Când nu știi să te vinzi geopolitic, te trezești doar informat. România și falsa siguranță a loialității
Ok, știrea e că Statele Unite retrag trupele de la Baza Kogălniceanu și că aproximativ 1.000 de militari americani vor mai rămâne în România, potrivit MApN.
Decizia administrației Trump de a retrage o parte din trupele dislocate în Europa de Est, inclusiv din România, nu e o surpriză, deși unele titluri din presa românească o fac să fie așa.
Încă din aprilie, în presa americană se vorbea de faptul că Pentagonul lua în calcul reducerea cu până la 10.000 de militari a efectivelor amplasate în regiune, cu scopul de a concentra resursele militare în zone considerate „de interes prioritar”, iar unitățile avute în vedere erau cele care făceau parte din contingentul de 20.000 de militari pe care administrația fostului președinte Joe Biden i-a trimis în 2022 pentru a consolida apărarea țărilor care se învecinează cu Ucraina, după invazia rusă pe scară largă.
„Decizia era așteptată, România aflându-se în contact permanent cu partenerul strategic american”, precizează MApN. În esență, Washingtonul nu se retrage din România cu totul, ci ajustează considerabil nivelul forțelor de rotație trimise suplimentar în 2022, în urma invaziei ruse din Ucraina. A fost clar de la început că aceste trupe suplimentare erau un „excedent” menit să asigure o reacție rapidă în faza critică a războiului declanșat de Putin.
Însă România pare că nu a știut să-și negocieze poziția. Ministerul Apărării Naționale a confirmat că a fost informat din timp despre „redimensionarea forțelor americane”.
Deci a existat o marjă de timp în care puteam convinge Washingtonul că suntem importanți pe flancul estic al NATO, mai ales datorită poziției noastre la Marea Neagră și a graniței cu Ucraina. Dar nu s-a acționat cu convingere, dacă s-a acționat.
Mai concret spus, administrația Trump retrage o parte din trupele americane din Europa de Est, dar nu din Polonia. Și asta ne indică faptul că Polonia rămâne pivotul estic al sistemului de descurajare al NATO, în timp ce România este tratată ca o zonă secundară care poate fi oricând „optimizată” și care nu e suficient de relevantă în ochii administrației MAGA pentru a fi consolidată.
Este o diferență care nu ține doar de geografie, ci de capacitatea politică de a-ți construi utilitatea strategică în ochii Washingtonului. Practic, n-am știut să ne transformăm atuurile geopolitice în argumente concrete de influență care să-l convingă pe Trump să ne bage în seamă.
În timp ce Polonia și-a jucat cartea geopolitică inteligent, investind masiv în apărare, cumpărând armament american, găzduind infrastructură strategică și negociind direct la nivel de președinte, Bucureștiul a rămas blocat într-o diplomație declarativă, fără greutate reală.
Problema nu e retragerea în sine, ci incapacitatea de a o bloca printr-o diplomație ofensivă. În ultimele luni, semnalele au fost clare: ambasadorul SUA la NATO anunța încă din mai că Washingtonul analizează reducerea prezenței în Europa, iar în timpul summitului NATO de la Haga, ideea a fost pusă explicit pe masă. De atunci, diplomația românească a preferat să ignore subiectul, de la președinte la ministrul de externe și ministrul apărării, plus ambasadorul român în SUA, mizând că „nu se va întâmpla”.
Ei bine, s-a întâmplat. Și acum, în loc să vorbim despre pierderea militarilor americani, ar trebui să discutăm despre pierderea unui grad de încredere strategică. Pentru că, în ochii Americii, România a rămas doar o țară care trebuie informată de decizii, nu consultată pentru a-i fi ascultate ideile sau poziția.
Ce trebuie noi să înțelegem e că alianțele nu se întrețin prin loialitate declarativă, ci prin valoare adăugată. Polonia a știut să arate că e indispensabilă. Ar trebui să învățăm ceva de la ce fac polonezii și apoi, în sfârșit, să începem să ne vindem geopolitic, nu doar să ne aliniem protocolar.
Dacă nu vom face asta, ei bine, vom rămâne doar un punct pe hartă într-un joc mare, în care marile puteri nu pleacă niciodată cu totul, dar își mută centrul de greutate acolo unde se simte forța, nu recunoștința.
Deci, scurt pe doi, momentul de azi e un test pentru decidenții politici de la București și pentru felul în care negociază rolul și locul României în relația cu America lui Trump. Iar administrația de la Casa Albă trebuie să avem în vedere că nu mai gândește în termeni de solidaritate transatlantică, ci de tranzacție strategică. Iar asta înseamnă că fiecare aliat va fi evaluat în funcție de contribuția sa concretă, nu de promisiuni sau declarații.
România ce are de oferit?
Vezi discuția de la final cu privire la acțiunile militare dubioase asupra bărcilor dim ape internaționale: https://open.substack.com/pub/heathercoxrichardson/p/october-29-2025?utm_source=share&utm_medium=android&r=39e971
Asta spun cei care realizează că administrația actuală nu ia decizii in mod rațional: “Decisions about the use of American military force are not campaign strategy sessions, and they are not the private property of one political party. For any administration to treat them that way erodes our national security and flies in the face of Congress’ constitutional obligation to oversee matters of war and peace.”
"Pentru că, în ochii Americii, România a rămas doar o țară care trebuie informată de decizii, nu consultată pentru a-i fi ascultate ideile sau poziția."
Există două poziții extreme între care pendulăm colectiv:
1. America are nevoie de noi
2. America nu da doi bani pe noi
Vezi relația SUA cu Marea Britanie, lucrurile nu sunt niciodată simple cu o super-mega-hiper putere, oricine ai fi tu de cealaltă parte. Da, România poate fi ascultată, dar nu și sprijinită atâta timp cât obiectivele nu au puncte comune. Alegându-l pe Nicușor Dan am semnalizat că aveam mai multe puncte comune cu vechea administrație, decât cu actuala. Cred că trebuie să ne asumăm urmările alegerilor noastre și să fim încrezători ca dacă știm ce vrem, o să găsim soluții. Doar că nu putem avea totul, în viață există alegeri.