Fantoma anilor ’90 s-a întors. Grindeanu face un pariu sinucigaș, iar PSD a început să se topească în AUR
Uitați-vă bine la ei. Își zic „suveraniști”, dar nu sunt altceva decât niște „oportuniști” care abia așteaptă să încalece „sistemul” pe care îl hulesc și să pună instituțiile în slujba propriilor interese, care nu sunt deloc cele ale oamenilor frustrați, dezamăgiți și loviți de greutăți, pe care ei pretind că-i reprezintă.
Altfel, poziționarea Ancăi Alexandrescu pe locul al doilea la alegerile din București nu e doar o bătălie pierdută de PSD într-un oraș în care are 4 primari de sector. E un semn că partidul care a dominat tranziția românească se topește încet, dar sigur, în noul val așa-zis suveranist condus de George Simion și patronat spiritual de Călin Georgescu.
Practic, AUR a devenit ce a fost PSD în anii ’90, după cum bine spune și Lucian Mîndruță. Și să ne întoarcem puțin la istorie:
Atunci, în primii ani de după Revoluția din 1989, FSN-ul lui Iliescu, rebranduit în 1993 ca PDSR, era supapa furiei colective, a frustrărilor neadresate și a spaimei că „cei care nu au mâncat salam cu soia” vor să „ne vândă țara străinilor”.
După ce a venit CDR la putere în 1996, un fel de USR-Nicușor Dan-Ilie Bolojan al acelor ani, mesajul PDSR-ului condus de Iliescu a fost și mai tranșant, în ideea că mesajul de propagandă era menit să inducă haos social și stagnare, adică sărăcie, pentru ca în 2000 să vândă povestea partidului care vine și „salvează țara”. A fost ajutat PDSR-ul atunci și de orgoliile celor care au format CDR-ul, dar și de impotența politică a președintelui Emil Constantinescu, care s-a declarat „învins de sistem”.
După 2000, PDSR revine la putere pe strategie de care am amintit și se rebranduiește în PSD, iar comanda e preluată de Adrian Năstase. Discursul se schimbă, devine mai european și mai calculat, dar în spatele ușilor închise se oficializează corupția ca politică de stat. Cu alte cuvinte, din exterior se vedea gardul, iar în interior era leopardul, sau Zeus, cum i se mai spunea în Kiseleff nr. 10 fostului premier Năstase, devenit între timp pușcăriaș reabilitat.
Fix asta se va întâmpla și dacă ajunge AUR la putere. Oamenii care i-au votat se vor trezi loviți de realitatea (nu aia la care face propagandă doamna Alexandrescu) în care acești indivizi, care poartă toată ziua în gură democrația și valorile poporului român, vor face orice ca să-și sporească averile personale și puterea politică prin eliminarea opoziției (Simion a făcut deja asta în propriul partid de mai multe ori).
De ce am spus mai sus că PSD se topește încet, dar sigur, în AUR? Pentru că ceea ce am văzut la aceste alegeri locale cu toții e, de fapt, întoarcerea alegătorului social-democrat tradițional la setările din fabrică.
Social-democrația modernă și europeană, pe care toți liderii PSD au mimat-o după Iliescu, cu excepția lui Liviu Dragnea, nu mai prinde la baza dură a partidului. Acea bază vrea înapoi la origini, iar AUR le oferă exact acest produs nostalgic: un naționalism strident, nefiltrat, care a fost abandonat de PSD în cursa pentru respectabilitatea internațională care i-a mufat pe baronii roșii la bugetul de stat, cu condiția însă să se spele și să accepte patronajul lui Klaus Iohannis, iar acum o relație de conveniență cu președintele Nicușor Dan.
Practic, AUR nu fură voturile PSD-ului, ci le recuperează, pentru că AUR este, în esență, spiritul PSD-ului din anii ’90 reîncarnat.
Eu, ca pasionat de istorie, am înțeles că nu trebuie niciodată să uităm de unde am plecat. Și de unde am plecat? Păi, în tumultuoșii ani ’90, FSN-ul și PDSR-ul lui Iliescu au fost exact ceea ce vedem azi la AUR-ul lui George Simion.
Programul politic de atunci, dictat de nomenclatura securistă din spatele lui Ion Iliescu, se baza pe aceiași piloni de izolaționism și frică: o Românie „a noastră”, închisă capitalului străin, cu o presă aservită și cu iluzii economice vândute pe post de prosperitate. Discursul antioccidental și obsesia suveranității prost înțelese nu sunt invenții ale taberei așa-zis suveraniste, ci sunt hit-urile vechi ale PSD, remixate pentru cei care stau acum, de bunăvoie, să le fie spălat creierul pe TikTok.
Și în anii ’90, dar și acum, miza n-a fost niciodată doar electorală, ci emoțională. PSD-ul acelor ani a cultivat în centrul societății românești ideea de „noi” contra „lor”, folosind minerii lui Miron Cozma ca instrument politic, iar violența fizică pe post de cost al „păstrării ordinii sociale”.
AUR, în schimb, beneficiază de alte timpuri și de tehnologia de care nu aveau parte PSD-iștii primilor ani ai tranziției României de la comunism la o fragilă democrație. AUR câștigă azi războaiele politice și socio-culturale în online, iar armata lor e digitală și e formată din troli, narative conspiraționiste și canale obscure care hrănesc aceleași frici și frustrări în oameni, cum făcea propaganda iliesciană în anii ’90.
Violența AUR se traduce azi doar episodic prin violență fizică. Uneori în Centrul Vechi, alteori la tribuna Parlamentului sau în curtea unei televiziuni. Dar AUR nu mizează pe asta pentru victorie, ci pe stigma publică, pe insulte și pe haite organizate care fac intimidarea eficientă și mai ieftină.
AUR și-a construit o mașinărie de propagandă (ar fi interesant să aflăm de unde are resursele) care mobilizează constant armate de troli menite să linșeze mediatic prin canalele de propagandă sau în spațiul public online orice voce critică, 24 din 24.
Teroarea nu mai e fizică, cum era în timpul lui Iliescu sau Liviu Dragnea (să nu uităm de momentul negru al PSD din 10 august 2018), ci este psihologică, dar scopul e identic: reducerea la tăcere a celor care îndrăznesc să critice „puritatea absolută” pe care Simion și gașca sa o vând românilor.
Altfel spus, succesul Ancăi Alexandrescu de a depăși candidatul PSD, dar și succesul candidatului AUR de la Buzău, care a obținut locul 2 la competiția pentru șefia CJ Buzău, depășind candidatul comun susținut de PNL și USR, se explică prin faptul că AUR a reușit să reactiveze acel fior original al „luptei de clasă” pe care PSD l-a pierdut.
Votanții de azi ai AUR sunt, într-o bună măsură, copiii celor care aplaudau frenetic minerii când aceștia au fost aduși de Iliescu să „facă curățenie de studenți” în Piața Universității. Iar cine a are curiozitatea să citească despre psihologia popoarelor o să descopere că există o continuitate transgenerațională a urii și a nevoii de a avea un inamic clar definit.
Mecanismul de manipulare e neschimbat. S-a schimbat doar eticheta pusă pe „dușman”. Dacă unii îi urau în primii ani ai tranziției pe țărăniștii care „voiau să ne vândă țara”, copiii lor îi urăsc azi pe „soroșiștii” și pe „progresiștii vânduți Bruxelles-ului” și pe oricine e etichetat ca fiind „anti-național”.
Și să nu ne facem iluzii, prieteni. Ceea ce trăim acum nu e o simplă rotație în preferințele politice ale românilor. E revenirea unei fantome pe care am crezut-o îngropată după tranziția dureroasă spre democrație și integrarea în UE și NATO.
AUR nu a inventat nimic nou, doar a reușit, în doar 5 ani de la intrarea în Parlament, să repornească o poveste mai veche despre vină, teamă și salvatori providențiali, preluând ștafeta de la PSD-ul din timpul lui Liviu Dragnea.
Vorbeam aseară, după ce am plecat de la sediul AUR, cu un coleg mai bătrân de breaslă, jurnalist care a asistat la marile momente ale tranziției, și el pus cea mai bună concluzie a zilei de Duminică, dincolo de victoria lui Ciprian Ciucu și boostul politic primit de premierul Bolojan în relația cu președintele Nicușor Dan și restul partenerilor din coaliție: George Simion și Anca Alexandrescu nu sunt niște mari creatori de conținut politic, ci doar niște curatori ai frustrărilor pe care PSD le-a cultivat și apoi le-a abandonat.
În perspectiva alegerilor din 2028, PSD se află în fața celui mai mare paradox din istoria sa: este canibalizat de propriul său trecut. Alegătorul care odinioară ștampila cei trei trandafiri pentru protecție socială și conservatorismul în care se regăsea cu indetitatea sa se mută acum, cu arme și bagaje, în tabăra suveranistă, pentru că acolo regăsește radicalismul care-i validează convingerile, fricile și frustrările.
E aici o ironie fină și crudă a istoriei: partidul care a dominat România post-decembristă este înghițit încet de curentul pe care l-a nășit în anii deceniului stagnării, adică tranziția aia gri de pe urma căreia tragem și azi și de pe urma căreia încă profită rețelele PSD-iste construite în acei ani.
Scurt pe doi, ceea ce s-a întâmplat la alegerile de la București marchează oficial sfârșitul epocii în care AUR era tratat ca un simplu accident politic al democrației noastre plină de probleme. Faptul că Anca Alexandrescu a reușit să surclaseze mașinăria de vot a PSD și USR chiar în Capitală e practic certificatul de naștere al AUR ca partid de masă. Iar asta ne indică că partidul lui Simion e acum capabil să ajungă la guvernare, nu doar să urle de pe băncile opoziției sau din platourile TV.
Iar pericolul real nu stă în procentele obținute Duminică sau pe care ar putea să le obțină pe viitor partidul lui Simion, ci în „cravatele” pe care AUR a început să le poarte încă de la începutul acestui decembrie, de când și-a validat noua conducere. Apariția unor figuri precum Dan Dungaciu la vârful acestei mișcări politice populist-extremiste nu e întâmplătoare, după cum bine a observat și Magda Grădinaru.
Dan Dungaciu oferă pentru electoratul posedat de conspirații și lipsit de gândire critică și informație corectă o urmă de „seriozitate academică”. Mulți din rural îl cred deștept. Am văzut-o pe pielea mea în discuții cu oameni de la mine de la Giurgiu.
Prin împingerea lui Dungaciu în față se dorește mascarea unui prorusism toxic sub umbrela respectabilă a „geopoliticii suveraniste” care are o înclinație MAGA de formă, cât să atragă atenția lui Trump și să primească binecuvântarea pentru a putea apoi să-și flexeze mușchii în plan intern (a se vedea aici și cartea despre Trump scoasă de Dungaciu zilele trecute la târgul de carte Gaudeamus).
Practic, AUR își construiește acum puntea de trecere de la huliganismul politic din care s-a născut la partener de discuție frecventabil în saloanele puterii interne și internaționale.
M-am gândit de dimineață, la cafea, din ce unghi ar trebui să privim cel mai clar contextul ăsta politic. Și mia-m dat seama că cel mai bine ar fi să-l privim ca și cum am fi într-un laborator de chimie. De ce? Păi pentru PSD, această ascensiune a AUR funcționează ca un reactiv chimic care dizolvă poleiala europeană.
Social-democrații lui Grindeanu sunt puși acum în fața unei alegeri brutale: fie continuă să mimeze discursul occidental și pierd baza partidului, fie apasă pedala „restaurației” pentru a ține unite clanurile locale. Baronii PSD, adică acei indivizi pragmatici care miros imediat schimbarea direcției vântului, sunt deja tentați să joace la două capete și să se arunce în brațele partidului lui Simion dacă interesul o cere.
Pentru a nu-i pierde, Grindeanu și noua conducere a PSD au început deja să radicalizeze discursul, renunțând la ideea de reforme și întorcându-se la discursul care protejează rețelele de sinecuri și privilegii din interiorul statului. Aici trebuie amintit și faptul că la Congresul PSD din 7 noiembrie, după mai bine de 20 de ani, s-a eliminat din Statutul partidului termenul „progresist”. S-a decis să se sublinieze că, de fapt, PSD promovează acum „valori naționale, religioase și tradiționale”.
În plus, reîntoarcerea lui Marcel Ciolacu la șefia CJ Buzău e fix semnalul clar al acestei replieri defensive. PSD înțelege că șansa sa de a nu i se cânta „veșnica pomenire” e consolidarea fiefurilor locale, care trebuie securizate prin metodele clasice ale partidului. Mișcarea asta arată că PSD se pregătește de o coabitare tacită sau fățișă cu acest curent așa-zis suveranist, fix pentru a-i bloca ascensiunea. Adică va fi o luptă de tipul „care pe care”.
Cred însă că e un pariu greșit pus de Grindeanu, Manda și Olguța. De ce? Păi pentru că e extrem de greu să genereze încredere publicului strategia asta de supraviețuire a unui PSD care, pentru a nu fi înghițit de AUR, alege să devină o copie mai palidă a acestuia, sperând că electoratul nu va sesiza diferența dintre original și duplicat. Electoratul o sesizează întotdeauna, indiferent că vorbim de cel care votează prooccidental sau antioccidental.
