Ce spune un cercetător american conservator despre relația dintre SUA și Europa: „A devenit din ce în ce mai tranzacțională”. Nu s-a rupt, dar s-a schimbat profund
Azi e 4 iulie, iar Statele Unite își sărbătoresc independența într-un moment în care lumea se întreabă, din nou, ce fel de putere mai vor să fie Statele Unite.
Și, evident, nu vorbim de America aia din manualele de istorie sau de America aia idealizată prin reclamele TV, ci de America aia reală influențată de Donald Trump și rețeaua MAGA, care a devenit tranzacțională și tot mai puțin dispusă să joace automat rolul de protector strategic al Europei. Iar pentru România, această întrebare nu este una teoretică. Este o întrebare de securitate națională.
Așa că pentru a înțelege mai bine America de azi am stat de vorbă cu Jordan Embree, cercetător asociat pentru relații transatlantice în cadrul Margaret Thatcher Center for Freedom și absolvent al Walsh School of Foreign Service din cadrul Georgetown University, unde a obținut un master în Studii de Securitate.
El spune că relația transatlantică nu s-a rupt, dar s-a schimbat. Iar nuanța asta este esențială, căci America de azi, sugerează Jordan Embree într-un interviu pentru Explicativ, nu abandonează NATO și nu închide ușa Europe, dar vechiul prteneriat nu mai funcționează ca în ultimele decenii.
De reținut:
Jordan Embree este membru al The Heritage Foundation și ce spune el trebuie înțeles ca fiind o poziționare venită din zona conservatoare americană, favorabilă administrației Trump, care încearcă să prezinte schimbarea de politică externă a SUA nu ca pe o ruptură periculoasă, ci ca pe o „renegociere necesară” a relației transatlantice.
Mai clar spus, răspunsurile lui Jordan Embree reflectă perspectiva unei părți a gândirii conservatoare de la Washington, care nu vede trumpismul ca pe o cauză care duce la crearea unui zid între americani și europeni, ci ca pe o recalibrare dură a relației între cele două părți.
Marco Badea: Sub actuala administrație Trump, cum ați descrie starea relației SUA-UE? Mai tratează Washingtonul aliații europeni ca pe parteneri strategici sau relația a devenit fundamental tranzacțională?
Jordan Embree: A doua administrație Trump a adoptat o poziție precaută în relația cu Uniunea Europeană sau „Bruxelles”, cum este deseori numită la Washington. Totuși, președintele Trump a diferențiat această relație de numeroasele parteneriate bilaterale productive pe care Statele Unite le au cu aliații europeni.
Relația Washington-Bruxelles a devenit din ce în ce mai tranzacțională în timpul negocierilor intense privind comerțul și abordările de reglementare în domeniul inteligenței artificiale, însă cooperarea funcțională continuă pe dosare precum reducerea riscurilor în lanțurile de aprovizionare cu minerale critice.
Prin contrast, parteneriatele bilaterale ale Americii sunt în plină dezvoltare cu mai mulți aliați europeni, pe teme precum energia, interconectarea gazieră sudică a Croației, prima centrală nucleară a Poloniei în Pomerania și dezvoltarea reactoarelor modulare mici ale NuScale Power în România, printre altele, construcțiile navale, de exemplu participarea Finlandei la ICE Pact, și coproducția mai largă în domeniul apărării, precum producția PAC-2 în Germania, coproducția NASAMS cu Norvegia și parteneriatul Armatei SUA cu Czechoslovak Group pentru muniție de 155 mm.
Și toate acestea fără a mai vorbi despre fluxurile profunde de comerț și investiții private, de ordinul miliardelor de dolari anual, dinspre America către națiunile europene aliate, precum și despre legăturile durabile dintre oameni.
Marco Badea: Din perspectiva Bucureștiului, încrederea în angajamentul Americii de a apăra Europa de Est a fost o piatră de temelie a politicii de securitate națională încă de la aderarea la NATO. Mai este justificată această încredere astăzi sau ar trebui România să înceapă să își recalibreze așteptările?
Jordan Embree: Încrederea în angajamentul Americii de a-și apăra aliații din NATO este în continuare justificată astăzi, inclusiv în cazul României. A doua administrație Trump s-a concentrat cu o intensitate specială asupra reechilibrării împărțirii poverii militare în cadrul NATO și asupra asigurării faptului că membrii europeni ai NATO își dezvoltă capacitățile, pe măsură ce se îndreaptă către preluarea rolului principal în descurajarea convențională în Europa.
România are un argument solid de prezentat, întrucât bugetul de apărare al Bucureștiului, de 2,45% în 2026, reprezintă o creștere continuă către ținta NATO de 3,5% pentru cheltuielile de apărare de bază, anunțată la Summitul de la Haga.
Dincolo de creșterile de cheltuieli și de modernizarea militară pe care acestea o finanțează, România continuă să găzduiască sistemul american Aegis Ashore, unul dintre elementele esențiale ale sistemului NATO de apărare împotriva rachetelor balistice, la Baza Militară Deveselu.
Sprijinul Washingtonului pentru București a fost consolidat și de susținerea României pentru operațiunile militare americane legate de Iran, iar soliditatea relației bilaterale a fost confirmată de faptul că președintele Trump l-a trimis pe subsecretarul de stat DiNanno la Summitul B9 din mai 2026, găzduit de președintele Dan.
Marco Badea: Vrea să vorbim puțin și despre o schimbare a „geografiei europene a puterii”. Cum arată această nouă hartă? Ce țări sau blocuri câștigă greutate strategică și care își pierd relevanța?
Jordan Embree: Geografia europeană a puterii se schimbă pentru a acomoda o contribuție mai mare din partea statelor din Europa Centrală și de Est, pe fondul unor tipare divergente de creștere economică și remilitarizare.
Multe capitale din Europa Occidentală au petrecut ultimul deceniu și jumătate renunțând treptat la surse tradiționale de energie, inclusiv la energia nucleară, doar pentru a se confrunta apoi cu o insecuritate energetică masivă și cu creșteri ale prețurilor, pe măsură ce sursele de energie rusești au fost deconectate, iar oferta s-a restrâns.
În plus, multe state vest-europene au înghețat timp de decenii expansiunea apărării și modernizarea militară, unele țări, precum Spania, refuzând în continuare să își reconstruiască propriile capacități naționale de apărare.
Prin contrast, țările din Europa Centrală și de Est au înregistrat o creștere economică constantă, respingând în același timp o tranziție verde totală fără resursele și infrastructura necesare pentru a o realiza.
Această prudență, combinată cu neîncrederea istorică față de Moscova, a asigurat o securitate energetică mai bună pe piețe tensionate, favorizând în același timp proiectele energetice non-rusești. În plus, mulți aliați din Europa Centrală și de Est au avertizat, cel puțin din 2014 încoace, asupra necesității de a descuraja amenințarea venită dinspre Rusia prin modernizare și extindere militară.
Națiunile nordice, cu un accent special pe Finlanda și Suedia, profită, de asemenea, de aceste tendințe, în timp ce își construiesc un rol de lider în apărarea europeană datorită bazelor industriale de apărare menținute după Războiul Rece, unor armate capabile, care s-au conectat fără dificultate la structurile NATO, și unui angajament vizibil față de apărare prin exerciții, poziționare și finanțare.
Marco Badea: Dacă vechiul târg transatlantic, securitate americană în schimbul alinierii europene, se destramă, cum ar arăta o nouă înțelegere transatlantică? Ce ar trebui să aducă fiecare parte la masă?
Jordan Embree: Vechiul târg transatlantic se deteriorase în timp, mai ales în perioada de după căderea Uniunii Sovietice, transformându-se într-o relație de tip furnizor-dependent între Statele Unite și aliații săi europeni.
Recunoscând acest lucru și confruntat cu amenințări alarmante la adresa securității și influenței americane în întreaga lume, Washingtonul și-a împins aliații europeni să se revitalizeze, de la economiile lor până la structurile de apărare și încrederea culturală.
Așa cum a spus secretarul Rubio în discursul său de la Conferința de Securitate de la München: „Nu vrem ca aliații noștri să fie slabi, pentru că asta ne face pe noi mai slabi.”
Marco Rubio, americanul care a vrăjit Europa la Conferința de Securitate de la München pentru a promova filosofia MAGA
Știți vorba aia că „un diplomat bun este o persoană care îți poate spune să te duci dracului într-un mod atât de elegant încât abia aștepți să începi călătoria”? Cam asta a făcut secretarul de stat american, Marco Rubio, pe scena Conferinței de Securitate de la München.
Noua înțelegere transatlantică pornește de la această logică pentru a construi un parteneriat real, bazat pe forță reciprocă. În domeniul militar, aceasta înseamnă extinderea coproducției și a acordurilor de licențiere cu aliații europeni care arată angajament în preluarea rolului principal în descurajarea convențională în Europa.
În domeniul economic, aceasta înseamnă reducerea barierelor comerciale și reducerea coordonată a riscurilor din lanțurile de aprovizionare, evitând în același timp suprareglementarea energiei și a tehnologiilor emergente.
În privința culturii, aceasta înseamnă prețuirea moștenirii noastre comune de libertate și securizarea frontierelor naționale. O reimplicare energică în acest fel va ajuta la reechilibrarea târgului transatlantic în beneficiul ambelor părți, asigurând în același timp că partenerii noștri europeni sunt, în cuvintele secretarului Hegseth la Dialogul Shangri-La, „parteneri, nu protectorate”.
Marco Badea: Cât de departe a dus mișcarea MAGA America față de modelul Pax Americana, care a modelat ordinea internațională de după 1945? Este aceasta o abatere temporară sau o schimbare structurală în modul în care SUA își văd rolul în lume?
Jordan Embree: Modelul Pax Americana și ordinea internațională de după 1945 pe care acesta a influențat-o au fost abordări potrivite unui moment istoric foarte specific, în care Statele Unite erau net superioare economic unei Asii, Europe și Rusii devastate, având în același timp o structură de apărare excepțional de extinsă și bine finanțată, ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial.
Abordarea Americii, de la Planul Marshall și sprijinul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, până la administrațiile de ocupație din Germania de Vest și Japonia și crearea alianței NATO, s-a bazat pe necesitatea strategică de a pacifica foști adversari și de a reconstrui aliați din timpul războiului pentru a consolida un nucleu occidental.
Această generozitate americană a obținut succese strategice majore, dar a generat subtil angajamente perpetue într-un context în care echilibrul relativ al resurselor avea să se diminueze în cele din urmă, necesitând renegocieri periodice.
Nici ajustările MAGA proiectate de președintele Trump nu sunt primele. Ne putem uita la doctrina strategică New Look, adoptată de Statele Unite în anii 1950, care a centralizat folosirea armelor nucleare pentru descurajare, în timp ce America se confrunta cu amenințări în Europa și Asia pe fondul demobilizării de după Al Doilea Război Mondial.
Un alt exemplu, de data aceasta în domeniul economic, este decizia președintelui Nixon din 1971 de a scoate Statele Unite de pe etalonul aur, pentru a oferi Washingtonului flexibilitate în politica monetară.
Mișcările președintelui Trump de a schimba modelul Pax Americana față de iterația sa anterioară se înscriu într-o tendință istorică de renegocieri, iar schimbările vor rezista probabil, într-o anumită măsură, și sub administrații prezidențiale americane succesive.
Marco Badea: Privind spre 2028, după încheierea celui de-al doilea mandat al lui Trump, ce scenarii vedeți pentru politica externă a SUA și, mai precis, pentru relația SUA-Europa? Poate fi restaurat vechiul cadru sau s-a schimbat ceva ireversibil?
Jordan Embree: Anumite schimbări structurale aflate în centrul abordării președintelui Trump privind securitatea națională și politica externă vor continua în majoritatea scenariilor de după 2028. Printre acestea se numără concentrarea sporită asupra Indo-Pacificului, reechilibrarea responsabilităților de descurajare în Europa și atenția guvernamentală față de fluxurile economice.
Acestea fiind spuse, există trei scenarii de bază pentru relația SUA-Europa care merită luate în considerare.
Scenariul 1: Republicanii câștigă în 2028 și continuă să avanseze abordarea MAGA. În acest scenariu, un candidat republican aliniat cu abordarea MAGA câștigă alegerile prezidențiale. Ulterior, este probabil ca acest candidat să continue consolidarea relațiilor cu aliații europeni care își asumă activ apărarea, aplicând în același timp presiuni agresive asupra celor care nu o fac.
Scenariul 2: Democrații câștigă în 2028 și rebranduiesc abordarea americană, fără a modifica factorii fundamentali. Dacă un candidat democrat câștigă alegerile prezidențiale din 2028, este probabil ca abordarea retorică a Washingtonului să fie mai blândă, iar primele eforturi să fie îndreptate către demonstrarea unei „inversări” a MAGA. În cele din urmă, însă, partenerii europeni care își asumă mai activ apărarea vor continua să se bucure de favorurile Washingtonului mai mult decât cei care nu o fac.
Scenariul 3: China invadează Taiwanul înainte de 2028 sau chiar în 2028, iar politica transatlantică americană devine un efort complet subordonat. Dacă China invadează Taiwanul înainte de 2028 sau chiar în 2028, America se va baza masiv pe aliații săi europeni pentru a sprijini activ un efort de război menit să împiedice ocuparea cu succes a Taiwanului prin mijloace economice, diplomatice și militare limitate, în timp ce se va baza pe aceștia în Europa pentru a susține Ucraina și pentru a descuraja un atac rusesc.
* Faptul că public acest dialog nu înseamnă că îl îmbrățișez integral și nici că mă poziționez în logica trumpismului politic. Dimpotrivă, cred că Donald Trump a produs multe fisuri în încrederea transatlantică și a alimentat o formă politică externă brutală, imprevizibilă și adesea greu de digerat pentru aliații europeni. Dar tocmai de aceea merită înțeles cum gândește o parte a dreptei conservatoare americane: nu pentru a o aplauda automat, ci pentru a pricepe direcția în care se mișcă America reală, nu America pe care ne-am obișnuit noi să o proiectăm din Europa de Est.
Altfel spus, nu trebuie să fii trumpist ca să înțelegi că America s-a schimbat. Și nu trebuie să fii fan Trump ca să accepți că unele dintre întrebările puse de administrația sa despre apărare, costuri, dependența strategică și responsabilitatea Europei vor rămâne pe masă și după ce Trump părăsește Casa Albă după 2028.
Asta e, de fapt, partea complicată pentru România. Putem respinge stilul politic al lui Trump și putem critica excesele, cinismul și impredictibilitatea lui, dar nu ne putem permite luxul de a ignora realitatea structurală pe care el a accelerat-o: Statele Unite nu mai vor să fie furnizorul automat de securitate pentru o Europă care ezită să își asume propria apărare.
De aceea cred că statul român, fiind complex și construit din realism politic, nu captiv unei emoții de moment sau creată prin afinitate ideologică, trebuie să gândească și să acționeze strategic, susținând în continuare parteneriatul cu SUA, dar simultan și consolidarea pilonului european în NATO, adică acea voință strategică comună a Europei.
Poziția lucidă pentru România nu e nici antiamericanismul isteric, nici trumpismul de import și nici slugărnicia strategică. Poziția lucidă pentru țara noastră e să rămânem profund ancorați în alianța cu Statele Unite, dar să înțelegem că această alianță va conta tot mai mult pentru cei care vin la masă cu ceva concret: bugete de apărare, industrie, infrastructură, energie, capacitate militară și voință politică, nu texte scrise în Newsmax.
Relația noastră cu americanii trebuie construită dincolo de Trump, MAGA, democrați și republicani. Trebuie construită pe interese comerciale comune, de securitate, economie, în energie, pe interesele ce țin de tehnologie, de apărare și pe poziția noastră ca țară pe Flancul Estic al NATO, la Marea Neagră și la graniță cu războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina.
România nu poate renunța nici la americani și nici la europeni. Nu ne permitem o astfel de acțiune, ținând cont de toate vulnerabilitățile pe care le avem și de contextul următorilor ani în Europa, mai ales de alegerile de anul viitor (din Franța, mai ales).
Așa că soluția e să rămânem la centru și să desfășurăm o politică externă în primul rând națională, asemănătoare Poloniei, Norvegiei sau Italiei, care să evidențieze atuurile statului, dar și fermitatea cu care își apără poziția în jocul geopolitic.
