Ce văd Germania și SUA în noua Strategie Națională de Apărare a României. Analiza a doi experți români din Berlin și Washington
România și-a votat, în sfârșit, noua Strategie Națională de Apărare a Țării, dar momentul în sine a părut mai puțin despre un document tehnic redactat de echipa de la Palatul Cotroceni și mai mult despre o radiografie a felului în care statul român se percepe într-un moment de presiune istorică.
În primul său discurs în Parlament după depunerea jurământului, președintele Nicușor Dan a rostit în fața plenului reunit o frază-cheie pe care o vom tot auzi în anii următori: „Rusia desfășoară un război hibrid împotriva României”.
Care e contxtul în care s-a adrest Parlamentului Nicușor Dan? Unul în care ordinea internațională se clatină, războiul nu mai e doar la graniță, ci chiar se desfășoară și în spațiul aerian al României prin penetrarea acestuia cu drone, iar tehnologia avansează cu mult mai repede înaintea instituțiilor. Statul român trebuie, prin urmare, să decidă dacă rămâne un spectator la toate acestea sau încearcă să țină pasul și să livreze soluții pentru a-și apăra cetățenii.
Iar noua Strategie Națională de Apărare a Țării în propune asta prin conceptul de „independența solidară” în jurul căruia a fost construită întreaga strategie. Ce vrem să spunem prin asta? Că suntem un stat care acționează în funcție de identitatea și nevoile societății sale, dar care rămâne solid ancorat în parteneriatele și angajamentele euro-atlantice.
Unde a fost onest Nicușor Dan? În momentul în care a spus că recunoscut decalajul dintre evoluția societății românești și ritmul lent al instituțiilor care ar trebui să o protejeze. Președintele a enumerat, fără cosmetizare, sursele de vulnerabilitate internă: administrația publică slăbită, corupția, evaziunea fiscală, educația lipsă, fragmentarea politicilor în ceea ce ține de digitalizare, cercetarea subfinanțată, lipsa gândirii critice și declinul demografic.
În oglindă, a pus harta externă a riscurilor – de la atacurile cibernetice și dezinformarea coordonată, până la instabilitatea din Moldova, Ucraina, Balcani și ecoul conflictelor din Orientul Mijlociu.
În această ecuație, parteneriatul strategic cu SUA, apartenența la NATO și rolul României la Marea Neagră devin pivoți definitorii ai noii strategii. Iar Nicușor Dan a ținut să spună că fără încrederea cetățenilor, fără implicarea societății civile și fără o luptă reală împotriva marii corupții, nicio strategie, oricât de bine ar fi scrisă, nu va ridica România la nivelul ambițiilor pe care tocmai și le-a asumat.
Cum se vede noua Strategie Națională de Apărare a Țării de la Washington și Berlin
Privită de la Berlin, strategia lui Nicușor Dan arată ca un document prins între ambiție și inerție. Tudor Dan Acuța, analist specializat în spațiul german, care lucrează în cadrul Bundestagului, observă că, în loc să fie o foaie de parcurs clară, noua strategie e un amestec de obiective greu de atins și un „weiter so” al vechilor concepte de „securitate extinsă” moștenite din epoca Iohannis, care au lărgit enorm câmpul de acțiune al serviciilor fără a aduce și mecanisme de evaluare reală a rezultatelor.
Tudor, într-un interviu pentru Explicativ, spune că Berlinul vede o noutate importantă: recunoașterea Rusiei ca principală amenințare și saltul de discurs în ideea că România nu se mai prezintă doar ca „pilon de stabilitate”, ci ca viitoare „putere a Europei de Sud-Est”. Dar nemții au remarcat și fisura noii strategii, după cum indică Tudor Dan Acuța. Iar aceasta e fix conceptul de „independență solidară”, care e formulat ca o metaforă elastică, în care fiecare citește ce vrea, de la concesii față de curentul suveranist, până la visul unei autonomii pe care România nu o poate susține nici militar și nici industrial.
Direct din Washington DC, acolo unde lucrează ca asistent universitar la Georgetown University, Antonia Pup a declarat într-un interviu pentru Explicativ că „independența solidară” e răspunsul târziu al României la un context transatlantic tot mai tranzacțional, în care nu mai poți delega securitatea la infinit către americani sau către NATO, în timp ce ții Armata subfinanțată și diplomația pe pilot automat.
Faptul că se vorbește de investiții în drone și sisteme anti-dronă, protecție cibernetică, o diplomație mai agilă și un stat capabil să gestioneze războiul informațional indică că România face un apel la mobilizarea întregului stat și a societății pentru ca țara să devină furnizor de securitate, nu doar beneficiarul norocos al umbrelor altora, spune Antonia. Iar ăsta e un semn de maturizare, cel puțin teoretic.
În plus, Antonia e de părere și că mai mult decât o strategie de apărare, avem nevoie de o mentalitate de apărare forte, pe întreaga verticală de putere a statului român, pe care ea o sumarizează scurt și clar: în războiul hibrid cu Federația Rusă, noi câștigăm și ei pierd.
O strategie cu ambiții mari, dar cu aceleași limite
Dacă priviți noua Strategie Națională de Apărare nu ca pe un PDF de 40 de pagini, ci ca pe o hartă a modului în care statul român se vede pe sine în următorii cinci ani, ce este cu adevărat nou în acest document și ce rămâne, de fapt, o listă de dorințe reambalată mai entuziast?
Antonia Pup:
Aș dori să prefațez răspunsul la această întrebare afirmând faptul că mi se pare inadmisibil ca Parlamentul României să fi votat această Strategie națională de apărare chiar în ziua prezentării acesteia în forul suprem legislativ al țării, fără a avea suficient timp la dispoziție pentru dezbateri comprehensive în cadrul comisiilor de resort.
Pe subiecte care vizează politică de securitate națională, este simptomatic pentru un serios deficit de democrație faptul că Parlamentul ales al țării este tratat ca un fel de ATM în care se introduce politica publică de către Executiv pe o parte pentru ca mai apoi să iasă la secundă pe cealaltă parte și în formă neschimbată.
Parlamentul României a mai ratat ocazia să-și exercite rolul de monitorizare a activității Executivului în luna octombrie a.c., atunci când a fost anunțată retragerea a circa 1.000 de soldați americani de pe teritoriul țării noastre. Atunci, după părerea mea, Parlamentul ar fi trebuit să audieze miniștrii Apărării și de Afaceri Externe privind planurile Guvernului pentru suplinirea acestui deficit de securitate.
Parlamentul a ratat din nou ocazia de a modela politica de securitate națională, girând o Strategie în formă consolidată adoptată în grabă și pe care fac pariu cu dumneavoastră că mulți nu au citit-o! Să nu uităm un lucru: o strategie națională de apărare fără un buget adecvat este doar o listă de dorințe. Cine adoptă bugetul țării? Exact - Parlamentul. Iar cele două elemente, strategia și banii cu care o vom implementa, merg mână în mână pentru asigurarea siguranței naționale.
Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, ca prim element de noutate observăm nominalizarea lipsită de echivoc a Federației Ruse drept amenințare de prim rang. Mai precis, strategia afirmă că acțiunile ostile ale Federației Ruse constituie principalele amenințări la adresa securității naționale.
În mod particular, mi-a atras atenția și faptul că „principala amenințare la adresa securității cibernetice a României este reprezentată de operațiunile informatice ofensive derulate de entități asociate serviciilor secrete ruse”.
Este un mod elegant al statului român de a spune „We don’t have a cyber problem, we have a Russia problem”, ceea ce este adevărat, pentru că Federația Rusă și-a schimbat în ultima decadă doar mijloacele, nu și scopul de a destabiliza Occidentul și deci și România. Strategia recunoaște faptul că ne aflăm „în cel mai dificil context internațional de securitate de după al Doilea Război Mondial”, în care „ordinea internațională din trecut este modificată radical”.
Avem de asemenea recunoașterea faptului că „asistăm la o creștere a disponibilității competitorilor care nu împărtășesc valorile occidentale de as e asocia și a coopera cu Federația Rusă”, fără a fi nominalizat principalul partener strategic al Federației Ruse și sponsorul decisiv al mașinăriei de război în Ucraina - Republica Populară Chineză.
Un alt element de noutate este reprezentat de nivelul de ambiție regională, care este exprimat fără ambiguități: „Țara noastră are argumente să se proiecteze, pe termen mediu, drept principala putere a Europei de Sud-Est și a doua mare putere la est de Germania, după Polonia, acționând ca un furnizor de securitate predictibil și un pilon de stabilitate pentru regiunea Mării Negre și a Balcanilor de Vest”.
Cred că acest nivel de ambiție merită să fie salutat, întrucât oferă o direcție cât se poate de clară diplomației țării noastre. Includerea acestei mize în interiorul Strategiei naționale de apărare obligă la performanță din partea tuturor instituțiilor statului pentru a ne asigura că până în 2030 vom deveni cu adevărat prima putere a Europei de Sud-Est. Tot ca un element de noutate este și ambiția României de a participa activ la consolidarea pilonului european al NATO, care este în acord cu noile realități din interiorul relației transatlantice.
Avem, desigur, o serie de elemente de continuitate în raport cu strategiile precedente, ceea ce este de lăudat, după părerea mea, pentru că demonstrează coerența posturii României în lume ca un actor euro-atlantic pe care aliații noștri se pot baza.
Conceptul de securitate extinsă este un asemenea element, dar și triada strategică în care este ancorată securitatea națională a României: apartenența la UE și NATO și parteneriatul strategic cu Statele Unite, parteneriat descris ca „pilon de neînlocuit al securității noastre și platformă de avansare a prosperității României”.
Tudor Dan Acuța:
O hartă a modului în care statul român se vede pe sine, sau cum îi spuneam pe vremuri, o foaie de parcurs, este ce ar fi trebuit să fie acest document. Problema principală este însă că nu este asta, ci este un amestec de dorințe greu spre imposibil de realizat combinat cu un „weiter so”, adică o continuitate a întocmai unor concepte dăunătoare introduse în forma asta atât de vastă de către fostul președinte Iohannis în SNAP-uri.
Există însă elemente de noutate. În primul rând, nivelul de ambiție este clar mai ridicat, chiar dacă nu este clar cum am putea atinge aceste obiective, este de apreciat că le avem și nu ne complacem, cel puțin declarativ, în status quo. România nu mai este descrisă doar ca un „pilon pentru securitatea regională”, ci aspiră să devină principala putere din Europa de Sud-Est și un actor cheie pe flancul estic. Aceasta reprezintă un salt calitativ în modul în care statul vorbește despre sine.
În al doilea rând reușim pentru prima dată să descriem realist și corect relația cu Rusia. Vedem Rusia ca pe principalul factor de risc și principala amenințare la adresa securității României.
În al treilea rând, există o încercare explicită de a marca o versiune românească a autonomiei strategice sub eticheta „independență solidară”. Problema este însă că nu știm ce înseamnă, iar explicațiile președintelui din plenul parlamentului deși ne dau o cheie de lectură, aceasta nu este satisfăcătoare, deoarece interpretarea acestor concepte ar trebui să reiasă clar din textul strategiei, nu din remarci ulterioare.
Cam atât pentru diferențe notabile. Cât pentru similitudini, ele sunt multe, ceea ce nu este neapărat un lucru rău, din contră. Problema apare însă când ne uităm atent la aceste similitudini și vedem că s-a insistat cu îndârjire pentru păstrarea conceptului de securitate extinsă. Acest concept, clar definit și pe care îl cunoaștem, este unul care și-a demonstrat limitările, pentru că simpla extindere a conceptului de securitate asupra domenii ce nu țin în mod direct de acesta fără a avea și o strategie de implementare, a dus doar la o implicare aprofundată a instituțiilor de forță în domenii precum sănătatea, educația sau lupta anticorupție, fără rezultate și fără posibilitatea practică a unui control al calității acestei implicări.
Practic serviciile au căpătat puteri noi prin lărgirea domeniului de activitate, dar nu au fost create și metode de evaluare a acestor intervenții în domeniile noi și nici măcar empiric nu se pot identifica.
Partea II
Mâine vom publica pe Explicativ a doua parte a interviurilor cu Antonia Pup și Tudor Dan Acuța, în care cei doi experți vorbesc despre concept central de „independența solidară”.
E o doctrină cu potențial, un exercițiu de realism strategic sau doar o formulă poetică pe care fiecare o interpretează cum vrea?
Răspunsul nu e simplu, o să aflați, iar asta se vede cel mai bine atunci când privești conceptul de la distanță, prin ochii celor două capitale care cântăresc serios ambițiile României: Berlin și Washington.
