De ce sancțiunile lui Trump împotriva Lukoil sunt în același timp o oportunitate rară și un test politic major pentru România

Sancțiunile americane împotriva Lukoil deschid pentru România o oportunitate rară: să scape de o vulnerabilitate strategică veche de 20 de ani. Dar Guvernul trebuie să iasă din zona de confort.

O să fluier din nou în biserică și o să spun că ce se întâmplă acum cu Lukoil e și un mare test de curaj pentru politicienii de la București.

După cum știm deja, administrația Trump a impus miercuri sancțiuni marilor companii petroliere rusești Rosneft și Lukoil, acuzând Moscova de lipsă de angajament pentru pace în Ucraina. E o decizie care are implicații directe și în România, având în vedere că Lukoil România SRL operează o rețea de 320 de benzinării în țara noastră și a raportat pentru 2024 o cifră de afaceri de 11,16 miliarde lei.

Colaj via ndtv.com. Foto: Profimedia Images

Dacă ne uităm mai atent la situație, sancțiunile impuse de SUA împotriva gigantului rus Lukoil au deschis o fereastră de oportunitate strategică pentru România, dar și o oglindă în care se vede mare, cât Casa Poporului sau Palatul Victoria, teama noastră de a lua decizii.

Și haideți să o luăm cu începutul. De douăzeci de ani, Lukoil România e o piesă vizibilă în infrastructura energetică a țării: are o rafinărie la Ploiești, sute de benzinării și mii de angajați.

Numai că tot acest ecosistem funcționează pe o fundație fragilă: dependența de compania-mamă din Rusia, care tocmai a fost trecută pe lista neagră a Washingtonului, pentru că e una dintre entitățile care finanțează războiul lui Putin.

Așa că, pentru o țară ca România, care nu evită niciun moment să se revendice drept aliat strategic al SUA și partener loial al Ucrainei, contextul apărut în ultimele 48 de ore reprezintă un test de maturitate: avem curajul să luăm o decizie politică fermă la București sau vom aștepta, pasivi, să ne spună alții ce e voie și ce nu?

Și ce ar însemna mai exact decizia asta fermă? Foarte direct, ea s-ar traduce prin forțarea unui exit controlat și strategic al Lukoil de pe piața românească.

Cum? Păi statul român să creeze cadrul legal prin care să exprime ideea că, în spiritul alianței transatlantice și al solidarității cu Ucraina, va fi sancționată orice entitate care continuă să colaboreze cu firme aflate pe lista neagră a Washingtonului.

Dacă statul român face asta, ar arăta că Bucureștiul înțelege că nu poți susține Ucraina doar declarativ, în timp ce permiți, pe tăcute, ca petrolul rusesc să continue să alimenteze economia locală.

E momentul ca România să gândească strategic, nu reactiv. Dacă administrația Trump a decis să lovească în nucleul financiar al mașinăriei de război a lui Putin, atunci și Bucureștiul ar trebui să acționeze coerent cu acest parteneriat. Nu putem rămâne, la nesfârșit, un stat care privește spre Washington doar când are nevoie de garanții de securitate, dar evită orice decizie politică fermă când vine vorba de alinierea la sancțiunile americane.

Și să nu ne facem iluzii că se va crea o criză, căci piața nu doar că e deschisă, dar e plină de alternative. Actori locali, precum OMV sau Shell, ar putea fi extrem de interesați să preia o rețea de 300 de stații și o rafinărie.

Iar dacă vrem să consolidăm parteneriatul strategic, putem pune mâna pe telefon și să-i chemăm înapoi pe americanii de la ExxonMobil pentru a prelua situația ori să le facem o propunere și francezilor de la TotalEnergies. Deci avem și variante SUA, dar și variante UE. Ceea ce nu avem însă e voință politică la București.

Și se vede asta direct prin poziția ministrului Economiei, Radu Miruță, care ne explică senin că pasează sarcina Comisiei Europene, care va purta în continuare negocieri cu SUA, în numele României, ca să nu existe impact pe piața de carburanți și pe prețuri.

Într-o intervenție la TVR, ministrul Miruță a mai declarat că „este treaba României să apărăm orice activitate economică care se desfășoară legal pe teritoriul acestei țări”.

Întrebarea evidentă aici însă e următoarea: cum mai poți numi „legală” o activitate economică derulată de o entitate direct controlată de o companie-mamă aflată pe lista neagră a principalului nostru partener strategic?

Această abordare arată fie o frică de a lua decizii politice grele, fie o incompetență strategică imensă. De ce? Pentru că, în loc să vadă oportunitatea de a ne poziționa ferm alături de SUA, de Ucraina și de nucleul dur al UE împotriva Rusiei lui Putin, Guvernul României se bâlbâie și caută derogări, în loc să caute soluții exact acum, când e timpul să gândim soluții românești la aceste probleme transatlantice.

Iar soluția nu este să ne rugăm la Comisia Europeană să ne obțină o scutire de la americani, ca să poată Lukoil să-și vadă liniștit de afaceri. Soluția e să forțăm Lukoil să facă exit de pe piața locală.

Mai mult, România ar putea gândi o strategie comună cu Bulgaria, care să vizeze nu doar rafinăria Petrotel din Ploiești, ci și Lukoil Neftochim Burgas, cea mai mare rafinărie din Balcani. Ambele sunt controlate de grupul rus Lukoil prin Litasco SA, o subsidiară înregistrată în Elveția, care reprezintă divizia internațională de marketing și trading a grupului-mamă Lukoil.

Iar ce zic eu aici nu ține doar de economie. E și o chestiune de securitate, pentru că o strategie comună româno-bulgară, susținută politic de Washington și Bruxelles, pentru a facilita o preluare occidentală a ambelor active strategice (de la Ploiești și Burgas), ar curăța flancul estic al NATO de o influență economică rusă toxică și ar reconfigura securitatea energetică a Europei de Est.

De ce nu e o soluție bună naționalizarea Lukoil România

Și mai trebuie spus un lucru important, căci nu trebuie să dăm apă la moară creării de precedente periculoase. Naționalizarea Lukoil e o soluție populistă care ar fi, de fapt, un dezastru. Și știți de ce? Pentru că o confiscare forțată a activelor Lukoil din România ar crea un precedent juridic periculos care ar transmite tuturor investitorilor străini că dreptul la proprietate privată nu e garantat în România.

Iar asta ar alunga nu doar capitalul rusesc de pe piața locală, PE CARE NU ÎL DORIM, ci și investițiile germane, americane, austriece sau franceze, care ar vedea în România un mediu arbitrar și impredictibil.

Mai mult, efectul economic imediat ar fi devastator, căci sute de companii românești depind de Lukoil, fie că vorbim de transportatori, firme de mentenanță, publicitate ori servicii logistice. Iar o preluare haotică ar putea opri rafinăria Petrotel (care oricum e în revizie până pe 30 noiembrie) și ar crea un vid de aprovizionare pe piața de carburanți, lucru care ar împinge inevitabil prețurile la pompă în sus chiar înainte de iarnă.

Ce trebuie să facă statul român?

În primul rând, să propună să conducem noi procesul de tranziție pentru exitul Lukoil și să cerem doar clarificări tehnice de la Bruxelles și Washington, nu decizii în locul nostru.

Apoi trebuie să înțeleagă că presiunea sancțiunilor nu va lovi prima dată la pompă, ci în mecanismele invizibile care țin în viață lanțul comercial: finanțarea, clearingul bancar, reasigurarea transporturilor și certificările de conformitate pentru petrol.

Iar în momentul în care băncile și companiile de asigurare încep să reevalueze riscul de a lucra cu entități afiliate Lukoil, tot fluxul logistic, de la importul de petrol până la distribuția către stații, se poate bloca parțial sau poate deveni mult mai scump. Iar asta nu din cauza lipsei de cerere, ci din cauza costurilor suplimentare de conformitate și a reticenței sistemului financiar de a se expune, fie și indirect, la sancțiunile americane.

Lukoil România are un volum uriaș de operațiuni, dar marje extrem de subțiri și o capacitate de plată la 30 de zile de aproximativ 326 milioane lei, ceea ce înseamnă că o întârziere de câteva zile în fluxurile bancare poate afecta serios lichiditatea. La rafinăria Petrotel, bufferul este și mai mic, de circa 42 milioane lei, ceea ce face critic accesul la finanțare comercială și la rularea normală a stocurilor.

De aceea, Guvernul trebuie să acționeze inteligent și să-și asume un plan care să aibă ca scop final ideea unui exit controlat, fără haos, care să ofere o TRANZIȚIE ordonată și să protejeze consumatorii români de carburant de șocurile de preț. Iar statul român trebuie să clarifice urgent ce tranzacții sunt permise și care nu între entități europene și companii afiliate Lukoil, căci sancțiunile americane pot include excepții, cum ar fi cele pentru livrări destinate piețelor interne sau pentru contracte deja în derulare.

Iar dacă nu se clarifică rapid aspectele astea, evident că băncile și partenerii comerciali vor bloca preventiv toate tranzacțiile, chiar și pe cele permise, ceea ce va duce la alte probleme. Spre exemplu, Lukoil România depinde masiv de garanții și scrisori de credit de la bănci pentru a plăti transportatorii, stocurile și furnizorii. Iar dacă băncile își retrag sprijinul brusc, fluxul se blochează și benzinăriile Lukoil rămân fără carburanți.

Bine, benzina și motorina vor exista fizic în depozite, dar furnizorii și distribuitorii vor începe să întârzie livrările, de teamă că nu-și vor primi banii. Iar rezultatul e extrem de intuibil: se va crea impresia de „deficit de carburant”. Și într-o astfel de situație va apărea SPECULA, adică distribuitorii, simțind riscul, vor începe să ridice prețurile „preventiv”, invocând incertitudinea sau costurile mai mari de finanțare.

De aceea statul are obligația, prin Consiliul Concurenței, ANPC și ANRE, să realizeze un raport public săptămânal și transparent, cum indică și o analiză mai tehnică a celor de la DC Business, care să arate stocurile reale și marjele medii, ca să nu poată nimeni invoca lipsa de carburant pentru a-l scumpi artificial.

Trebuie protejat al doilea cel mai important proiect de gaze din România

În plus, cel mai mare risc al unei naționalizări a Lukoil România, adică punctul strategic vital pe care puțini par să-l înțeleagă, e legat de Marea Neagră.

Lukoil este partener al Romgaz (compania noastră de stat) în perimetrul de gaze offshore EX-30 Trident. Acesta este al doilea cel mai important proiect de gaze din România, după Neptun Deep.

Sancțiunile americane au înghețat deja, de facto, acest proiect. Lukoil nu mai poate aduce finanțare, tehnologie sau echipamente și a devenit, ca să o spunem mai plastic, o piatră de moară legată de gâtul securității noastre energetice.

Iar dacă statul român ar face greșeala să naționalizeze Lukoil, ar distruge licența Trident, pentru că am vorbi de o confiscare. Ce ar face Lukoil? Ar da imediat statul român în judecată la tribunalele internaționale de arbitraj, iar licența ar deveni un „activ în litigiu”.

Și acum spuneți-mi mie ce investitor serios, fie el Exxon, OMV sau Shell, s-ar mai asocia cu Romgaz pe un perimetru știind că dreptul de proprietate asupra a 50% din el e contestat în justiția internațională. Practic, proiectul ar fi blocat pentru încă un deceniu, cel puțin, iar asta ar întârzia capacitatea României de a ajunge un producător mare de gaz în regiune.

Prin urmare, calea cea mai inteligentă nu e naționalizarea Lukoil, ci forțarea de a pleca de pe piața locală și a vinde TOT CE ARE AICI.

Sancțiunile americane oferă statului român pretextul perfect. Guvernul, prin pârghiile sale (în special ANRM - Agenția Națională pentru Resurse Minerale a României), trebuie să pună presiune maximă pe Lukoil să-și vândă participațiile, atât pe cea de la Trident, cât și pe cea de la Petrotel și rețeaua de benzinării. Având în vedere că oricum nu mai pot opera din cauza sancțiunilor, rușii lui Putin sunt practic încolțiți. Practic au căzut pradă jocului lor preferat.

Iar forțarea unui exit ar genera și oportunitatea unui transfer de proprietate controlat care ar salva licența Trident prin faptul că Lukoil își vinde partea unui investitor acceptat de statul român și de partenerii americani, fie el din Kazahstan, Azerbaidjan, sau, de preferat, un gigant occidental. Noul partener vine alături de Romgaz cu banii și tehnologia necesară, iar proiectul Trident, vital pentru independența energetică a României, va fi deblocat.

Soluția hardcore

Evident, există și o soluție mult mai hardcore pentru a rezolva blocajul de la Trident. E practic o strategie de „forțare a mâinii” pe care mi-a explicat-o un amic expert în energie. Cum s-ar aplica ea? Păi, pentru a vedea dacă Lukoil este, așa cum pretinde, o companie privată veritabilă sau doar un pion strategic al Kremlinului care blochează resursele României, ar trebui ca statul român să-i pună pe masă o întrebare simplă: vreți cu adevărat să scoateți gazul ăla și să faceți bani, sau doar ocupați un perimetru strategic pe teritoriul NATO?

Mai departe, statul român, ca partener egal prin Romgaz, ar trebui să preia inițiativa și să le ceară celor de la Lukoil să-și îndeplinească imediat obligațiile de investiții.
Iar pârghia de presiune este chiar la Washington, în parteneriatul nostru strategic. Bucureștiul ar trebui apoi să-i spună direct administrației Trump: „Suntem partenerul vostru. Trimiteți-ne o echipă de geologi de top de la Exxon sau Chevron. Plătim noi, statul român, această consultanță de elită.”

Acești experți ar analiza datele și ar indica cu precizie unde trebuie forat pentru succesul operațiunii. Apoi, Romgaz s-ar întoarce la Lukoil cu raportul și le-ar spune: „Gata, băieți, cu așteptarea. Astea sunt coordonatele. Vă rugăm să începeți imediat forajul. Pe banii voștri, desigur.”

Și momentul ar fi decisiv. De ce? Pentru că, puși în fața unei cereri de investiții imediate de sute de milioane de dolari, bani pe care, din cauza sancțiunilor, oricum nu-i mai pot accesa, rușii ar fi complet expuși. Și statul român ar demonstra rapid că Lukoil nu are nici intenția, nici capacitatea financiară de a dezvolta proiectul.

Așa că, prinși la colț, Lukoil ar face exact ce-și dorește România: ar prefera să se victimizeze, să acuze presiuni politice și, în final, să-și vândă participația. Iar strategia asta nu doar că ar curăța licența Trident, dar i-ar și demonstra lui Trump că România este un partener serios, gata să aducă investitori americani reali care chiar vor să facă bani și să extragă resurse.

Deci, după cum se vede, criza Lukoil e un moment de redefinire a suveranității noastre energetice. Iar dacă Bucureștiul va continua să amâne să ofere propriile decizii sub pretextul și confortul deciziilor pe care le vor lua alții în numele nostru, vom rămâne doar teren de joc, nu subiecți în jocul ăsta geopolitic dur dintre Rusia și Occident.

Dacă însă vom avea curajul să gândim soluții românești pentru probleme transatlantice, România poate deveni un actor regional care știe nu doar să urmeze directive, ci și să construiască strategii. Iar asta ne-ar apropia mai mult de Polonia în ochii Washingtonului, dar și pe radarul Comisiei Europene.

---