Cine ucide o companie și cine o mai poate salva? Interviu cu Speranța Munteanu, fost partener de Big 4
Companiile nu mor întotdeauna în ziua în care rămân fără bani. Uneori, moartea lor începe cu ani înainte, atunci când managementul ignoră realitatea, acționarul refuză schimbarea, iar deciziile economice sunt înlocuite de orgoliu, improvizație și interese politice.
Despre toate acestea am stat de vorbă cu Speranța Munteanu, specialistă în restructurarea companiilor, fost partener într-o companie din grupul Big 4, administrator special al Romaero și fost inginer proiectant de platforme industriale.
Ea spune că unele companii dispar pentru că tehnologia pe care s-au construit devine inutilă, altele sunt înghițite de competitori, iar altele sunt omorâte chiar de oamenii care le-au creat și refuză să le lase să se schimbe.
„O astfel de situație ucide compania lent, dar ucide”, spune Speranța Munteanu.
Înainte de a lucra în consultanță și restructurare, Speranța a fost inginer proiectant de platforme industriale, ceea ce înseamnă că a cunoscut economia românească mai întâi din interiorul industriei și abia apoi din perspectiva omului chemat să repare companii aflate în dificultate. Ea chiar și-a descris meseria într-un mod foarte simplu. a spus că e un fel de „doctor de companii”. Iar eu am ales să o prezint așa.
Prima schimbare de perspectivă pe care o propune Speranța Munteanu e legată de companiile de stat. Noi discutăm aproape întotdeauna despre ele ca și cum ar aparține Guvernului, ministerelor sau politicienilor aflați temporar la putere. În realitate, spune ea, „noi suntem acționarii statului”.
Prin taxele pe care le plătim, îi dăm statului bani, iar acesta devine un investitor care acționează în numele nostru. De aceea, întrebarea importantă nu e doar dacă o companie de stat face profit, ci de ce statul continuă să fie acționar în acea companie și ce interes public urmărește.
Există companii comerciale de la care statul trebuie să ceară profit, dar există și activități strategice sau sociale a căror valoare nu poate fi măsurată exclusiv prin bilanț.
Metroul, de exemplu, nu trebuie judecat după profitabilitate, ci după numărul de oameni pe care îi scoate din traficul de suprafață, calitatea serviciului, reducerea poluării și mobilitatea pe care o oferă orașului. „Interesul meu nu se calculează în profitabilitate”, explică Munteanu despre asemenea servicii. Asta nu înseamnă că pierderile trebuie tolerate la nesfârșit, ci că fiecare companie trebuie evaluată prin indicatorii potriviți misiunii sale.
Problema României, spune Speranța Munteanu, e că statul nu și-a pus suficient de serios întrebarea de ce deține anumite companii. După 1990, am moștenit o economie în care aproape întreaga industrie era de stat, cu platforme construite pentru piețe care aveau să dispară.
Speranța Munteanu vorbește aici și din experiența sa de inginer proiectant: „Am construit energofag”, recunoaște ea, explicând că multe dintre tehnologiile folosite ignorau deja scumpirea energiei. După căderea comunismului, România a oscilat între ideea că nu-și mai permite să susțină acele întreprinderi și ideea că într-o economie de piață ele nu mai aveau de ce să fie deținute de stat.
Cine răspunde când o companie începe să se prăbușească?
Când o companie intră în dificultate, tendința noastră este să întrebăm ce trebuie să facă directorul. Speranța Munteanu spune însă că întrebarea corectă este ce trebuie să facă acționarul.
Managementul e ales pentru a implementa strategia proprietarului, iar dacă firma a ajuns într-o situație atât de gravă încât are nevoie de un specialist în restructurare, înseamnă că avertismentele anterioare au fost ignorate sau soluțiile aplicate nu au funcționat. Ea amintește o regulă brutală din literatura de restructurare: „Dragă CEO, când intru eu, tu pleci”. Nu neapărat pentru că directorul este singurul vinovat, ci pentru că încrederea creditorilor, angajaților și partenerilor trebuie reconstruită.
Evident, nu orice abatere de la plan înseamnă însă că firma este pe moarte. Un război, o criză energetică, o schimbare tehnologică sau o prăbușire a cererii pot da peste cap inclusiv o companie bine condusă.
„Deci gândește-te ce înseamnă un plan la o companie. Înseamnă că eu acum, la momentul zero, îmi imaginez că peste un an sau peste șase luni situația în economie va fi așa, că prețurile vor fi într-o anumită bandă de prețuri, că prețurile cu care pot să vând, că prețurile cu care pot să-mi fac aprovizionare vor fi într-o altă bandă, că îmi va arăta competiția ca acum sau într-o evoluție pe care mi-o imaginez. Deci asta este planul meu pentru de aia plănuiesc, că dacă aș fi sigur, n-aș mai plănui. Și pot să constat după șase luni, după un an sau un an jumate că ceea ce plănuisem și stabilisem cu acționarul că va fi parcursul se întâmplă”, spune Speranța Munteanu.
Ea mi-a mai indicat că managementul trebuie să observe devreme diferența dintre plan și realitate, să măsoare impactul și să schimbe direcția înainte ca problema să devină imposibil de controlat. Restructurarea adevărată începe, așadar, înaintea insolvenței, nu după ce firma a rămas fără bani.
Insolvența
Iar insolvența nu înseamnă automat moartea companiei. Dimpotrivă, poate fi cadrul prin care o firmă primește o a doua șansă, își renegociază datoriile și își continuă activitatea. „Ideea ca atunci când o firmă intră în insolvență să nu ajungă să fie lichidată este o idee nouă”, explică Speranța Munteanu, arătând că restructurarea modernă s-a dezvoltat abia în ultimele decenii ale secolului trecut.
Până atunci, falimentul era tratat aproape exclusiv ca o vină a celui care nu și-a respectat obligațiile, nu ca rezultatul unui risc economic care poate apărea chiar și într-o afacere administrată cu bună-credință.
Pentru ca o companie să merite salvată trebuie însă îndeplinite două condiții esențiale:
Prima este ca dificultatea să nu fi fost provocată prin fraudă sau prin golirea intenționată a firmei.
A doua este ca afacerea să fie mai valoroasă continuându-și activitatea decât prin vânzarea separată a activelor.
„Compania trebuie să fie mai valoroasă trăind decât dacă o închizi”, este logica explicată de Speranța Munteanu. Salvarea poate păstra locuri de muncă, poate proteja furnizori și creditori și poate conserva o activitate de care piața încă are nevoie. Dar menținerea artificială a unei companii fără viitor nu înseamnă restructurare, ci doar amânarea falimentului pe banii altora.
Unul dintre primele semnale ale crizei este fluxul de numerar: capacitatea firmei de a-și plăti obligațiile pe măsură ce acestea ajung la scadență. Valoarea reală a companiei nu poate fi însă citită întotdeauna din bilanț.
În economia actuală, cele mai importante active pot fi marca, licențele, tehnologia, reputația, relația cu piața sau cunoștințele angajaților. Sunt active intangibile, greu de evaluat și uneori absente din contabilitate. De aceea, o companie poate arăta slab pe hârtie, dar poate deține un brand, o tehnologie sau o poziție pe piață care justifică salvarea sa, sugerează Speranța Munteanu.
Salvarea companiilor de stat
În cazul companiilor de stat, ea spune că restructurarea este imposibilă fără profesionalizarea conducerii. Statul trebuie să știe ce urmărește, să stabilească indicatori financiari și nefinanciari relevanți și să numească oameni care cunosc industria respectivă.
Altfel, consiliile de administrație devin simple sinecuri, iar indicatorii de performanță ajung, după cum spune Speranța Munteanu, atât de absurzi încât „poți să faci stand-up comedy când îi citești”.
Nu este suficient să scrii într-un contract că un manager trebuie să performeze. Trebuie să definești ce înseamnă performanța, să o măsori permanent și să existe consecințe atunci când obiectivele nu sunt atinse, indică Speranța Munteanu.
Ea spune că criteriul decisiv pentru viitorul unei firme rămâne însă avantajul competitiv. „O firmă poate să existe în măsura în care are un avantaj competitiv. Altfel, nu există”, ține să precizeze Speranța Munteanu.
Uneori, afacerea este bună, dar proprietarul nu mai are capitalul, energia sau capacitatea de a o duce mai departe. Lipsa unui plan de succesiune poate deveni un „steag roșu”, iar refuzul fondatorului de a vinde, de a aduce un partener sau de a ceda conducerea poate condamna o companie perfect viabilă.
Mentalitatea „eu te-am făcut, eu te omor” transformă atașamentul față de firmă într-o formă de egoism economic, crede Speranța Munteanu.
A ține cu adevărat la o companie nu înseamnă să o păstrezi cu orice preț în aceeași formă și sub același control, sugerează ea, precizând și că poate însemna să o listezi, să o vinzi, să accepți un investitor nou, să schimbi managementul sau să renunți la o parte din proprietate pentru ca afacerea să primească banii și competențele de care are nevoie.
Speranța Munteanu mai spune că unele companii trebuie închise, dar altele mor tocmai pentru că nu sunt lăsate să se transforme. Iar aceasta este una dintre concluziile cele mai puternice ale interviului pe care l-a acordat pentru Explicativ. Speranța Munteanu a indicat că restructurarea nu înseamnă să ții o firmă artificial în viață, ci să stabilești lucid dacă mai are un loc în economie și, atunci când răspunsul este DA, să-i dai toate șansele să trăiască dincolo de oamenii care au creat-o.
