De ce a atacat Trump Iranul, cum gândește „cartelul de business” de la Casa Albă și cât de direct ne va afecta războiul din Orientul Mijlociu
Multă lume s-a întrebat de ce a lansat Trump alături de israelieni operațiunea militară în Iran și dacă există și argumente economice, dincolo de cele geopolitice pecum securitatea Israelului, programul nuclear iranian sau echilibrul regional. Ei bine, încerc mai jos o explicație.
Energia. Da, ați citit bine. Azi lucrăm cu această ipoteză. Mai exact, războiul cu Iranul oferă americanilor posibilitatea de a controla piața globală a energiei într-un moment în care Statele Unite au devenit cel mai mare producător de petrol și gaze din lume.
Din poziția asta, orice creștere a prețului global al barilului se traduce în profituri masive pentru companiile americane de energie.
Așa că o creștere a prețului barilului de petrol peste 100 de dolari, despre care se vorbește tot mai des în ultimele zile, avantajează SUA în contextul actual.
Ce piețe sunt afectate? Asia și Europa, evident.
Ideea e că toți indicatorii arată că haosul din Orientul Mijlociu duce inevitabil la blocarea concurenței și la instaurarea hegemoniei totale a hidrocarburilor americane, în caz că războiul cu Iran se prelungește și durează cel puțin câteva luni. Iar Casa Albă deja ne-a pus să ne pregătim pentru acest scenariu.
Venezuela: Piesa de domino care a declanșat ofensiva SUA împotriva Chinei
Dar să o luăm cu începutul. Anul 2026 a început cu operațiunea americană din Venezuela, care a avut ca rezultat debarcarea de la putere a dictatorului Maduro și susținerea unei figuri politice care în acest moment colaborează cu administrația Trump.
Deja noua conducere de la Caracas a început să redeschidă sectorul petrolier pentru americani și să nu uităm că Venezuela are cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume, peste 300 de miliarde de barili.
Ce au reușit americanii prin mișcarea asta? Și-au securizat accesul și influența asupra resurselor din Venezuela, eliminând practic un pol major de export din America Latină către China. Să nu uităm că Beijingul deja a investit în sudul Chinei în facilități de prelucrare a petrolului din Venezuela, care are o compoziție mai dură și necesită rafinare pentru că e mai mult ca un bitumul și nu țâșnește din pământ ca cel din Orientul Mijlociu.
Apoi americanii au fost liberi să își desfășoare strategia în Orientul Mijlociu și să atace Iranul. Iar odată ce conflictul a devenit regional după ce regimul de la Teheran a reacționat, atacând mai multe țări din Golf și după ce a fost blocată Strâmtoarea Hormuz în această săptămână, petrolul americanilor devine singura opțiune viabilă pe piața globală.
Au cei de la Al Jazeera o analiză în care subliniază că SUA sunt „în mare parte izolate” de creșterea prețurilor. De ce? Pentru că sunt cel mai mare exportator de petrol din lume. Iar în timp ce restul lumii sărăcește plătind facturi la energie, economia americană încasează acești bani. Banii nu se mai duc spre șeici sau spre dictatorii din America Latină ca Maduro, ci direct în conturile „cartelului de business” care îl înconjoară pe Trump.
Căci despre asta e vorba, în esență. Despre faptul că Statele Unite în acest moment sunt conduse nu de o elită politică, ci de un cartel format din oameni cu afaceri în energie și tehnologie. Ori astfel de oameni au un alt apetit pentru risc față de niște politicieni convenționali, dacă dividendele sunt pe măsură.
Și dacă stăm să ne gândim mai clar, asta-i practic adevărata revoluție MAGA. Dacă în ultimele decenii, deciziile de angajare a statului american în război erau luate de o elită politică și administrativă cu o anumită reținere față de haosul economic, astăzi butoanele la Casa Albă sunt apăsate de un președinte controlat de acest cartel de business.
Și să nu ne facem iluzii, Donald Trump e mai degrabă un paravan pentru grupurile de interese masive din jurul său. În spatele lui Trump, oligarhii americani din tech și giganții din energie dictează agenda, iar ea presupune că profitul companiilor americane primează în fața stabilității mondiale.
În tot acest context, unul din oamenii care încearcă să păstreze SUA pe linia de plutire e secretarul de stat american Marco Rubio. Dar și el pare de cele mai multe ori copleșit de grupurile de interese care dictează politica Washingtonului.
Dacă prețul barilului de petrol sare de pragul de 100 de dolari, marii câștigători sunt companiile americane de profil. ExxonMobil, Chevron sau ConocoPhillips au infrastructură, capital și capacitatea de a crește rapid producția. Într-un context cu prețuri ridicate, profiturile lor pot crește cu zeci de miliarde de dolari într-un singur an.
Mai mult, o explozie a prețurilor îi va forța chiar și pe rivali precum Xi Jinping să cumpere energie din SUA pentru a-și menține economia în funcțiune. Cu alte cuvinte, americanii dau șah mat financiar Chinei, folosind instabilitatea din Golf ca pârghie de presiune.
Deci, în acest sens, o criză energetică globală stârnită de americani devine pentru americani o pârghie geopolitică. Iar energia se transformă într-un instrument de putere și șantaj. Fix cum a fost gazul rusesc pentru Europa timp de două decenii.
Iar americanii joacă foarte tare și pe partea de GNL. Mi-a explicat un prieten care se pricepe la piața de energie că acum, odată ce Qatarul și-a suspendat producția din cauza conflictului, acest lucru creează un vid imens pe piață. Iar companii americane precum ExxonMobil și Cheniere nu doar că vor vinde mai mult, dar vor „fura” cota de piață a Qatarului în Europa și Asia. E practic o mișcare de tip „preluare ostilă” la nivel geopolitic, în ideea că scoți concurentul din joc prin haos regional și îi iei clienții.
Iranul se poate transforma într-o „nouă Ucraină” pentru SUA
Totuși, pariul americanilor vine la pachet cu riscuri. Profitul depinde de cât de mult durează războiul. Dacă criza din Orientul Mijlociu se termină repede, în termen de câteva săptămâni, companiile americane nu au timp să crească producția pentru a profita la maximum.
Dacă însă conflictul devine unul de „atriție”, SUA au timp să-și recalibreze industria și să devină furnizorul permanent al planetei.
Mai e și problema riscului la pompă, așa cum mi-a sugerat tot prietenul meu. Mai exact, deși SUA exportă petrol, încă importă produse rafinate. Asta înseamnă că prețul la pompă pentru americanul de rând va crește.
Iar dacă barilul sare de 100 de dolari, prețul benzinei și motorinei la pompă în SUA crește instantaneu. În istoria electorală a Americii, nicio administrație nu a supraviețuit politic unei explozii a prețului la pompă pe termen lung.
Evident, elita de business din jurul lui Trump va face profit și nu are în vedere calculul electoral înainte alegerilor de la jumătatea mandatului, dar Trump ar pierde baza electorală MAGA formată din clasa muncitoare care conduce camioane și depinde de combustibil ieftin.
Mai trebuie spus și că oamenii din jurul lui Trump care fac parte din acest cartel de business nu gândesc în termeni de „război de atriție” sau stabilitate socială. Iranul nu este o țară care se va preda rapid. Istoria sa politică și ideologică arată mai degrabă o capacitate de rezistență pe termen lung.
Iar închiderea strâmtorii Hormuz e prima lor mutare dintr-un joc de gherilă care ar putea să transforma Iranul într-o „nouă Ucraină” pentru SUA. Adică americanii să aibă parte acolo de un conflict prelungit, unde armamentul lor de milioane de dolari să fie irosit pe drone ieftine.
Iar războiul ăsta prelungit cu Iranul va vulnerabiliza SUA din punct de vedere al securității, pentru că-i va forța pe americani să-și consume din resursele pe care le aveau pe stoc pentru o eventuală confruntare în Taiwan.
Orice dolar și orice muniție consumată în Orientul Mijlociu reprezintă o slăbire a prezenței americane în Pacific. Iar pentru Beijing, blocarea strâmtorii Hormuz nu este doar o problemă economică, ci și o oportunitate de a vedea Japonia și Coreea de Sud, doi aliați cheie ai SUA în Asia, îngenuncheate de lipsa energiei, în timp ce americanii sunt ocupați cu un nou „război nesfârșit” despre care Trump spune în acest moment că va dura doar „câteva săptămâni”.
Realitatea aia dură e că SUA nu pot izola cu totul China, așa cum pare că e planul, dacă își falimentează partenerii din Pacific (și din Europa). Iar un preț de 120 de dolari pe baril ar putea distruge coeziunea americanilor cu aliații săi mai repede decât ar distruge economia Chinei haosul pe care l-au provocat în Orientul Mijlociu.
Războiul de tip „Software as a Service”
De ce nu avem încă „boots on the ground” (adică armata americană pe pământ iranian)?
Pentru că dacă ai disloci trupe într-o țară, ești prizonierul acelui conflict. Trebuie să rămâi acolo pentru stabilitate sau pentru a nu părea că ai pierdut (a se vedea retragerea dezastruoasă a americanilor din Afganistan).
Fără trupe, americanii păstrează controlul total asupra butonului de „Stop”. Dacă mâine profitul din prețul ridicat al barilului de petrol începe să fie anulat de costurile logistice, americanii se pot retrage în 24 de ore prin simpla oprire a atacurilor aeriene. Administrația Trump practic a declanșat un război cu „clauză de reziliere” imediată.
Americanii au învățat că e mult mai rentabil să furnizezi tehnologie, inteligență și sprijin de la distanță decât să trimiți soldați care să moară în lupte de gherilă ca în Irak sau Afganistan. Iar prin atacuri chirurgicale și blocade care au rezultat din haosul regional, SUA au obținut rezultatul economic pe care și l-au dorit, adică scoaterea petrolului iranian de pe piață, fără a plăti prețul politic al militarilor americani care se întorc acasă în coșciug.
Este un război de tip „Software as a Service”, aplicat în geopolitică, cum probabil l-ar numi Lawrence Freedman. Adică intervenția nu are un cost fix uriaș ca în alte teatre de operații din trecut. Costul este variabil, iar cât timp „serviciul” de blocare a petrolului iranian (și a celui din restul țărilor din Golf) generează profituri, alimentezi conflictul. Dacă profitul scade, atunci oprești atacurile fără a lăsa trupe în urmă care să sufere pierderi în lupte.
Și să ne punem din nou în rolul celor care fac parte din cartelul de business din jurul lui Trump. Ei gândesc în ideea că un investitor nu intră niciodată într-o afacere fără o strategie de ieșire. Trupele la sol sunt o investiție fixă, greu de lichidat. În schimb, rachetele Tomahawk, avioanele F-16 și F-35 și dronele sunt cheltuieli operaționale.
În momentul în care analiștii de risc indică faptul că prețul petrolului a atins pragul de saturație și începe să distrugă cererea globală, făcând rău economiei americane mai mult decât îi ajută pe oligarhii care vor fi câștigat deja mult de pe urma războiului, Washingtonul poate să oprească atacurile, căci fără trupe la sol nu există „umilință” la retragere, ci doar o decizie de management.
Dar și aici apare un risc. După ce americanii se retrag, iranienii pot activa celule de gherilă din Orientul Mijlociu sau pot scufunda tancurile petroliere care trec prin Strâmtoarea Hormuz luni de zile după ce SUA au încetat atcurile.
Războiul odată început are propria sa dinamică, greu de controlat „din butoane”, după cum ne-a învățat Tucidide în istoria despre Războiul Peloponeziac.
Războiul din Orientul Mijlociu ne va lovi pe toți la buzunar
În timp ce Europa se confruntă cu o criză energetică mai gravă decât cea din 2022, cu stocuri de gaz de sub 30%, singura mână întinsă vine de peste Ocean, dar nu e gratuită. Financial Times a descris o scenă de coșmar pentru europeni care s-a întâmplat miercuri.
Miercuri, un petrolier cu gaze naturale lichefiate din Nigeria care avea ca destinație Franța a devenit prima marfă din Oceanul Atlantic redirecționată către Asia, semnalând o concurență tot mai mare din partea economiilor asiatice pentru acapararea aprovizionării.
În acest haos, vizita cancelarului german Friedrich Merz la Casa Albă nu a fost doar diplomație, ci mai ales despre consolidarea raporturilor comerciale în ceea ce privește energia, după cum mai indică FT.
Pe de altă parte, o analiză CNN subliniază că 80-90% din energia care trece prin Strâmtoarea Ormuz merge spre Asia. Prin blocarea acestui punct vital, americanii nu doar că scumpesc barilul, dar „exportă” inflație direct în inima economiei chineze.
În timp ce prețurile la pompă cresc ușor în SUA, ele devin insuportabile în India sau China, unde exporturile de orez și producția de îngrășăminte sunt deja blocate.
CNN avertizează că Asia și Europa s-ar putea confrunta cu un val de inflație care amenință să sufoce consumatorii și să forțeze băncile centrale să mențină dobânzile sus, blocând orice șansă de relansare economică.
Efectele colaterale ale acestui războiului din Orientul Mijlociu se resimt deja în cele mai vulnerabile sectoare: hrana și agricultura. O treime din exporturile mondiale de uree, adică îngrășământul fără de care jumătate din producția globală de hrană ar dispărea, sunt blocate în spatele barajului de rachete din Golf. În India, peste 400.000 de tone de orez zac blocate în porturi, în timp ce prețul fertilizatorilor egipteni a crescut deja cu 35% săptămâna asta.
Deci ceea ce pentru cartelul de business din jurul lui Trump este un pariu profitabil pe energie, pentru restul planetei se traduce într-o criză a subzistenței.
CNN mai trage un semnal de alarmă și în ceea ce privește prăbușirea lanțurilor de aprovizionare, care nu reprezintă doar o problemă de transport, ci e efectiv o paralizie a arterelor vitale ale comerțului global. Mai clar spus, blocajul din Orientul Mijlociu a creat un efect de domino, iar companii precum Adidas deja au indica că vor avea întârzieri masive pentru mărfurile expediate prin cargo aerian, într-o regiune unde companii precum Emirates sau Qatar Airways gestionează 13% din capacitatea mondială de transport.
Și nu vorbim doar despre haine, ci despre componente critice, de la microcipuri la electronice de înaltă valoare, care circulă prin aceste noduri logistice. Ori când spațiul aerian se închide și porturile din India se aglomerează cu sute de mii de tone de marfă blocată, rezultatul este o penurie artificială care va scumpi produsele la raft în fiecare oraș de pe planetă, mult peste nivelul inflației monetare.
Concluzia de etapă vine de la ministrul Energiei din Qatar, care a declarat vineri că „dacă acest război continuă câteva săptămâni, creșterea PIB-ului în întreaga lume va fi afectată”.
Saad al-Kaabi a mai spus că riscul de prăbușire a economiilor globale este iminent pe măsură ce factura energetică devine insuportabilă pentru orice stat care nu deține resurse proprii.
Ei bine, asta e confirmarea oficială a faptului că instabilitatea din Golf a încetat să mai fie un conflict regional. E o problemă globală care se va resimți în buzunarul fiecăruia dintre noi. Iar aici, în România, avem deja strategia pregătită. Ea poartă titlul: „om trăi și om vedea”.
AICI SE POATE VERIFICA ÎN TIMP REAL PREȚUL BARILULUI DE PETROL.
