Ecaterina Conachi, femeia care ne-a salvat istoria. Povestea eroinei necunoscute din spatele Unirii Principatelor Române
Există o eroină datorită căreia am reușit să facem Mica Unire și cred că ea ar trebui amintită mai mult. S-a numit Ecaterina Conachi și datorită ei s-a creat contextul politic prin care românii au reușit să pună Europa în fața faptului împlinit și să-l aleagă pe Cuza domnitor și la Iași, și la București.
Suntem de acord cu toții că 24 Ianuarie e momentul istoric care a pus bazele statului român modern. La școală, la ora de istorie, îmi aduc aminte că ni se prezenta acest eveniment ca un șir de fapte triumfaliste, să le zic. Însă am crescut, am citit mai mult și am început să analizez istoria mult mai realist decât modul romantic în care se predă de multe ori la școală (nu peste tot). Și am înțeles apoi că realitatea din 24 ianuarie 1859 a fost mult mai dramatică, mult mai incertă și mult mai periculoasă decât ne imaginăm.
Mai clar spus, Unirea Principatelor Române nu a fost un dat istoric inevitabil, așa cum cred unii care supraestimează momentele istorice și nici nu-și dau seama cât rău fac adevărului și identității statului prin asta.
Unirea Principatelor Române a fost rezultatul unei lupte care pe care, dusă de o mână de oameni care au înțeles, în acei tumultuoși ani în Europa de la jumătatea secolului XIX, că fereastra de oportunitate geopolitică se poate închide definitiv în orice clipă și trebuie acționat.
Zilele trecute am fost la un eveniment despre consolidarea parteneriatului între Republica Moldova și România și s-a adus în discuție și subiectul Unirii, dată fiind și declarația recentă a președintei Maia Sandu cum că ar vota „da” la un eventual referendum pe tema asta. Iar un coleg de presă, istoric la bază, a amintit de momentul de la 1859 și a spus foarte clar că, dacă am fi trăit în acele vremuri de la finalul anilor ‘50 în secolul XIX, puțini dintre noi ar fi pariat pe succesul cauzei naționale și pe Unirea Principatelor.
De ce? Păi contextul european de după Războiul Crimeii (care a durat între 1853 și 1856) crease la vremea respectivă o situație complexă. Mai exact, marile puteri europene doreau să blocheze expansiunea Rusiei țariste spre Balcani, dar nu exista un consens clar privind viitorul Principatelor Române. În timp ce Franța lui Napoleon al III-lea susținea ideea unirii ca o barieră în calea imperiilor de la Răsărit, Imperiul Otoman (care era susținut de Anglia) și Imperiul Austriac se opuneau vehement. De ce? Pentru că voiau să mențină separarea între Moldova și Țara Românească pentru a putea controla mai ușor ambele teritorii.
În cazul austriecilor, teama era chiar mai specifică, căci împăratul Franz Joseph se temea că, dacă românii din Moldova și Țara Românească se unesc, românii din Transilvania (care era atunci sub stăpânirea imperiului) vor dori și ei să se unească cu noul stat. Ceea ce s-a și întâmplat în 1918, după Primul Război Mondial. Deci lupta geopolitică era la baionetă, iar Moldova devenise câmp important de bătălie.
În 1856, prieteni, se semnează Tratatul de Pace de la Paris care pune capăt Războiului Crimeii. E un moment important pentru istoria acestui popor, pentru că tratatul spunea foarte clar că românii trebuie lăsați să-și decidă soarta singuri, dar trebuie supravegheați de marile puteri până decid acest lucru.
Mai exact, s-a hotărât convocarea unor Adunări ad-hoc cunoscute sub numele de „Divanuri”. Ce erau ele? Păi niște parlamente temporare care aveau ca singur scop să exprime dorința populației românești.
Marile Puteri, după vot, urmau să ia act de această dorință și să decidă ulterior forma finală a statutului și direcției Principatelor Române. Ei bine, erau două curente atunci. Unul care susținea apropierea dintre Iași și București și altul care se definea drept partida anti-unionistă. Ăștia din urmă erau sprijiniți puternic de turci și austrieci, alături de care puseseră la cale un plan de falsificare a alegerilor pentru a deturna voința românilor și a îngropa orice mișcare care ar duce la Unirea Principatelor.
Era anul 1856, iar în centrul acestui complot se afla Nicolae Vogoride, un grec ambițios numit caimacam (adică locțiitor de domn) al Moldovei de către turci. Misiunea lui Vogoride era clară și cinică. El trebuia să falsifice alegerile pentru Divanul ad-hoc în așa fel încât reprezentanții unioniști să nu aibă nicio putere de decizie. În schimbul loialității sale față de interesele otomane și austriece, lui Vogoride i se promisese tronul Moldovei, o ambiție care l-a orbit cu totul. Un fel de Călin Georgescu sau George Simion al acelor vremuri.
Deci, ca să fie clar pentru toată lumea, turcii au susținut falsificarea alegerilor pentru că le era frică de Unire. Iar raționamentul lor era simplu: dacă Moldova și Țara Românească se unesc, vor fi mai puternice, iar dacă sunt mai puternice, vor cere în curând independența. Și știți cum e în viață, nu? De ceea ce îți e frică nu scapi. Românii s-au unit până la urmă, iar pasul firesc a fost independența din 1877, pe care Imperiul Otoman știa că, dacă românii o obțin, atunci el pierde teritorii și bani, căci pierde tributul.
Planul lui Vogoride părea să funcționeze perfect, ne spune istoria. Iar pentru cine vrea să simtă cum erau acele momente, recomand cartea istoricului Radu Rosetti, „Amintiri. Ce am auzit de la alții”. A apărut la Humanitas și se găsește în librării. O las integral în variantă PDF. E o sursă foarte bună pentru a înțelege psihologia personajelor, pentru că Rosetti povestește din perspectiva unui om al epocii despre familia Vogoride și aroganța sa, despre Ecaterina Conachi și curajul ei și despre scandalul scrisorilor care au creat un mare scandal în Europa.
Referitor la alegeri, listele electorale au fost falsificate grosolan, unioniștii au fost persecutați, iar rezultatul părea deja decis în favoarea separatiștilor. Disperarea cuprinsese tabăra națională, iar visul Unirii părea să se destrame sub presiunea corupției și a intereselor străine care erau opuse dorinței de independență și unire a românilor.
Însă lovitura fatală pentru Nicolae Vogoride și planul său aproape perfect a venit de la soția sa. Aici începe să strălucească Ecaterina Conachi și curajul său fără de care istoria noastră națională s-ar fi oprit, probabil, atunci. Ecaterina Conachi, pe care istoria o amintește și pe numele de „Cocuța”, era fiica marelui boier și poet Costache Conachi. Ea reprezenta, prin naștere și educație, elita patriotică a Moldovei, în timp ce soțul ei devenise instrumentul prin care această elită urma să fie redusă la tăcere.
Iar în istoria României, dacă ne uităm atent și obiectiv, o să observăm că distrugerea elitelor a venit adesea din interiorul lor, printr-o succesiune de conversii politice care ar fi făcut deliciul lui Machiavelli.
Fanarioții au înțeles că supraviețuirea boierimii trece prin loialitate față de Înalta Poartă, Petru Groza a intuit că vechea burghezie interbelică nu mai are viitor și că mai bine e să devină un comunist care se întoarce împotriva propriilor origini, iar nomenclatura comunistă a știut să se metamorfozeze în oligarhia post-1989 sub Ion Iliescu fără să piardă controlul resurselor și al instituțiilor.
Machiavelli ar fi numit asta drept capacitatea de a simți schimbarea vântului istoriei și de a vira înaintea celorlalți. Dar din punct de vedere moral, aici e o mare zonă gri pentru oricine ajunge să facă parte din ea, căci nu vorbim de nimic altceva decât de oportunism ridicat la strategie de stat, de trădare convertită în realism politic și de adaptare transformată în ideologie.
Așa că, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, nu masele au distrus elitele românești, ci elitele care au ales să supraviețuiască schimbând tabăra și redefinind, de fiecare dată, ce înseamnă „poporul”, „națiunea” și „interesul public”.
Dar dacă e să vorbim despre moralitate, ei bine, Ecaterina Conachi e întruchiparea sa. De ce? Păi atunci când istoria nu mai avea răbdare, ea s-a trezit în fața unei alegeri morale extrem de grea pentru mulți, una care opunea interesul personal celui național.
Dacă planul soțului ei reușea, ea ar fi devenit „Prima-Doamnă” a Moldovei, adică soție de Domnitor, și s-ar fi bucurat de putere, influență și bogăție nelimitată. Ar fi fost calea ușoară, calea confortului și a prestigiului social garantat. Tot ce trebuia să facă era să tacă și să ignore trădarea soțului față de români.
În vara lui 1857, alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate în favoarea anti-unioniștilor. Tot atunci, Ecaterina Conachi a descoperit corespondența secretă a soțului ei cu ambasadorii turci și austrieci, unde era detaliat planul de fraudare. Scrisorile erau dovada incontestabilă a trădării naționale, iar Vogoride primea instrucțiuni clare despre cum să falsifice alegerile și era felicitat pentru modul cu care obstrucționa Unirea Principatelor.
Printr-un gest de un curaj nebun pentru o femeie a acelei epoci, Ecaterina Conachi a sustras din seiful personal al lui Vogoride corespondența secretă și nu i-a păsat că își distruge prin gestul ăsta căsnicia sau că își pune în pericol statutul social.
Ecaterina Conachi i-a scris și o scrisoare lui Nicolae Vogoride, iar ce spunea ea atunci ar trebui să răsune în conștiința oricărui politician român de astăzi: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale”.
Practic, Ecaterina Conachi îi amintea lui Vogoride că statutul său social și politic se datora exclusiv căsătoriei cu ea și că loialitatea față de țara care l-a adoptat ar fi trebuit să fie mai presus de jocurile politice susținute de turci și austrieci.
Ulterior, Ecaterina Conachi a predat corespondența secretă a lui Vogoride fratelui său vitreg, marele unionist Costache Negri, care le-a trimis apoi diplomaților francezi și apoi presei occidentale.
Scrisorile au fost publicate apoi în ziarul european „L’Etoile du Danube” și au provocat un cutremur diplomatic internațional. Masca „legalității” pe care Vogoride și protectorii săi otomani încercau să o afișeze a căzut imediat.
Marile Puteri garante, care promiseseră românilor dreptul de a-și decide singuri soarta, au fost puse într-o situație jenantă. Franța, prin Napoleon al III-lea, a găsit în acele dovezi muniția necesară pentru a contesta rezultatul alegerilor falsificate. Presa londoneză și cea pariziană au preluat subiectul, transformând „Cazul Vogoride” într-o problemă de onoare europeană.
Tensiunea a ajuns la cote maxime, amenințând să rupă alianța dintre Marea Britanie (care susținea Turcia) și Franța. În vara lui 1857, ambasadorii Franței, Rusiei, Prusiei și Sardiniei au rupt relațiile diplomatice cu Poarta Otomană și și-au coborât steagurile de pe ambasade, amenințând că părăsesc Constantinopolul. Era un gest extrem de diplomație și ultimul pas înainte de declarația unui război. Marea Britanie, prin ambasadorul Stratford Canning, a rămas singura mare putere alături de Turcia și Austria și practic Europa se trezise în situația în care era ruptă în două, iar aliații din Războiul Crimeii (adică Anglia și Franța) erau acum în tabere opuse.
Pentru a detensiona situația, a fost necesară o întâlnire de urgență la cel mai înalt nivel între împăratul Napoleon al III-lea și Regina Victoria. S-au întâlnit la Osborne House, reședința privată de vacanță a Reginei Victoria și a Prințului Albert.
La întâlnirea asta, Franța a pus pe masă dovezile furnizate de Ecaterina Conachi, iar în final Napoleon al III-lea a convins-o pe regină că alegerile din Moldova au fost o fraudă și că ele trebuie anulate. Regina Victoria și guvernul britanic au acceptat anularea alegerilor falsificate, însă Napoleon al III-lea a trebuit să cedeze și el și a acceptat ca Unirea să nu fie deplină. S-a decis o unire formală (adică doi domni, două guverne, două adunări, dar cu o comisie centrală la Focșani). Detalliul ăsta s-a întors însă împotriva celor care l-au cerut.
De ce? Păi decizia de la Osborne a schimbat practic cursul istoriei pentru români. Sultanul a fost obligat să anuleze alegerile falsificate și să organizeze un nou scrutin, sub strictă supraveghere internațională.
În fața acestei ferestre de oportunitate, unioniștii au putut pune în aplicare planul îndrăzneț care a fentat vigilența Europei. Pe 5 ianuarie 1859, la Iași, Adunarea Electivă l-a ales domnitor în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza, un om integru, din afara marilor jocuri de putere boierești.
Însă geniul elitei politice românești s-a manifestat prin specularea unei „scăpări” legislative în textul tratatului de la Paris, impus de Marile Puteri. Acolo se prevedea existența a doi domni și a două guverne, dar nu se interzicea explicit ca aceeași persoană să ocupe ambele tronuri.
Asta era portița legală pe care patrioții români o așteptau pentru a transforma o unire formală într-una reală. Jocul decisiv s-a mutat apoi la București. Pe 24 ianuarie, deși Adunarea din Țara Românească era dominată de conservatori care nu-l agreau inițial pe Cuza, presiunea uriașă a zecilor de mii de oameni adunați pe Dealul Mitropoliei a înclinat balanța. Înțelegând că istoria nu așteaptă, deputații munteni au lăsat la o parte orgoliile locale și au votat, tot în unanimitate, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și la București. Așa s-a ajuns la „politica faptului împlinit”. Adică românii au pus Europa în fața unei realități ireversibile, căci aveau acum un singur domnitor pentru două țări și realizau de facto Unirea pe care cancelariile occidentale încercaseră să o limiteze.
DAR fără gestul Ecaterinei Conachi, alegerile falsificate din 1857 ar fi rămas valabile și Cuza nu ar mai fi ajuns niciodată domnitor, cel mai probabil nu ne-am fi unit, nu s-ar fi ajuns la independență, la monarhie și apoi la momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
Nicolae Vogoride a plătit prețul trădării sale. A fost destituit din funcția de caimacam, a pierdut puterea politică și a fost marginalizat social. a murit la București, în 1862.
În schimb, Ecaterina Conachi a rămas în istorie nu ca o soție decorativă de domnitor care face jocurile otomanilor, ci ca o eroină națională care a sacrificat liniștea familiei pentru binele patriei.
Lecția ei e despre cum patriotismul nu este niciodată o declarație festivistă, cum vedem azi la toți populiștii așa-ziși suveraniști, ci o asumare clară a unor riscuri personale majore.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost o speculare inteligentă a contextului geopolitic creat. Dar am scris aceste rânduri pentru că eu cred că NU TREBUIE să uităm că acest context favorabil a fost construit pe curajul unor oameni care au spus „NU” compromisului.
Dacă Rusia ar fi câștigat Războiul Crimeii sau dacă frauda lui Vogoride ar fi reușit, provinciile române ar fi riscat să devină simple gubernii sau pașalâcuri, iar istoria noastră națională s-ar fi dizolvat în istoria imperiilor vecine. Au existat însă câțiva oameni, ca Ecaterina Conachi, care au fost dispuși să pună interesul colectiv deasupra celui individual. Și cred că asta e esența zilei de 24 Ianuarie.
E o zi despre victoria voinței naționale în fața calculelor politice meschine.
Eu sunt pasionat de istorie, iar profesorul meu din școala generală îmi spunea că istoria mare se face mai ales din mai multe istorii mici. Asta mi-a plăcut întotdeauna. Să caut părțile care compun imaginea de ansamblu. Așa am înțeles că istoria nu e o înșiruire de date seci și tratate, ci suma unor istorii mici, personale, trăite la intensitate maximă, cu drame și sacrificii.
Iar datoria noastră e să onorăm caracterul oamenilor din spatele acestor istorii mici. Povestea Ecaterinei Conachi e povestea unei românce care a înțeles că există momente istorice în care ești obligat să alegi. Și ea a ales să piară tot, de la rang, avere, liniște și familie, doar pentru ca țara să câștige totul.
Azi, într-o lume atât de dură și a intereselor imediate, oare cât din confortul nostru personal suntem dispuși să sacrificăm pentru binele comun al României?
E o întrebare la care cred că ar trebui să-și răspundă fiecare în intimitatea sa. Dar e o întrebare de al cărui răspuns nu putem să mai fugim. Pentru că istoria, din nou, vedem, nu mai are răbdare.