Capcana în care a căzut Donald Trump. Războiul prelungit cu Iranul riscă să anuleze influența americană în Orientul Mijlociu și să le ofere victorii lui Xi și Putin
Când Trump a pornit războiul cu Iranul, îndemnat de cartelul de business din jurul administrației sale, care a susținut mișcarea pentru că știa că se va umple de bani (chiar dacă Trump va suferi din punct de vedere politic), nu a luat în considerare și faptul că un război prelungit în Orientul Mijlociu îi va afecta scorul electoral în rândul bazei sale MAGA, care va suporta direct consecințele creșterii barilului de petrol.
Deci decizia nu a fost doar una geopolitică, ci mai ales una economică, influențată de oamenii cu bani din jurul administrați de la Casa Albă, nu de cei cu vorbele și viziunea politică MAGA. Și se vede asta mai ales din vocile care au început s-l conteste, cea mai importantă fiind propagandistul Tucker Carlson, ca a spus într-un interviu pentru The Economist de zilele trecute că Trump a trădat conceptul „America First” și că a început un război pe care nu trebuia să-l înceapă.
În plus, Tulsi Gabbard, directoarea Serviciilor Naționale de Informații ale SUA a depus mărturie în fața Congresului american, spunând că Iranul nu a încercat să reia programul de îmbogăţire a uraniului după ultimul conflict de anul trecut, aparent contrazicându-l pe Trump. Audiată în Congres, ea a indicat că regimul de la Teheran „pare să fie intact”.
Momentul a venit după ce Joe Kent a demisionat din poziția de șef al Centrului pentru Combaterea Terorismului din SUA, acuzând Israelul că l-a păcălit pe Donald Trump să declanșeze războiul cu Iranul, deși Teheranul nu reprezenta „o amenințare iminentă” pentru SUA.
Cartelul de business din jurul lui Trump a intuit rapid oportunitatea financiară pe care o deschide un conflict regional: contracte militare, energie mai scumpă și piețe volatile. Iar în acest tip de calcul, pierderea politică pe termen scurt a unui lider politic poate fi considerată un cost acceptabil, atâta timp cât fluxurile de bani continuă să curgă.
Problema este însă că astfel de calcule ignoră o variabilă fundamentală, și anume faptul că războaiele nu evoluează niciodată conform planului inițial. Iar asta se știe încă de pe vremea lui Tucidide.
În plus, calculul lui Trump a fost că Iranul nu ar avea curajul să escaladeze războiul în fața puterii militare a SUA. Însă Trump și oamenii care l-au sfătuit să înceapă acest război nu au luat în calcul că, pe lângă profiturile pe care le vor face companiile americane din energie de pe urma tensiunilor din Golf, disponibilitatea Iranului de a escalada acest război este cea mai importantă armă a sa, singura care i-a rămas și care oferă regimului de la Teheran actuala supraviețuire.
Cei care conduc acum Iranul știu că nu pot câștiga un război convențional împotriva SUA. În schimb, pot câștiga ceva mult mai important: timp, haos și costuri pentru adversar. Iar costurile pot și și directe, dar și indirecte.
Regimul de la Teheran a înțeles că uneori nu victoria contează, ci capacitatea de a face victoria adversarului imposibilă. Exact asta zice și jurnalistul Patrick Wintour în analiza sa din The Guardian, unde vorbește despre „avantajul asimetric al fricii” de care beneficiază conducerea iraniană.
Un regim care se simte amenințat existențial nu mai are nimic de pierdut. În schimb, adversarii săi au totul de pierdut, indică Patrick Wintour, enumerând aici economii fragile, stabilitatea politică, fluxurile comerciale și securitate energetică. Această asimetrie psihologică devine o armă geopolitică în sine, spune el, precizând că Iranul nu trebuie să învingă militar, ci trebuie doar să creeze suficientă incertitudine încât costul războiului să devină insuportabil pentru ceilalți, adică pentru americani, în primul rând, apoi pentru aliații lor din regiune.
Europa vede deja această problemă. Iar liderii europeni, cu care Trump nu s-a consultat asupra declanşării războiului, știu și că perspectiva unui Iran destabilizat înseamnă două lucruri: recesiune economică și un posibil val de refugiați care va afecta societățile europene.
Din acest motiv, zice Patrick Wintour, Europa privește cu multă prudență ideea de a trimite nave militare în zona Strâmtorii Hormuz, așa cum a cerut Trump. De altfel, președintele american i-a făcut „lași” pe aliații europeni din NATO pentru că nu sprijină războiul americano-israelian împotriva Iranului, indicând: „Fără SUA, NATO este un tigru de hârtie“.
Trump nu frustrat că a pierdut controlul, a înțeles că cine i-a șoptit să declanșeze acest război nu a vizat interesul său politic și acum caută să redreseze lucrurile, dorind să fie ajutat. De aceea e supărat pe aliații din NATO că nu vin s-l ajute asigure siguranţa navigaţiei prin Strâmtoarea Hormuz. Și de aceea a declarat pe rețeaua sa socială că „Strâmtoarea Hormuz va trebui păzită și supravegheată, după cum este necesar, de către alte națiuni care o utilizează”.
„Statele Unite nu o fac! Dacă ni se va cere, vom ajuta aceste țări în eforturile lor de a trece prin Hormuz, dar acest lucru nu ar trebui să fie necesar odată ce amenințarea Iranului este eradicată”, a indicat Trump.
Primul lucru care sare în ochi în declarația asta a lui Trump e contradicția internă a mesajului. Pe de o parte, el cere explicit altor state să asigure securitatea navigației prin Strâmtoarea Hormuz, ceea ce este, în esență, o solicitare de ajutor. Pe de altă parte, formularea este construită astfel încât să nu pară că SUA cer sprijin.
Trump spune că „Statele Unite nu o fac”, sugerând că Washingtonul nu are nevoie de nimeni, dar în același timp transferă responsabilitatea asupra „altor națiuni care utilizează strâmtoarea”. Ei bine, ăsta e un tip de retorică defensivă, în care liderul american încearcă să evite percepția de slăbiciune în fața propriului electorat, chiar dacă realitatea strategică arată că problema depășește capacitatea unilaterală a SUA.
În realitate, mesajul lui Trump transmite altceva pentru aliați: Washingtonul le cere să gestioneze consecințele unei strategii la care nu au fost consultați și pe care nici măcar nu au susținut-o. Pentru statele europene din NATO, situația este delicată.
De ce?
Păi dacă acceptă să participe la securizarea strâmtorii Hormuz, riscă să fie percepute ca fiind cooptate într-un război pe care nu l-au dorit. Dacă refuză, riscă o ruptură politică mai mare cu Washingtonul, care oricum era vizibilă.
În esență, Trump încearcă să transforme o criză generată de deciziile propriei administrații într-o problemă colectivă a alianței occidentale. De aici și iritarea evidentă din discursul său. El nu doar cere ajutor, ci o face într-un mod care sugerează că ceilalți sunt responsabili să curețe „mizeria strategică” rămasă în urma unei decizii americane impulsive.
🔴 Dar oare de ce încearcă acum Trump să repare lucrurile? Păi pentru că și-a dat seama sau i-au fost prezentate consecințele electorale ale acestui război înainte de alegerile de la jumătatea mandatului, mai ales în rândul bazei MAGA.
Așa cum subliniază Anne Applebaum într-un articol din The Atlantic, Donald Trump pare să opereze într-un vid strategic, unde acțiunile de azi nu au nicio legătură cu consecințele de mâine. Incapacitatea sa de a face conexiuni istorice sau geografice îl transformă într-un lider care acționează din capriciu.
Pentru Trump, spune Anne Applebaum, geografia este o chestiune de percepție vizuală, cum ar fi mărimea Groenlandei pe o hartă, nu un sistem complex de interdependențe care necesită o atenție constantă și o viziune clară.
Modul ăsta al lui Trump de a se raporta la situații l-a făcut să nu anticipeze că un război prelungit cu Iranul va acționa ca o taxă regresivă asupra propriilor săi susținători.
Mai clar spus, baza electorală MAGA nu e pregătită pentru un război lung. Mișcarea s-a construit pe promisiunea că America nu va mai plăti costurile geopolitice ale lumii. Dar un conflict prelungit în Orientul Mijlociu lovește exact în portofelul americanilor prin creșterea prețului petrolului și implicit a carburanților. Iar pentru alegătorul american obișnuit, geopolitica devine brusc personală atunci când costul combustibilului explodează.
Probabil că elita politică din jurul lui Trump i-a spus că Partidul Republican riscă să piardă puncte importante în alegerile din acest an din cauza acestui război. Așa că pentru a nu pierde majoritatea în Congresul SUA, Trump a început acum să adopte măsuri disperate care contravin dorinței cartelului de business care l-a aruncat în toată această poveste.
Ce măsuri a luat?
Păi administrația americană a ridicat sancțiunile asupra a aproximativ 140 de milioane de barili de petrol iranian, conform CNN. „Este o măsură pur temporară”, a declarat ambasadorul SUA la ONU. Mutarea este menită să blocheze strategia Teheranului de a arunca în aer prețurile internaționale la energie, scrie presa americană.
La modul cel mai clar, gestul e menit să stabilizeze prețurile, iar mesajul implicit este că războiul trebuie gestionat astfel încât să nu distrugă economia americană înainte de alegeri.
Mai mult, Statele Unite au emis o derogare de 30 de zile pentru ca ţările să poată cumpăra petrol şi produse petroliere ruseşti sancţionate, blocate în prezent pe mare.
Pentru a salva situația pe care a creat-o în Golf, Trump îi oferă practic lui Vladimir Putin resursele necesare pentru a-și finanța în continuare războiul de agresiune în Ucraina și noile campanii militare de primăvară asupra posturilor strategice de rezistență ale ucrainenilor pe linia frontului.
Iar dacă facem un pas în spate și ne uităm puțin ca din elicopter, o să putem observa că această interconectare arată cum o decizie proastă într-o parte a globului creează un efect de domino care subminează obiectivele de securitate națională ale SUA pe alte fronturi, oferind avantaje strategice adversarilor lor geopolitici tradiționali.
„Donald Trump nu gândește strategic. Nici istoric, geografic sau măcar rațional. Nu face legătura între acțiunile pe care le întreprinde într-o zi și evenimentele care au loc săptămâni mai târziu. Nu se gândește la felul în care comportamentul său într-un loc va schimba comportamentul altor oameni în alte locuri. Nu ia în considerare implicațiile mai largi ale deciziilor sale. Nu își asumă responsabilitatea atunci când aceste decizii se dovedesc greșite. În schimb, acționează din capriciu și impuls, iar când se răzgândește, când simte noi capricii și noi impulsuri, pur și simplu minte despre ceea ce a spus sau a făcut înainte”, a indicat scriitoarea Anne Applebaum în analiza sa din The Atlantic.
Și cred că nu trebuie să eliminăm din discuție faptul că Trump nu doar că și-a creat o problemă internă pe care trebuie urgent să o rezolve, dar și-a creat și o problemă externă care s-ar putea să fie fatală pentru SUA timp de decenii de acum înainte.
Mai exact, americanii riscă să-și piardă influența în Golf, așa cum indică și o analiză din Foreign Policy a profesorului Marc Lynch de la George Washington University, dacă războiul continuă și țări locuri precum Qatar, Dubai și Abu Dhabi vor continua să fie atacate de rachetele și dronele iraniene.
Atacurile Iranului asupra vecinilor săi sunt o reamintire a faptului că Statele Unite nu îi pot proteja, indică Marc Lynch. Economiile bogate din regiune, care a devenit în ultimele decenii hub-uri globale de lux și afaceri, sunt acum sub amenințare directă. Iar un conflict prelungit transformă aceste destinații sigure în zone de risc înalt din toate punctele de vedere. Iar asta se traduce prin retragerea masivă a capitalului străin și prăbușirea sectorului turistic.
Iar dacă investițiile locale și străine îngheață, stabilitatea acestor monarhii este pusă sub semnul întrebării, ceea ce complică și mai mult rețeaua de alianțe a Americii în Orientul Mijlociu.
De aceea, potrivit unor surse citate de Reuters, țările din Golf îi cer lui Trump să nu abandoneze brusc conflictul, ci să continue până în stadiul în care regimul de la Teheran să nu mai poată bloca Strâmtoarea Hormuz. Paradoxal, aceleași state care nu doreau escaladarea războiului se tem acum de retragerea rapidă a Americii.
Și există riscul real ca Trump, simțind presiunea resurselor militare și economice și a sondajelor politice, să declare o victorie falsă a SUA împotriva Iranului și să se retragă. O astfel de mișcare ar lăsa statele din Golf singure în fața unui Iran întărâtat și mai agresiv.
Ei bine, această strategie de „hit and run” (lovește și fugi) ar distruge definitiv încrederea pe care aceste state o mai au în umbrela de securitate americană, demonstrând că Washingtonul este un partener impredictibil și egoist.
Iar când credibilitatea americană scade, alte puteri apar rapid pentru a umple vidul. În acest moment, China este candidatul evident, căci regimul lui Xi Jinping a investit ani de zile în construirea unei imagini de actor pragmatic și neutru în Orientul Mijlociu. Beijingul cumpără petrol de la Iran, menține relații economice cu Arabia Saudită și încearcă să joace rolul de mediator regional.
Mai mult, Beijingul joacă cartea „adultului din cameră”, promovând o imagine de jucător neutru care prioritizează stabilitatea fluxurilor comerciale. Xi Jinping înțelege că depinde de petrolul din Golf și, spre deosebire de SUA, nu este interesat de schimbări de regim, ci de menținerea ordinii necesare pentru exporturile sale, câștigând astfel simpatia lumii musulmane, indică într-o altă analiză din Foreign Policy Aaron Glasserman, cercetător postdoctoral la Centrul pentru Studiul Chinei Contemporane al Universității din Pennsylvania.
Dacă statele arabe simt că Washingtonul doar le folosește doar ca pioni în jocurile politice interne ale administrației Trump, se vor reorienta rapid către Beijing, care oferă investiții în infrastructură și securitate fără prelegeri despre democrație sau impulsuri de război imprevizibile.
Deci ne putem trezi într-un viitor nu foarte îndepărtat în care aliații SUA din Golf să caute o formulă de securitate mai diversificată. Nu neapărat o alianță directă cu China, ci mai mult o rețea de relații în care Beijingul devine un garant economic, militar și diplomatic. Iar schimbarea asta ar avea implicații majore pentru echilibrul global de putere.
Analistul Thomas Wright, fost director senior pentru planificare strategică în Consiliul Național de Securitate în timpul administrației Biden, rezumă dilema strategică a lui Trump într-un articol din The Atlantic: multe războaie încep cu convingerea că vor fi câștigate rapid. Puține se termină astfel.
În acest moment, Casa Albă pare prinsă între două opțiuni neplăcute: continuarea unui conflict costisitor sau negocierea unui compromis complicat cu Iranul, mai precizează Thomas Wright.
Ei bine, ambele variante sunt toxice pentru imaginea de lider puternic a lui Trump, căci continuarea luptelor epuizează resursele militare și economice ale SUA, în timp ce negocierea l-ar face să pară slab în fața propriei baze electorale și a criticilor care l-au acuzat mereu de inconsecvență.
Ultimatumul
Între timp, Trump a lansat sâmbătă seară un ultimatum pe Truth Social, prin care amenință cu distrugerea infrastructurii energetice civile a Iranului dacă Republica Islamică nu redeschide Strâmtoarea Ormuz traficului maritim în 48 de ore.
Amenințarea pare cel mai probabil să fie un răspuns la faptul că Iranul a început să elaboreze planuri pentru a permite trecerea anumitor nave (din China și India), iar parlamentul de la Teheran începe să discute o lege care ar impune o taxă pentru trecerea petrolierelor prin Hormuz, după cum indică Biziday, citând presa americană.
Armata iraniană a anunţat duminică că va viza infrastructurile energetice şi staţiile de desalinizare din regiune în cazul în care Donald Trump îşi va pune în aplicare ameninţările de a distruge centralele termice iraniene.
Dacă ofensiva americană în a deschide strâmtoarea eșuează, Trump se va trezi într-o fundătură strategică totală: cu un Orient Mijlociu în flăcări, cu aliații arabi care își caută deja salvarea la Beijing și cu o bază MAGA care nu îi va ierta președintelui SUA o criză economică provocată de un război despre care a spus că va fi „scurt și victorios”.
Cam multe greseli gramaticale