamnă că Tisza va guverna într-un Parlament în care opoziția nu va veni dinspre un centru democratic puternic, lucid și capabil să corecteze excesele puterii, ci dinspre două zone care au tot interesul să împingă conflictul la maximum: Fidesz, adică vechiul sistem care va încerca să supraviețuiască și să saboteze simbolic noua putere, și extrema dreaptă, care va specula orice ezitare, compromis sau slăbiciune.
Cu alte cuvinte, Péter Magyar riscă să fie prins între tentația de a guverna cât mai dur, pentru a neutraliza rapid moștenirea lui Orban, și presiunea de a nu părea slab în fața unei opoziții care va juca aproape sigur pe radicalizare, resentiment și mobilizare emoțională.