La funeraliile Papei Francisc, Los Comandantes, bunicul, bezna minții și purgatoriul existenței, toate s-au adunat în mintea mea

Dictatorii cad în uitare, meschinătatea nu inspiră doliu. Doar bunătatea autentică strânge în jurul ei o lume întreagă, iar în fața ei, fiecare rămâne singur cu propriile întrebări.

În timp ce privesc funeraliile Papei Francisc, cu lacrimi ascunse în colțurile ochilor, precum o bună parte din cei aproximativ 200 de mii de oameni strânși în Piața Sf. Petru, mă gândesc la o observație pe care a făcut-o Marco acum câteva zile: când moare un dictator, un om meschin, nu suferă nimeni așa cu patos pentru el, nu se strânge atât de multă lume în piețe publice pentru a-l plânge și nu transmit toate televiziunile în direct de la priveghiul său.

Această observație nu mi-a părăsit o clipă gândurile.

Pe 22 aprilie am fost și noi la Catedrala Sf. Iosif din București, teoretic pentru a spune o mică rugăciune pentru Papa Francisc, practic pentru a ne simți durerea în cadrul mistic pe care adunările de credincioși, murmurând rugăciunile ca pe niște mantre hipnotizante, îl creează.

La Pieta, Michelangelo Buonarroti. Foto: The Culturist/X

Noi nu suntem credincioși sau cel puțin nu în înțelesul tradițional, generic… suntem spirituali într-un sens sfios, marcat de o curiozitate puerilă, dar bine intenționată. Putem spune că în ultimul timp, din dorința noastră de a înțelege natura umană și mai profund, de a vedea dincolo de cortina realității ce ne leagă și ce ne antagonizează cel mai tare, am făcut și acest pas simbolic peste pragul ușilor masive ale bisericii.

Bine, obiceiul nostru de a ne adăposti cumva de lumea exterioară în inima Catedralei Sf. Iosif a pornit într-o zi de vară în care, plimbându-ne prin vuietul amețitor al sutelor de oameni strânși pe Calea Victoriei, eu am avut ceva foarte asemănător unui atac de panică, îmi simțeam capul enorm de greu, aproape că strângeam din dinți pentru a-mi doza efortul de a-l ține drept, să nu cadă răpus (de gânduri, bineînțeles, de anxietate, frustrare, oboseală, furie și alte sentimente asemenea ce săpau adânc în membrana cerebrală încercând să ajungă în miezul ființei mele).

I-am spus lui Marco, printre dinți – nu din furie, ci din cauza efortului – că vreau să ieșim din mulțime și să mergem către Sf. Iosif. A fost primul loc la care m-am gândit, primul și singurul loc care mi-a trecut prin capul marcat de carnavalul tenebrelor minții mele. Mă așteptam să fie liniște acolo.

Catedrala era goală, nu se auzea nicio altă respirație, nici foiala hainelor, nici sunetul pașilor unei alte persone pe podeaua de marmură. M-am așezat pe bancă, mi-am odihnit fruntea pe marginea celei din față și am plâns. Mult. După un timp, fără vreun avertisment sau alte semne ori vorbe, i-am făcut semn lui Marco să ne ridicăm. Și am plecat.

Nici până în ziua de azi nu-mi pot da bine seama ce s-a petrecut atunci cu mine, cum am ajuns la tot acel tir de gânduri care îmi sufoca nemilos, precum un hematom uriaș apărut din neant, mintea. Mă intrigă și mai tare ce s-a întâmplat cu el, unde a dispărut, ce l-a vindecat.

Citește și: De ce îl plângem pe Papa Francisc

Pentru a-mi răspunde la întrebările existențiale, ne-am făcut un obicei să trecem și pe la Catedrală în timpul plimbărilor noastre episodice din weekenduri. La un moment dat, am nimerit în mijlocul unei slujbe oficiate de un preot din Asia, în fața unui public alcătuit din enoriași asiatici care se rugau într-o limbă din care nu înțelegeam un strop, dar avea același efect asupra noastră. Am stat o oră hipnotizați la locurile noastre pe bănci, uitându-ne curioși în jur și bucurându-ne nespus de cea mai sinceră și sacră manifestare a diversității Bucureștiului la care am asistat noi.

Spuneam că nu sunt credincioasă în sensul tradițional și universal al cuvântului. Nu cred în dogme bătute în pietre înaintea erei noastre și rămase să dăinuie și să domine mii de ani mai târziu. Deseori, femeia nu e gâtul, cum nici bărbatul nu e capul, pentru că relațiile interumane se bazează pe subiectivitatea și autenticitatea spiritelor noastre, pe contextul vremurilor, pe evoluția sau involuția paradigmelor societale.

În același timp, dragostea e un sentiment universal, simțit aproape în același fel de către fiecare dintre noi, indiferent cui îi este adresată. Nu ține cont de sex, etnie sau limba vorbită, ea se emană și se simte aproape la fel. Acestea sunt unele dintre lucrurile pe care dogmele antice nu le-au putut preveni ori intui. Lumea se schimbă cât clipim, dar pare că noi vrem să trăim în locuințele noastre cu sisteme smart home, să ne conducem mașinile electrice spre birourile aflate în turnurile de fildeș moderne, toate acestea în timp ce ascultăm (și urmăm întocmai) îndemnurile biblice antice și de demult – narate acum de inteligența artificială.

Nu se poate așa.

Întorcându-mă la Papa Francisc, mărturisesc că l-am respectat și îndrăgit ca parte din familia mea, ca pe un bunic. Pierderea lui a venit pentru mine în anul în care (aproape) l-am pierdut pe bunicul meu, care mă așteaptă acum la Severin, pregătit să zâmbească cu gura până la urechi și să se lumineze dintr-odată, comunicându-mi astfel, în lipsa capacității de a mai forma și rosti cuvinte, cât de tare se bucură să mă vadă.

Nu l-am îndrăgit pe Papa Francisc, așa cum nu-l iubesc nici pe bunicul, pentru că ar fi niște dictatori necruțători și lipsiți de capacitatea de a înțelege și empatiza cu durerea lumii. Dimpotrivă.

Îl iubesc pe bunicul pentru că m-a învățat bunătatea și toleranța, plecând de la dragostea pentru natură și necuvântătoare, m-a învățat că viața nu e simplă deloc și că trebuie să înduri cu stoicism loviturile pe care ți le dă uneori chiar în centrul toracelui.

Cât a mai fost în putere, a continuat să ajute restul familiei, ale cărei activități se desfășoară destul de des în jurul unuia dintre copiii lui – cu handicap sever și lipsă de mobilitate. Când eram mică, bunicii m-au crescut pe mine și pe unchiul meu ca și cum am fi fost amândoi nepoții lor, bucurându-ne de aceleași privilegii pe care doar bunicii le oferă.

Dani pentru mine este frate și pentru că a picat de multe ori în plasa „surorii” mai mici care reușea să-l atragă în lumea frivolă a boacănelor – chiar dacă asta însemna să mâncăm frunze de arbore de cauciuc, să bem o sticlă de sirop de tuse ca să gonim sutele de ace ce păreau să ne străpungă limba ca reacție alergică la plantă, ajungând în cele din urmă la Urgență pentru investigații.

Bunicul ne scotea pe amândoi zilnic la plimbare, la orele de botanică în aer liber, unde mă punea pe mine să ghicesc ce pomi sunt cei ce ne înconjoară, în timp ce el juca cărți cu Dani. Mi-am petrecut astfel cea mai mare parte din copilărie, mi-aș fi dorit să fi fost chiar toată așa, poate în acest fel m-aș fi putut lipsi de unele traume.
La un moment dat, Dani nu a mai reușit să meargă și acolo a sfârșit, cumva, liniștea tuturor. Dar nimeni nu a renunțat.

Papa Francisc m-a învățat asemenea ce este dragostea, toleranța și anduranța în fața răului. Sunt convinsă că și el avea momente în care simțea că cedează; suntem imperfecți, făcuți din țesuturi moi, fragile, nu din plumb, așa cum probabil și-ar fi dorit unii poeți măcinați de aceleași neputințe. Dar nu a făcut-o, nu a cedat.
Dimpotrivă, a încercat până în ultima clipă să militeze pentru cei uitați de lume, nepomeniți pe agendele contemporanilor Los Comandantes decât atunci când fac obiectul epurărilor, exilărilor, condamnărilor.

Foto: vanityfair.it

Lumea din jur mă face să îmi pierd mințile uneori, mă trezesc câteodată înveninată și acaparată de o ură pe care cu greu o înțeleg. Este ceva foarte paradoxal și greu de dus ori înțeles la mijloc, pentru că veninul și ura mea pornesc din iubirea, compasiunea și dorința de bine ce se ascund în interiorul meu. Toate au capacitatea de a mușca din tine, de a te mânca pe interior, așa că de multe ori apeși un comutator imaginar și închizi computerele cerebrale care rulează și algoritmizează iubirea pentru oameni, compasiunea, dorința de bine și suferințele colective.

Urmează întunericul și ignoranța, o beznă a minții – la petite mort ușor diferit de cel imaginat inițial de francezi – care te înfioră în mod normal, dar îți stârnește sete după seva dulce de care pare că dispune atunci când ești, de ceva vreme, într-o stare apăsătoare de overdrive.

Așadar, câteodată, nu mai fac față lumii și aleg să mă refugiez într-o lume interioară, ușor idealizată și fantastică. Consider că e mai bine așa decât să-i urlu lumii în față că le am și eu pe ale mele, că mă doare și pe mine foarte tare, că și eu mă zbat să ies din propria-mi mocirlă.

Dar, în ultimul timp, în lumea mea paralelă s-a strecurat o umbră neagră de care încerc să scap, deși nu reușesc să îmi dau seama cum. Am încercat prin renegarea ei, prin atacuri asupra existenței ei, dar m-am înfrânat automat pentru că mi-am dat seama că dacă aș refuza să accept existența răului aș produce cutremure care mi-ar face lumea mea bună să se năruie ca mâncată de lava sfredelitoare a Vezuviului măturând Pompeiul de pe fața pământului. Pentru că ce e binele fără rău? Cum îl identificăm fără termeni de comparație? Cum îl atacăm fără mijloace de altă natură decât însăși cea pe care o întruchipează el?

Nu există lume care să nu le adăpostească pe ambele, așa că suntem condamnați să acceptăm condiția, altfel ne afundăm în purgatoriul existenței, cel care reneagă esența vieții, care este însăși echilibrul.

Astfel, intru în bezna minții pentru că spiritul meu e momentan prea necopt pentru a reuși să facă față lumii. E ușor naiv, iubitor de utopii și înfricoșat de moarte în fața gândului că trebuie să facă față cu stoicism și înțelegere deplină a naturii și motivației meschinului, la fel precum cei care îl inspiră zilnic.

Îmi doresc să închei cu gândul cu care am început, împrumutat de la cel ce nu s-a săturat încă să mă asculte vorbind despre lumile mele: Dictatorii, meschinii, nu sunt omagiați în piețe publice ce ajung să adăpostească pe caldarâmul vechi de mii de ani greutatea unor suflete venite din toate colțurile lumii, ori să absoarbă melodicitatea încâlcită a zeci de limbi și dialecte toate rostite în același timp.

Dictatorii sunt plânși doar de câțiva nebuni și aceia la fel de meschini. În schimb, viețile demne, înțelepte, ce au adus schimbări marcante, sunt omagiate chiar și de nebunii meschini, de Los Comandantes care fac coadă umili în fața unei cutii de lemn ce nu va putea cuprinde vreodată viața sau realizările locatarului, dar le râde în față meschinilor, șoptindu-le că pentru ei este prea mare.

Foto: Vatican News/X

---