Explicativul noii Strategii Naționale de Apărare a Țării. Independență, solidaritate sau confuzie strategică?
România și-a adoptat noua Strategie Națională de Apărare a Țării într-un moment de presiune istorică, iar președintele Nicușor Dan a fixat cadrul: Rusia desfășoară un război hibrid împotriva țării, tehnologia avansează mai rapid decât instituțiile, iar statul trebuie să decidă dacă rămâne spectator sau începe să se întărească.
Documentul propune drept concept central „independența solidară”, adică o combinație între responsabilitatea internă și fidelitatea față de partenerii euro-atlantici, dar care rămâne ambiguu în definire.
Am stat de vorbă cu doi experți români care lucrează la Washington și Berlin (Antonia Pup și Tudor Dan Acuța), iar aceștia mi-au explicat în prima parte a interviului pe care l-au acordat pentru Explicativ că noua Strategie Națională de Apărare a Țării are ambiții mari, de la recunoașterea Rusiei ca principală amenințare până la aspirația de a deveni principala putere a Europei de Sud-Est, dar instrumentele rămân insuficient clarificate, iar conceptul-cheie riscă să devină un slogan interpretabil, nu o direcție strategică.
În timp ce Antonia citește „independența solidară” ca un apel tardiv la maturizare strategică, Tudor avertizează că fără definiții operaționale și prioritizare reală, România nu poate depăși amestecul actual de ambiție și inerție.
Cum se traduce, de fapt, independența solidară?
Conceptul de „independență solidară” este prezentat ca axul central al strategiei, dar definit într-un limbaj destul de poetic și ambiguu. Cum l-ați traduce, în termeni operaționali, astfel încât să aibă substanță pentru planificarea de securitate și ce riscuri vedeți în faptul că, în forma actuală, seamănă mai degrabă cu un „floating signifier” decât cu un principiu director clar?
Tudor Dan Ancuța:
În prezent, „independența solidară” este prezentată într-un fel destul de poetic și inprecis, precum o poezie cu multe metafore pe care fiecare cititor le poate interpreta cum își dorește. Aceasta este o problemă, deoarece un concept pe care fiecare îl poate interpreta după cum dorește nu reprezintă un concept implementabil, ci este un slogan.
Dacă rolul meu ar fi acela de a interpreta și implementa acest concept, m-aș uita la trei puncte în mod special. În primul rând, solidaritatea ar trebui să însemne că România este un contributor de încredere în cadrul NATO și al UE, nu un simplu pasager. Asta implică obiective specifice de capacitate, niveluri de pregătire și roluri pe flancul estic, nu doar fraze frumoase despre valori și cumpărare de armament.
În al doilea rând, independența ar trebui înțeleasă în termeni realiști: capacitatea de a păstra teritoriul național, de a proteja infrastructura critică și de a menține funcționarea statului până la sosirea întăririlor aliate, nu iluzia că România ar putea sau ar trebui să acționeze complet singură.
În ultimul rând trebuie să ne întărim democrația și să creștem nivelul de încredere în instituțiile statului. Altfel vom fi percepuți ca veriga slabă într-un sistem amplu și complex de securitate european și transatlantic, care riscă să pice și din cele mai mici eforturi ale unor tări răuvoitoare indiferent care ar fi ele.
Riscul este însă că, în formularea sa actuală, fiecare proiectează ceva diferit asupra acestui concept. O interpretare este că este o concesie retorică față de extrema dreaptă în creștere din țară, un indiciu că România va fi „mai suverană” în raport cu Bruxelles sau Washington.
Dar publicul principal al unei strategii de apărare nu sunt utilizatorii Facebook din țară, ci profesioniștii și guvernele străine, inclusiv adversarii. Pentru acest public, ambiguitatea creează îndoieli: România este pe deplin angajată în cadrul alianței sau flirtează cu o narațiune suveranistă? Cealaltă interpretare nesatisfăcătoare este că semnalează dorința de a fi puternică chiar și „singură”, într-un sens pur național. Acest lucru este pur și simplu nerealist.
România nu are și nu va avea resursele necesare pentru a acționa ca actor militar independent în afara contextului alianței. Vestea bună este că nu are nevoie de asta. Rămâne însă întrebarea de ce nu ne-am uitat totuși la aliați, la conceptele prezentate de aceștia în ideea de a prelua un astfel de concept și am ales varianta de a crea un concept nou pe cont propriu?
Antonia Pup:
Introducerea acestui concept central în Strategia Națională de Apărare semnalizează o recunoaștere a realității spre care ne împinge actualul context geopolitic, mai tranzacțional ca oricând: România nu mai poate să-și delege securitatea la nesfârșit către terți, fie că vorbim de principalul nostru partener strategic (Statele Unite) sau pe aliații din cadrul NATO și UE.
Franța, Germania și prin excelență Polonia au anticipat această nouă arhitectură transatlantică încă dinaintea momentului 20 ianuarie 2025, când Donald Trump s-a întors la Casa Albă și a început redesenarea strategiei SUA față de Europa, mai întâi exclusiv retoric și mai apoi girând inclusiv redimensionarea trupelor din Europa Centrală și de Est. Strategia SUA față de Europa, ancorată într-un cadru normativ precis (valorile comune și necesitatea ca democrațiile euro-atlantice să fie unite în fața pericolului autocratic), nouă ne-a adus foarte mult confort, confort care s-a văzut prin: subfinanțarea Armatei Române, finanțarea precară a diplomației, lipsa unei strategii de securitate națională la Marea Neagră (pe care noi nu am avut-o, dar nu am ezitat să o cerem de la alții).
Acum este rândul nostru să recunoaștem această nouă realitate. Văd acest concept și ca pe un exercițiu pe care ecosistemul de securitate națională îl face în relație cu sine însuși: acela de a-și pune oglinda în față și a admite că așa nu se mai poate, că trebuie, cam tardiv, să investim în propria securitate.
Dacă am citi acest concept în complementaritatea îndemnului pe care Președintele României l-a plasat la finalul acelui “Cuvânt înainte” din deschiderea strategiei, anume “Toți împreună!” (similar îndemnului francez “Aux armes, citoyens!”), putem spune că acest concept al independenței solidare are și rolul de a pregăti populația pentru noul peisaj de securitate european, în care trebuie să ne asumăm rolul de furnizori și chiar producători de securitate în regiune, nu doar rolul de beneficiari pasivi.
Această pregătire începe cu reconcilierea națională, fiind notabil aici un alt deziderat al SNAP - acela de a plasa cetățeanul în centrul eforturilor de securitate națională, și continuă cu necesitatea ca acest cetățean să devină un partener al instituțiilor statului în efortul de a asigura securitatea națională, referindu-ne aici la o gamă largă de actori, de la tinerii care sunt încurajați să parcurgă stagiul militar la contribuabilii care trebuie văzuți drept parteneri deoarece ei vor finanța efortul de înarmare al României până la diaspora românească, vector cheie în consolidarea soft power-ului țării noastre.
Din punctul meu de vedere, nu putem vorbi de „independență solidară” fără mobilizarea instrumentelor de putere națională, astfel încât să obținem performanță pe 5 paliere:
O armată modernă și capabilă să descurajeze activitățile ostile ale Federației Ruse, investind în tehnologii de ultimă generație, mai ales drone și sisteme anti-dronă, pentru care ar trebui să mobilizăm chiar începând anul 2026 un ferm 3% din PIB;
O bună protecție a infrastructurii critice de operațiunile ofensive cibernetice ale Federației Ruse și Republicii Populare Chineze, pentru care avem nevoie de o colaborare eficientă între instituțiile statului, mediul privat și partenerii internaționali;
O economie competitivă: eliminând corupția și promovând legislație fiscală mai predictibilă și suplă, trebuie să atragem investiții suplimentare acasă și transfer al tehnologiilor de frontieră;
O diplomație agilă, finanțată corect, care să ne poată permite să ne conturăm acel profil de principală putere în Sud-Estul Europei și să relansăm parteneriatele strategice alături de aliații noștri din NATO și UE, în special ce româno-american, dar și altele noi, cu state cu care împărtășim același set de valori, amintind aici parteneriatul strategic cu Japonia și cel cu Coreea de Sud;
O infrastructură instituțională robustă, articulată de sus până jos, pentru a putea face față războiului informațional în perspectiva următoarelor alegeri. Având în vedere faptul că la un an de la anularea alegerilor prezidențiale nu avem nici astăzi un raport care să detalieze ce s-a întâmplat cu acest proces electoral și care sunt măsurile luate de factorii decizionali pentru a evita un nou scenariu de acest tip, suntem cu atât mai vulnerabili ca un asemenea atac să revină și să fie chiar mai softisticat decât precedentul. Aș dori să vă aduc aminte că recent compania americană Anthropic AI a lansat un raport prin care a anunțat neutralizarea primei campanii de spionaj cibernetic orchestrată în integralitate cu ajutorul inteligenței artificiale (modelul LLM Claude Code), la comanda statului chinez. Inteligența artificială plasată în mâinile adversarilor noștri ne face cu atât mai vulnerabili la campanii informaționale personalizate și pe scară largă, care ar putea fi testate curând și în alegeri.
De la doctrină la capacitate: ce are Franța și Polonia și ce nu are încă România
Putem compara această „independență solidară” cu autonomia strategică a Franței, cu „suveranitatea strategică” germană și cu autonomia operațională practicată deja de Polonia? Unde se poziționează, realist, România? Care sunt instrumentele concrete, adică militare, industriale și instituționale care lipsesc astăzi ca să nu rămânem doar la nivel de metaforă?
Tudor Dan Ancuța:
Dacă comparăm conceptele, „independența solidară” se încadrează în aproximativ aceeași familie semantică ca cele ale altor state.
Franța are autonomie strategică în sensul deplin al cuvântului: descurajare nucleară, descurajare convențională, o bază industrială de apărare consistentă și chiar dacă preferă să acționeze împreună cu aliații, capacitate de acționare pe cont propriu. Noțiunea atribuită Germaniei este mai puțin militară și mai mult legată de reducerea dependențelor critice în domeniul energiei, tehnologiei și lanțurilor de aprovizionare, astfel încât Germania și în extenso Europa să nu mai poată fi șantajată.
Aspectul militar începe și el desigur să capete o dimensiune puternică și în Germania, dar încă nu este descris în termenii aceștia. Polonia, fără discursuri doctrinare grandioase, se îndreaptă cu pași rapizi către o poziție de forță care poate descuraja și lupta în mod independent pe teritoriul său, cu forțe terestre masive și cheltuieli de apărare foarte mari, toate ferm ancorate în alianța cu SUA.
România, în schimb, este o putere medie de primă linie, expusă la pericol și cu capacități incomplete. Nu dispune de tehnica militară necesară unei descurajări credibile sau de o industrie de apărare cu care să acopere toate domeniile. Are lacune importante în domeniul apărării aeriene și antirachetă, al armelor cu rază lungă de acțiune, al logisticii și al munițiilor. Industria de apărare este fragmentată și prea puțin integrată în programele de cooperare europene. Așadar conceptul este mult mai ambițios decât probabilitatea ca acesta să poată fi implementat la momentul actual în România.
Când totul e „securitate națională”, nimic nu mai este cu adevărat prioritar
Strategia enumeră 15 interese naționale fără o ierarhizare clară și vorbește mult despre „securitate extinsă”, unde aproape orice devine problemă de securitate națională. Cât de problematică este, din punctul vostru de vedere, această absență a prioritizării și a trade-off-urilor și cum ar fi trebuit rescrisă partea de interese și obiective ca documentul să fie cu adevărat utilizabil pentru alocarea resurselor?
Antonia Pup:
Dacă totul este o problemă de securitate națională, înseamnă că nimic nu este o problemă de securitate națională. Lipsa ierarhizării priorităților este un simptom al confuziei strategice: strategia națională a apărării nu este un program electoral în care posibilitățile de a ne angaja în promisiuni diverse fără constrângeri bugetare sunt nelimitate.
La fel ca Marius Ghincea, sunt adepta unei restrângeri a domeniilor care intră în incidența ecosistemului de securitate națională și cred că o definiție mai conservatoare a noțiunii de „securitate națională” în cazul României ar fi benefică și aliniată nivelului nu foarte generos de resurse (financiare, tehnologice, dar mai ales umane) pe care îl putem mobiliza in perspectiva anului 2026.
De pildă, la punctul 108, domeniile educație, cultură, sănătate, social și demografie mi se par mult prea diferite pentru a fi prezentate în cadrul aceluiași set de măsuri și cred că ar fi trebuit omise din Strategia națională de apărare.
Planul de implementare al Strategiei naționale de apărare, care ar urma să fie supus spre aprobare Consiliului Suprem de Apărare al Țării în perioada următoare, ar trebui să presupună o rescriere completă a Capitolelor 4 și 5, dedicate intereselor, obiectivelor și direcțiilor de acțiune. Obiectivele naționale ar trebui să fie precise, măsurabile și ancorate într-un orizont clar de timp, decurgând din interesele naționale, care pot fi mai generale.
Un exemplu de obiectiv care ar trebui rescris, fiind astăzi definit mult prea vag: „creșterea nivelului de securitate cibernetică la nivel național, consolidarea capacității de detectare și investigare a atacurilor cibernetice și fortificarea posturii proactive”.
Ce își dorește statul român să facă, de fapt? Să îmbunătățească protecția infrastructurilor critice prin parteneriate cu mediul privat, să crească numărul angajaților DNSC, să îmbunătățească abilitatea de detecta amenințări în spațiul cibernetic cu 100%, să facă atribuție sau să crească numărul de operațiuni și exerciții în spațiul cibernetic pe care le realizăm alături de aliații sub umbrela NATO?
Toate aceste aspecte ar trebui clarificate și încadrate într-un orizont de timp până în anul 2030. La partea direcții de acțiune, avem nevoie de un singur lucru: să știm cine ce face.
Fiecare instituție din amplul ecosistem de securitate națională, că ne referim la serviciile de informații, Armată, DNSC, autoritățile de reglementare precum ANCOM, ministere de linie precum cel al Economiei, ar trebui să știe clar de care obiective este responsabilă și să dea socoteală pentru îndeplinirea setului de obiective.
Anual, aș obliga aceste instituții să raporteze progresul către CSAT, iar CSAT să prezinte Parlamentului un raport de etapă comprehensiv privind îndeplinirea Strategiei Naționale de Apărare.
Tudor Dan Ancuța:
Prima problemă este evidentă chiar la prima citire: lista nu numai că nu este ierarhizată, dar este aproape contradictorie din punct de vedere al ordinii elementelor. Când întocmim liste, în special în documente strategice, aproape instinctiv plasăm elementele cele mai importante la început, iar cele secundare și terțiare la coadă. În acest caz lipsește practic firul roșu al intereselor noastre de securitate națională. Ordinea în sine devine dovada unei confuzii conceptuale.
Interesele fundamentale de supraviețuire precum suveranitatea, integritatea teritorială, apărarea colectivă sunt plasate la același nivel cu, și în unele cazuri chiar după, chestiuni precum promovarea identității culturale. Pentru a fi foarte clar: acesta poate fi un obiectiv legitim de politică publică, dar nu este un interese existențial de securitate națională. Cu toate acestea, în structura acestei strategii, diaspora și promovarea identității culturale apar literalmente înaintea descurajării.
Iar ciudățeniile încep chiar mai devreme. Primul interes național este formulat într-un mod destul de curios, punând „independența” în centrul atenției. Comparați acest lucru cu Strategia de securitate națională a Germaniei: cuvântul „independență” nu apare ca valoare sau interes fundamental, ci este descris, ca și în cea românească prin prezervarea suveranității și integrității teritoriale.
Iar Germania nu folosește cuvântul pentru că Pentru că în Europa de astăzi, independența nu mai este o virtute strategică. Este din ce în ce mai mult un cuvânt cod folosit de naționaliști pentru a justifica distanțarea față de UE și respingerea unei forme de suveranitate comună europeană.
România nu are nevoie de independență în acest sens. România are nevoie de mai multă integrare europeană, mai multă interoperabilitate și o mai bună coordonare în cadrul NATO și al UE. Abia asta ne face mai siguri și mai prosperi. Așadar, a începe lista cu „independența” nu este doar învechit, ci transmite un semnal greșit.
De aceea, secțiunea pur și simplu nu funcționează ca instrument strategic. Nu este vorba că elementele individuale sunt greșite, majoritatea sunt politici publice complet legitime. Problema este structurală. Fără ierarhie nu se pot determina cele mai bune metode de alocare a resurselor sau responsabilitățile instituționale. Documentul riscă să devină un ghiveci politic, nu o strategie.
Dacă România dorește o strategie care să ajute efectiv în luarea deciziilor corecte, trebuie mai întâi să decidă ce este cu adevărat prioritar. Acest document nu face asta și de aceea, lista cu cele 15 interese naționale este una din cele mai puțin riguroase capitole din strategie.
Tudor Ancuța a pus punctul pe i: "Iar Germania nu folosește cuvântul pentru că Pentru că (sic!) în Europa de astăzi, independența nu mai este o virtute strategică. Este din ce în ce mai mult un cuvânt cod folosit de naționaliști pentru a justifica distanțarea față de UE și respingerea unei forme de suveranitate comună europeană."
Putem încerca să analizăm intențiile autorilor pentru a înțelege ce vor să spună prin această strategie. Dar putem la fel de bine să analizăm ce mandat ar putea obține la ora actuală autorii strategiei în cazul unui conflict Rusia-NATO: este puțin probabil ca o parte semnificativă a populației să se implice în efortul de apărare al propriului teritoriu, deci nici nu se pune problema să se ofere pentru a proteja un aliat.
Cred că există anumite borne critice, iar aceasta este una: așadar, trebuie să recunoaștem sincer că astăzi suntem la mâna Rusiei și că nici pe termen scurt spre mediu nu se vor vedea îmbunătățiri serioase. Concluzia logică ar fi: depinde de acum cât noroc vom avea. Și dacă o să începem cât de curând să luăm în serios situația în care ne găsim.