Începutul sfârșitului pentru Netanyahu. De ce susținerea planului de pace propus de Trump ar putea fi singura cale reală de a opri războiul din Gaza
Nu toți palestinienii sunt teroriști Hamas, cum nu toți israelienii sunt criminali de război la ordinul lui Netanyahu.
Cred că oamenii care gândesc mai mult emoțional decât rațional și sunt împotriva oricărei abordări echilibrate și în acord cu realitatea geopolitică în ceea ce privește războiul din Gaza pornit de Israel după atrocitățile Hamas din 7 octombrie 2023 ar trebui să susțină acordul de pace propus de Administrația Trump, chiar dacă acesta vine din partea unui politician populist care vede Orientul Mijlociu drept teren de joc pentru afaceri prin ginerele său, Jared Kushner.
Ideea e că, în acest moment, continuarea războiului din Gaza îl ține în viață pe Netanyahu. Dacă războiul îngheață, se oprește, premierul israelian își pierde principala sursă de putere și de unitate a populației. Se revine astfel la problemele sale juridice și politice și riscă scaunul.
Și să fim puțin atenți la context: de la atacul Hamas din 7 octombrie 2023, Bibi Netanyahu a reușit să mute complet atenția publică de la dosarele sale penale și de la protestele masive împotriva reformei judiciare. În timp ce Israelul a intrat într-o stare de război, el s-a poziționat ca „liderul indispensabil” într-un moment de criză națională, lucru care i-a consolidat temporar autoritatea politică.
DAR în condiții normale, când societatea israeliană e mai relaxată, polarizarea se simte extrem de tare la firul ierbii, atât politic, cât și între laici și religioși. Însă războiul a suspendat temporar aceste diviziuni. Mai exact, criticile interne față de Netanyahu au fost în mare puse pe hold, iar opoziția a evitat să-l atace frontal pentru că dușmanul țării a fost considerat mult mai important. Numai că o „înghețare” sau oprire a războiului pornit de IDF în Gaza ar crește din nou, și într-un mod rapid, tensiunile politice interne.
Netanyahu este inculpat în trei dosare de corupție, pentru cine nu își mai aduce aminte, iar procesul său este în desfășurare. În plus, există responsabilități politice legate de eșecurile majore de securitate din 7 octombrie 2023, inclusiv posibile anchete interne și internaționale.
Atât timp cât războiul continuă, aceste probleme sunt „înghețate politic”. Dacă ostilitățile încetează, presiunea politică și juridică revine în forță și va fi pusă pe umerii lui Netanyahu, care a reușit până acum să gestioneze alianțele fragile din actuala coaliție guvernamentală, mai ales cu partidele ultranaționaliste, prin menținerea războiului ca obiectiv central. Doar că, odată încheiat războiul, coaliția condusă de Netanyahu s-ar putea destabiliza și chiar destrăma din interior.
Deci, da, prieteni, continuarea războiului din Gaza este, într-un mod cinic, un instrument de supraviețuire politică pentru Netanyahu. De aceea, el are un interes direct să nu accepte rapid sau necondiționat un acord care i-ar diminua rolul central în conducerea războiului.
Așa că susținerea planului de pace propus de SUA nu înseamnă validarea politică a lui Trump, ci recunoașterea faptului că, în acest moment, singura forță externă capabilă să-l forțeze pe Netanyahu să oprească războiul este Washingtonul, iar Trump, paradoxal, a devenit instrumentul acestei presiuni. Un acord ar reduce dramatic spațiul politic de manevră al lui Netanyahu și i-ar scoate de sub control narativul de „lider de război indispensabil”.
Și faptul că Trump a distribuit duminică, pe Truth Social, un articol din New York Times fără comentarii este, politic, foarte grăitor. De obicei, el folosește platforma sa pentru atacuri directe sau auto-glorificare, nu pentru a semnala subtil schimbări de ton din presa considerată de rețeaua MAGA „de stânga”.
Dar distribuirea articolului care descrie cum furia provocată de atacul eșuat al Israelului asupra Qatarului l-a împins pe președintele SUA să-l preseze pe Netanyahu arată că Trump nu mai are răbdare cu el și vrea să marcheze public distanțarea. Iar acest lucru a fost consemnat și de presa israeliană.
Evident, biroul de presă al lui Netanyahu încearcă să controleze narațiunea, spunând că premierul israelian și Trump sunt „pe aceeași lungime de undă”, dar multiple surse diplomatice, citate de Times of Israel, confirmă exact inversul: Netanyahu a fost forțat să accepte elemente ale planului american, nu le-a îmbrățișat de bunăvoie.
Citește și: Trump și planul care i-ar putea aduce Premiul Nobel pentru Pace
Trump, știm, e tranzacțional și oricând l-ar vinde pe Netanyahu pentru propriul interes. Și probabil el și echipa sa au analizat toate scenariile și și-au dat seama că Bibi mai mult îi încurcă decât să le satisfacă nevoile de business în regiune. Așa că acum îi grăbesc ieșirea din scenă pentru a crea o situație de echilibru precar în care se poate opera și în care cel care decide e însuși Trump.
Concret, asistăm la un caz clasic de geopolitică hardcore în care pacea apare la orizont pentru că cel care o mediază își creează o fereastră politică de oportunitatea pentru a exploata ambele tabere, de aceea Trump afirmă că Hamas se va confrunta cu „distrugerea completă” dacă insistă să rămână la putere, după cum indică CNN.
Altfel spus, planul final va fi calibrat în funcție de interesele strategice ale SUA în Orientul Mijlociu, care presupun stabilizarea frontului israelian, limitarea influenței Iranului, menținerea canalelor cu statele arabe și prevenirea unui haos geopolitic regional. Asta înseamnă că Washingtonul va favoriza o formulă de guvernare palestiniană care să nu pună sub semnul întrebării securitatea Israelului și să nu creeze un nou vid de putere exploatat de actori radicali.
Dar, în tot acest context, declarația de duminică a președintelui Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, privind organizarea rapidă a alegerilor și redactarea unei constituții provizorii este EXTREM DE PROBLEMATICĂ. De ce? Pentru că Hamas a folosit și în trecut acest tip de deschidere democratică pentru a submina ceea ce înseamnă și reprezintă Autoritatea Palestiniană. Iar cel mai grăitor exemplu e cel dat de alegerile din 2006, când Hamas a câștigat scrutinul, apoi a expulzat forțele Fatah din Gaza și a preluat controlul complet al zonei, transformând Fâșia într-un bastion izolat și radicalizat, în timp ce Abbas s-a retras cu Fatah în Cisiordania.
Cerința ca Hamas să recunoască dreptul Israelului de a exista este, în teorie, o linie roșie corectă, dar, în practică, este ușor de ocolit prin tactici de duplicitarism politic: gruparea poate folosi alegerile ca o trambulină pentru recâștigarea influenței politice, fără să renunțe la controlul militar real, repetând scenariul din 2006.
Mai concret spus, Abbas oferă, fără să vrea, muniție politică teroriștilor, pentru că riscă să pună în mișcare un proces electoral pe care nu îl poate controla, oferind Hamas o cale legitimă de a reveni în forță în sistemul politic palestinian și eventual de a-l destabiliza din interior. În plus, Autoritatea Palestiniană este percepută ca fiind coruptă și nepopulară în rândul palestinienilor, ceea ce ar putea avantaja electoral Hamas.
