Salut și mulțumesc că ai deschis a șaptea ediție FLANC!
Săptămâna trecută vorbeam despre oamenii care ar trebui să apere România și despre timpul pe care statul îl pierde înainte să-i pregătească. Ei bine, zilele astea incidentele petrecute în Marea Neagră cu navele lovite de drone sau scufundate ne obligă să punem aceeași întrebare și în legătură cu echipamentele, comanda și intervenția: ce mijloc efectiv de apărare avem la dispoziție atunci când o amenințare ajunge în apele noastre teritoriale?
Decidenții politici nu se mai pot ascunde după deget, pentru că acum avem nave atacate în apele teritoriale românești, o navă scufundată în largul Bulgariei și marinari dispăruți. Avem, desigur, și discuții la Bruxelles (unde liderii UE s-au întâlnit pentru Consiliul European) despre consolidarea capacității de apărare europene. Între aceste două realități trebuie să funcționeze statul român. Iar cei care navighează, lucrează pe mare sau investesc aici au nevoie să afle CE și CINE îi protejează de un pericol până când vor forțele armate române vor avea noi sisteme de combatere a atacurilor inamice.
În ediția de astăzi a newsletterului FLANC vorbim și despre trei vulnerabilități pe careEuropa încă nu le-a rezolvat:
Poți să ai cele mai performante drone, dar dacă depinzi de infrastructura de comunicații a altcuiva, regulile jocului se pot schimba peste noapte.
Poți să ai fabrici de armament, oameni pregătiți și capacitate de producție, dar fără comenzi finanțate nu poți transforma tot acest potențial în echipamente livrate pe front.
Și poți să ai armate europene pregătite să intervină, dar dacă liderii politici nu sunt capabili să ia o decizie, militarii nu pleacă nicăieri.
Ce găsești în această ediție:
FIRST READ: Două nave lovite în apropiere de Sulina. Ce știm, ce nu știm și, mai ales, ce explicații ne datorează Nicușor Dan și instituțiile responsabile de apărarea României?
FIVE SIGNALS: dependența de Starshield, elicopterul rus care a pătruns în spațiul aerian din Polonia, vulnerabilitățile mașinilor chinezești, salvarea răniților de pe front și inteligența artificială care schimbă munca inginerilor.
WHAT WE’RE HEARING: avertismente din industria de apărare și îngrijorări privind siguranța proiectelor energetice din Marea Neagră
RADAR ROMÂNIA: Cine și cum protejează Neptun Deep
DEFENSE MONEY: Unde își direcționează Washingtonul banii și cum încearcă Ucraina să transforme industria de apărare într-un motor de export
BATTLEFIELD: Dronele FPV se antrenează în simulatoare, algoritmii încearcă să anticipeze mișcările inamicului, iar roboții intră tot mai mult în operațiunile militare.
THE DOCUMENT: Ce face Europa dacă NATO nu poate autoriza o operațiune militară? Un plan care pune pe masă una dintre cele mai incomode întrebări despre autonomia strategică europeană.
Ce urmărim între 16 și 23 octombrie și trei recomandări care merită timpul tău.
FIRST READ
Impotența statului român în apele sale teritoriale
Două nave comerciale au fost lovite în apele teritoriale românești. Ce face statul român într-o asemenea situație? În primul rând, salvează oamenii. Apoi stabilește ce s-a întâmplat, ia măsuri pentru protejarea celorlalte nave și explică public ce știe, ce nu știe și ce face mai departe.
Sunt patru responsabilități care trebuie asumate în paralel, nu una după alta. Sigur că o investigație poate dura zile sau săptămâni, dar asta nu înseamnă că autoritățile trebuie să aștepte rezultatul final ca să reacționeze, căci securitatea nu începe în momentul în care ai terminat de strâns toate informațiile, iar comunicarea publică nu e un premiu pe care cetățenii îl primesc la sfârșitul anchetei.
Să punem însă lucrurile în ordine, pentru că ne-am putea pierde în avalanșa de informații din ultimele 48 de ore.
Miercuri seară, 14 octombrie, nava comercială Yara J, sub pavilionul Insulelor Comore, a raportat o explozie în zona suprastructurii, în apele teritoriale ale României, în apropiere de Sulina. Agenția Română de Salvare a Vieții Omenești pe Mare (ARSVOM) a trimis o navă de intervenție. Ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță, a spus inițial că radarele MApN nu observaseră o dronă îndreptându-se spre navă.
Joi dimineață, o altă navă comercială, Wine Trader, sub pavilionul San Marino, a fost lovită la aproximativ 13 mile marine sud-est de Sulina. Potrivit informațiilor transmise prima dată de Reuters, cinci membri ai echipajului fuseseră salvați, iar alți șapte erau dați dispăruți.
Și, evident, nu vorbim despre un incident izolat, în caz că își imagina cineva acest lucru. Cu două zile înainte, pe 13 octombrie, nava HS Dignity se scufundase în largul coastelor Bulgariei. Deci avem trei incidente în Marea Neagră, în doar câteva zile, care ridică o întrebare cât se poate de serioasă:
Cât de sigură mai este navigația comercială într-o regiune în care războiul de agresiune pornit de Rusia împotriva Ucrainei începe să producă efecte tot mai aproape de teritoriul NATO?
Întrebat înaintea reuniunii Consiliului European de joi de la Bruxelles, de ce România nu a avut încă o reacție clară la incidentele din apele sale teritoriale, președintele Nicușor Dan a răspuns: „Au trecut relativ puține ore și vrem să avem toate datele. O să existe o reacție a statului român”.
Din declarația președintelui se poate înțelege foarte ușor că statul român trebuie mai întâi să termine de adunat toate informațiile și abia apoi să înceapă să reacționeze. Or, lucrurile nu funcționează așa atunci când discutăm despre securitate națională.
Evident că atribuirea unui atac cere probe. Nici președintele, nici ministrul Apărării nu trebuie să inventeze certitudini. Li se cere însă să explice ce știe statul român, ce măsuri a luat și cum îi protejează pe cei care navighează în apele noastre.
Mai concret spus, cred că ar fi trebuit să se organizeze o conferință de presă la Ministerul Apărăii sau președintele să vorbească mult mai aplicat la Bruxelles, iar în ambele situații ar fi trebuit să răspundă la câteva întrebări, fără însă să se dezvăluie informații care ar pune operațiunile în pericol:
Ce avertizări au primit navele din zonă și prin ce mecanism sunt actualizate?
Cine coordonează imaginea de ansamblu, atunci când sunt implicate simultan apărarea aeriană, autoritățile maritime și salvarea pe mare?
Ce măsuri suplimentare sunt deja în vigoare pentru o navigație sigură în zonă și pentru protejarea infrastructurii critice?
Astea sunt doar câteva întrebări la care cetățenii au dreptul să primească un răspuns.
Ulterior, după discuția cu Mark Rutte și premierul bulgar Rumen Radev, președintele Nicușor Dan a vorbit despre necesitatea unor echipamente pentru noul tip de provocare. A anunțat și o discuție dedicată Mării Negre în Consiliul Nord-Atlantic.
Numai că diplomația nu poate ține locul pregătirii militare și nici al responsabilității politice. Iar de aici apar câteva întrebări la care statul român ar trebui să răspundă fără să se ascundă în spatele unor formulări generale.
Când am identificat aceste vulnerabilități? Ce am făcut până acum pentru a le reduce? Ce putem rezolva imediat, cu mijloacele pe care le avem sau cu sprijinul aliaților, și pentru ce trebuie să așteptăm achiziții care vor ajunge peste câțiva ani?
Nu cere nimeni ca Armata să-și publice vulnerabilitățile sau planurile operaționale. Dar între secretul militar și lipsa explicațiilor există o diferență uriașă. Românii au dreptul să știe care sunt prioritățile și, mai ales, când ar trebui să vedem rezultate.
Să fim însă corecți și în privința așteptărilor. România nu poate supraveghea și intercepta orice dronă, în orice moment și în orice punct al Mării Negre. Nicio țară, oricât de bine înarmată, nu poate garanta o protecție absolută. Dar nici nu putem transforma dimensiunea Mării Negre într-o scuză universală pentru tot ceea ce nu reușim să facem, căci nu discutăm despre obligația de a controla fiecare kilometru pătrat de mare. Discutăm despre capacitatea de a proteja zonele în care circulă nave comerciale, infrastructura strategică și oamenii care lucrează acolo.
Așa că trebuie să știm unde avem senzori, cât de repede identificăm o amenințare, cine transmite avertizarea, cine decide intervenția și, foarte important, cu ce mijloace intervenim?
Acum haideți să facem un expercițiu împreună. Gândiți-vă la un serviciu de pompieri. Ei bine, nimeni nu-i cere să garanteze că nu va mai izbucni vreodată un incendiu într-o localitate. Dar toată lumea se așteaptă ca acea bază, acel serviciu de pomperi, să aibă autospeciale, echipaje pregătite, proceduri clare și capacitatea de a interveni înainte ca un nou incendiu să producă pagube. Deci dacă izbucnește un incendiu, nu poți ieși public să explici doar că orașul este foarte mare și că aștepți să afli toate detaliile și apoi te deplasezi la locul incidentului să vezi cât de mari sunt flăcările și ce pagube a produs.
Exact despre asta vorbim și în cazul securității maritime. Ar fi absurd să cerem acum să fie eliminate toate riscurile. Ne-am dori acest lucru, dar asta-i o ILUZIE. Vorbim efectiv de capacitatea statului de a anticipa aceste riscuri, de a le limita și de a reacționa atunci când ele se materializează.
Mai avem însă o problemă, despre care vorbim prea puțin: felul în care instituțiile comunică: Ministerul Apărării spune ceva, autoritățile maritime vin cu alte informații, președintele promite o reacție, iar publicul trebuie să adune singur toate aceste bucăți pentru a înțelege ce se întâmplă.
Și ce apare între timp? Speculații, interpretări, acuzații și un teren numai bun pentru propagandă. Ce încă nu au înțeles decidenții noștri politici e faptul că într-o situație de securitate, comunicarea publică nu mai e un exercițiu de imagine. Este efectiv parte a răspunsului instituțional. Și statul trebuie să vorbească suficient de clar încât oamenii să înțeleagă ce este confirmat, ce se investighează și ce măsuri au fost deja luate. Nu trebuie să știm totul, dar trebuie să putem face diferența dintre ceea ce știm și ceea ce presupunem.
De ce trebuie să primim informații și să putem face această diferență? Păi tocmai pentru faptul că încrederea în instituții nu se construiește cerându-le cetățenilor să aibă răbdare la nesfârșit. Se construiește inclusiv prin recunoașterea limitelor.
Mai exact: Nu am detectat o amenințare? Păi hai atunci să explicăm ce putem despre asta. Avem o vulnerabilitate? Păi hai să spunem ce măsuri luăm pentru a o reduce. Avem nevoie de sprijinul NATO? Păi hai să explicăm ce solicităm și de ce.
E mult mai responsabil ca un stat să-și recunoască limitele și să arate cum încearcă să le depășească decât să lase impresia că totul este sub control, până când apare următorul incident.
În aceeași cheie trebuie discutată și eventuala activare a Articolului 4 din Tratatul NATO. Să clarificăm un lucru, pentru că aici apar frecvent confuzii. Articolul 4 permite unui stat aliat să solicite consultări atunci când consideră că îi sunt amenințate securitatea, integritatea teritorială sau independența politică. Nu înseamnă că NATO intră în război, nu declanșează automat o operațiune militară și nu trebuie confundat cu Articolul 5. Este, în schimb, un mecanism prin care aliații pot evalua împreună o amenințare și pot discuta măsurile necesare.
Dar eu nu aș judeca reacția României doar după invocarea sau neinvocarea unui articol din tratatul NATO. M-ar interesa mai mult ce obținem concret după discuțiile cu Aliații. Mai multă supraveghere în Marea Neagră? Sisteme suplimentare de avertizare? O coordonare mai bună cu Bulgaria și ceilalți aliați la Marea Neagră? Mijloace militare care pot interveni rapid?
NU MAI SUNTEM ÎN MOMENTUL în care să ne intereseze organizarea de reuniuni, comunicatele de presă construite frumos în limbaj intituțional și ore întregi de discuții despre solidaritatea aliată. Dacă la final capacitatea de protecție rămâne aceeași, ce am rezolvat?
Expertul maritim ucrainean Andrii Klymenko, citat pe rețelele sociale de Anton Gerashchenko, a cerut desfășurarea unor forțe navale pentru protejarea culoarului Sulina–Constanța și a interpretat atacurile drept parte a unui război împotriva Uniunii Europene și NATO. Propunerea cred că merită discutată, cu toate limitele ei, căci o navă militară nu devine eficientă doar pentru că se află într-o zonă de risc. Contează ce poate face efectiv acolo și ce au în dotare.
România vorbește de ani întregi despre importanța sa strategică la Marea Neagră. Suntem pe flancul estic al NATO, avem ieșire la mare, găzduim infrastructură aliată și dezvoltăm proiecte energetice importante. Toate acestea sunt adevărate. Numai că poziția geografică nu este o performanță a statului român. Este un avantaj strategic care vine la pachet cu responsabilități și riscuri. Iar relevanța noastră pentru NATO nu ne scutește de obligația de a investi în propriile capacități de apărare și de a le verifica permanent.
FIVE SIGNALS
1. Accesul Ucrainei la Starlink, restricționat peste noapte. Cazul Starshield arată cât valorează controlul asupra comunicațiilor
Informațiile despre o presupusă „oprire a Starlink” în Ucraina trebuie înțelese corect. Consilierul ucrainean Serhii Beskrestnov a semnalat că, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, serviciul militar Starshield a fost supus, fără avertisment, unei restricții de mobilitate. Concret, limita ar fi fost stabilită la aproximativ 160 km/h, ceea ce a perturbat unele misiuni. Nu vorbim, așadar, despre oprirea tuturor terminalelor Starlink din Ucraina, ci despre modificarea condițiilor în care poate funcționa un serviciu militar esențial. Și aici începe problema.
Pe 14 octombrie, Mykhailo Fedorov a anunțat restabilirea conectivității până la pragul respectiv și a cerut eliminarea completă a restricției pentru Starshield. Separat, Elon Musk a susținut că asemenea limitări sunt decise de guvernul american.
Ce trebuie să înțeleagă europenii din acest episod? Că poți să cumperi drone, să pregătești operatori și să investești milioane și zeci de milioane de euro în capacități militare, dar dacă infrastructura de comunicații depinde de altcineva, nu controlezi tu în totalitate misiunea.
Cu alte cuvinte, nu este suficient să deții terminalele. Trebuie să știi cine controlează serviciul și ce alternative ai. Este ca și cum ai construi o fabrică ultramodernă, cu cele mai bune utilaje, dar ai depinde de un singur furnizor de energie. Dacă acesta întrerupe alimentarea, tehnologia din fabrică nu te mai ajută prea mult, căci ai nevoie de energie ca să produci în continuare. În ceea ce privește sectorul apărării, asemenea dependențe trebuie identificate și testate înainte de război, nu descoperite în mijlocul lui.
2. Un elicopter rus, 42 de secunde și riscul unei escaladări
Un elicopter militar rus a intrat luna trecută aproximativ 300 de metri în spațiul aerian al Poloniei și a rămas acolo 42 de secunde, potrivit autorităților de la Varșovia. 42 de secunde!
La prima vedere pare un incident minor prin durată. Numai că în apărarea aeriană tocmai asemenea intervale foarte scurte pot pune o presiune uriașă asupra celor care trebuie să ia decizii. Identifici aeronava, îi stabilești traiectoria, evaluezi amenințarea și decizi dacă intervii. Toate acestea, uneori, în mai puțin de un minut.
Și acum urmează întrebarea de 1.00- de puncte: A vrut Rusia să provoace deliberat o reacție militară?
Nu avem suficiente informații pentru o asemenea concluzie. Dar incidentul arată una dintre cele mai complicate probleme pentru statele NATO de pe flancul estic: cum reacționezi suficient de repede încât să-ți protejezi teritoriul, fără să declanșezi o escaladare pornind de la o evaluare greșită?
Ce-i drept, nu rezolvi această dilemă promițând la televizor sau prim postări pe rețelele sociale că vei doborî automat orice aparat care îți încalcă spațiul aerian. O rezolvi prin supraveghere, proceduri exersate, comunicații rapide și comandanți care știu exact ce au de făcut în momentul în care apare o criză și mai ales un inamic în spațiul aerian.
3. Mașinile chinezești au o mare problemă de securitate
Presa norvegiană a documentat un contract prin care armata folosește automobile închiriate de la Hertz Norge, companie al cărei lanț de proprietate ajunge la grupul chinez Geely. Informația, publicată inițial în septembrie, a revenit în atenție odată cu acuzații potrivit cărora mașinile ar fi putut înregistra militari și coduri de acces.
Problema de securitate există însă independent de aceste acuzații și ține de felul în care tehnologia a transformat un automobil într-un sistem informatic conectat, capabil să colecteze și să transmită date despre poziție, trasee, imagini din jurul vehiculului sau comportamentul utilizatorilor. Într-o bază militară, asemenea informații pot deveni extrem de sensibile, pentru că pot dezvălui deplasări de personal, activități și chiar vulnerabilități ale unor obiective strategice. Iar riscul crește atunci când datele sunt stocate sau procesate prin infrastructuri asupra cărora armata nu are control.
Aici este problema pe care trebuie să o înțeleagă și armatele europene, inclusiv cea română: un automobil conectat nu mai poate fi tratat doar ca un mijloc de transport, ci și ca un potențial punct de acces la informații militare. Prin urmare, verificarea senzorilor, a conexiunilor și a modului în care sunt gestionate datele trebuie să devină parte din evaluarea oricărui contract. Altfel, economiile făcute la închirierea unor mașini pot costa incomparabil mai mult dacă prin ele ajung să fie expuse informații sensibile.
4. Un militar rănit nu este salvat doar pentru că există un plan de evacuare
Business Insider a relatat despre problemele sistemului american de îngrijire și evacuare a militarilor răniți în războiul cu Iranul. Printre deficiențele semnalate se numără protecția insuficientă a unor facilități medicale și dificultățile de coordonare a evacuărilor. Autoritățile militare americane contestă însă interpretarea potrivit căreia aceste probleme ar demonstra că siguranța militarilor a fost neglijată.
Dincolo de disputa americană, pentru România apare o întrebare foarte concretă despre care aproape orice general român activ sau în rezervă se ferește să vorbească: cât de pregătiți suntem să ne salvăm militarii după ce au fost răniți?
Evident, răspunsul trebuie să țină nu de condițiile ideale dintr-un exercițiu, ci de condițiile ce privesc o situație în care drumurile sunt atacate, comunicațiile sunt perturbate, iar elicopterul care ar trebui să preia răniții nu poate decola.
E important să fim atenți și la aceste detalii, că putem avea noi cele mai bune proceduri scrise. Dacă însă întregul sistem depinde de câteva condiții care dispar odată cu primul atac, avem o problemă serioasă.
Ce nu am văzut eu dezbătut deloc în spațiul public e faptul că investițiile în apărare nu se măsurpar și în câți oameni poți evacua în cazul unei confruntări, cât de repede îi poți trata și câte vieți poți salva. Ideea de fond din spatele acestei discuții e că pregătirea unei armate nu se termină când trimite militarul în misiune. Pregătirea asta include și capacitatea de a-l aduce înapoi în viață pe militar.
5. Inteligența artificială poate proiecta un motor. Dar cine garantează că funcționează?
Compania LEAP 71 și partenerii săi au prezentat XRA-2E5, un motor de rachetă proiectat cu ajutorul inteligenței artificiale și fabricat prin imprimare 3D din metal. Motorul dezvoltă o forță de împingere echivalentă cu aproximativ 20 de tone. Dar partea cu adevărat interesantă nu este motorul în sine, ci modul în care a fost creat.
În loc ca inginerii să proiecteze fiecare componentă prin metodele clasice, un sistem avansat de AI a generat proiectul pe baza unor reguli și calcule inginerești. Practic, inteligența artificială începe să schimbe nu doar felul în care lucrăm, ci și felul în care construim tehnologii complexe, de la motoare de rachetă până la echipamente militare.
Numai că una este ca AI să proiecteze un motor și alta este să demonstrezi că acel motor funcționează în condiții reale și poate fi produs în serie. Aici începe adevărata competiție industrială, inclusiv pentru Europa și România. AI-ul poate reduce considerabil timpul necesar dezvoltării unor produse, dar nu elimină nevoia de testare, certificare și producție. Iar avantajul pe viitor îl vor avea și cred că îl au deja companiile care reușesc să transforme rapid proiectele generate cu AI în echipamente sigure și funcționale. Na, până la urmă nu câștigă cine prezintă cel mai spectaculos proiect, ci cine reușește să-l și pună la treabă.
WHAT WE’RE HEARING
Industria avertizează că echipamentele nu apar după primul șoc
„O să ne trezim și noi când va curge sânge”, așa rezumă una dintre sursele din industria românească de apărare felul în care vede ritmul reacției instituționale la ce se întâplă în perioada asta în Marea Neagră. În continuarea avertismentului, sursa estimează că dotarea cu sistemele necesare ar mai putea dura patru–cinci ani, pentru că echipamentele relevante nu sunt disponibile imediat din stoc.
Sursele din industria de apărare se tem că incidentele ar putea fi începutul unei presiuni mai mari asupra economiei din Marea Neagră. Una dintre principalele îngrijorări privește Neptun Deep, proiectul prin care România vrea să exploateze gazele din Marea Neagră și să contribuie la reducerea dependenței regionale de gazele rusești, inclusiv în Ungaria.
Problema este că nici măcar nu trebuie să fie atacată efectiv o platformă pentru ca economia să sufere. Surse din domeniul energiei și din zona guvernamentală vorbesc deja despre îngrijorările contractorilor, despre asigurări și despre posibile costuri suplimentare. Mai exact, un asigurător poate cere mai mulți bani, un contractor poate solicita măsuri de protecție mai mari, iar anumite lucrări pot fi întârziate. Și de aici apare un efect în lanț.
Concret, dacă riscurile cresc, crește și costul de a face afaceri în Marea Neagră. Companiile trebuie să cheltuiască mai mult pentru securitate, transport și asigurări, iar aceste costuri ajung să fie incluse în prețul final al proiectelor. În cazul Neptun Deep, întârzierile sau cheltuielile suplimentare ar putea afecta inclusiv calendarul investițiilor și rentabilitatea exploatării gazelor.
Practic, o amenințare militară poate deveni o problemă economică fără ca Rusia să tragă un singur foc asupra infrastructurii energetice, sugerează sursele politice din industrai de apărare. Iar tocmai acesta este unul dintre riscurile pe care România trebuie să le ia în calcul atunci când discută despre protejarea investițiilor strategice din Marea Neagră.
RADAR ROMÂNIA
România vrea un comandament NATO la Marea Neagră
În discuțiile despre securitatea Mării Negre apar două inițiative: un centru de securitate maritimă, sprijinit la nivel european, și propunerea României pentru un comandament NATO în regiune. Primul ar putea ajuta la coordonarea civilă și la siguranța navigației, în timp ce al doilea ar avea un rol militar. Dar simpla înființare a unei noi structuri nu înseamnă automat mai multă securitate. Contează ce resurse primește, ce poate decide și cât de repede poate interveni.
Iar aici ar trebui să fie și obiectivul discuțiilor cu NATO și aliații de la Marea Neagră, Bulgaria și Turcia. Avem nevoie de schimb rapid de informații, proceduri comune și mijloace capabile să răspundă la amenințări, pentru că dronele și atacurile asupra navelor nu respectă granițele maritime. România nu are nevoie doar de încă un centru sau de încă un comandament pe hârtie, ci mai ales de un sistem în care informația ajunge repede la cei care trebuie să ia decizii.
Bulgaria propune oprirea atacurilor asupra navelor civile. Cine garantează respectarea acordului?
Premierul bulgar Rumen Radev a propus un moratoriu asupra atacurilor împotriva navelor civile din Marea Neagră. Este o inițiativă diplomatică importantă, dar care vine cu o problemă foarte concretă: cine garantează că un asemenea acord va fi respectat?
Răspunsul conteză foarte mult, pentru că una e ca statele să promită că nu vor ataca nave comerciale și alta e să existe un mecanism prin care încălcările pot fi identificate, documentate și atribuite celor responsabili. Fără verificare și consecințe, un acord riscă să rămână doar O ALTĂ declarație politică.
România și Bulgaria trebuie, așadar, să poată supraveghea mai bine traficul maritim din Marea Neagră, să documenteze incidentele și să prezinte dovezi credibile atunci când au loc atacuri. Dar măsurile de protecție nu pot depinde de succesul negocierilor. Diplomația poate reduce riscurile, însă nu poate înlocui capacitatea militară de a proteja navele. Iar până când un eventual acord va fi negociat și aplicat, traficul comercial din Marea Neagră trebuie să continue în condiții cât mai sigure, lucru care din păcate NU SE MAI ÎNTÂMPLĂ.
DEFENSE MONEY
Europa coboară în prioritățile Washingtonului și urcă în propria factură
DefenseRomania relatează că ambasadorul american la NATO, Matthew Whitaker, a plasat Europa pe locul al patrulea între prioritățile de securitate ale SUA, după teritoriul american, emisfera vestică și Indo-Pacific. Mesajul discutat la Varșovia se înscrie în ideea ca europenii să preia o parte mai mare din apărarea convențională.
Ei bine, e o veste proastă pentru noi, căci o asemenea ierarhie nu înseamnă automat dispariția garanției aliate. Înseamnă însă că guvernele europene trebuie să planifice și pentru situații în care capacitățile americane sunt angajate în altă parte sau vin în alt volum decât speră ele. Pentru România, dependența nu se măsoară numai în numărul militarilor americani prezenți aici. Contează și funcțiile pe care le asigură.
Supravegherea, comunicațiile și logistica pot fi mai greu de înlocuit decât sugerează o comparație între efective. Un batalion european suplimentar nu rezolvă de la sine lipsa informațiilor care îi permit să opereze. Bugetele trebuie construite pornind de la aceste lipsuri, nu doar de la presiunea de a anunța un procent mai mare din PIB.
Cât ne costă înlocuirea unor capacități americane de luptă în Europa? Aproximativ 500 de miliarde de euro. În plus, analizele militare indică un deficit de cel puțin 300.000 de militari pentru a putea asigura o descurajare credibilă a forțelor ruse în absența sprijinului direct al trupelor americane.
Ucraina vrea să transforme capacitatea industrială în comenzi plătite
Tot potrivit DefenseRomania, mecanismul „Drone Deals” deschide exporturi controlate pentru producătorii ucraineni către state partenere, cu prioritate pentru nevoile armatei ucrainene. Motivul economic este diferența dintre ceea ce industria poate fabrica și ceea ce statul poate finanța.
Modul în care a avansat capacitatea de producție militară a Ucrainei reprezintă una dintre cele mai rapide dezvoltări industriale consemnate în Europa în ultimele decenii. DefenseRomania mai scrie că dacă la începutul invaziei ruse din 2022 producția anuală a sectorului de apărare era evaluată la aproximativ un miliard de dolari, estimările oficiale pentru anul 2026 indică un volum de 55 de miliarde de dolari. Cu toate acestea, bugetul militar al Kievului, dependent în mare măsură de asistența financiară internațională, nu poate contracta întreaga producție a fabricilor locale.
Deci trebuie să reținem faptul că capacitatea industrială nu este sinonimă cu livrarea. Adică o fabrică poate avea oameni, utilaje și proiecte, dar fără un contract finanțat nu are automat și componentele necesare producției.
Pentru România, oportunitatea ar trebui analizată dincolo de cumpărarea unui lot de produse de la partenerii ucraineni. Un parteneriat util cu Kievul ar trebui să includă adaptarea produsului pe care îl cumpărăm, instruire și mentenanță, cu acces la observațiile utilizatorilor. Dar orice promisiune de transfer tehnologic trebuie verificată contractual: ce primești, ce poți modifica și ce poți produce efectiv aici?
Și mai există o condiție importantă: exportul și cooperarea trebuie să respecte prioritatea frontului ucrainean, căci nu ar avea sens ca europenii să-și întărească stocurile prin slăbirea țării care suportă agresiunea rusească.
+ Hanwha și US Army au prezentat XM1776 Mobile Tactical Cannon, derivat din K9 Mobile Howitzer. Contractul anunțat în august prevede șase prototipuri, cu opțiune pentru încă douăsprezece.
BATTLEFIELD
Un simulator de drone FPV poate reduce timpul și costurile de pregătire a militarilor
Remote Reaper: FPV Drone a ieșit din perioada de testare Early Access și a ajuns la versiunea 1.0. Dezvoltat și cu participarea unor piloți militari, simulatorul permite antrenamente în condiții meteo diferite, reproduce efectele războiului electronic și oferă posibilitatea de a modifica dronele și misiunile. Poate fi folosit inclusiv cu controlere FPV reale. Este disponibil pe Steam.
De ce este important acest simulator? Pentru că pregătirea unui operator de drone costă bani, timp și echipamente. Un simulator permite repetarea unor manevre fără să consumi sau să distrugi drone reale. Însă pregătirea pe calculator trebuie completată cu zboruri reale și exerciții coordonate de instructori pentru cineva care chiar vrea să se specializeze în pilotajul dronelor. Pentru România, soluția ar fi un program național care să combine cele două metode, să verifice periodic competențele operatorilor și să măsoare cât din pregătirea pe simulator se dovedește utilă în teren. În același timp, programele trebuie actualizate permanent, pentru că dronele, metodele de bruiaj și tacticile de pe front se schimbă foarte repede.
Ucraina și NATO testează AI pentru a anticipa atacurile cu drone
Ministerul ucrainean al Apărării a confirmat prezentarea a două modele dezvoltate împreună cu Comandamentul Aliat pentru Transformare al NATO, cu participarea JATEC. Primul, Model No. 13, folosește informații despre atacurile anterioare, condițiile meteo și situația de pe front pentru a estima unde, când și cu ce tipuri de drone ar putea ataca inamicul. Potrivit autorităților ucrainene, sistemul a fost testat pe date reale și este pregătit pentru integrarea în platformele militare de analiză.
Al doilea, Model No. 32, este destinat planificării operațiunilor de artilerie și analizează mijloacele disponibile și limitele impuse de situația militară, scrie Business Insider.
Schimbarea urmărită este trecerea de la observarea a ceea ce s-a întâmplat la anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla. Pentru comandant, o estimare bună poate permite folosirea mai atentă a resurselor. Dar o predicție făcută cu AI trebuie să vină cu limitele sale. Un procent de încredere fără explicația datelor și fără testarea erorilor poate crea o falsă siguranță. De aceea, înainte să introduci asemenea tehnologii într-o armată, trebuie să răspunzi la patru întrebări, după cum mi-a indicat un reprezentant al unei companii din industria românească apărării (care a vorbit sub condiția anonimatului):
Câte atacuri nu reușește să anticipeze și câte alarme false produce?
Ce se întâmplă când inamicul își schimbă modul de operare?
Poate comandantul să înțeleagă pe ce informații se bazează recomandarea?
Cine verifică rezultatul și cine își asumă decizia finală?
AI poate ajuta o armată să reacționeze mai repede. Dar viteza nu trebuie confundată cu precizia, iar un comandant nu poate transfera responsabilitatea unei decizii militare către un algoritm.
Roboții intră pe câmpul de luptă. Dar nu numărul lor va face diferența
Generalul în rezernvă și analistul militar Mick Ryan explică, într-o analiză despre viitorul luptei terestre, că roboții trebuie integrați în operațiunile militare alături de soldați și de echipamentele existente. Nu vorbim însă despre dispariția infanteriei, ci despre schimbarea modului în care oamenii și mașinile pot acționa împreună.
Mai pe scurt spus, roboții pot prelua misiuni periculoase, de la transportul muniției și evacuarea răniților până la recunoaștere și sprijin în luptă, reducând expunerea militarilor. Numai că eficiența lor depinde de integrarea în unitățile existente, de pregătirea operatorilor, de capacitatea de întreținere și de funcționarea în condiții de bruiaj sau pierdere a comunicațiilor.
THE DOCUMENT
Cum poate acționa Europa când NATO nu poate autoriza o operațiune
Raportul HCSS „How Europe can act when NATO cannot”, semnat de Pieter-Jan Vandoren și Davis Ellison, analizează o problemă tot mai importantă pentru securitatea europeană: ce se întâmplă dacă statele europene au forțele militare necesare pentru o intervenție, dar NATO nu reușește să ajungă la un acord politic pentru folosirea lor?
Autorii propun trei variante, în ordinea priorității:
Prima este o operațiune NATO la care participă atât americanii, cât și europenii.
A doua presupune o operațiune NATO condusă în principal de statele europene.
Iar a treia, în cazul în care Alianța nu poate autoriza intervenția, ar fi o operațiune organizată separat de un grup de state europene dispuse să acționeze.
Numai că acest plan B trebuie pregătit din timp, cu reguli clare privind comanda militară, luarea deciziilor, resursele necesare și revenirea eventuală sub coordonarea NATO.
Problema este că una înseamnă să ai o armată pregătită și alta să ai capacitatea politică de a o trimite într-o operațiune. Europa poate dispune de militari, avioane și nave, dar dacă guvernele nu se înțeleg asupra intervenției, toate aceste resurse pot rămâne nefolosite. Și invers, liderii europeni pot cădea de acord că există o amenințare, dar fără o structură de comandă și fără mijloacele necesare, decizia politică nu se transformă automat într-o acțiune militară.
Pentru România, discuția este importantă și nu ar trebui privită automat ca o încercare de a slăbi NATO sau relația cu Statele Unite. O Europă capabilă să intervină și atunci când apar blocaje politice în Alianță poate contribui la o apărare mai puternică. Dar numai dacă asemenea mecanisme sunt compatibile cu NATO, au resurse reale și nu ajung să dubleze instituții care există deja, dar care nu dispun de suficiente capacități militare.
Din perspectiva Bucureștiului, prioritatea ar trebui să fie flancul estic și securitatea Mării Negre.
Un asemenea mecanism european trebuie evaluat în funcție de capacitatea lui de a răspunde amenințărilor din regiune, de contribuțiile militare și financiare pe care le-ar presupune pentru România și de sprijinul logistic, informațional și operațional disponibil. La fel de important este ca statele participante să stabilească dinainte cum acționează atunci când nu sunt de acord asupra riscului unei escaladări.
Iar toate aceste înțelegeri trebuie testate prin exerciții militare, nu lăsate doar în documente. Statele trebuie să știe cine poate lua o decizie, cât durează transmiterea ordinelor și cum continuă o operațiune dacă unul dintre participanți își reduce contribuția. Altfel, riscăm să construim încă un mecanism european care funcționează foarte bine pe hârtie, dar se blochează exact atunci când trebuie folosit.
Evident, raportul nu rezolvă toate aceste probleme, dar pune în discuție una dintre cele mai importante vulnerabilități ale apărării europene: poți să ai capacitate militară, dar dacă nu ai și un mecanism politic prin care să o folosești la timp, avantajul tău devine inutil.
Ce urmărim între 17 și 23 octombrie
20 octombrie (Operațiunea navală comună din Marea Neagră): se încheie a 12-a activare a grupării de combatere a minelor marine, la care participă România, Bulgaria și Turcia. Un test important pentru cooperarea navală regională.
16 octombrie (Consiliul European de la Bruxelles): Liderii UE discută apărarea europeană, atacurile hibride ale Rusiei și sprijinul pentru Ucraina. Urmărim ;i noi în FLANC ce decizii concrete apar pentru securitatea flancului estic și pentru întreaga Europă.
21–23 octombrie (Future Forces Forum la Praga): Unul dintre evenimentele europene dedicate tehnologiilor militare unde se va vorbi despre drone, AI, robotică și securitate cibernetică. Important de urmărit ce soluții noi propune industria europeană și cât de aproape sunt de utilizarea militară.
Trei recomandări care merită timpul tău
Ce să citești: Textul scris de cercetătoarea Antonia Pup (Asertivitate selectivă cu A.P.)
Ce să vezi: Interviul cu profesorul și expertul în Rusia, Armand Gosu.
Ce să asculți: Can America’s Industrial Base Handle a Two-Front War? – The Last Line of Defense, CSIS
(Seth Jones discută cu Kathleen Hicks, fost adjunct al secretarului american al Apărării, despre una dintre marile probleme ale Pentagonului: capacitatea industriei americane de a susține simultan două conflicte majore).